De la moară pân’ la gară
Drumul urcă și coboară,
De la gară pân’ la moară
Nu-i de cât o ulicioară
Cu o casă mititică,
Unde-o mândră frumușică
De un timp m-ademenește
Și m-a prins de-acum ca-n clește
Cu-a ei gură ce-mi cerșește
Îndulcită sărutate
Să i-o dau când îmi răsare,
Luna-n nopți înrăurate
Pe cărările-ncurcate
Care duc la cea portițo
Îmbrăcată-n foi de viță.
Eu, tot vin de-o săptămână
Că mi-e inima nebună
Ce astâmpăr nu mai are
Dup-a ei îmbrățișare,
Să mă îndulcesc în noapte
Cu plăceri de miere-n lapte,
Să îmi ard ca lumânarea,
Să uit lumea și cărarea
De întors la mine-acasă,
Dar ea mândra nu mă lasă.
*
Bate ceasul miezul nopții,
Eu, năuc în fața porții
Nu mă-ndur să intr-u-n casă
Pe o noapte așa frumoasă.
Dar nu-i bai, va fi și mâine
Dulcele de uns pe pâine
La o casă mititică,
Unde-o mândră frumușică,
De la moară pân’ la gară
Când va fi în prag de seară,
Pe-un drumeag cât o cărare
Mă va prinde-mbrățișare
Și-mi va da o sărutare….
25.05.2019
UN SFAT
De la-nceputul lumii, aici, în astă humă
Tot înodăm o viață c-o moarte mai mereu,
Și-apoi o altă viață, ce o sperăm mai bună
O tot trăim de-avalma-n nevoie și în greu.
Așa ai vrut Tu Doamne, ca vița omenească
Încet să se îndrepte spre naltul Tău ceresc,
Milenii să îmi treacă până ce ea să crească
În ochii Tăi și-n toate ce încă-s în lumesc.
O fi așa Mărite, că prea din cale-afară
Suntem și răi și hulpavi și lași și trădători,
Mai peste tot și-n toate ne facem de ocară
Iar Tu, cel Iertătorul, ne ierți de-atâtea ori.
Ca azi, nicicând nu fost-am mai răi în toate cele,
Mai negri-n al nost suflet, mai gârbovi de păcat,
Mai plini cu nu mai fost-am de pisme și de rele,
Fără s-avem onoare, cuvânt ce ni l-am dat.
Așa că în nevoie, în rău și-n amăreală
Ne merităm cea viață pe care o trăim,
În fața Ta Mărit, nu suntem în sfială
Și-a Ta învățătură aproape n-o mai știm.
Așa ne ține Doamne, că nu vrem să pricepem
Că-n rele și-n păcate nu vom putea trăi,
Că n-avem altă cale, de-acum doar să începem
A ne schimba în bine, și-a nu ne văicări.
Ne trebuie trezire, ne trebuie voință,
Ne trebuie curajul de-a vrea un început,
C-atunci, cu siguranță c-aTa îngăduință
Ne-o pune iar în raiul din timpul cel trecut.
De-am fi ca și strămoșii în toate căte-au fost
În cartea de istorii vom fi cu stele-n frunte,
Și-atunci, această viață avea-va ea un rost,
Că n-am trăit degeaba, aceste vremi mărunte.
RĂMAS-A SCRUMUL
Cu păr de foc, cu ochi ca mura,
Mlădie ca o trestioară,
Privirea ta mă înfioară
Și vii dorințe mă îndeamnă,
Deși morala mă condamnă,
În brațe să te strâng cucoană,
Ca să-ți sărut cu patimi gura
Ce tot mi-ai dato, într-o vară.
Atunci eram, îmi știi preabine,
Doi tineri care se iubeau
Și-a lor dorințe se cereau
Cât mai de grabă împlinite,
Ca-n arderea de-atunci, fierbinte,
Să-mi simtă gustul de divin,
De amăreala de pelin
Când clipele prea mult lungite
Mai mult de-un ceas, ne despărțeau.
Cât vis a fost, câtă trăire,
Cât patos, ardere, sublim
În cupa noastră cu preaplin,
Și câte toate jurăminte
Le-am spus ne steie înainte,
Apoi te-ai dus, pe-a ta cărare
Și te-am piedut în depărtare
Înlăcrimata mea, iubire.
Când după ani trecuți ca fumul
Ai revenit, erai o altă,
Mai răpitoare, mai șarmantă,
Și-n jurul tău bărbați cu carul
Mai toți râvneau în taină darul
Precum flămânzii lupii în haită,
Știind că lumea lor se gată,
Iar tu-ai ales din toți, pe unul.
N-am fost acela norocosul eu nebunul
Pe care tu, distinsă doamnă
L-ai dat atunci, în miez de toamnă
Uitării, pentr-o lungă vereme
Fără regrete și-a te teme,
Că-n a lui suflet preacurat
Te-a pus icoană de-nchinat
Și ce-a rămas din toate, scrumul.
Acum, când ne-ntâlnim vre-odată
Și-n ochi o clipă ne privim,
Trecute vremi ne reamintim,
Ce trec grăbite, toate-n pripă.
Și cum aș vrea, măcar o clipă
Din timpul tău ce-l faci risipă
Să mi te țin îmbrățișată,
Să-ți dau săruturi, ca odată
Când fost-a lumea noastră toată
Un colț de rai, cu gust de sfânt
În cer, pe ape pe pământ
Și-acum uitată-i, frunză-n vânt,
Taină-ntr-un suflet lăcrimând,
Nestinsă dragoste arzând.
DE LA MOARĂ PÂN – LA GARĂ
De la moară pân’ la gară
Drumul urcă și coboară,
De la gară pân’ la moară
Nu-i de cât o ulicioară
Cu o casă mititică,
Unde-o mândră frumușică
De un timp m-ademenește
Și m-a prins de-acum ca-n clește
Cu-a ei gură ce-mi cerșește
Îndulcită sărutate
Să i-o dau când îmi răsare,
Luna-n nopți înrăurate
Pe cărările-ncurcate
Care duc la cea portițo
Îmbrăcată-n foi de viță.
Eu, tot vin de-o săptămână
Că mi-e inima nebună
Ce astâmpăr nu mai are
Dup-a ei îmbrățișare,
Să mă îndulcesc în noapte
Cu plăceri de miere-n lapte,
Să îmi ard ca lumânarea,
Să uit lumea și cărarea
De întors la mine-acasă,
Dar ea mândra nu mă lasă.
*
Bate ceasul miezul nopții,
Eu, năuc în fața porții
Nu mă-ndur să intr-u-n casă
Pe o noapte așa frumoasă.
Dar nu-i bai, va fi și mâine
Dulcele de uns pe pâine
La o casă mititică,
Unde-o mândră frumușică,
De la moară pân’ la gară
Când va fi în prag de seară,
Pe-un drumeag cât o cărare
Mă va prinde-mbrățișare
Și-mi va da o sărutare….
UN SFAT
De la-nceputul lumii, aici, în astă humă
Tot înodăm o viață c-o moarte mai mereu,
Și-apoi o altă viață, ce o sperăm mai bună
O tot trăim de-avalma-n nevoie și în greu.
Așa ai vrut Tu Doamne, ca vița omenească
Încet să se îndrepte spre naltul Tău ceresc,
Milenii să îmi treacă până ce ea să crească
În ochii Tăi și-n toate ce încă-s în lumesc.
O fi așa Mărite, că prea din cale-afară
Suntem și răi și hulpavi și lași și trădători,
Mai peste tot și-n toate ne facem de ocară
Iar Tu, cel Iertătorul, ne ierți de-atâtea ori.
Ca azi, nicicând nu fost-am mai răi în toate cele,
Mai negri-n al nost suflet, mai gârbovi de păcat,
Mai plini cu nu mai fost-am de pisme și de rele,
Fără s-avem onoare, cuvânt ce ni l-am dat.
Așa că în nevoie, în rău și-n amăreală
Ne merităm cea viață pe care o trăim,
În fața Ta Mărit, nu suntem în sfială
Și-a Ta învățătură aproape n-o mai știm.
Așa ne ține Doamne, că nu vrem să pricepem
Că-n rele și-n păcate nu vom putea trăi,
Că n-avem altă cale, de-acum doar să începem
A ne schimba în bine, și-a nu ne văicări.
Ne trebuie trezire, ne trebuie voință,
Ne trebuie curajul de-a vrea un început,
C-atunci, cu siguranță c-aTa îngăduință
Ne-o pune iar în raiul din timpul cel trecut.
De-am fi ca și strămoșii în toate căte-au fost
În cartea de istorii vom fi cu stele-n frunte,
Și-atunci, această viață avea-va ea un rost,
Că n-am trăit degeaba, aceste vremi mărunte.
RĂMAS-A SCRUMUL
Cu păr de foc, cu ochi ca mura,
Mlădie ca o trestioară,
Privirea ta mă înfioară
Și vii dorințe mă îndeamnă,
Deși morala mă condamnă,
În brațe să te strâng cucoană,
Ca să-ți sărut cu patimi gura
Ce tot mi-ai dato, într-o vară.
Atunci eram, îmi știi preabine,
Doi tineri care se iubeau
Și-a lor dorințe se cereau
Cât mai de grabă împlinite,
Ca-n arderea de-atunci, fierbinte,
Să-mi simtă gustul de divin,
De amăreala de pelin
Când clipele prea mult lungite
Mai mult de-un ceas, ne despărțeau.
Cât vis a fost, câtă trăire,
Cât patos, ardere, sublim
În cupa noastră cu preaplin,
Și câte toate jurăminte
Le-am spus ne steie înainte,
Apoi te-ai dus, pe-a ta cărare
Și te-am piedut în depărtare
Înlăcrimata mea, iubire.
Când după ani trecuți ca fumul
Ai revenit, erai o altă,
Mai răpitoare, mai șarmantă,
Și-n jurul tău bărbați cu carul
Mai toți râvneau în taină darul
Precum flămânzii lupii în haită,
Știind că lumea lor se gată,
Iar tu-ai ales din toți, pe unul.
N-am fost acela norocosul eu nebunul
Pe care tu, distinsă doamnă
L-ai dat atunci, în miez de toamnă
Uitării, pentr-o lungă vereme
Fără regrete și-a te teme,
Că-n a lui suflet preacurat
Te-a pus icoană de-nchinat
Și ce-a rămas din toate, scrumul.
Acum, când ne-ntâlnim vre-odată
Și-n ochi o clipă ne privim,
Trecute vremi ne reamintim,
Ce trec grăbite, toate-n pripă.
Și cum aș vrea, măcar o clipă
Din timpul tău ce-l faci risipă
Să mi te țin îmbrățișată,
Să-ți dau săruturi, ca odată
Când fost-a lumea noastră toată
Un colț de rai, cu gust de sfânt
În cer, pe ape și pământ
Și-acum uitată-i, frunză-n vânt,
Taină-ntr-un suflet lăcrimând,
Nestinsă dragoste arzând.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
26 mai 2019