Fir din iarbă de acasă
Se sloboade-n al meu gând,
Înverzire prea duioasă
Încolțește într-un cânt.
Sunt Orfeu, mir și ființă,
Crist al urletului -vânt,
Ce cuvânt să nu pot duce,
Dacă-n toate m-am găsit?
Mă trădează orișicine,
Cărui i-a ajuns pe chip
O lucrare –a dor de mine,
Dar care nu m-a iubit.
Simt, de ce tăcerii mari
Îi sunt lacrimă pe buze,
Și din ce în ce mai rar
Mă opresc strigări confuze.
În potopul florii albe
Și-n amestec de petale,
Numai Duh curat mă aibă
Mireasa inimii sale.
Înghețat pe guri cuvântul
Mi l-am încălzit în crin,
Și mi-am ars pieptul, pământul,
Lut mi-am pus de heruvim.
Mi-am aprins cu sete gura,
Cu cântări din ale mele,
Iarba prinse la ea zgura
Și –acum a înverzit de jele.
Cine și-a uitat, cum vântul
Nu l-a rătăcit prin ploi,
Cine și-a uitat cuvântul,
Nu poate privi-napoi.
Asemeni mie (îi doresc și- i spun),
Să aibă parte de un foc,
Dar numai de pe un alt drum,
Să vină, unul – de noroc.
Și-acum de –i văd cum sunt,
Pe toți la chip și la opincă,
Mă doare sufletul și plâng,
Că-n țara mea e mare frică.
E frică să te urci pe-un deal,
E frică să cobori în vale,
E frică să te-arunci pe val
Și mare, să fii mare, mare…
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
16 martie 2019