Mă cicatrizez tăcând
De mult nu ne mai cresc aripi,
și singuri descreștem tăcuți
în toamna asta străină
te simt și mai aproape,
nu-i sufletul pământul de la rădăcină?
nu știu ce arcuire vicleană îmi ceri
și de ce cu tine pot vorbi despre moarte…
De o vreme mă cicatrizez tăcând
până vom ști unde plecăm
și de unde venim
și mai ales când…
într-o zi ne vom culca pe spate
în câmpia cu maci
sau în una de cale arzând…
Poem retoric
Vindecă-mi sufletul
(cel avut și cel pierdut)
în linii subțiri picteză-mi-L
ca și când mi-ai descoperi
un contur proaspăt caligrafiat,
ca și cum
într-un alfabet interior necunoscut
m-ai silabisi!
Viața cu plăcere…mi-o-ndur
îmi ard suspinele-n candelă(-ncet)
și nu mai cred în nici o minune
mi se stinge lumina până-n trup
și până-n târziul cu care trudesc
la propria-mi rugăciune…
Nu-i drept să mi se rupă
poemul de iubire,
nici să fiu eu, muza
bărbatului niciodată poet…
Până mâine….
Dumnezeu a creat sufletul ca pe un lucru viu,
singuri să ieșim din întâmplările noastre
de aceea/ aripi de pasăre ni s-a dat
numai că sufletul umblă desculț pe stradă
în ce se-ntrupă sufletul ne-ntrupat?
(n-am fost niciodată crin de pădure
am trăit, ca și tine, pe repede-nainte
și dens, cum stă mierea în fagure…)
Vine un timp când și tu vei afla
cum se-mplinește un vis neatins
și cum să-i faci trupului casă…
am ușile deschise în mintea mea
și-un vânător fără armă, îs
(până mâine, când mă voi naște din nou
și Dumnezeu va coborî din icoană!)
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
Iași
Octombrie 2019