Speranţe şi vise-n noroaie,
Împăienjeniţi ochii de lacrimi…
C-aşa cum copacii-i despoaie
Şi sufletele ni le desfoaie,
De frunzele ruginitelor patimi !

Şi nici că vrea să se-aplece,
La murmurul celor cu jale…
Aprig bate vântul cel rece,
De seva, vrând să ne sece,
Împrăştiind totul în cale !

Chiar păsările fug, călătoare,
În ţări mai calde, beduine…
Dar un’ să ne ducem noi oare,
Când timpul ne fură-n vâltoare,
Trecându-ne prin ghilotine ?

Nu-i bai, ca furnici în muşuroaie,
Efemeri suntem, alţii-or să vină…
Nestăvilite vor curge pâraie
Şi ploile printre pietroaie,
Viaţa jucând rol de blajină !

Îmi fac curaj și-mi îndrept spre casa veche pașii,
Timid, de parc-aș bate la poarta vremilor apuse…
Pe pipăite merg, șovăitor, cum s-ar târâi culpașii,
De teamă să nu tulbur somnul nălucilor, chiriașii
Ce, scrumul vieții și-au lăsat, al trăirilor nespuse,
Speranțe, vise roz și negrele, răpuse…

Prin colbăitul aer, zăresc pereții umezi, scorojiți,
Ferestrele privind în hău, cu geamurile sparte…
Cu privirea răscolesc ștergând ochii-abia mijiți,
Prin pânze grele de păianjeni și șobolani treziți,
Pe prăfuite mobile, ruine, cât văd mai departe,
Cătând rătăcite poze sau vreo carte…

În mijlocu-ncăperii, în nebuloasa cenușie-mov,
Praful se-nvălurează pe mănunchiuri de lumină…
Disting parc-o umbră-ntinsă pe velință, în alcov,
Cu fața pală, tristă, cu-ncercănați ochi, de istov,
Mai mult închipuirea celeia gemânde în surdină,
Sufletul lăsând pe patul morții, o ruină…

Pe noptieră, paharul păstreaz-amprenta buzei,
Ce-n restriște sorbit-a ultima-i de apă picătură…
În cămin, e rămășița cioatelor sub vălul spuzei…
Pe spetează, atârnă-nsângerată rochia lehuzei,
Ce murise, înghițind otrava vieții, cu o sorbitură,
De jugu-i-ngenuncheată, perfidă lovitură…

Se lasă noaptea… aud țipătul cucuvelelor ostile
Și glasu-i muribund aud, se zguduie-ncăperea…
Ca lacrimi s-au topit lumânările scurse în feștile…
Îi simt disperarea când luase pumnul de pastile,
Scriind pe fila ultimă, a vieții-amare, încheierea,
Să caute limanul, liniștea și mângâierea…

Aud plâns de copil la sânul mumei, stors de sete…
Cu dosul palmei șterg, reci sudorile-n broboană…
Mă simt și eu părtașul durerii unor mari secrete,
Ce-mi dezvăluie umbra simțind cuțitul de regrete
Și, rugând de mântuirea sufletului ei-n prigoană,
Cu evlavie aprind un muc de lumânare la icoană…
(Smerită, mă retrag și-o iau la goană…)