Categorie: Poezie

Claudia BOTA: Seninul din cer…

 

Seninul cer…

 

 

Seninul cer, seninul cer,

Lumina ta de ce să-ți cer?

În briza mării când te oglindești,

Durerea lumii o întâlnești.

 

Seninul cer, seninul cer,

Căldură zilei aduce iar mister,

În zbor pescărușul veghează,

Atingerea pe harta inimii marchează.

 

Seninul cer, seninul cer,

Cuvintele nerostite nu pier,

E lacrima din eternitate,

Noian de vise neuitate.

 

Te-ai furișat în amurgul însângerat,

Ai rupt bariera unui lanț fără de păcat,

Tiptil, tiptil ai acționat fără teamă

Și nimănui nu ai dat seamă.

 

M-ai prins de mână ușor,

Ca să uitam de mare și de dor,

Și am privit la asfințit

Într-o lumină fără de sfârșit.

 

Eram frumoși și speciali,

La nunta cosmică redeveneam duali

Stăm la masă într-un paradis regal,

Într-o lumină clară fără de egal.

———————————

Claudia BOTA

August 2019

 

Ierodiacon IUSTIN T.: Fericirea de-a putea muri… (meditaţie la Nichita Stănescu)

Să ne hrănim cu o meditaţie la poezie.

Una din cele mai frumoase, mai mistice poezii ale lui Nichita Stănescu este, poate, „Elegie pontică”. În ea, moartea devine a patra dimensiune, e ridicată alegoric la dimensiuni negândite ale cunoaşterii, e eliberatoare. Ca la ciobanul din Mioriţa.

Versurile sună aşa: „Îmi pare rău că trebuie să văd/ ceea ce ştiu,/ că pentru a muri/ mi-e necesar un trup (…) [iar] timpul/ mi-apare a fi/ singurul meu trup general./ Îmi pare rău de timp/ nu aveam nevoie de el ca să mor” (Elegie pontică). E teologie de care fac poeţii, fără s-o ştie, cam cum zisese Sf. Pavel: ” Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. „(Fil, 1, 21)

Dumnezeu iubeşte poeţii. El le dă harul şi ideile plastice pentru a se îndrepta către El, fiindcă El e Mintea tuturor minţilor noastre. Dacă noi îl iubim pe Eminescu, dacă îl iubim pe Nichita, cum oare îi iubeşte Persoana Care i-a creat şi i-a aşezat în lume?

Să facem un exerciţiu. O glosă. Şi să ne gândim ce răspuns ar da Iubirea atotcuprinzătoare la o interogaţie a lui Nichita. La ce valoare infinită are viaţa, tocmai din perspectiva contrară de a nu fi fost niciodată…

Zile cu har şi poezie!

P. Iustin

***

Fericirea de-a putea muri…

– Îmi pare rău, Doamne,
că pentru a muri
mi-e necesar un trup…

– Să nu-ţi pară rău, Nichita,
căci, pentru a muri, Eu
aveam nevoie de trup.

Şi trupul tău
e binecuvântare de la Mine
ca să poţi muri…

– Atunci, Doamne,
îmi pare rău de timp,
nu aveam nevoie de el
ca să mor…

– O, dar ce-ar fi moartea, Nichita,
fără timpul de-a putea muri…
ce-ar fi poezia
fără timpul de-a putea tăcea…

– Spune-mi, tu, Nichita dragă,
ce-ai fi fost tu
fără timpul de a putea nu fi!…

(Ierodiacon Iustin T., 23 august 2019)

Elena NEAGU: Și te simțeam și-n ultimul atom

Și te simțeam și-n ultimul atom

,,Doare neputința, uneori doare viața, dar cel mai tare doare înstrăinarea.”

Ylenia

 

Mi-e dor de mine
cea cu sufletul de floare,
de tine mi-este dor,
de când te-a năpădit nezisul,
mi-e nor și încă mă mai doare
cărarea
ce-mi purta prin mine paradisul…
Mi-e dor de tine
când mi-nfloreai ca o poiană-n vers
și te simțeam
și-n ultimul atom
și-ți eram vis și dor și univers …
Acum,
mă simt …o creangă ruptă de furtună
dintr-un pom.
Mi-e dor
de raiul cât ți-am fost,
de timpul când doineam ca o vioară…
… de-o vreme,
mă legăn a frunză fără rost
și parcă și viața, începe să mă doară…

——————————–

Elena NEAGU

22 august 2019

 

Gavril Iosif SINAI: pe mal

doi copii și-au modelat un bunic din nisip

pe marginea mării

au privit îndelung cum cerul

varsă din el apa albastră

tatăl și mama sunt

tot departe

povestesc ei bunicului

ne-au trimis poze pe WhatsApp

au spus despre noi bunicule

că suntem frumoși

am crescut mari

cu dorul după ei

am uitat anii

ce sunt aceștia

bunule

zi după noapte

plâns înfundat

perne de lacrimi

iarăși o zi

cu imagini de părinți

în parc

vegheați se joacă copiii

noi

stăm fără să atingem nimic

în fiecare vis

…………………….

bunicule nu te topi

sub ploaia ochilor noștri

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

George POTIRNICHE: Rug de viață fără formă…

Rug de viață fără formă…

 

Ridic brațul către stele și mi-e teamă că n-ajung

să-mpletesc ca prima oara, o iubire-n absolut,

Axa somnului se frânge, drumul este atât de lung,

ruga pare un blestem, un exod cu iz de lut.

Jalea mă sugruma crâncen și pe umeri port un munte,

un ocean de-nempliniri, spumegat de valuri moarte,

O pedeapsă fără margini, dezbrăcată de veșminte…

la final destinul meu, orb când soarele-i departe!

Mă îngenunchează toamna ce îmi pare așa de tristă

simt povara timpului peste pasul cel din urmă,

Las durerea viei coapte, peste bruma ce-o degustă,

mie-mi pare tot mai greu… rug de viață fără formă!

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

16 august 2019

 

Anatol COVALI: Surâs

Surâs

 

Aleg din soartă clipele
ce vin zâmbind, dorind
să-mi mângâie aripele
cu care mai colind
prin cerul împlinirilor
unde pe orice stea
găsesc vraja iubirilor
ce-au fost în lumea mea
şi toate primăverile
ce-n ele ard intens
când îmi sporesc puterile
dându-i ursitei sens ,
când gândurile treieră
dorinţele în pârg,
iar paşii mei cutreieră
printre-amintiri, cu sârg,
ca să admir trăirile
din codrii care-n dor
foşnesc în amintirile
de care mă-nfior,
când chiar dacă îmi scapătă
anii tot mai puţini,
speranţele nu şchioapătă
nici când păşesc pe spini.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 august 2019

Simina PĂUN: Rămâi

Dă drumul tăcerii!
Agață-ți iubirea de-o rotocoală de fum,
Cu gândul plecării din gânduri nebune,
Aprinde-mi țigara, dă-mi voie să-ți spun:

„Iluzie seacă a fost o-ntregire mânată
De timpul ce conjugă un verb de a fi,
Nevrând să îți fiu amar în ispită,
De astăzi eu plec…de ce să mai vii?”

Am cuie bătute în visarea de mâine,
Răsună prea tare lovituri de ciocan,
Pe muchia tivită cu lacrimi neplânse,
Trag fumul din tine-ncercând să te am.

Durerea de-o viață ce-n viață mă ține
Și gândul că mâine-am dat drumul la mâini,
Ucide un vis cu gânduri păgâne,
Ucide blestemul că încă-ți mai sunt.

Mă-ntind pe-o planetă ce-i moartă, desigur,
Îmi cânți cu o voce suavă priveghiul, sublim,
Răspund din moarte, asa se mai cade,
Îngenunchează izbânda ce-aș fi putut să-ți mai fiu.

Ce lună albastră anină de stele!
Ce stele-n șirag îmi strigă gândul dintâi!
Aprinde-o țigară, dă-mi mie doar fumul,
În gândul strigat în tăcere, rămâi.

———————————–

Simina PĂUN

Vasile COMAN: Poveste de viață

Poveste de viață

 

Când viața ti-e secată și lacrima te doare
Privește răsăritul din fiecare floare,
Că nu există nimeni, preocupat de tine
Privirea să-şi coboare și viața să-ți inchine.

De-ți vine iar a plânge și vrei să te-nconvoi
Privește firul ierbii înseninat de ploi,
Nu căuta să judeci că n-ai să intelegi
Nu arunca blesteme asupra lumii-ntregi.

Privește și ascultă cum vântul printre flori
Încet, roua sărută croindu-şi noi cărări,
Alungâ întristarea- că-s zilele puține
Indiferent ce a fost mai e o zi şi mâine.

8 aprilie 2017 Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Alin CUCURUZAN: Literatura ca o carte de bucate

Literatura ca o carte de bucate

 

Se iau cinci versuri din A.
Se critică bine-bine,
cu silogisme, cu sofisme,
cu platitudini și alte –isme.
Se lasă la rece.
Apoi se iau trei strofe din V.
Nu mai multe
deoarece sunt prea acide
și dăunează bazei;
se încorporează cu două capitole din MP.
Tot la rece.
Se dau la dunst.
Între timp, se iau douăzecișiunu de grame de poezie
din NB și se pun la dospit;
(am păstrat la congelator
aproape un kilogram de E).
Se decongelează,
se compară cu AP și se trece la pierderi.
Se poate combina cu ulei de M
sau cu extract de LB dar,
tot la pierderi rămân.
La final, va rezulta un aluat fărâmițat,
sec, inodor și amorf,
volatil și vitros
și atât de atemporal
încât va trebui să îl servești
vers cu vers,
capitol cu capitol,
până îi vei simți gustul crud,
nealterat de crucile ce zac
peste mormintele lor.

—————————————

Alin CUCURUZAN

23 august 2019

Aurel CONȚU: metamorfoze

ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri

în acele abominabile blocuri ceaușiste

moștenite din tată în fiu

și devenim încet-încet niște oameni din plastilină

modelați după zgomote

un fel de comis- voiajori antropofili

gen Gregor Samsa

gravitând perpetuu între un creier bolnav

și o inimă devastată de temeri

într-o lume-a lui Kafka

în care te poți trezi dimineața din om

într-un gândac negru de bucătărie

pe femurul manichiuristei de la parter

ea însăși o femeie gândac

care plimbă în fiecare dimineață un câine lup

și-un iepure

( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)

corpul femei cu boua de blană

atârnat de perete

este ultima amintire despre trecut

de pe vremea când încă mai eram niște oameni

în niște cutii de chibrituri…

——————————–

Aurel CONȚU

23 august 2019