MAI MULT ÎN NENOROC
Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc
Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,
Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc
Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.
E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată
De daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,
Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată
De large guri flămânde, neprieteni, inamici.
Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă
Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,
Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă
Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.
Am frământat istorii, să ţinem bine minte
Că suntem străvechime din daci nemuritori,
Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte
Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.
*
În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria
Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,
Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia
Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.
ZEII LUMII NOI
Noi eram aici când lumea era vis de început,
Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,
Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,
S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.
***
Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,
Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,
Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare
Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.
În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,
Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,
Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte
Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.
Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute
Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,
Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,
Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.
Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,
Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,
Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi
Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.
Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,
Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,
Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată
Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.
****
Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,
Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,
Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,
Până cănd aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.
ŢARA DE SUB ŢARĂ
Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,
Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,
Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi
De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.
Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,
’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,
Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,
Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.
Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,
Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,
Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,
Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.
Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine
Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,
Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători
Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.
.
Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,
Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,
Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,
În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.
Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,
Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,
Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,
Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.
ODĂ PLUGULUI
Din străvechimea noastră, din cela început
Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,
Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,
Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.
De veacuri truditorul cu mâna pe corman
În brazde lungi întors-a hotarul an de an,
Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă
Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.
Din timpuri învechite spre cele viitoare
Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,
Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,
Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.
***
Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate
Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,
De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,
Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.
COMORI DIN PODUL CASEI
Mă urc în podul casei, ca hoţul pe furiş
Să căt copilăria sub streaşină lăsată,
Aici am pus-odată în tainic ascunziş,
S-o am în vreme lungă, minune preacurată.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara” →
Giacomo Manzù, Italie
SCARA SPRE CER
TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ 
PETRARCA CXXXIV
Cine, noi?!