Vasilica GRIGORAȘ: VĂLUL CUMINȚENIEI

Din cutele minții

răsare un gând pufos

care mă îndeamnă

să scotocesc în lada

de zestre a întregii ființe.

Recenzez dota primită la naștere

și surprinsă de noile descoperiri

acopăr cu vălul cumințeniei

stânca din mine

ca nu cumva

zimții neciopliți încă

să rănească mâna blândă

a iscusitului sculptor

de visuri poetice.

La brațul cuvântului

plin ochi de înțelesuri subtile

mă înaripez de-ndată

cu speranța zborului

prin ploaia despletită

a ideilor năzdrăvane

ostoindu-mă vădit

într-un strașnic poem

ce pâlpâia-n tăcere.

———————–

Vasilica Grigoraș

(Imagine internet)

 

Alexandru NEMOIANU: DARURILE ȘI OBLIGAȚIA FAȚA DE ELE

Tot mai des, în lumea cotropită de materialism și cosumarism vulgar și de proastă calitate, obișnuim să ne facem “daruri”, de cele mai multe ori primind lucruri de care nu avem nevoie. Este firesc ca într-un asemenea climat să pierdem semnificația profundă a “darului” și a “dăruirii”.

“Darul” este o împărtășire din propria ființă,din bunurile materiale și duhovnicești ce le avem alegem să jertfim o parte către un semen.Este o manifestare de dragoste și atunci când “darul” este primit cu bucurie și recunoștință, are loc și o împărtășire de gând și sentiment, o comuniune în duh. Acest lucru nu este întâmplător căci “modelul” oricărui “dar” vine de la cele pe care toți și fiecare, le primim cu infinită generozitate din partea Celuia care ne-a și adus în ființă.

Tot ce este mai de preț, absolut tot, ne este dat în “dar”, încă la zămislire: sănătate, putere, gândire și în plus, lumina, aerul, apa,tot ce ne înconjoară, văzut și nevăzut. Acestea sunt “darurile” pe care le primim, ”talanții” care ne sunt dați în grijă. Pentru că darul este fără preț și cu neputință de plătit, dar anume obligații pentru ceea ce primim avem și, din partea noastră, este așteptat să și împlinim aceste obligații.

În primul rând ni se cere, minimal, să nu uităm cine ne-a dat aceste daruri, să nu ne fălim că sunt ale “noastre”, pentru că nu sunt. Ce este și ce depinde doar de noi, toți și fiecare, este modul în care vom folosi aceste daruri. Și aici din nou se vădește dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru toți oameni, pentru toți și fiecare. Căci cantitatea de dar poate să fie diferită, unii primesc mai mult, iar alții mai puțin. Dar fiecare are obligația să folosească acest dar spre a îl “preschimba”, a îi adăugă trudă omenească. Acest lucru ne este dovedit de Sfânta Sfintelor Ortodoxă, Sfânta Cuminecătura. Darurile aduse nu sunt boabe de grâu și boabe de strugure, sunt aduse pâine și vin, deci darurile primate și transformate prin trudă omenească. Acesta nu este doar un simbol, este o comandă. În această lumină nu cei “vestiți” ai lumii sunt de preț. De preț sunt cei care folosesc spre bine darul pe care l-au primit, fie el cât de mic. Așa a făcut “văduva” care a aruncat doi gologani în vistieria Templului, dar acei doi gologani erau tot ce avea ea. În acest fel “văduva” a putut spune cu dreptate, ”Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă” (Ps. 113,9). În aceasta vedem și împlinirea destinului omenesc, colectiv și individual.

Dar dincolo de această coparticipare față, către și prin “darul” primit, este vorba de atitudinea față de acest dar, despre recunoașterea lui și recunoștința față de el. Iar aceasta este parte din libertatea oamenilor și, mai exact,cea mai de seamă parte a ei liberul arbitru, capacitatea și obligația de a alege între bine și rău.

Există,începând cu epoca ‘iluministă”, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale,economice,politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să aplice în practică aceste precept. În alte cuvinte măsurile morale restrictive existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care “persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, ”genetică”. Toate aceste teorii ale “eliberării” suferă de un păcat capital, ele contestă persoanei umane principala ei trăsătură: liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. O persoana absolvita de responsabilitate va fi, în chip necesar, lipsita si de libertate. Este aici vorba de o confuzie esențială. Persoana umană nu este suma “realizărilor” sale materiale, realizări care, dealtfel, sunt repede depășite și uitate, persoană umană este suma trăirilor ei morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre “bine” și “rău. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: DARURILE ȘI OBLIGAȚIA FAȚA DE ELE”

Corneliu NEAGU: KARMA

KARMA

 

Tot timpul duc o umbră după mine,

prieten…, sau dușman necunoscut?

nici de aproape nu o văd prea bine,

celesta-mi vrajă…, făr’ de început !

 

De cum se plimbă soarele pe boltă

ea se întinde altfel pe pământ,

mereu mai suplă, calmă, dezinvoltă,

ar și vorbi dacă-ar avea cuvânt.

 

Să fie oare umbra mea cea dreaptă

sau doar al karmei nevăzutul chip,

urcând cu mine treaptă după treaptă

pe munți înalți sau bancuri de nisip?

 

Când norii grei în ceruri se adună

ea mă veghează dinlăuntru meu –

s-așază-n sufletu-mi speriat cunună

cu harul sfânt trimis de Dumnezeu.

 

Iar liniștea cea calmă se întinde

peste Destinul  reîntors la mal ,

o pacea nesfârșită mă cuprinde

iar karma-n suflet urcă val cu val.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Lo Ching: Rouă

Picture by Lo Ching, Taiwan

***

 

Rouă

Ei spun

că n-ar trebui să sălăjuiesc

în munți așa de înalți

să nu trudesc

prin prăpăstii așa de adânci.

 

Ei spun

că n-ar trebui să mă retrag

izolându-mă prin multiplele, diversele mele-ncăperi

cu ramurile mele moarte pe post de degete

pictând nori albi, fantezii onirice

pe toată podeaua și pe pereți.

 

Dar ei nu știu

când întunericul revine

de unde mă-ntorc eu.

Acei splendizi-numeroși nori

plutind silențioși peste ținuturile cele mai aride

converti-se-vor în sunete

de intermitente, torențiale ploi.

Lo Ching, Taiwan

 

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din “Poezie fără frontiere
Editura Tiparg, Pitești, 2020

Ionuț ȚENE: Ninge în alb și negru

 Ninge în alb și negru

 

Nori negri albiți de zăpadă
Parcurile spânzură fulgii de nea
Diamantele lustruiesc arșița nopții
Sufletul limpezește gândurile de cenușă
Ninge cu degete lungi prin oraș
Oameni de zăpadă topesc răsuflarea
Mânuțele înghețate ale copiilor

Ninge în alb și negru peste bătrânul burg

Buzele femeilor înroșesc
bulgării de cristal din privirea bărbaților
Inimile demult și-au întins aripile
frânte de poveștile spuse șoptit
de peroanele gărilor pasagere
Timpul ia zborul îndoielii spre lutul nisipos
Acestei ierni fierbinte

––––––––––

Ionuț Țene

Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)

Lemn de vioară, inima

 

Copacul transcendental

aripă orientată spre cer

deschide al vieţii portal,

reculegere şi patima,

lemn de vioară, inima.

 

Rădăcinile grele

de visuri şi esenţe

primordiale şi ultime,

râvnesc să soarbă din soare

lumini roditoare.

Crengile încărcate

de fructe, larve, humă

se vor purificate

cu lacrimi de lună.

 

Inimă de gheaţă, inimă de jar

lemn de vioară,

mormânt, cruce, altar.

Totu-i mirific

totu-i doar un joc,

înnăscut, repetat,

ştiut pe de rost.

Joc de noroc.

 

Începutul e zbor

sfârşitul e zbor,

lemn de vioară, inima,

copacul transcendental,

umple spaţiul, ca un ascet

între răsărit şi apus, A şi Z.

 

 

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

Pretutindeni, semnele timpului.

Unele, ascunse perle în inima credinţei,

altele, cicatrici aparent vindecate

pe scoarţa sufletului.

Unele, bijuterii ale soarelui,

purtate umil de natură.

Altele, victorii ale minţii,

trimf al aroganţei şi risipei.

 

Pretutindeni sunt noduri marinăreşti

ori noduri gordiene ale încercărilor.

Uneori rochia speranţei e atât de largă

de poate-mbrăca omenirea.

Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă,

încremeneşte acordurile viorii

şi formele-şi pierd aura.

 

Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte,

născute ori ucise acum,

în clipa împărăţind conştiinţa.

Vei cânta rapsodia iubirii?

Vei trece mut, lebădă încrustată-n marmură?

Vei fi aripă în stolul visurilor albastre?

Ori frunză cenuşie de renunţări?

Ce vei însemna acum pe pânză?

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

  Continue reading „Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)”

Cristina HOROTAN: IERAREA IERTĂRILOR (POEME)

VINDECARE

Acum un an, cunoșteam ura
Dispreț, boală și josnicie
Și mi-am abandonat armura
Nesocotind ce va să vie.

Și au venit nopți nedormite
Și scâncete asurzitoare
Și gânduri negre, convertite
În zile pline de teroare.

În minunată zi cu soare,
Furtun-a fost în al meu suflet.
Și fiecare sărbătoare,
O zi de doliu-n negru umblet.

Și toată eu, eram pe moarte
Plină de răni și de angoasă,
De ura ce crescuse-n mine
Ucigând orb..fata frumoasă.

Au trecut luni, săptămâni, zile
Și ceasuri lungi, minute goale
Secunde sfâșiate-n clipe…
Ducându-mă constant la vale.

Dar e ciudat… că degradarea
Întregii celei ce-am fost eu
Venea din ura ce-a sădit-o
În mine, omul fariseu.

Plângea oglinda mea frumoasă,
Și-mi arăta ce devenisem.
Căci în a urii avalanșă
Nu eram eu…eu dispărusem.

După mult timp, în apogeu,
Am deslușit întreg misterul.
Iar răul meu am fost chiar eu,
La unison cu fariseul.

Am revenit însă la mine…
Lăsându-mi ura la o parte
Și ce e rău transform în bine
Ca să pot merge mai departe.

Cât despre răni și despre oameni…
Eu nu-i pot face să dispară
Și nici nu vreau să-mi trăiesc anii
Umbriți de ura cea amară.

Și am lăsat-o să se ducă
Și să trăiască în alți oameni.
Ea, dispărând ca o nălucă
Eu, fără ură pentru semeni.

Și-atât de-nalțător e totul
Când eu sunt propria-mi stăpână
Pe ce gândesc, ce simt, pe situl
Frumoasei vieți ce-o să-mi rămână.

Refuz să mai cad pradă urii,
Simțămintelor tenebroase,
Care ucid fără regrete
Tot, până-n măduva din oase.

Refuz să-mi las viața pierdută
În mojicii și răzbunare!
Și să ajung să fiu o brută,
Un suflet fad, fără culoare.

Refuz să caut leac durerii
În substitutul machiavellic,
Ce seceră magia vieții
Și mă transformă-ntr-un eretic.

Refuz s-accept ce îmi dau alții!
Să mă las dezumanizată!
Nu vreau să le intru în grații.
Am conștiința împăcată.

Iar despre cei ce nu-mi dau pace,
Cu fapte, vorbe sau injurii…
În ei…nimic! doar ura zace
Deși se cred stăpânii lumii.

Le mulțumesc de-nvățătura
Din ale lor lecții meschine.
M-am vindecat. Și știu că ura
E pentru ei,  nu pentru mine.

Prefer să-mi iau naivitatea
În brațe, să nu-i mai dau drumul.
Lăsându-le lor libertatea
Să judece, unul și unul.

Prefer să port în continuare
Haina de om, chiar zdrențuită
De fenomenele amare
Care o fac neprețuită.

Prefer să plâng dacă mă doare,
Prefer să scriu o poezie,
Prefer să mă bucur de soare.
Prefer să iert, cu bucurie.

Prefer s-accept omul cum este,
Căci eu sunt nimeni ca să-l judec.
Prefer părerile oneste.
Mai bine nu ucid, ci vindec.

Voi sta de-acum cât mai departe
De cei ghidați numai de ură,
De interese-ascunse-n spate
Învăluite-n neagră zgură.

Voi, fiți cum vreți și cum vi-i felul,
Eu sunt cum vreau și sunt cum sunt.
Voi, fiți puternici ca oțelul!
Eu rămân focul din pământ.

Continuați voi cu boala voastră,
Eu continui…. cum hotărăsc;
Rămâneți voi în bula voastră!
Eu v-am iertat. Eu nu urăsc.

 

 

TU

Iubitule, ce paradox!
Când erai mai căzut ca mine,
Pierdut singur în echinox
Și te durea… dar nu de tine.

În smogul ce te-a sufocat
Și ți-a-nghițit tot oxigenul,
Te-ai ridicat,  ai continuat
Și ai sfidat sublim blestemul.

Iar eu…cu vise risipite,
Căzută uneori prea mult,
Cu simțurile amorțite
Într-un trist episod ocult…

Am văzut mâna ta, întinsă
Tu, cel de toți sacrificat,
Și-ai refuzat să mă lași prinsă
În deprimantul bal-mascat.

Cu puterile-ți poate pale
După infernul străbătut,
Ți-ai așezat inima moale
În fața mea, să-mi fie scut.

Fără să-ți creionezi în minte
Imaginea unor arcași
Ce cu săgeți de-oțel fierbinte
Trăgeau în noi ca niște lași.

Cu inima tot la vedere,
Fără armuri și sabie,
Ai fost aceeași adiere
Ce-a risipit fobiile.

Câtă putere și iubire,
Cât suflu magic poți să ai…
Căci și atunci când n-ai nimic,
Din tot ce ești,  tuturor dai.

 

 

TIMPURI NOI

Profund timpurile-s schimbate
Plutim prin vise-n alte ere
În nopți, când orologiul bate
Vestind emoții efemere.

Bate vântul puternic, vara,
Înțepând măduva din oase,
Adesea ninge primăvara
Ucigând florile din glastre.

Iar iarna-i fără de zăpadă
Înmugurind bobocii florii,
Toamna abia de mai există
Și vara-n iarnă-și trece pomii.

Timpul nu mai are răbdare
Cum marele scriitor spune,
Și repetabila cărare
N-are nici sens și n-are nume.

Sufletele nu se mai leagă
Unul de altul, ca-n istorii.
Iar omul sentimente-și neagă
Trăind scenarii iluzorii.

Lumea-i prea dezumanizată
Și vinde tot ce nu se vinde.
Din bucla veacului, sistată
Doar boala mută se extinde.

Profund timpurile-s schimbate
Și rătăcim, căutând sensul,
In anevrismul lumii mate
Care ne-mbolnăvește mersul.
Continue reading „Cristina HOROTAN: IERAREA IERTĂRILOR (POEME)”

Mircea Dorin ISTRATE: POEZII PENTRU SÂMBĂTĂ SEARA (3) ÎNĂLȚĂTOARELE IUBIRI

CLIPA NOPŢILOR DE MIERE

 

Moţăind opaiţul arde,  luminând în pâlpâire

Pânza veche de paianjen, semnul veşnicei uitări,

Şi în picuri mi se cerne, tot punând în tăinuire

Până-n colţuri de odaie, adormitele visări.

 

Cariul roade sus în grindă ţandără de veşnicie

Iar motanul toarce timpuri ghemuit sub calda vatră,

Mărunţind în clipe vremuri, orologiul nu mai ştie

Cât secunde numărat-a, în viaţa-i depănată.

 

Noaptea-şi ţese vălul negru înflorat cu mii de stele

Şi cu-a lunii raze pale mi-l mângâie-nfiorată,

Adormind în hăul lumii toate sufletele cele

Care dorm în cuib de vise, somn cu miere picurată.

 

Pace-i pe pământ şi-n ceruri ca-n a lumii începuturi,

În rotiri pe bolta naltă trec luceferii în roiuri,

Infinitul de de-asupra scânteiază-n sterpe luturi

Să-şi arate măreţia, din a sale large hăuri.

 

Eu, străpung cu ochii minţii lumi ce nu mi se mai gată

Fermecat de ce-i pe-acolo, ruşinat de ce-i pe-aici

Şi visez ca-n alte timpuri voi ajunge poate-odată

 

 

FATA LA IZVOR

 

În răcoarea dimineţii, lunca lăcrimată-n rouă

Se trezeşte lenevoasă din cuibaru-i visător

Şi de soare mângâiat, feciorelnic se-nfioară

Lăsând vântul s-o alinte cu-alui şoapte de amor.

 

Florile încet suspină după visele din noapte

Ce trăitu-le-au alături de luceferi iubitori,

Ei purtatu-le-au prin ceruri în caleşti înaripate

Ca s-adoarmă legănate de-nstelaţii zburători

 

Peste toţi şi peste toate se ridică mândrul soare

Scânteind din înălţime cu săgeţile-i de foc

Trimiţând călduri în valuri ca pe toţi să-i înfioare

Îndulcindu-le viaţa, în clipite de noroc.

 

***

Din a zării depărtare, cu ulciorul într-o mână

Vine-o crudă fetişcană căutând din ochi izvorul,

Să ia apă ne-ncepută şi s-asculte cum îngână

Ne-nţelese şoapte care, îi ghici-vor viitorul.

 

Când ajunge-n locul cela rourat şi cu răcoare

Cu nesaţ îmi soarbe apa ca să-i stâmpere arsura

Şi-a ei buze-nfiebinţeală da-va dulcea sărutare

Izvoraşului sfielnic, tulburat peste măsură.

 

El în val se unduieşte şi-apoi trestiile toate

Simt fiorul ce le trece în smerelnic ruşinat,

Bătând malu-n clipocire cu-ale sale limpezi ape

Se tot duce mai departe şuşotind în tremurat

 

 

DE NE-AM ÎNTOARCE-N TIMP

 

Din clepsidra veşniciei vreme curge trecătoare

Aducând din ieri spre mâine clipe lungi la numărare

Şi-ntr-o parte cât se-adună ni se ia ca un făcut

Din cât datu-ne-a Măritul ca avere de-nceput.

 

Eu, copil, ca nesătulul timp luam să-l risipesc

Pe nimicuri lucitoare, bucuros că mai trăiesc

Clipa ceea mult visată când aprins de-a ta privire

Mă ardeam ca foc de paie în prădalnica iubire.

 

Doamne, cum acele zile erau miere şi divin

Ce-o sorbeam ca însetaţii de arsura unui chin,

Ele toate tăinuite puse-n ţandără de gând

Mângâia-ne-o amintirea, anilor ce vin la rând.

 

N-a pierit nici azi simţirea din a vremii tinereţe

Când, sub boltă de luceferi în cuvinte de tandreţe

Ne-ndulceam cuminţi în noapte tot luând cu împrumut,

Fierbinţeală de săruturi din iubiri de început.

 

Din fântânile de suflet, din speranţa unui gând

Tot băut-am apa vie multe zile ani la rând,

Şi-nspre cer tot înălţat-am pătimaşul nostru dor

Să ne umplem cu iubire, întomnate vremi ce mor.

 

 

BLESTEMUL DE FECIOARĂ

 

Te-ai îndulcit cu mierea iubiri de-nceput

Luând fecioarei vamă a gurii fierbinţeală

Şi-n sufletu-i stârnit-ai fiorul ce-a-ncăput

În boaba unei lacrimi ce-a şters-o cu sfială.

 

Apoi te-ai dus pe lume pierdut în necuprinsuri

Şi-n urma ta lăsat-ai pustiul s-o doboare,

Morganele speranţe topeasc-o-n grele visuri

Iar lunga aşteptare încet să mi-o doboare.

 

Făcut-ai oare bine pungaş de inimi crude

Să furi fără să-ţi pese speranţe nălţătoare?

Şi-a tale simţămine să fie mute surde

La chipul plâns de-atuncea a tinerei fecioare?

 

Ai merita să capeţi pedeapsă fără milă

La fapta ta mârşavă făcută din plăcere,

Să fii proscrisul lumii, iar veşnicita-ţi vină

Să-ţi umple restul vieţii cu clipe în durere.

 

Cu spini fie-ţi a vieţii cărare lunecoasă,

Ciulinii fie-ţi perna pe care capul pui,

In visul nopţi fie-ţi doar doamna cea cu coasa

Ce-n smoală să te fiarbă la talpa iadului.

 

***

Lăsaţi în bună pace smeritele fecioare

Iubesască visătoare aleşii Feţi-Frumoşi,

Norocul cel zburdalnic le steie la picioare

Şi-a vieţii ani la fie în toate bucuroşi.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: POEZII PENTRU SÂMBĂTĂ SEARA (3) ÎNĂLȚĂTOARELE IUBIRI”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simbioză

SIMBIOZĂ
                                    (Iubiți pomul)

M-am înfrățit cu o rădăcină de gorun,
Trăia înfiptă-n glie,
Îmi trimitea prin frunze oxigenul,
Eu îi curățam doar de omidă frunza.

Puțină-i munca mea, am zis
Și am vrut s-o ud cu rouă,
Dar pomul dinafară mi-a adus un nor
Îndesat cu apă ca fagurul cu miere,
Încât mi-am mai umplut și un bazin de-nnot.

Stejarul nu mi-a spus nimic;
Cineva a început să-l taie,
Fiecare lovitură de secure
Izbea în propriile-i picioare.

Învățătura: ”Să îngrijim mediul natural, căci
suntem chiriași în Casa  Creatorului!”

———————–

Ioan Miclău-Gepianu

CRINGILA, N.S.W. AUSTRALIA

Ianuarie  2021

Anatol COVALI: Lacrimile mele (poeme)

Anatol Covali și Lucreția Covali în rolurile Contele și Contesa Zedlau

din opereta Sânge Vienez de Johann Strauss la Opera din Constanța.

 

 

Sfeșnic

 

*

Pământul e viaţă. Ce iese din el

se naşte să moară în vieţi efemere

având totdeauna un scop şi un ţel:

să-i împrospăteze eterna putere.

*

Prin moarte aducem seminţe de vieţi

în viaţa pământului fără de moarte,

ce-ţi cere alt ciclu mereu să repeţi

când viaţa cu tine în moarte o-mparte.

*

Când intri-n pământ nu în moarte cobori,

ci iarna încerci să o faci primăvară

scoţând verde crud din cărunte ninsori,

lăsând ca din tine vieţi noi să răsară.

*

Pământul ni-i mamă şi tată, iar noi

suntèm acea sevă pe care-o respiră,

ca iar să o pună-ntr-un tânăr altoi

ce-orbit cu lumină, de viaţă se miră.

*

Aici este totul, aşa cum a fost

lăsat ca să fie din veşnicul veşnic,

ca-ntruna să ardă un rost în alt rost

în lutul acesta ce-i Domnului sfeşnic.

 

22 ianuarie 2021

 

 

CEAS TÂRZIU…

*

Ceas târziu… Din culmile durerii

turme de tristețe se coboară.

Câinii deznădejdii le-mpresoară

şi în urmă vin plângând oierii.

*

Vulturii-ndoielii-ntruna zboară,

şobolanii fricii curg puzderii…

Şi-n această cloacă de mizerii

a murit și ultima mioară.

*

Ochii ei frumoşi, ca două stele,

părul ca omătul, alb şi moale,

glasul ca un cânt de filomele…

*

O privesc cuprins de-o tristă jale:

Ce mă fac mioara vieţii mele

fără toate zâmbetele tale?!…

 

22 ianuarie 2021

 

 

CÂND NE-AM UNIT

*

Când ne-am unit destinele-am ştiut

că o să fie pentru veşnicie

şi m-am lăsat de dragoste cernut,

chiar dacă întâlnirea-a fost târzie.

*

Iubindu-te, intens, am renăscut,

prezenţa ta fiind o bucurie

în care cu iubire m-am ţesut,

ca viaţa mai frumoasă să ne fie.

*

Prin tine împlinirea-am cunoscut,

și am crezut în tine cu tărie…

Când ne-am unit destinele-am ştiut

că o să fie pentru veşnicie,

*

Unul în altu-ntruna am crezut,

trăind într-o superbă armonie

în dragoste, cel mai puternic scut

și cea mai minunată temelie !

 

20 ianuarie 2021

 

 

Lacrimile mele

*

Lacrimile mele au

rădăcinile în teamă,

de aceea rod nu dau

şi în loc de flori par scamă.

*

Zac în mine, căci nu trec

de încinsele-mi pleoape

care-nchid orice eşec

ce continuă să sape.

*

În fiinţa-mi tristă curg

tumultuoase şi amare

cu izvoarele-n amurg

şi amurgul în izvoare.

*

Şi încet, încet, îmi rod

malurile de pe care

mai arunc câte-un năvod

ce mereu tot gol apare.

*

E din ce în ce mai greu

să îmi mai suport frământul,

de când simt că zborul meu

îşi încetinește-avântul .

 

23 ianuarie 2021

 

 

Viaţă

*

Iubirii-i place noaptea înstelată

când în extaz colindă căi lactee,

ca la sfârşit să stea întunecată

din visuri neieşind nici o scânteie.

*

Speranţa soarbe seva din lumină

zburând prin ea cu aripe enorme

de care, la sfârşit, râzând anină

păpuşi de plâns stupide şi diforme.

*

Credinţa vrea să fie-n veci stăpână

şi pentru asta stăruie întruna

în fiecare bulgăr de ţărână

unde-n final învinge-ntotdeauna.

*

Durerea jinduieşte după toate

şi-aproape tot ce vrea mereu obţine,

fiind stăpână pe eternitate

spre unde pleacă şi de unde vine.

*

Norocul e grăuntele de aur

de care viaţa noastră e legată,

unii făcând din el superb tezaur,

iar alţii negăsindu-l niciodată.

24 ianuarie 2021

 

 

M-ai părăsit !…

*

M-ai părăsit !… Te-ai dus în altă viață,

pierind fulgerător prin mâna mea

ce plină de iubire a ta față,

cu gingășie-n ea, o mângâia.

*

Soția mea superbă și iubită,

ce dor îmi e de tine ne-ncetat,

de viața noastră-atât de fericită,

când între noi mâhniri n-au existat !

*

Am plâns și nu mai plâng. Dar o tristețe

pe care nu am cum să o alung,

în fiecare zi îmi dă binețe

și-n buciumu-i tăcut suflă prelung.

*

Plecarea ta o simt ca pe-o povară

pe care-o duc din ce în ce mai greu,

sperând că într-o noapte, zi sau seară

tot ca și tine voi pieri și eu.

*

Atât aș vrea. Să-mi întinzi mâna dragă,

să îmi zâmbești așa cum mi-ai zâmbit,

cu tandra ta iubire, viața-ntreagă,

când am dat tot din noi și ne-am iubit !…

 

 
 

În rolul Andreea Chenier din opera cu acelasi nume de Giordano,

la Opera din Aachen- Germania

———————————–

Anatol COVALI

București

Ianuarie 2021

Continue reading „Anatol COVALI: Lacrimile mele (poeme)”