„Am băut mierea Necuprinsului / Din cupa lotusului veşnic, / Am străbătut tunelul suferinţelor, / Am aflat calea ascunsă a fericirii, / Am văzut razele de lumină / Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”
(RABINDRANATH TAGORE)
În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.
Între Luceferii poeziei universale, Mihail Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra tuturor timpurilor.
În fiinţa sa şi-a întrupat duhul naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.
În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare, eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.
Profetul Mihail Eminescu este SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!
„Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”
(George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p. 318)
Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a Neamului nostru.
Un geniu poate fi mare prin pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se „ridică” deasupra neamului său încorporându-i doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului, ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.
Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant, dar nu profet.
Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa naţionalismului ortodox.
Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.
Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte neamuri.
Mihail Eminescu, Profetul neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria, lumină din Lumina Logosului şi harul înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.
„Aşadar, grăia contemporanul nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p. 28-29)
Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină, libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu totul altceva…
Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim Caligraful, Putna-2013, p. 129)
Atenţie, însă!!!
Nu „orice lucrare intelectuală”…, nu „orice lucrare a minţii noastre.” Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.
Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite, scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica şi hermeneutica DOGMEI ADEVĂRULUI ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”
În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar EREZIILE.
Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare, ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică, istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.
IISUS HRISTOS nu este un filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.
IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL MORŢII, LOGOSUL DIVIN!
LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă sublimul.
Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului surâzător.
Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea altor popoare.
Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus înaintăm spiritual spre Kogaionul Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale, revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin Nae Ionescu, nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 15 Martie 1937)
Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail Eminescu străbate Valea Indusului la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda, Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi epistemologiei, adevărul reflectat de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila, care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la Şankara şi se opreşte la marele poet alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)” →
EMINESCU
Chiar dacă, în scurta și tragica sa existență, drumurile lui Mihai Eminescu prin Moldova din stânga Prutului au fost destul de puține (sunt cunoscute cele efectuate cu trenul de la Iași spre Limanul Kuialnik, în august-septembrie 1885 și, respectiv, iulie 1886, pentru a-și trata „boalele la picioare”, când acesta a trecut prin Chișinău și Bender, până la Odessa), astăzi nu există localitate basarabeană în care Poetul Național să nu fie omagiat așa cum se cuvine.
Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre nesfârșita veşnicie. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.