Noaptea acestui descânt
Un abur crud de primăvară
în sânge descătușat
plesnește nebun,
sevă vie în scoarța trupului
incendiind rotocoalele de lună.
Spirale în joc de nervuri,
se-ncrucișează-n oră
șoapte din somnul iubirii sfinte.
O taină în candela pietrei palpită
și-n noaptea acestui descânt,
și-n albul vis al copacilor
moartea e-o oarbă cerșătoare
rătăcind prin labirintul de stele
în care ne-am ascuns.
—————————–
Alice PUIU
Aprilie 2019
Foto: Pictură Karen Margulis
Fiori peste nemărginirea caldă a inimii de mamă
Șoptesc elogii, ce ademenesc cântări cerești,
Împărății visate în zile bune, rele, în astă viață , -nseamnă-
Potop de dragoste, care inundă și durerea-n zâmbete copilărești.
Dorind să spui , de ești, nimic nu ai a spune, de nu ai suferit,
Printre ale lor zile, ani, de nu te-ai dăruit, din piept nu a zvâcnit
Curajul, semănat de-ai tăi părinți, și l-ai păstrat, ca un instinct,
Matern, gigantic paradis, în lumea mult umilă, un zbor cu aripi, de neostenit.
Astfel de traiectoriu e pământul, în jurul soarelui Matern, ce încălzește
Și munți de bucurie, și lacuri înghețate, cu stele-n ne-speranță,
Pe toate le-ntronează în suflet pur, în el, și iarbă înverzește,
Și păsări stau la umbra-i, elogiind făptura, prin cânt miraculos, povața.
Vor fremăta, în adieri de primăveri, lăuntrice simțiri, cu violet de dor,
Vor tresări copilărești priviri în ochii mamei- acoperiți de împliniri,
Și prin sorginți de rugi, minuni din mareția eu-lui de Mamă , cel mult visător,
Malefice petale, întârziate, parcă, se vor desprinde -n vânt, din albii trandafiri.
———————————–
Lilia MANOLE
Bălți, Republica Moldova
ALT AN, ALT ÎNCEPUT…
Și azi am să m-agăț cu îndârjire de soare,
Cu armuri de muguri noi, o să-mi apăr credința.
Și frunzele o să-mi cresc în crezul de adorare
Astfel să-mi oblojesc apusul, rănile, suferința.
Am rădăcină strâmbă dar, vie, neamorțită,
Știu coaja cum să-mi umplu cu sevă primăvara.
Coroana cum s-asmut spre lumina dezlănțuită
Și cum s-o cresc viril și în arșița de vară.
Nu uit cum să-nfloresc din mugur crud în fașă
Iert bruma ce-mi îmbracă între răceli foșnirea,
Prin cutezanța vie slobodă sau trufașă,
Trec dincolo de digul care-mi vrea vremuirea.
…………………………………………………
Atunci când arămiul îmi va-nnegri coroana
Și frunzele s-or cerne pe-alei covor durut…
Chiar și sub talpa ploii,îmi voi învinge teama
Și am s-aștept cuminte alt an, alt început…
—————————————–
Elena VOLCINSCHI
(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)
Ultima scrisoare
Se pierde spre zenit lumina,
Noapte coboară peste lume,
Din înalturi mândră luna
Trimite raze diamantine.
Un mic suspin se-aude tainic
Rupând tăcerea de cobalt,
Iar focul toarce enigmatic,
Ultimul jar care-a rămas.
Dezordonat părul plutește
Ajungând pân la pământ.
Mâna gingașă părăsește,
Perina moale ca de pluș.
O pleoapă leneșă deschide,
Felină se întindea pe pat
Și din fereastra cu lumină,
Văzu locul abandonat.
Mirată caută spre sobă,
Doar umbra lunii se vedea
Profilând o umbră sobră,
Pe sofaua de catifea.
Piciorul gol pășește-n aer,
Plutea ușor pe căi de dor
Iar părul său ca evantaiul,
În valuri cădea încetișor.
Privirea gingașă, firavă
I-a fost atrasă de-un răvaș,
Se pare, scris în mare grabă
Și lângă el un crin gingaș.
Cu mâna dalbă, tremurândă,
Luând hârtia cu mirare,
Văzu cum slova jucăușă,
Era adio, de plecare.
Sărută crinul cu mult drag
Și cu o disperare crudă,
Îl aruncă peste grilaj,
Iar jarul șuieră de ciudă.
Portița sobei o trânti
Cu disperare și durere.
Iubitul ei o părăsi
Pentru o clipă de plăcere.
Totul în jur plutea aievea,
Ea, prăbușită peste pat,
Tăcea și-și sfâșia durerea
În rugul unui gând firav.
Și parcă firul vieții sale
Atârna de acea iubire,
iar pleoapa ei înfloritoare
Trecu în veșnica, adormire.
E noapte-adâncă peste lume,
Doar un lătrat în depărtări
Se-aude parcă vrea a spune:
„-S-a stins o floare în plini zori!”
La început de dimineață
Un tânăr a intrat grăbit,
În locuința de la stradă
Dar a ieșit ca, amețit.
Era târziu pentru iubire,
Era târziu pentru-alinare.
Ce-a fost o dulce fericire,
S-a pierdut pe căi stelare.
Suspin
Mai suspini tu, poezie
Pe un petec de hârtie,
Adunând cu mare taină
Versul în propria haină!
Cu mister adaugi rima
Punând gingașă cununa,
Tandrei, sfintei poezii
Cu aripi de fluturi, mii.
Ghioceii înfloresc
Când adaugi vers domnesc,
Viorelele se-adună
Tot ținunâdu-te de mână.
Eu te caut printre vise
Și iubirile promise,
Cu speranța de a fi,
Rimă dragă inimii.
Mai suspini tu, poezie
Când cerul aduce mie,
Norii grei lăsând pe umeri,
Greutăți fără de număr!
La biroul meu te scriu
Vers gingaș, suflet târziu,
Călimara cea divină,
Dăruie cerneala fină
Rima să așez cu dor,
Murmur dulce de izvor.
———————————-
Ioana CONDURARU
Să nu mă mai lași vreodată
„Anumite gânduri, sunt rugăciuni.
Sunt clipe în care oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.” V. Hugo
Să nu mă mai lași vreodată
unde n-ai să fii în vis ,
să nu mă mai cerni prin sita
îndoielii c-am să plec ,
hai să facem doar naveta
între iad și paradis
și să fim numai nuntirea
clipelor care se trec…
Să nu mă mai lași nicicând ,
fără-o aripă să zbor ,
să nu dori ,să mă trezesc
când mă mai visez cocor ,
să te țip ultima oară ,
doar o jale de vioară…
Hai să fim măcar o vară
nunta macilor în ploi
și să înflorim bezmetic ,
un cireș ce doarme -n noi …
————————-
Elena NEAGU
NOSTALGII
Cum aș putea uita
trilul privighetorii unduind
sub luna pădurii adormită
șipotul ploii prin teii
îmbătați de miresme
cerul picurând de stele
prin roua nopților senine
când mut de mirare
simt cum totul renaște
și curge prin mine
în nesfârșirea aceasta
ce mă dilată și doare…
Dă-mi Doamne, putere
să-ți pun la picioare
această celestă mirare
ce mă-nfioară și doare…
După potop
Trecuse potopul
Spulberase tot
Locuiam o vocală
a zeului Toth…
Se bucura iarba
Se bucurau florile
lumina mi se dădea-n dar
odată cu zorile
Undeva, de departe,
stăpână pe timp
îmi zâmbea Tristeţea
din alt anotimp…
Stătea lungită şi goală
într-o altă vocală
aşteptând peţitorii
s-o ceară…
Nu ştiu, era zi, era seară
eram eu, erai tu…
nu vor şti-o niciodată
clipele de-atunci, de-acu…
Ruguri in asteptare
SATUL DE BASM
A fost odată ca-n poveşti,
Un loc de vis şi-un suflet de copil,
Unde iubirea vieţuia în orice colţişor,
Şi două inimi sfinte l-aşteptau cu dor.
Iar dimineaţa, prin ogradă,
Copilul fugărea purceii, îi punea în cadă,
Când toţi mergeau pe deal la vie,
Se hârjonea cu puii pe câmpie.
Apoi, din nou ce fericire,
Când îşi julea genunchii în neştire,
Cu prietenii când se juca pe cale,
Şi inima-i zburda de bucurie, înspre soare.
Şi seara, când căpriţele veneau acasă,
Şi toţi ieşeau la poartă şi pe cale,
Se răspândea şi bunătatea pe la masă,
Când noaptea se lăsa încet, prin vii, peste izvoare.
Dar într-o zii pe-acel copil l-a părăsit norocul,
În lacrimi prigonit de-al lui destin, de un sarcasm,
Un suflet de copil rămas acolo, pe hotare,
Priveşte încă înspre soare, în satul lui de basm.
CUVÂNT DUMNEZEIESC NUMIT „ACASĂ”
Cândva era un loc pe-acest pământ,
Unde totul avea un rost, totul era sfânt,
Unde o rugăciune se rostea la masă,
Şi-un cuvânt Dumnezeiesc, numit „acasă”.
Unde domnea în legea firii şi dreptatea,
Şi-n vremuri grele, în fraţie, pietatea,
Şi când era vre-un ger şi când era ninsoare,
Oamenii îşi păstrau în suflet soare şi candoare.
Cândva, a fost un sat cu inimi calde,
Unde părinţii mai rosteau balade,
Printre copaci de argint, c-un glas fragil,
Se plimba senin un suflet de copil.
Cândva, a fost un sat unde a domnit cartea,
Unde copii au învăţat ce este cinstea, demnitatea!
Şi s-au mândrit cu Horea, Cloşca şi Crişan,
Şi cu umorul neîntrecut de ardelean.
Acolo unde au trăit în Munţii Apuseni,
Şi moşii şi strămoşii, atâţi viteji oşteni,
Acolo, azi un suflet de copil îndurerat mai iasă,
Printre livezi mai caută cu dor o inimă frumoasă,
Şi acel cuvânt dumnezeiesc, numit „acasă”.
–––––––––––
Anisoara Laura MUSTEȚIU
24 martie 2019, Sydney
Reinterpretare
Sub vrajba pintenului meu
caii armistițiului cu lumina din lavoare de
umbre ischemice, și-au lăsat
zăbala pe aritmii florale,
sufletul ca o trecere de pietoni
legați la ochi, recită odiseea trecerii,
fantasmă-i privirea aceea
din mine,
bucolic sărutul fântânii din lâna orbirii
setea de ceva ce curge prin semafoare
opționale
stai!,
tu cel de colo,din grila de întuneric
a opaițului ce arde în senectutea unei
intrebări, ești un răspuns în sine
ori poate virgulă de după amânări?
intr-un sistem de trei simplă
reinterpretarea dominoului supus căderii
mă pune sub margini de nimic,
offsaidul în care se află brațul meu
e aripă ascunsă-n fermoare
duminicale,
mă lepăd de haina mea
si vreau să rămân claustrofob cu peticul
insăilat în pintenul acela uitat
in burta cailor ce-mi pasc lumina! …
Nu deranjați! …
Nu deranjați și moartea,
ea este-o umbră-a lui Iisus
când se ruga străin pe ape tulburi
și noi nu l-am crezut,
instrăinari în dogme cu capul plin
de lauri, privim orbiți de soare
spre zări ce nu boltesc,
nimicnicii fanare în turle fără stele
pierdut e cel de jos, în eresul grotesc,
si mii de îngeri de-am avea
de-a dreapta sfidătoare,
de n-auzim în posturi ce-s goale
făr’de nimb, cum cântă libelula din
talpa unui pustnic,
tot nu vom ști să tragem de un clopot
in duminici
când toaca-i un alint! …
nu deranjați dar viața cu false
mergătoare pe drumuri lungi cu flori
ce nu-nfloresc în soare,
nu deranjați în liniști nici mierla care
tace, nici vântul strâns în zori,
e-un timp pentru orice ce nu-l aflăm
din vreme,
căci ce s-ar face fluturi, splendori înaripate
de-ar ști când zborul lor ne colorează
visul,
că-n fapt sunt doar vitralii ce dor
in nemurire si vor ajunge toate
efemeride moarte.
***
În ziua semănătorilor de cer
oamenii-s păsări peste ape ecluzate
către nori vorbitori,
unghiul zbaterii de aripi, un azimut
fără punct, așa un fel de plan furibund
in norduri expatriate,
privind din ziduri de somn
totul pare-o nebunie văzută la microscop
petice de-albastru sau gri,
clepsidre înnodate la capete
de joi,
oamenii, duminici în liniști ferecate
prin odihna unui stol,
in noaptea sârmei ghimpate
noi oamenii, suntem ochiuri de plasă
din gardul ce ne-nconjoara propriul cer,
a evada înseamnă palme însângerate
si pântec zdrelit,
of, doar păsări mute de șoapte
indoite voiajor, peste infinituri arendate! …
————————–
Simon JACK
3 aprilie 2019
Foto: internet
Îngerul inspirației
Ușoară mi-e slova
când te am în preajmă
mai rămâi , aripă,
nu te depărta,
am să cufund pana
în pocal de raze
ce învinge umbra
cu lumina sa.
Tu m-aștepți în noapte
încinsă e tâmpla,
când m-atingi sub astre
cu-un impuls ardent,
scriu și beau licoarea
plină doar de focul
ce -mprăștie jarul
pe un pergament.
Ave ție, nimb minunat,
în sufletul meu așezat…
—————————————————–
Dunia PĂLĂNGEANU
Giurgiu
1 aprilie 2019
(Din proiectul literar în lucru POEME CU ÎNGERI, 2019, autoare, Dunia Pălăngeanu, ilustrație Dana Sandu)
INSOLENȚA ZEILOR
Rup genunchii poeziei şi trădez esenţa mării,
Vând tristeţe rafinată şi trufie pusă-n ied.
Prelungesc baletul lumii în amantul aşteptării,
Unde spasmele conjugă artele ce se succed…
Sunt tristeţi atât de-nalte şi atât de rafinate,
Încât nu mai am curajul să mă nasc în urma lor;
Te cultivi cu tine-n lipsă, sigilând în laşitate,
Mila unei aparenţe convertită la amor.
Ţinta văilor nocturne din pavajele precare..,
Gura beznelor incerte plăsmuite-n parohii.
Toate se adună-n tine şi din lut, prin fiecare,
Exersezi prin bântuire pleonasmul de „a fi”…
Noi „eram” deja ce suntem, dacă nu, mai mult cumva,
Ghem de sensuri atârnate în balanţe religioase.
Viciu lămurit de veghea suspinată-n lumea ta,
Unde-n lojă fericirea, delirând, exagerase!
Tăinuim în humă vie aşteptarea unei drame,
Siluetă în raport cu marasmele din gropi.
Arcuiţi pe plânsul nostru măsurat în miligrame,
Lacrima-ţi sublimă duhul evadându-te din ochi.
Gustul intim din pretexte pironite-n exilare,
Farmecele şifonate în absurdităţi cereşti,
Murmurul divin şi frica, ne insultă fiecare,
Aruncând cu mirodenii în celulele lumeşti.
Gestul ultim demodează ca un mit de sânge fonic,
Pierderea de minţi e roua răsăritului în „Zei”.
Răstignim printre geneze glas de urlet anacronic,
Măcar moartea sau destinul să ni-l fi luat cu ei…
––––––––––-
Adrian GOIA
1 aprilie 2019