ÎNFIORATĂ SEARĂ ÎNTOMNATĂ
În seara ce de-acuma stă să-nceapă,
În streșini plânge ploaia-n picuri reci,
E vremea când ai vrea ca să-ți îneci
Durerile din vremurile seci,
Într-un pahar de vin, lungit cu apă.
Lumina lunii noaptea mi-o despică
Când raza ei îmi intră în odaie,
Aud afară scursa apăraie
Ce de o lună totul îmi înmoaie
Și ăst potop în mine, bagă frică.
În vatră focul vrea să mă-nfioare
Cu caldul său molcom ce moleșește,
Pe cei pereți de-acuma dănțuiește
O umbră lenevită ce descrește
Și care-ncet în spuza caldă, moare.
O Doamne cum, în vremi cândva mai bune,
În seri ca asta-aici era iubire,
Furată și trăită-n bucurie,
În taina nopții arsă-n fericire,
De doi amanți cu simțuri vii, nebune.
A fost demult, dar n-am uitat clipita
Ce a avut atuncea gust divin,
La ceruri și-ncă astăzi mă închin
Că el știut-a lungul nostru chin
Și-ngăduind păcatul, miluit-a.
*
De-acuma somnu-n visu-i mă topește,
Și mă cufundă-n dulce reverie,
Dar ce aud, ori mi se pare mie,
O rochie în prag care foșnește?
Sau mă înșel și totu-i o poveste.
E vântul ce acol’ covor îmi pune,
De frunze adunate-n miez de noapte
Și care încă-n tăinuite șoapte,
Înfiorări și lacrimi câte-ș toate,
Din vremi trecute-ncearcă să le-adune.
Le știu și eu, tu vântule, nu spune.
––––––––––
Mircea Dorin Istrate
08.10.2020