Germain DROOGENBROODT: Poems (english)

DAWN

 

Slowly
as a poem writes itself
daybreak comes
from nothing into being

disposes of silence
and brings light

everywhere arises green
victuals for the sun

which from the earth
no other darkness removes

but the night.

***

DO NOT follow the stars of the night
but go upstream following the darkness
earthly and palpable

 

don’t save the alms
share bread and wine
with the nomads of the night

 

throw roses in the break of day.

 

 

***

THE STARS are hardly more
than dispersed fragments
of an invisible unity

 

Resisting all questions
about what disappears
or continues to exist

 

just as in the stem of the autumn tree
although invisible
the blossom is already present.

 

QUESTION

 

Earth, are you still more
than a spark of the primal light

 

a mutilated boulder
lost in the universe?

 

The golden calf
unwinged the angel

and the ruler
–as prophet disguised–
spreads lies as truth

 

barely audible remains
the familiar wingbeat
the double pulse of the heart.

 

 

HOPE

 

Since many months no rain

they suffer

but still they are green

because without hope

neither they can live

– the trees.

 

 

LIFE

 

Like an ephemeral flower

like a handful of snow

which for a moment glitters in the sun

and melts

slowly seeps away

 

merges with

and again becomes

-earth.

EAGLE

 

The ravens fly in swarms
the eagle flies alone
Luchino Visconti

 

So close to heaven
flies the eagle
lonely
as the poet

who patiently waits
the arrival of a verse

till the pen

scratches finally a few a few lines

still doubting
the sense

the idleness
of naming.

 

 

WHAT ELSE…

What else
searches the word for
in the sediment of the verse
if not for the impalpable
– which exists

just as the water of the river
escapes the hand
but learns its limits in the jar
conserves its form
and refreshes

as sometimes does
a poem

 

SHANGHAI

 

Unmoved flowing
between past and present:

the river

 

reflecting at dusk
the heaven-defying towers
the colourful, ephemeral glitter

nameless

the testament
the stone trace of men.

 

WRITING POETRY

 

Find the bottom
at the bottomless

 

read the hours
in the whirlpool
of time

 

experience silence
not as a void
but as fullness

 

unfold light
with the shadows
of the night

 

span a bridge
with unspoken words

create a rainbow
with the colours of peace.

 

SEARCHING FOR LIGHT
(To Hugo Mujica)

Although the roots
searching for water
embrace each other

 

and the branches
searching for light
draw apart

Continue reading „Germain DROOGENBROODT: Poems (english)”

Melania RUSU-CARAGIOIU: Frunze de arțar

F R U N Z E    DE   A R Ţ A R

           

Îmi place să merg,

Să merg răscolind frunzele cu vârful piciorului …

Frunzele să-mi cânte mie şi cerului ,

Încetişor,

Încă odată, melodios şi încă odată…

 

Nu ştiu cum se desprind frunzele…

Ele mă văd şi se avântă în calea mea.

Le cheamă toamna din pletele mele,

Umerii mei largi, sub atâtea poveri…

 

Privesc în sus,

Frunzele îmi zîmbesc,  au buzele roşii

şi obrajii poleiţi, iluminaţi de ochii uşor adormiţi.

 

Iarăşi cântă ! Sau, nu.

Plâng plecarea ultimelor păsări.

 

Vântul flutură prelung steagul zdrenţuit al toamnei…

Zgâlţâie înciudat ramurile …

Când nu reuşeşte, fluieră amarnic…

 

Merg, merg mereu, însetată, bând din  cornul  toamnei.

Aş voi ca drumul să nu se termine,

Nicicând şi niciunde …

Să fiu mereu însetată,

Să zbor peste zări ca o samară de arţar,

Să întîlnesc ultimul vis al  frunzelor subţiri şi crestate.

————————————-

Melania RUSU-CARAGIOIU

Octombrie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Anotimpuri în rotire

ANOTIMPURI  ÎN  ROTIRE

 

Grăbesc tot unul după altul, prin ceruri norii plumburii,

Ce mi se scurg în repezi picuri pe învechitele olane,

Pustiu mi-e sufletul de-acuma, că toamno, n-ai uitat să vii,

Să îmi alungi frumoasa vară, ce lenevește prin cotloane.

 

Tu n-ai și nu-i avea vre-odată căldura ei moleșitoare

Și n-o să-mi coci nicicând cireșe și mura neagră din răriș,

Și nu-i avea în veci-purure plăcerea nopții-mbietoare

Când le vindeam pe-un pumn de stele, sărut la fete, pe furiș.

 

Ce tu îmi dai la schimb cu vara, e mai nimica, ți-o spun drept,

Un măr și-o pară pârguite și struguri tămâioși din vie,

O poală bună de bucate și mi te bați cu pumnii-n piept

Că-mi ești miloasă cât cuprinde și-a tale zile-s dărnicie.

 

De ploi, de cețuri și de brume nu spui o vorbă, taci chitic,

De apăraie, frig și neguri, de haine groase, pălărie,

Uitat-ai  doamnă ca de moarte, te faci că nici nu știi nimic,

Apoi stimata mea cucoană, aiasta nu-i nemernicie?

 

Te țin în brațe vre-o doi-trei ce mi te laudă într-una

Și scriu poeme lăcrimate tot ridicându-te în slavă,

Că ești bogată și frumoasă și-n tonuri îmi pictezi natura,

Nimicuri care țin o vreme, așa că lasă-ne de grabă.

 

Să vină iarna cea curată cu albul ei imaculat,

Să ningă ca-n povești bătrâne o ziuă-ntreagă și o noapte,

Să îmi miroase a sarmale, a caltaboș și a cârnat,

A pâine caldă și pufoasă, prăjiturele dulci și coapte.

 

De-acolo până-n primăvară va fi un pas, ce iute-l trecem,

De  nici nu știm când dăm în vara aceea multă așteptată,

Veni-va iară cald și bine, cu toți de-o seamă să petrecem,

Știind că după dânsa vine, Bătrâna Toamnă, bosumflată.

——————————

Mircea Dorin Istrate

11 octombrie 2020

 

Marilena ION-CRISTEA: Într-un pumn de toamnă…(poeme)

Un loc al meu

 

Îmi voi găsi un loc doar al meu

Când soarele va răsări a doua oară,

În aceeași zi, probabil spre seară,

Și îmi va lumina noaptea prin ferestrele deschise,

Cu raze de foc și cu vise..

 

Când păsările cerului se vor întoarce acasă

Și vor găsi pâinea dulce pe masă

Când mă vor zări și, oprindu-se-n zbor,

Mă vor acoperi cu aripa lor

 

Îmi voi găsi un loc doar al meu,

Când apele se vor aduna împreună,

Când printre șuvoaie, mă vei prinde de mână

Iar sufletul meu atât de greu încercat

Se va simți pentru totdeauna salvat!

 

Când pămânul înmugurind încă o dată,

Îmi va sărută iarba din talpă,

Și îmi va așeză pe fruntea spălată cu roua din zori

O cunună colorata cu flori!

 

Îmi voi găsi un loc doar al meu

Și mi-ar plăcea să cred că nu e prea greu…

Pentru că sufletul meu din nou a-nflorit,

Ca o floare ce-și face loc prin spărtura din zid!

 

 

Păreri 

 

Ce tot spui, tu?

Nu vreau acu’,

să-mi impui sentimente, păreri,

nu poți să-mi ceri

să fiu altfel decât cea de ieri,

decât ceea ce sunt,

un simplu om pe pământ,

care a făcut legământ, doar cu sine,

să se desprindă de tine

și de părerile tale

rigide și goale!

Eu nu te-am întrebat decât un lucru firesc:

„cum este toamna pe care eu o iubesc”?

Și fără să te gândești prea mult, dintr-un foc,

mi-ai dat răspunsul pe loc!

Că toamna nu e frumoasă,

că este prea rece, cețoasă,

și că soarele nu prea stă pe acasă!

Că peste tot sunt numai frunze,

veștede, cu plânsul pe buze,

că se desprind și-apoi pleacă ușor,

către pământ, unde frunzele mor!

Că sunt uscate,

cam alintate,

prea colorate, în mii de culori,

și se-aștern pe pământ de cu zori.

Abia te trezești dimineața,

că ele îți ocupă ziua și viața!

Că sunt mai mulți nori decât soare,

că vremea este înșelătoare,

că plouă prea mult

și că nu te ascult,

când îmi vorbești despre toamnă!

Eu te ascult, însă toamna-i o Doamnă,

ea-ți pune frumusețea  în palmă,

chiar dacă acum norii toarnă,

vrând parcă visele să adoarmă!

Și-n timp ce tu vorbești așa de ușor,

eu mă-nfior,

gândindu-mă la frunză și la ultimul ei zbor!

Și nu-mi vine să cred,

că poți să fii așa de rău și concret!

Dă-mi voie să nu fiu de acord,

sub nici o formă și în nici un mod,

este părerea ta,

diferită de-a mea,

și poți s-o păstrezi pentru tine…

După mine, cred că te-ai pripit,

tu nu vezi că frunzele-au înflorit?

 

 

Într-un pumn de toamnă…

 

Atâtea frunze, într-un pumn de toamnă

Și toate, la melancolii te-ndeamnă!

Te miri cum poate să le ducă-n spate,

Așa, diverse și frumoase, toate!

 

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Într-un pumn de toamnă…(poeme)”

Carlos Drummond de Andrade: Adevăr

                      Tablou de Lo Ch’ing, Detaliu

*

Adevăr

 

Ușa adevărului era deschisă,
dar lăsa să treacă
doar câte o jumătate de persoană.

 

Astfel, nu era cu putință accesul la întregul adevăr,
căci jumătatea de persoană care intra
deținea doar o jumătate din el.

 

Cealaltă jumătate
se întorcea cu jumătate de profil.
Cele două profiluri nu mai coincideau.

 

Sparseră ușa. Intraseră forțat,
pătrunzând în acel loc plin de lumină,
în care adevărul sclipea scăldat în flăcări.
Era și el divizat în două jumătăți
diferite una de alta.

 

Se încinseră discuții între susținătorii frumuseții fiecărei jumătăți.
Nicuna dintre ele nu era frumoasă pe de-a-ntregul.
A rămas de ales. Și fiecare a optat
în funcție de propriile sale toane, iluzii, miopii.

Carlos Drummond de Andrade, Brazilia, 1902 – 1987

Traducere:  Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din “Poesia completa”, Rio de Janeiro: Nova Aguilar, 2002.

***

 

VERDADE

 

A porta da verdade estava aberta,
mas só deixava passar
meia pessoa de cada vez.

Assim não era possível atingir toda a verdade,
porque a meia pessoa que entrava
só trazia o perfil de meia verdade.

E sua segunda metade
voltava igualmente com meio perfil.
E os dois meios perfis não coincidiam.

Arrebentaram a porta. Derrubaram a porta.
Chegaram a um lugar luminoso
onde a verdade esplendia seus fogos.
Era dividida em duas metades,
diferentes uma da outra.

Chegou-se a discutir qual a metade mais bela.
Nenhuma das duas era totalmente bela.
Mas carecia optar. Cada um optou conforme
seu capricho, sua ilusão, sua miopia.

 

Carlos Drummond de Andrade, Brasil, 1902 – 1987

ANDRADE, C. D. “Poesia completa”.
Rio de Janeiro: Nova Aguilar, 2002.

 

Nuța CRĂCIUN: Plâng pe ascuns ochii adevărului (poeme)

gândurile unui aprilie etern

viața se pierde pe o stradă necunoscută
ca o haină uitată pe cuier
nimic nu este ușor gândești și muști mărul
pe care ți-l întinde generos o mână

suferința este o bandă de cauciuc
frica – o eprubetă
în care stau înghesuite toate sentimentele tale

nu găsești răspunsul la o întrebare
care îți topește creierii
gândurile unui aprilie

care lasă urme adânci
o lume peste care se așterne praful

dacă încă poți să iubești ți-e destul
într-un laborator se mai păstrează
formula cerului

 

înviere

joc xo cu umbra mea
singură pe lume în mijlocul lumii

puține capricii mai am în ultimul timp
parcă toate s-au așezat
frumos în mine așa pe litere
ca-ntr-o bibliotecă unde imaginile
se completează singure
trebuie doar să pun cruce pe fiecare gest
zero pe fiecare bucurie
și să continui să visez

nu toate rănile plâng
unele cântă până ce visul prinde rădăcini
și te recunoaște

cerul pare o barcă albastră dezlegată de țărm
plutește în voia lui Dumnezeu
o liniște ciudată îmi bate palmele în cuie

toate neputințele mele se închină

 

ca atunci când îți pierzi umbra

timpul devine din ce în ce mai lung
poți împleti ciorapi de lână din firele lui
cât să îți ajungă pentru câteva ierni grele
viața are găuri în ciorapi și e trecătoare

preferi să stai în casă așa respecți mai bine
distanța dintre tine și sufletul tău
așa primăvara nu te poate răni cu lumina ei

ai inceput să înțelegi că amintirile au și ele sentimente
din care te hrănești cât pentru toată pandemia
când erai tânăr nu știai asta te agățai
de oameni ca un virus de parcă
pielea sufletului nu ar fi trebuit mângâiată
respingeai orice adevăr care nu exprima decent
îndobitocirea descompunerea și ruina
când o luai razna venea Dumnezeu
și-ți lega iarăși viața de viață

acum tot ce trebuia spus s-a spus deja
mai rămân invidia răutatea și vorbele de duh
tot sentimente și ele
izvorâte din starea noastră de urgență

ca atunci când îți pierzi umbra
și mergi să o cauți noaptea pe o stradă pustie

06.05.2020

 

de trei ori singur singur singur

număr toate pătratele nopții
la capătul străzii țipătul ambulanței
îmi intră în carne
îmi protejez cu grijă somnul fără vise
îi pun o mască
să-l feresc de moartea din ochiul flămând
al clopotului

la Roma se cântă Bella ciao
Papa singur în Piața San Pietro
ne îndeamnă la nemurire

în colivia orașului înfloresc caișii
tăcerea se strânge în jurul meu ca un sicriu

04.04.2020

 

plâng pe ascuns ochii adevărului

mor oameni pe care nu-i cunosc
se închide ușa frigului peste ei

timpul se împuținează ca o pâine
din care rupem cu toții câte o bucată
în eventualitatea că lumea
nu se va stinge de tot
că va inflori din nou un zâmbet
pe fața muzicantului de la colțul străzii

tăcerea îmi intră în casă și trage zăvorul
continui să visez din spatele geamului închis
un vis în care plâng pe ascuns ochii adevărului

ajută-mă Doamne să pot da ceasul înapoi
cu o primăvară

alungă pasărea asta neagră
care cerșește la ușa zilei

12.04.2020

 

ploua mărunt

poate așa se plăzmuiește existența
din tristeți fugare și picături de ploaie

când amintirea rămâne singurul lucru cert

ajută-mă Doamne să o iau de la început
să se usuce odată mlaștină asta din mine
și iartă-mă că îmi fac griji
pentru ființă mea vremelnică

știu că nu Tu ai făcut tunelul durerii atât de lung
de vină e întunericul acesta ce-mi atârnă
la fereastră ca un steag
masca aceasta pe care sunt obligată să o port zilnic

sau poate primăvara asta eșuată
într-un zar negru fără puncte

Nuța Crăciun

Mircea Dorin ISTRATE: Înfiorată seară întomnată

ÎNFIORATĂ  SEARĂ  ÎNTOMNATĂ

 

În seara ce de-acuma stă să-nceapă,

În streșini plânge ploaia-n picuri reci,

E vremea când ai vrea ca să-ți îneci

Durerile din vremurile seci,

Într-un pahar de vin, lungit cu apă.

 

Lumina lunii noaptea mi-o despică

Când raza ei îmi intră în odaie,

Aud afară scursa apăraie

Ce de o lună totul îmi înmoaie

Și ăst potop în mine, bagă frică.

 

În vatră focul vrea să mă-nfioare

Cu caldul său molcom ce moleșește,

Pe cei pereți de-acuma dănțuiește

O umbră lenevită ce descrește

Și care-ncet în spuza caldă, moare.

 

O Doamne cum, în vremi cândva mai bune,

În seri ca asta-aici era iubire,

Furată și trăită-n bucurie,

În taina nopții arsă-n fericire,

De doi amanți cu simțuri vii, nebune.

 

A fost demult, dar n-am uitat clipita

Ce a avut atuncea gust divin,

La ceruri și-ncă astăzi mă închin

Că el știut-a lungul nostru chin

Și-ngăduind  păcatul, miluit-a.

*

De-acuma somnu-n visu-i mă topește,

Și mă cufundă-n dulce reverie,

Dar ce aud, ori mi se pare mie,

O rochie în prag care foșnește?

Sau mă înșel și totu-i o poveste.

 

E vântul ce acol’ covor îmi pune,

De frunze adunate-n miez de noapte

Și care încă-n tăinuite șoapte,

Înfiorări și lacrimi câte-ș toate,

Din vremi trecute-ncearcă să le-adune.

Le știu și eu, tu vântule, nu spune.

––––––––––

Mircea Dorin Istrate

08.10.2020

 

Ana ARDELEANU: Un cântec aproape vindecat (poeme)

 

Doamne, rolul cui îl joc

când mă trezesc prea de dimineaţă

şi întind masa sub cerul liber

pentru marele ospăţ al toamnei

unde invitaţii îşi lămuresc starea civilă

îşi umplu sacii cu frunze îngălbenite

iar la final îi cuprinde dorul de casa lor

de patul cald

numără pe degete aurii

anii rămaşi datori

discuţia dintre doi cuci

o aud îndepărtându-se

melancolia îi caută la adresa ştiută

întind mâna printre frunzele rămase

după merele ei

le aşază umbra îmbujorată

în coşul de ceară al clipei

topit mult prea uşor

pe oghinzile reci

din care noaptea îşi eliberează lupii

pentru a ierna sub cerul liber

 

dacă nu este vorba despre tine

nici despre mine

atunci cine ar fi putut fura avionul

zburând ca gândul

încât acele vântului rece

au pătruns sub vopseaua literelor

pictate pe aripi

ce pasager cu nume de prinţ oriental

le-ar fi putut înlocui

încât să curgă din ele distanţe

pe care să le aşez în geamantan

sub rochiile de gală

lângă parfumul florilor de murraya exotica

nu pot face o legătura telefonică esenţială

când zborul e prea sus

iar mintea nu-mi poate alerga pe cer deschis

nici sub roţile unor stele

care m-au copleşit cu atenţia acordată

aceeaşi pe care o acorzi unei boli grave

cea de om vinovat

ce nu şi-a calculat bine zborul

şi a căzut în capcana propriei logici

împreună cu bagajele, parfumul

şi strigătul de soprană

 

 

însemnări din tura de noapte

dansează în jurul femeilor

cum fluturii de noapte în jurul luminii

pe muzica unei singure clipe

atât cât să prindă momentul de fertilitate

al visului lor

ochiul de veghe nu va raporta niciun accident

nu-şi va face prieteni de mâna a doua

şi nu va sta la masă

cu cel ce şi-a amanetat coasta sabia şi blazonul

aşteaptă să cânte cocoşul

pentru a vedea la cine sunt arginţii

cine se leapădă de propria iubire senin ca o roză

cine-i regizorul care semnează capodopera lumii

multiplele feluri de a merge pe tocuri

ţipătul frenetic al pescăruşilor

îţi spun bună dimineaţa

iar tu dai replica în şosete şi capot

abia după câteva bătăi din aripi

te şi rujezi

îţi aşezi poşeta pe braţ

cuvântul pe pagina albă

şi incerci să vinzi un poem

interzis minorilor

unui etaj întreg de iluzii

concluzie

a fost o noapte liniştită

 

printre rândurile scrise de mână

gândul îmbracă lenjeria aurie

a unui poem desăvârşit

cine este eminenţa care-l va citi

nu vom şti niciodată

căci la coada perfecţiunii

se stă mereu

 

vom practica tactica omului

ce-şi duce mâna la gură

şi se miră de sutienul în care s-au copt

merele unui anotimp imprecis

însă niciunul n-a căzut în iarbă,

lângă casa melcului

cineva (anonim) tot încearcă

să afle aria cercului

sfidător de frumos

de dus în toate templele

şi de topit ceara lor

în mâinile rugăciunilor fierbinţi

 

printre rândurile scrise cu litere de mână

se-aud mergând, la braţ, două voci

cele care au calculat aria cercului

iar acum stropesc mărul

cu substanţa rezultată

din formula chimică a iubirii lor

nedorind să dea nimănui

din secretele casei

 

 

un cântec aproape vindecat

cum vei feri această ispită

de curenţii ce trec senini peste apă

ei nu ne cer nici viaţa

nu ne cer nici moartea

doar aşază pianul pe mal

pentru un cântec aproape vindecat

aş vrea un răspuns

pentru vremea când l-aş putea răsplăti

cu câţiva cocori

însă indiferenţa se pomădează

cu restul atât de atent calculat

al vieţii mele

de care sunt sigură că iernile încă n-au auzit

doar toamnele

ele da

şi m-au inclus în frumuseţea lor

mi-au arătat harta

au aşezat degetul pe locul auriu

aici e Dumnezeul tău au zis

aici e toată aritmetica faptelor tale

acum stau şi ascult sunetul plopilor

celebrând melancolia

şi semnez în alb parteneriatul cu iarna

fericirea ca şi tristeţea

rămân subiecte tabu

de care gândul nu se poate atinge

dar se poate lipsi de asemănarea

cu nopţile lungi

ce nu mai încap pe aceeaşi cruce

cu inima ta

 

 

Îmi strâng parfumul

Îmi strâng parfumul, într-o mică floare,

Îmi strâng cuvântul, într-un mic poem,

M-adun pe mine, de pe drumul care

M-a dus departe, într-un timp boem.

 

Intru în gaşca luminilor de toamnă,

Cum un cuvânt, între nuanțe fine,

Acele mov, ce-n amintiri, se sfarmă

Şi, -ntr-un poem, cu litere aldine.

 

În primul fulg, trec nori de primăvară,

În primul gând, treci tu, căutând comori

Şi te întorci, cu sacii plini, spre seară,

Cu albe sărutări, încolo, către zori.

 

Mult prea departe-i vara de cristal,

Când aşteptăm, în van, sponsorizare

Bănuţi de aur, pe-al luminii mal

Şi soarele, de dincolo de zare.

Ana Ardeleanu

Alexandrina TULICS: Nu plouă-n crengi, ci-n lacrimile mele (poeme)

Mai cântă-n mine?

                                                (Album: Splendori)

 

Mai este inima-mi opaiț

și lacrima-mi mai curge ca o lumânare,

să ridice greul zborului din mine

să îl trimită înspre soare?

mai cântă mierlele de bine,

și pașii pe zăpezi se mai zăresc,

când șuieră din crivăț la fereastră

cântări în care nu mă regăsesc?

Mai dorm în inimă-mi lalele,

de ghiocei -mi mai este dor,

De lună s-o acopăr cu un braț de stele

să lumineze mai frumos ,mai simțitor?

mai sunt pe lacul liniștit din suflet,

pene de alb ce își plutesc în alb

iubiri și aripi fericite

s-adaste -n larg de larg?

Mai cântă-n mine o vioară,

un fluier, nai sau un cimpoi,

se mai aude-n sufletu-mi de jale

o doină și un joc de doi?

Mai sunt atâtea mâini și lacrimi

și inimi -ndrăgostite cu putere

ce, ar putea cu cânt și versuri

să fie stema țării mele?!

 

 

Caisul

                                                    (Album: Splendori)

 

Un gospodar

a semănat un pom de cais -n grădina sa,

Cu gândul la caise coapte,

ce-n vară le va savura.

L-a îngrijit, săpat, udat în jur,

Să crească bine, drept, curat,

Iar pomul a înflorit și a rodit,

Așa cum omul în răbdare l-a așteptat.

‘L vedea cum se-ndrepta înspre lumină,

citind ades sub el Psaltirea,

Și tare bucuros era

gândind unde -i va adăposti rodirea!

Dar… un roi de viespii și-au făcut,

Continue reading „Alexandrina TULICS: Nu plouă-n crengi, ci-n lacrimile mele (poeme)”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Cărările iubirii sau Raze de lumini – Restituiri

Motto:

                              ”…Și fiece ființă / E de iubiri izvor /

                               Zi-i vorbă cu credință / Va scoate un fior /

                                Zi-i frtate și vei fi sfințit /De Dumnezeu din

                                pieptul său ;/ Să nu ne speriem de vr-un sfârșit/

                                 Când infinitul e darul nost primit /.

                                                                          Ioan Miclău-Gepianu

                                  

                                          

Ascultă-ți inima!

 

Științele vorbesc de depărtări,

De infinite spații virginale,

Legând cu gândul punte de cărări –

Cercăm al veșniciei cale!

 

E timpul râu pierdut

Intr-un haotic spațiu?

Ori noi suntem oriunde început

De timp și loc in veșnic naufragiu?

 

De viața eu mi-o fac,

Segment de măsurare,

Crestez ani după plac

Pe-a timpului cărare,

 

Apoi cobor în mine:

“Adânc de diamante,

Neînceput depozit de-aurifere mine,

Iubiri in zăcăminte și intuiri savante!

 

Și fiece ființă,

E de iubiri izvor,

Zi-i vorba cu credință,

V-a scoate un fior!

 

Zi-i frate și vei fi sfințit,

De Dumnezeu din pieptul său;

Să nu ne speriem de vr-un sfârșit,

Când infinitul e darul nost primit!

 

“Of, Sfanta Omenire,

Ascultă-ți inima din tine,

Acolo dragostea-i dumnezeire,

Biserici ce-s de îngeri pline!

 

 

Printre ramuri înflorate!

 

Printre ramuri înflorate,

Și-a făcut Mierla căscioară,

Când din lumi îndepărtate

Veni mandra Primăvara!

 

Iar Mierloiul cu cioc galben,

Și cu pene de tăciune,

Stând pe-o ramură de palten,

Se-ncerca  din drag ai spune:

 

Cum să rotunjească cuibul,

Cu mătăsuri și flori albe,

Cu fir tras să țeasă rândul,

Pe la margini flori de nalbe!

 

 

Viața

 

Roua din zori,

Mirosul din flori,

Murmur de val,

Vântul fugar,

Poemul nescris,

Umbre și vis!

 

Raza de stea,

Fulgul de nea,

Cântul padurii,

Mugurul murii,

Ropotul ploii,

Pustiul erorii!

 

Iubiri infinite,

Dureri împlinite,

Veșnice zări,

Valuri de mări,

Adâncul ispitei,

Dorul iubitei!

 

Gemete, plangeri,

Prin care să sângeri,

Iubiri, veselie,

Boli, bătrânie,

Iata drag iubitor,

Al vieții drum călător!

 

 

Ca un clopot

 

Ca un clopot largul zării,

Atârnând de-nnalte sfere,

Redând liniștea-nserării,

Ne învăluie-n mistere!

 

Orice sunet prinde farmec,

Cu plăcute rezonanțe,

Murmurul pare un cântec,

Frunza-n vânt iubiri, romanțe!

 

Simfonii a mării valuri,

Universu-i însuși strană,

Piatra chiar vibrând de haruri,

Pe eterne portative se destramă!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Cărările iubirii sau Raze de lumini – Restituiri”