Germain Droogenbroodt: Fuga morții

Poezie distinsă cu Premiul Internațional de Poezie la ediția a opta a festivalului “I Colori dell’Anima”
San Remo, 2020

Giacomo Manzù, Italie

FUGA MORȚII * (Coronavirus)

lui Donald Trump, Boris Johnson, Jair Bolsonaro…

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi,
zilnic te bem.

Morți,
nu ne rămâne timp de rămas bun,
nu ne rămâne timp de săpat gropi

Conducătorii calea ți-au așternut-o
cu prefăcătorii și cu minciuni

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi
zilnic te bem.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Altea, Spania, 28.3.2020

*Fuga morții, după poezia cu același nume de Paul Celan, dedicată evreilor omorâți

Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)

IDEEA MEA DE ZBOR

Ideea mea de zbor şi de fiinţă

Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.

Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,

Nu voi putea să mă transform în zeu.

BOGAT MĂ VREAU

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.

Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinţei.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.

La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,

Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,

Din cioburi să compun un trup curat.

NU-I PREA TÂRZIU

Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg şi a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care

A fost uitat din clipa cea dintâi.

DACĂ-NŢELEGI PĂMÂNTUL

Dacă-nţelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poţi curma meschina vanitate.

Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-şi caută temeiul dând din coate
Şi-n mine cresc speranţe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.

Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,

Molar scălâmb, ştirbit şi cariat.
Abia acum, umil şi fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.

ZIDIRE PRIMENITĂ

Mă plec umil în faţa celui tare,

Dar şi a celui ce suflarea-şi sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta fiinţa spre-nălţare;

Supus rămân când ura-ţi este armă
Şi-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.

Nu fac nimic când spaima se abate
Şi dinţii ei hulpavi mă zdrenţuiesc,
Când dau în drum de porţi desferecate.

Smerit mă port şi-atunci când te iubesc.

Atâtea umilinţe revărsate

Îmi primenesc zidirea şi-o sfinţesc.

RĂSTIMP NEBUN

Dacă întâi grăuntele nu moare,

Nici planta din pământ nu se iveşte.

Să smulg decis o hidră ce scânceşte

Şi rădăcina patimei ce doare,

Să frâng povara care-n umbră creşte,

Strânsoarea unei clipe trecătoare,

Iubirea de speranţă şi visare,

Desfrâul, răzbunarea ce loveşte,

Să risipesc stârnirile dorinţei

Şi mângâierea pe-un tăiş s-o pun,

Să curm suflarea grea a neputinţei,

Neliniștitul vuiet să-l supun,

Ca să apară flacăra Fiinţei,

Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.

CERCUL DE FOC

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,

Căci timpul e rotundul cerc de foc.

TRĂIESC DOAR LA PARTER

Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe.

Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Îşi pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
În răsuciri de abur se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă. Continue reading „Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)” →

Anca-Maria DAVID: Aprind o lumânare… IN MEMORIAM

,,Se duc poeții…”

,,Aprind o lumânare”, ultima poezie scrisă de poeta Anca-Maria David.

Aprind o lumânare,
văd o privire goală,
pierdută-n izolare,
se stinge la fereastră.
Ce liniște-i în casă!
Pădurea-și plânge frunza,
o fiară ne doboară,
se-nfinge cu o gheară
când viața-ți este amară,
înfășurată-n smoală,
smulge rădăcina,
sfâșie iubirea,
îngroapă credința
cu lacrimi de sânge,
uscate pe ramuri.
Din carne se desprinde durerea,
țâșnește întunericul și acoperă inima
cu șoapte surde,
zdrobind rădăcina.
E târziu, o pasăre neagră se zbate-n beznă,
oasele trosnesc în cavernă!

Anca-Maria David (născută pe 10 februarie 1980, în orașul Darabani, județul Botoșani –decedată pe 19 octombrie 2020, în orașul Bacău). A publicat poezii în revista online Logos si Agape, unde a debutat cu poezia ,,Urmele tale” în data de 21 iunie, 2018.

Rămas bun, Om frumos! Condoleanțe familiei!

Redacția Logos&Agape

Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)

SCARA SPRE CER

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe

Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;

Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe

Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe

Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări

Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,

Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,

Din zămisliri suave de vise îngerești,

Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine

Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

Dar e-o închipuire… De fapt, tu-mi ești stăpâna

Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,

Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna

Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,

Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,

Ca noi – orice pereche s-o scalzi în fericire,

Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

DIN DOR APARI

Din dor apari – minune fantastică, din vise,

Din flori de tei suave căzând pe flori de crini,

Din rouă, când lumina din ochii tăi senini

Mi-aprinse toată ființa și inima-mi robise…

De tine-acum vorbește-mi, de dulcea ta ființă

Ce-mi urcă-n suflet pace și sfinte porți de rai;

De clipa primei zile când tu mi-ai spus „mai stai”,

De tainici nopți când lunii-i șopteai câte-o dorință…

Privirea mea te soarbe cum sorb amurgu-n zare,

Topit de dor – când dorul mai multe flăcări vrea;

Ești toată-o melodie… Ești simfonia mea !

N-auzi deasupra noastră un cor de îngeri, oare?

Noi ne-am născut, frumoaso, din raze de iubire,

Cântate de-acei îngeri trimiși de Dumnezeu –

Și nu-i aude nimeni decât doar Tu și Eu.

Ce clipe fericite ! Le-am vrea fără sfârșire…

IMN IUBIRII

Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,

Din Paradis, din codri ori din adânc de mare !

Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele

Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…

Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea

Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte

Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea

Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.

Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,

Căci reciprocitatea e legea ta supremă

Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire

Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.

Mărire ție, Înger de contopiri divine,

Izvor de vieți, Iubire, misterior tezaur !

Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,

Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.

Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,

Spulberătoarea urii și univers de pace,

Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,

Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place !

ÎNCHIPUIREA NOASTRĂ…

Închipuirea noastră-i o taină a iubirii

Iar rolul ei e unic, ca apa pentru flori.

Ea-mbracă ființa dragă cu razele sfințirii,

Cu mii de curcubeie și jocuri de culori.

Închipuirea-mbată și-i mult dăruitoare,

Ea-ntinerește carnea cu-n cald fior plăcut.

Lumina voluptății o-ncinge tot mai mare

Și când ne-aprinde fața, ne-ndeamnă spre-un sărut…

E-un fagur plin de miere, iar dacă ea se scurse,

Rămâne mândrul fagur și-i fain chiar dacă-i gol,

Căci brava-nchipuire găsește-ndată scuze

Să umple-orice defecte – și-i splendid acest rol !

Ea-i energie vie ce ține mintea trează,

Este ecoul minții și are ochi de-artist.

Iubirea, ‘nchipuirii cam multe-i datorează,

Căci dacă ea dispare, totul ar fi mai trist !

VECHI VANITĂȚI

Suntem în anul când Târziul ne-a vizitat devreme

Și viitorul, evident, cu-n veac l-a-mpins mai mult,

Iar Timpu-nverigat de relativități boeme

În haosul perfect ne-a dus, unde-i cumplit tumult…

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)” →

Stelian PLATON: Poeme de septembrie

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ

Vâsleam prin gânduri divine

Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni

Mârâia bufnind un câine

Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

Furat de simplele cuvinte

Poruncile-am respectat pe toate zece

Uitat viu printre morminte

O noapte mă însoțea goală și rece

Mi-am făcut apoi o casă

Și-am pus în ea lumina Lunii târzie

Trăiesc c-o fată frumoasă

Pe care am botezat-o Poezie

Din zbor mă mai opresc mirat

Privind spre casa mea uitată în pustiu

Câinele meu a confirmat

Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

CATREN

Astăzi am trimis latine un înger

Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cudinți de ferăstrău

Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.

ÎN CASE CRESC TĂCERI

Părea că eram chiar cu toți acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.

Trăiam poezia zilei fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu palid rost azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,

Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII

Dintr-alte țări de toate pline

Pe unde-am fost ca slugi străine,

Veniți in-vestitori la noi

Luați ce vă convine!

Codrii încă nu știu de voi,

Cărați-i cu mașini convoi.

Iar munții doinelor noastre

Nicicând n-au cunoscut dezastre.

Nu vă gândiți să construiți,

Oferim și bonus -lemnul

Veniți să jefuiți.

Suntem docili în firea noastră,

Vă salutăm cu „dumneavoastră”

Veniți exuberant, veniți de zor

Vouă oare nu v-a fost dor

De-o țară sihastră?

Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor

Spre miazănoapte curgător

Mașini ca râuri de-ntristare

De guri mușcate de topoare

Păduri fără suflare?

Și ele plâng cu glas fierbinte,

Fiindcă-n moarte își aduc

De noi aminte

Străinii tuturor le-au spus

Că popor complice, supus

Suntem, și-o gloată gregară

Care câmpul nu-și mai ară,

Că munți ca la noi nu îs

Ușor suntem de sedus,

Copacii, singuri în coloane

Se aruncă-n vagoane.

Veniți in-vestitori în țară

Re-ncărcați și cei câmpie

Lacrimi avem și poezie

Veniți iar și iară

A mai rămas chiar și un crâng

Luați-l voi! Eu știu să plâng

Că tot ce ați luați cu voi

Nimic nu vine înapoi!

ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ

(editor, poet și prozator)

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,

Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.

NEPUTINȚELE

Aduse par întristările de un vânt

Și rănile tot uităm cât pot să doară.

Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,

Iar neputințele ani pierduți măsoară.

Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc

Și-nlăturat din legenda milenară,

Tradiția e învinsă de nenoroc

Iar pentrunoi nu mai e vreo socoteală.

Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut

Pădurii cum i se prăbușește-naltul,

Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut

Și suspinele nu pot opri asaltul.

Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu

Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,

Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu

Rabdă ca un român doar umil să fie.

NOI AM PLECAT

Plecarăm când vestea goală s-a adeverit

Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,

Cu grele aripi ne căutam noul zenit

Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.

Continue reading „Stelian PLATON: Poeme de septembrie” →

Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE

PETRARCA CXXXIV

Pace non trovo e non ò da far guerra,
e temo e spero; ed ardo e son un ghiaccio;
e volo sopra ‘l cielo e giaccio in terra:
e nulla stringo, e tutto ‘l mondo abbraccio.

Tal m’à in pregion, che non m’apre né serra,
né per suo mi riten né scioglie il laccio;
e non m’ancide Amor e non mi sferra,
né mi vuol vivo né ni trae d’impaccio.

Veggio senza occhi e non ò lingua e grido;
e bramo di perir e cheggio aita;
ed ò in odio me stesso ed amo altrui.

Pascomi di dolor, piangendo rido;
egualmente mi spiace morte e vita:
in questo stato son, Donna, per voi.

SONETUL 134

Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,

mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;

și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:

și n-am nimic și-a mea e lumea mare.

Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,

mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;

și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,

deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.

Văd fără ochi și fără limbă strig,

aș vrea să mor, dar țip după-îndurare;

când mă detest, când vă admir perfid.

Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,

urăsc trăind, cu frică de uitare:

și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.

PETRARCA CCCLX

Tutta la mia fiorita et verde etade

passava, e ’ntepidir sentia già ’l foco
ch’arse il mio core, et era giunto al loco
ove scende la vita ch’al fin cade.

Già incomminciava a prender securtade
la mia cara nemica a poco a poco
de’ suoi sospetti, et rivolgeva in gioco
mie pene acerbe sua dolce honestade.

Presso era ’l tempo dove Amor si scontra
con Castitate, et agli amanti è dato
sedersi inseme, et dir che lor incontra.

Morte ebbe invidia al mio felice stato,
anzi a la speme; et feglisi a l’incontra
a mezza via come nemico armato.

SONETUL 360

Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,

s-a risipit aiurea, când am simțit că locul

ce îmi ardea ființa își domolește focul,

în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.

Dușmanul meu femeie deja știa atunci

să cate-n suferință și-n vorbe înțelesuri

cu care să transforme durerile-n eresuri

ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.

Aproape era vremea când rugul pasiunii

și-o liniști ardoarea, credeam, și vom vorbi

ca două migratoare pe marginea genunii.

Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi

cu-atâta bucurie stinse lumina lumii

PETRARCA CCCLXV

I’ vo piangendo i miei passati tempi
i quai posi in amar cosa mortale,
senza levarmi a volo, abbiend’io l’ale,
per dar forse di me non bassi exempi.

Tu che vedi i miei mali indegni et empi,
Re del cielo invisibile immortale,
soccorri a l’alma disvïata et frale,
e ’l suo defecto di tua gratia adempi:

sí che, s’io vissi in guerra et in tempesta,
mora in pace et in porto; et se la stanza
fu vana, almen sia la partita honesta.

A quel poco di viver che m’avanza
et al morir, degni esser Tua man presta:
Tu sai ben che ’n altrui non ò speranza.

SONETUL 365

Mă plâng și azi de vremile trecute,

în care m-am pierdut în doruri vane,

aripi aveam, dar zboruri diafane

nu am făcut și șansele-s pierdute.

Tu, care-mi vezi păcatele nedemne,

și ești Stăpân pe zori nemuritoare,

numai un dram, că-s tare la strâmtoare,

dă-mi din lucirea grației eterne:

Continue reading „Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara

MAI MULT ÎN NENOROC

Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc

Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,

Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc

Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.

E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată

De daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,

Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată

De large guri flămânde, neprieteni, inamici.

Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă

Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,

Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă

Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.

Am frământat istorii, să ţinem bine minte

Că suntem străvechime din daci nemuritori,

Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte

Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.

În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria

Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,

Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia

Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.

ZEII LUMII NOI

Noi eram aici când lumea era vis de început,

Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,

Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,

S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.

***

Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,

Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,

Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare

Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.

În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,

Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,

Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte

Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.

Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute

Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,

Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,

Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.

Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,

Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,

Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi

Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.

Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,

Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,

Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată

Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.

****

Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,

Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,

Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,

Până cănd aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.

ŢARA DE SUB ŢARĂ

Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,

Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,

Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi

De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.

Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,

’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,

Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,

Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.

Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,

Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,

Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,

Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.

Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine

Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,

Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători

Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.

Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,

Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,

Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,

În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.

Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,

Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,

Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,

Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.

ODĂ PLUGULUI

Din străvechimea noastră, din cela început

Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,

Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,

Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.

De veacuri truditorul cu mâna pe corman

În brazde lungi întors-a hotarul an de an,

Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă

Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.

Din timpuri învechite spre cele viitoare

Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,

Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,

Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.

***

Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate

Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,

De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,

Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.

COMORI DIN PODUL CASEI

Mă urc în podul casei, ca hoţul pe furiş

Să căt copilăria sub streaşină lăsată,

Aici am pus-odată în tainic ascunziş,

S-o am în vreme lungă, minune preacurată.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara” →

Lia RUSE: Poarta trecutului

POARTA TRECUTULUI

În câtă vreme se pârguie frunza

Fluturată-n argintul de aer ?

Cu raze blânde, timpul, dintr-un caier

Își toarce fir de aur și-și țese bluza…

S-aprinde sprinteneala culorilor!

Lumina așezată-n ochiul timpului,

Lunecă-n culcușul anotimpului

Pe-o melodie tandră a viorilor.

Frânghii de norele urcă în toamnă

Urmărind tangoul merelor domnești

Ca un copil mă prind singură în povești,

O, natura-i elegantă ca o doamnă…

Câtă iubire am strâns în inima mea!

Câtă culoare ! Pe trepte abisale,

Dansând, de drag, frunza-n clipele sale,

Pe frunți de vis coboară câte-o stea

Sub boltă în galbenă aprindere

Fumegă brazii în hățișul vântului,

Frunzele cad pe valul cântului

Semn că va veni o altă întindere….

………………………………………………

Dorul fulgeră poarta trecutului

Izbucnește gândul în amintirea

Ce subit înmugurește iubirea

Și tresare clipa-n visul sărutului

……………………………………………..

Mireasma cerne ușor ploaie din nuc

Cum se scutură grădina peste vară?!

Lumina pică dintr-un potir de ceară

Și,.. dorul meu mă îndeamnă să mă duc!

——————–

Lia Ruse

Montreal, Canada

Octombrie 2020

Alexandrina TULICS: Adieri celeste (versuri)

Cine, noi?!

Dezrădăcinăm copacii plini de rod,

Întunecam adeseori iubirea zorilor de zi,

Stăm nesimțit cu spatele, luminii

Ne facem rostul

cum credem că tare bin’ne-ar fi.

Ne credem Dumnezeu în hotărâri,

Nu-L întrebăm

nicicând de stăm pe calea dreaptă,

Ci mergem-mpleticit”spre cer”

Crezând

că merităm răsplata luminoasă ce ne-așteaptă.

Așa -ncurcăm voit a noastră viață,

Inconștient ne”autodușmănim”

Făr- să -nțelegem că distrugem mila

Și dragostea-Mpăratului divin.

Orbecăim încorsetați-n mândrie,

Ne dăm cu fard să nu se vadă realitatea,

Am spart demult oglinzile din jur

Vorbim în șoaptă,nu cumva să supărăm

Imperiul; personalitatea!

Izbăvire

Plâng stropii de ploaie…

Lacrimile ce le-aș vrea plânse,

Spală curgând ,amintirile triste,

Jarul se stinge,stropii alină,

Ploaia -mi acoperă sufletul,

în mantia-i de regină…

Aburi -șoapte din jarul stins ies,

Ca un vulcan

ce nu mai are putere,

Curcubeie în ochi îmi mijesc,

Și dansuri stelare,lumina o cerne!

Ochiuri de apă ivite,

Dau lacrimi ce curcubeiele-mi plâng,

Sunt veștile cerului -fericite,

Să mă bucur cănd ploile

Și curcubeiele-n suflet îmi plâng…

Nădejdi colorate se-arată,

Credința în pace mi-e inundată,

Plâng curcubeie și ploi,

cu lacrima-mi ușoară,

Ca o Betesdă mi-e viața,

Înnoită-n iubirea-Ți,spre seară.

Ce caut, ce fac, ce rost am?

De ce zboară fluturi spre soare,

Şi păsări sărută în cântec, văzduhul?

De ce albe mioare

‘Și îndreaptă spre ceruri, plânsul?

De ce-și aruncă-nspre ceruri,

Izvorul, cristalinul subțire,

Iar macii în roșu vestesc

Suferința Domnului-Mire?

De ce zăbovesc pe-nserate,

Cântări lângă focuri aprinse

Cu dor de iubire de Țară

În locurile-minții – neatinse?!

De ce plâng în hohote pruncii

Când frigul, de mamă-i desparte,

Și doar la piept-și găsesc pacea…

Te-ai întrebat vreodată,

Tu, care ești de Domnul departe?

De ce pleacă spre cald, cârduri-cocorii

Și vântul se zbate-n zăbrele?

Pe unde te afli,

Te zbați în nelinisti, dureri,

Și simți același zbucium ca ele?

Ce-ți spune cerul când îl privești,

Și marea în agitatele-i spume?

Verde-n copaci, zăpezile reci,

Nu te întrebi, ai răspunsuri?

Spune!… Hai, spune:

-Ce caut, ce fac şi care mi-e rostul în lume?

Nu te întrebi, de ce zbiară

Mielul când cuțitu-l-nfioară,

Când este dus la tăiere,

Disperarea-i, plânsu-i, nu te doare?!

Nu înțelegi, nu simți, că toate-ți vorbesc,

De tine, de viață, de ceruri?

De lepădare de fire și eu?

Iesi prietene, ieși degrabă, din ele!

Lasă viața deșartă,

Și din pronunțatul -eu,

Iesi afară din geruri!

Ascunde-te în Dumnezeu!

Pe dealul Golgotei

În focul de pară,

În plânsul tăcut – Salvator,

Te-a chemat Domnul pe nume:

– Ieși tânără… tânăr… bătrân… oricine-ai fi!

Ieși, vino, la nemurita-I Primăvară !

…Adieri-n parfum, zambile -mi șoptesc,

Şi crinii împrăștie miresme în vale…

…Ca tine odată sunt cei căzuți,

În afară de primăvară…

Insistă, roagă-te, cheamă-i, oriund’-s-ar afla,

‘Mi șopteşte Domnul-Iertare

Să iasă din oasele morții,

Să vină la Lumina Primăverii… din vale.

Noi și Noi

…am risipit tot binele?

l-am azvârlit -n favoarea

celui care ne-umilește -acum,

dintodeauna, chinuit?

Am acoperit voit lumina soarelui

ce ne ducea acasă

cu zdrențele din lumi

”împodobite rochie de mireasă!?

Oftăm, suntem îndurerați,

că ne-am urât

chiar de știam că suntem frați?

am aruncat tot miezul dulce la gunoi

și ne-am scos pieptul la vedere ,

să știe lumea -ntreagă ;cine suntem noi!!

Înjunghiați de dor de bine și normalitate,

plângem-n ascuns pe săturate

și-am vrea să ni se dea de -i cu putință,

înapoi timpul de -atunci ,

când eram cuminți și buni

…eram ai cumințeniei eroi.

Seară de toamnă

Lacrimi uitate pe frunze din vară,
Sclipesc în soarele cald,
E-aramă natura și aur,
Copii-în ea mânuțele-și scald’

Vântul -i aleargă în șuier subțire,
Răspund fericiți întrun chiot,
Razele-și plâng în rugină plecarea,
Răcoarea și-a întins poala cât e valea !

Zgomot de nuci dezghioate
Se-aud căzând pe pământ,
Miroase a pâine și must…sfinte bucate,
Din toate aș vrea ca să gust.

Pregătesc printre crengi iar culcarea
Păsări cu somnul se-ngână,
Buhaii de baltă au început repetiția
În acelasi ton,sub clarul de lună.

S-a -ntunecat și simt rece ce înfioară,
Dar nu mă îndur să renunț
La seara de toamnă de-afară…

Mi-e dor de-ai mei…

Nu plouă-n crengi, ci-n lacrimile mele,

Cu-arome de arțar și de stejar

Mă plimb pe cărărui -nroșite de iubirea

Frunzelor -mbrăcate,ca de zile mari !

Mi-e frig de vântu-atât de rece

Și de priviri de păsări-nlăcrimate,

Ce zgribulite stau pe crengi,

Privind în gol…stupefiate.

Nu plouă-n crengi ,ci-n gândurile mele

Cu toporași, izvoare, ghiocei,

O amintire dulce…calda mea broboadă,

‘N care plâng mieluții despărțiți de miei.

Nu plouă-n crengi și nu suspină nimeni

De dor de vară și de cărărui,

Doar vânt de fum mă duce-n spre grădină

Să plâng cu ploaia să n-o spun nimănui…

Nu plâng de vii și nici de primăvară

De lilieci si miere de arțar,

Mi-e dor de-ai mei ,suflarea lor iertată

O fi ajuns în Canaan?

Toamna de acolo

…caut vara copilăriei printre ruginile lacrimilor,

nu mai erau trandafirii albi , agățătorii

pe crengile mărului,

nici cuiburile de rândunici cu ciocurile cășuite ,

mereu deschise la orice fâlfâit de aripi…

Nici fântâna nu mai scârțâia când bătea vântul

și-i împingea brațul bătrân

dar dornic de legănat…

nu mai erau nici rugii de mur,

le picase frunza , o luase vântul

arătându-și corzile dezgolite ca niste brațe operate…

Nici scărița mică înspre fântână

nu mai are toate scândurile,

Își plimbă curios vântul șuierul printre nuielele arțăgoase,

scoțând scâncete…

Continue reading „Alexandrina TULICS: Adieri celeste (versuri)” →

Nicolae NISTOR: Viața în epic (poeme)

nu am știut niciodată să plâng doar câteva lacrimi amare

care plecau din mine din senin când te vedeam

pe un geam opac acoperită de sânge

tu erai undeva într-o poveste cu prințese

care–și spălau buclele în apa iordanului

o clipă râul a început să urce o lumină a căzut pe noi

atâta lumină că fiecare păcat devenea transparent

iar eu aveam ochii încleștați și voiam să mă ridic

să revin acolo unde eram biciuit de viață

iar tu erai o zână care cădea peste mine

au trecut multe zile din calendar și fiecare cifră

devenea o povară care circula prin vene

apoi am văzut oamenii care fluturau cuvinte

peste groapă și eu ceream trandafiri și apă

aveam atâta sete să sting incendiul

bisericii din altă parte a lumii

să te văd acum credinciosule

cum vei stinge aceste flăcării ale iadului

cine are curaj să urce în turlă să ia icoana pictată pe sticlă

numai așa pornește furtuna care stinge răul

mi-ai povestit că l-ai văzut pe dumnezeu cum oare

avea barbă și ochii negrii trona într-un amfiteatru

unde noi eram așezați pe trepte diferite după rangul păcatelor

nu vedeam fețele nimănui nu auzeam ce vorbesc

doar mișcări diferite de mâini pe care El le asculta la fiecare

apoi arăta cu degetul locul fiecăruia unii urcau alții coborau

cei norocoși treceau prin poarta care îi aduceau la viață

să îndrepte ce era de îndreptat în viața noastră

mi-ai povestit despre moartea soțului știai când o să plece

nu i-ai spus niciodată dare eu știam de la tine și

cumpăram ziare pe care le răsfoiam curios la rubrica necrolog

prima dimineață când nu ne-am văzut la navetă

am întrebat de tine mi s-a spus că ești la înmormântare

și acum văd biserica cu icoana de sticlă

pe care o atinge fiecare credincios care are flăcări disperate-n el

mult timp am fost alergat de ziariști să le spun povestea ta

tu erai într-un azil între flori de muscate erai albă și priveai

o fotografie cu noi când tinerețea plângea din iubire

te vizitam în fiecare joi când credeai că este ziua ta

tu semănai cu o prietenă de-a mea din școala de la Câmpina

ochii albaștrii părul lung și inelat ea avea sângele oboist

prea devreme să tulbure apa de izvor din viitorul ei

adormeam lângă tine iar tu mă priveai și nu știai cine sunt

dar știai să mă strigi Nic să-mi povestești ce târziu ne-am cunoscut

apoi te-am căutat plecaseși undeva pe treptele lui Dumnezeu

o sfătuitoare pentru El și pentru noi

așa mă trezesc într-un autobuz

care merge în stațiune acolo ne-am cunoscut

o poartă între Dumnezeu și noi muritorii

locul unde Tatăl ne așteaptă la poarta mănăstirii

mult timp fugem de morți și înmormântări

era un coșmar pentru mine

copil fiind mă țineam de poalele unei frumuseți blonde

care mirosea a flori de câmp și care mă ocrotea

copilul de atunci care a văzut o măicuță care se sinucide în altar

și frumusețea blondă în sicriu m-au ținut departe de moarte

cu timpul am înțeles cum este dezlegarea cum este plecarea pe alt tărâm

cum moartea vine de unde nu se știe cum fiecare rugăciune

mă apropie de iubire care tine răul departe chiar dacă ridurile

mă dor de moarte

apoi multă agitație în jurul meu că nu știu cum timpul

a trecut fără voi și vrea și fără mine

mi-ai povestit atunci cum te hărțuia o boală

cumplită de care eu nu știam

credeam că adori perucile și culorile ascunse-n eșarfe

negrul este culoarea mea preferată

chiar dacă este o culoare tristă și sobră

mi-ai povestit despre viața ta lângă un alcoolic

spaimele că vor rămâne singure cărțile care le citeai

orele la catedră erau bucuriile tale

fiica ta care nu te cunoștea

dar te iubea în felul ei

absent dar plin de căldură

degeaba dacă fiica ta era închisă în sine

și numai eu reușeam să comunic cu lumea ei

degeaba dacă lumea ne-a împărți

pe o lamă de cuțit și nu am fost lângă tine

chiar ascuns după cotidianul din noi

acum suntem o sumă de povești

triste depășite de timp și cu multe cearcăne

parcă suntem copacii din care

furam piersici pentru tine

care par adormiți și obosiți ca noi

mult timp voi purta culori negre

să mă simt lângă tine

prietenă plecată-n amintire

Nicolae Nistor (n. 24 martie 1958, Mihăeşti, Vâlcea), urmează școala primară la Școala Generală nr 8 din Colonia USG. A absolvit Liceul Alexandru Lahovari (fost Nicolae Bălcescu) din Râmnicu Vâlcea, a lucrat ca Hidroenergetician la Hidroelectrica, actualmente fiind domiciliat în Râmnicu Vâlcea: După anul 1989 a editat și a colaborat cu săptămânalul “7 zile” și cotidianul „Actualitatea vâlceană”. A participat constant la lansări de carte. a susținut recitaluri de poezie, a dat interviuri, apariții în medallion de autor la radio și televiziune, pe platformele literare, și-a prezentat și lansat cărțle în țară și străinătate, partipă constant la emisiuni TV și Radio, locale și naționale. Cărțile autorului au fost prezentate la târgurile naționale și internaționale. Este unul dintre fondatorii Societăţii Culturale „Anton Pann” (membru în Consiliul Director), membru al Cenaclului Poetic Schenk și al Cercului Literar de la Cluj. A primit Premiul de Excelență eCreator și a fost laureat pentru poezie cu Mențiune Specială la Festivalul eCreator (ediția a II-a). De asemenea, Nicolae Nistor este laureat al Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci” (locul VI, mențiune și diplomă de onoare semnate de Florian Copcea). Diplomă di merito la Concorso di poesia “IL PARNASO-PREMIO ANGELO DI VECCHIA” IV EDIZIONE 2018/2019. Premiul Special al Juriului al Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Grigore Vieru, – Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!”, Ediţia a VIII -a, 2020.
Nicolae Nistor a publicat și a fost consemnat în numeroase reviste literare din țară și străinătate dintre care menționăm:Viața Românească, Poezia, Convorbiri Literare, Neuma, Plumb, Hyperion, Argeș, Rotonda Valahă, Algoritm Literar,Litere, Mișcarea Literară, Conta, Caligraf, Caligraf, Vatra Veche, Astra, Luceafărul, Nordul Literar, Semne, Revista Nouă, Urmuz, Cafeneaua Literară, Cenaclul de la Păltiniș, eCreator, Noul Literator, Creneluri Sighișorene, Cervantes, Glasul Iubirii, Ante Portas, Sintagme literare, Oltart, Arte, Destine literare, Arena literară, Singur,Top Litera, Cultura Vâlceană, Spații Culturale, Povestea Vorbii, Impact, Helis, Meridianul Cultural Românesc, Logos și Agape, Mărturii culturale, Monitorul de poezie, Extemporal liric, Constelații diamantine, Led Force Magazin, Revista Latitudinea(Sydney Australia) Observatorul cultural(Toronto,Canada) Așii Români(Germania), Oravița Confluențe, Astralis, Nautilus (Israel), Lumină Lină ( New York), International Writers’ Journal,”revistă care apare în USA și pe Mapamond! Tecuciul literar și artistic, Poezii pentru sufletul meu (Montreal,Canada)ș.a.

Cronici: în revistele Argeș, Astra,Linia întâi, Luceafărul, Vatra Veche,Caligraf, Sintagme Literare, Boema, Axa News, Parnas XXI ș.a. Dintre referințele critice, comentate public, le menționăm pe cele semnate de: Mihai Antonescu, Doru Dăncuș,Menuț Maximinian, Cornel Udrea, Florian Copcea, Ilorian Păunoiu, Nicolae Dragoș, Ștefan Cazimir, Nicolae Sava, Marian Ilea, Mihai, Traista, Ionel Bota, Daniel Marian, Daniel Luca, Ioan Romeo Roșiianu, Dumitru Sârghie, Dan Șalapa, Milian Oros, Serghie Bucur, Ana Podaru, Mihaela Rădulescu, George Voica, Raluca Faraon, Petre Cichirdan etc.

Prezent în antologiile:

Scrisul de azi, Așii Cuvântului (50+5 poeți), Antologiile Societății Culturale „Anton Pann”, Antologia – Poetica: Cenaclul Poetic Schenk (2018), Antologia de poezie “Cercul Poeților” (vol. 2) și (vol.3), Vise târzii, Limba noastră Eminească, Antologia Poetică Vâlceană, Ochi de lumină, Dicționarul de reliefuri literare (selecție făcută de Marian Moga), Poeți în Arenă,Almanah Sintagme Literare 2019, Antologia „Vis de Nichita”(Antologiile Apolon),2020. Antologia „Wort Vergessen” coordonată de Christian W Schenk (2020).Autorul este prezent în peste 40 de lucrări colective.

Volume publicate:

Scrisori către Eva (volum premiat de editura Singur, de Societatea Culturală „Anton Pann” şi de Radio Unirea din Diaspora românească, editura Singur, Târgoviște, 2014)
Îngerul timpului (editura Singur, Târgoviște, 2015) propusă unui sondaj făcut de Bookaholic, pentru Cea mai bună carte românească din 2015. Baleiajul vieții sau impedanța spaimei (editura Singur, Târgoviște, 2016)Iubire cu gust de Marsala (editura Singur, Târgoviște, 2016,
Elefantul din vitrina de cristal (editura e Creator, Baia Mare, 2018)
Dincolo de întuneric (editura Hoffman, seria Hoffman Contemporan,2019) Volumul a fost lansat și la Gaudeamus 2019.
Biografia și cărțile autorului pot fi citite pe portalul ISSU, pe Google, Facebook și pe mai multe platforme literare importante!
Cărțile autorului au fost prezentate la târgurile de carte din țară și din străinătate!