De-aș fi cea-n urmă frunză, ce cade dintr-un pom
În toamna care vine cu pași ca de felină,
Aș regreta amarnic, că sub zăpezi, în somn,
Voi trece-n veșnicie în iarna ce-o să vină.
Orice aș fi în lume, odată tot se gată
Că începutu-n sine îmi are-n el sfârșit,
Speranța-mi stă-n ideea, ce de acum mă-mbată,
Că timpul n-are moarte, că-i veșnic, infinit.
Greșit! Îmi spune-o voce ce-mi țiuie-n ureche,
Greșită judecată de minți neștiutoare,
Voi îmi trăiți clipita din timpuri nepereche,
Ce-n nesfârșit renaște, din ultima ce moare.
Acesta-i nesfârșitul, o moarte și-o-nviere
În fie-ce clipită ce-mi vine rând la rând,
Perpetuum viață-moarte și-apoi o re-nviere
E-n orișice secundă, pân’ nu se știe când.
*
De zilele milenii v-ar fi în viața voastră
Atunci poate simți-veți că timpu-i mărginit,
Că ați trăit secunda din el cu viața voastră
Și că a lui lungime voi poate i-ați simțit.
Așa, fără simțire viața vi se pare
Că-mi curge neoprită în timp fără sfârșit,
Ea-n trecerea clipitei, se termină, îmi moare
Și-n alta îmi renaște mereu, la infinit.
BATĂ-TE NEVOILE
Toamno, pentr-un strugure
Pe aripi de fluture,
Ai venit să ne- amăgești
Cu știutele-ți povești
Sus pe dealuri, n-ata urmă
Îmi lăsat-ai cuib de brumă
Iar în nucul din cea vie
Frunză galben-arămie.
Mi-ai pălit floarea-n grădină
Și îmi zici că nu ai vină?
Și-apoi nu tu, cine oare
Îmi gonește-n cer cocoare?
Dai la schimb un coș cu mere,
Ceva prune, ceva pere,
Grâu să am de pâine-n iarnă,
Brânză, ceapă pentru slană,
Prune dulci și parfumate
Și gutui ce-s îmbrumate
Și-un butoi cu vin-pelin,
Dar eu zic, că e puțin,
C-ai luat ce-a zi cu soare,
Lungă, caldă-mbietoare,
Lunca toată înflorită
Și pe-a mea, dulce iubită
Doritoare de umbrare
Și de dulce sărutare
Și de nopți sub cer cu stele
Și de patimi, toate miere.
Cum să vreau să-mi vii acuma
Când mă-mbie iarăși luna
Să vin iar cu-a mea iubită
De-a ei rază ocrotită.
Da e frig și e răcoare
Și-a mea mândră somn nu are
Pân nu-i dau o sărutare
Sub a stelelor umbrare.
Am s-o țin mai mult în brațe,
Ia, cu gându-o să se-nalțe
În spre vara viitoare
Când îmi fi-va iară soare
Și pe-un braț cosit de floare,
Îmi va da o sărutare
Ce va ține până-n toamnă,
Până vii din nou, tu, doamnă,
Cu-al tău frig, cu ploile,
Bată-te nevoile……..
CEZARII LUMII
Istoria îmi trece maiestoasă,
prin glodul lumi-amestecat cu sânge,
Și-n urma ei, cu glasuri mincinoase
În glorii lăudate se prelinge.
E vama dată pentru ca în fală
un cineva rămâie rând de carte,
Și-n bronzul ridicat, plin de cocleală,
de neuitarea lumii aibă-mi parte.
Nu se socot cât vieți se risipiră
ca el să fie un ceva în lume,
Urmașii de urmași îmi vor citiră
c-a fost pe drept cândva, un mare nume.
Și-așa în fapt, scribarul mi-l ridică
prin rândul ce istoriei îl lasă,
Nu fapta lui, ce poate-i de nimica
lâ-nglorie, dar asta nici că-i pasă.
El în istori glorios râmâne,
deși a sale mâni îmi sunt pătate,
Cohorte-ntregi de morți poa’ să-mi îngâne
blesteme pentru-a sale toate fapte.
*
Vedeți cum măreția se clădește
pe mârșăvii, omoruri și robie,
Și-n an de an mărirea lui îmi crește
ca fala-mpăunată, să-mi rămâie.
Un Gingis-han, un Cezar, Macedonul,
un Hanibal, Napolionul mare,
Au cucerit o lume cu omorul,
lăsând în urmă gemete și jale.
Ce le-au făcut înfrânții lumii lor
că nici nu i-au atins c-o uitătură?
Și-atunci de ce în soarta dumnealor
prin sabie și foc ei îmi trecură?
Pentru ca ei, CEZARII , să se-nalțe
pe soclul lunii cât o fi mai sus?
Să-i țină-n veci istoria în brațe,
Că-n rând la rând, ce-a lume mi-au supus?
PERPETUUM
Legănându-se pe-o cracă,
frunza teiului bătrân,
Se desprinde-ncet și pleacă,
spre al morții ei tărâm.
El e jos, în tină rece
Unde-și dă obștesc sfârșit,
Iernii ce pe-aici va trece
Peste-o lună, negreșit.
Mai apoi, la primăvară,
Fi-va humă roditoare,
Ce-o hrăni de-acuma iară
Altă frunză foșnitoare.
Și-uite-așa, într-o rotire
Astă frunză-i nemurită,
Repetând a ei trăire,
Vieți la rând, neostenită.
*
Oare noi, nu ne-om renaște
Într-o viață care vine?
Dacă asta ne va paște,
S-auzim…. numai de bine
**
Nu știu cum, dar mi se pare
Că pe-aici am mai umblat,
Parcă știu,vechea cărare,
Spicul ierbii, îmbrumat.
Și de ce ființa-mi toată
Simte-așa, o-nfiorare?
Oare vii ca altădată
Pe bătuta cea cărare?
Să mai fim ce-am fost odată
Doi nebuni înamorați?
Să ne dăm iubirea toată
Clipei, ca să fim iertați?
***
Hai, opreștete-n visare,
Frunza-i frunză dusă-n vânt,
Ea îmi fi-va pe cărare,
Lacrimă de tei, căzând.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Septembrie 2019