Prind mâna ce-mi sădește iubiri neobosite,Scurm lutul unde-n rime, gândirea s-o aștern,
Cat’ seve ce ascund prin rădăcini smerite,
Rodirea atâtor muze din cer senin, etern.
Suavă și semeață de-a pururea ideea,
Triumful veșniciei prin slovă omenească,
Din timpuri ce-au trecut așa cum Odiseea,
Alina ș-azi suferință și patima lumească.
El, anticul Homer, rapsod fără vedere,
Pe drumu-i orb găsit-a cuvânt de primenire
Iar Odiseu gândind cu-a slovelor putere,
Sublim a înfăptuit ,,cântării nemurire”.
Sau marele Khayyam, înțelepciune mare,
El cartea și-a clădit pe trepte de precepte,
Sădind cu chibzuință granițe între zare,
Găsit-a slove-n ceruri și-n a dunelor trepte.
Al nostru Eminescu, Luceafăr preamărit
Pe treptele de slove a ajunse pân’ la astre
Stă-n locul de cinste pe astru-i liniștit,
Pe boltă de iubire-i Cinstirea Limbii Noastre.
………………………………………….
Mă închin cu plecăciune mereu în fața voastră
Minuni ați fost și sunteți, dar de la Dumnezeu,
Sub voi sutem micimea, rutina de sub astră,
Voi sunteți sensul vieții și-asta veți fi mereu…
—————————————–
Elena VOLCINSCHI
(Din vol. ,,Cu slove toamna-mi înfrunzesc”, 2016)
„Sunt persoana care te îmbrățișează fără să te atingă”
Lacrimile dintr-o viață,
Atâta veșnicie în calea noastră
Toamna-n poezie
Din fiecare creangă de copac,