Ionel NOVAC: Și totuși, când și unde s-a produs debutul lui Eminescu?

Părerile cercetătorilor asupra debutului literar al poetului Mihai Eminescu sunt împărțite, unii susținând trei debuturi, iar alții (Ion Filipciuc) nu mai puțin decât… șapte debuturi. După cum se cunoaște, Mihai Eminescu a început să scrie versuri încă de la o fragedă vârstă, chiar dacă, la început, pe ascuns și fără a le arăta însă prietenilor și colegilor săi de școală sau de joacă. „Intrase o boală între noi a repeta cântece și fraze din teatru, a „face” poezii și a scrie piese de teatru pe care le arătam pe întrecute unul altuia. Poate că unii din colegi vor fi păstrând și astăzi aceste păcate comise atuncea, ca o scumpă amintire din zilele pline de iluzii și de farmec din tinerețe. Și Eminescu ne spunea că scrie poezii și că a început și o piesă de teatru, dar nu ne-a arătat nici poezii, nici piesă”, își amintește, pe la 1864, Teodor V. Stefanelli, colegul său de școală la Cernăuți și, mai apoi, la Viena.

Despre faptul că Eminescu scria versuri ne confirmă și criticul George Călinescu care, în „Viața lui Mihai Eminescu”, precizează că acesta „încă din toamna anului 1865, potrivise pe hârtie în odăița bibliotecii (lui Aron Pumnul N.N.) câteva poezii, ce înfățișau fără îndoială ultima formă a unei îndelungi exercitări tăinuite”. Convins încă de la început că „E ușor a scrie versuri, / Când nimic nu ai a spune” și aflat permanent în căutarea cuvântului „care exprimă adevărul”, tânărul lucra cu migdală asupra fiecărui vers, scria și ștergea, rupea hârtiile și o lua iarăși de la capăt. Așa a procedat și atunci când, la moartea lui Aron Pumnul, profesorul I. G. Sbiera le ceruse elevilor privatiști să scrie câteva versuri pentru placheta ce avea să-i fie dedicată acestuia. „Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăuga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arătă poezia și-mi spuse că mai mulți studenți vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, care se vor tipări”, își amintește același Teodor V. Stefanelli.

Cele șapte poezii pregătite de elevii gimnaziului vor fi publicate în placheta funebrală „Laecremioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de´n Cernaeuți la mormîntul prea iubitulul lor profesoriu ARUNE PUMNUL”, prima și a patra nefiind semnate. Mihai Eminescu își va intitula poezia sa „La mormântul lui Aron Pumnul” și o va semna „M. Eminoviciu, privatist”.

Apariția acestei plachete de versuri constituie debutul absolut al poetului, el producându-se, potrivit unor cercetători, chiar în ziua înmormântării profesorului Aron Pumnul (16/27 ianuarie 1866). Alți cercetători sunt de părere că broșura a apărut după debutul poetului în revista „Familia” (februarie 1866), „așa încât adevăratul debut, debutul absolut îl constituie poezia „De-aș avea”. Facem această afirmație bazându-ne pe credința că e greu de presupus să fi apărut în termen de o lună o broșură, în condițiile acelor vremuri, chiar și numai de câteva pagini” (Lucian Drimba).

Potrivit lui Ion Filipciuc, „Elie Miron Cristea (N.N.: autorul primei teze de doctorat despre Eminescu, „Viaţa şi opera lui Eminescu”, susținută la Budapesta, în 1895 și viitorul prim Patriarh al României) avea informații că poetul și-a înfățișat primul text în public în două moduri: prin recitare în fața unei mulțimi și prin imprimare într-o pagină tipografică, întrucât afirmă: „Publicul a făcut cunoștință pentru prima dată cu o poezie a lui Eminescu în 1866, cu titlul La moartea lui Aron Pumnul. Atunci a și tipărit-o la Cernăuți. Este însă neverosimil ca un talent poetic ca al lui, să nu se fi manifestat și mai înainte. Cunoaștem doar două poezii, în manuscris, datând din 1865, cu titlurile: Viața și Stelele-n cer”.

Debutul nominal, confirmat de majoritatea cercetătorilor operei eminesciene, este considerat cel la „Familia”, revistă tipărită pe atunci la Pesta, în numărul 6 din 25 februarie / 9 martie 1866, cu poezia „De-aș avea”. Acesta își semnase corespondența „Mihail Eminovici”, dar cum redactorului Iosif Vulcan „numele Eminovici nu-i suna bine… româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele „Eminescu”. Autorul n-a protestat, ba a şi adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor”.

Cel de-al treilea debut, debutul stilistic, s-a produs în aprilie 1870, odată cu publicarea poemului „Venere și Madonă” în revista junimistă „Convorbiri literare”, unde „s-a înălţat în zenitul renumelui său” (Iosif Vulcan). Acestuia îi vor urma alte poeme, precum „Epigonii”, „Mortua Est”, „Noaptea”, „Înger de pază”, „Junii corupți” șa.

Legat de debutul lui Mihai Eminescu, o nouă ipoteză avea să fie pusă în discuție de către Augustin B. Sânceleanu în amintirile sale referitoare la acesta: „L-am cunoscut pe Eminescu la 1874, în Iași, tot prin Miron Pompiliu, ca și d. Cuza. Fie zis în treacăt că Miron era și pe vremea aceea tot „caracudă”, ca și la 1884. Prezentarea lui Eminescu mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută, căci el era poetul pe care-l admirasem cu vreo opt-nouă ani mai înainte și mi se părea că am înaintea mea un vechi prieten. În adevăr, Eminescu, înainte de a colabora la „Familia”, publicase mai multe poezii în „Aurora”, foaie beletristică, ce apărea la Oradea-Mare, sub direcția lui Iustin Popfiu. Pe vremea aceea eram prin clasa a V-a la liceul din Blaj și eram abonat la „Aurora” în care începuse Eminescu a publica poezii.

Nu-mi mai aduc aminte subiectul acelor poezii – e cam de mult de atunci – dar ceea ce-mi amintesc foarte bine este că ele mă fascinau și că admiram cu deosebire limba. De altfel el era admirat de toată lumea – vorbesc de elevi – din Blaj, și aceasta cu atât mai mult că se spunea că poetul acela e un băiat tânăr”.

Așa își începea Augustin B. Sânceleanu articolul „Amintiri despre Eminescu”, publicat în revista „Neamul românesc literar”, nr. 9 din 1909, amintiri care ne conduc către un alt debut al poetului, mai puțin cunoscut nouă astăzi.

Iustin Popfiu, născut la 23 octombrie 1841 în localitatea bihoreană Dijir, a urmat școala elementară la Baia Mare și Carei, liceul la Oradea (Liceul Premonstratens), iar teologia la Viena (Institutul „Sf. Varvara”). Hirotonit în 1863 ca preot, în 1871 este numit camerar papal, apoi asesor consistorial și protopop onorar. În 1879 este numit protopop la Leta Mare (azi Ungaria), unde se stinge din viață în 1882, la numai 41 de ani.

Iustin Popfiu a desfășurat o bogată activitate literară și culturală, editând cursuri de limba și literatură română la Liceul Premonstatrens din Oradea, unde fusese numit profesor, editează Almanahul „Fenice” și revista „Amvonul” (1868), scrie proză și poezie, colaborează la reviste literare (între care și la „Familia” lui Iosif Vulcan sau „Amicul Școalei”).

Continue reading „Ionel NOVAC: Și totuși, când și unde s-a produs debutul lui Eminescu?” →

Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”

Prima mențiune în revista „Cele Trei Crișuri” a numelui lui Mihai Eminescu apare în numărul 12 din 15 noiembrie 1920, acesta alăturându-se explicațiilor care însoțeau o imagine reprezentând monumentul Poetului de la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck. Dezvelit la 16 octombrie 1911, în prezența scriitorilor Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, A. Cazaban, Emil Gîrleanu, Jean Bart, Natalia Negru, I. A. Basarabescu, a istoricului Nicolae Iorga șa, este prima statuie dedicată Poetului Național.

În numerele 1-2 din 1-15 ianuarie 1921 și, respectiv, 5 din 1 martie 1921, Romul Dumitrescu semnează studiul „Ce trebuie să fie Eminescu pentru noi?”. Plecând de la constatarea că „nu s-a scris asupra nici unui fruntaș al literaturii românești mai mult decât asupra lui Eminescu. Ba chiar, critici literari și-au căpătat renume și glorie prin interpretările ce au dat operei poetului, ori curentului creat de dânsa. S-ar părea, ca o urmare firească deci, că Eminescu trebuie să fie autorul cel mai binecunoscut din literatura noastră”, autorul constată cu regret că, totuși, „dacă cineva străin s-ar interesa însă de opera lui Eminescu și ar cerceta vreun manual de istoria literaturii, sau vreun studiu special… ar găsi lucruri destul de ciudate, care l-ar lăsa într-o firească nedumerire”. Drept pentru care, spre exemplificare prezintă cazul poeziilor filozofice „Scrisoarea I”, „Glossa”, „Împărat și proletar”, „Mortua Est” ș.a., interpretate în mod diferit de un autor sau altul, astfel că „față de aceste valorificări a concepțiilor lui Eminescu și a operei sale, rămâi cu impresia că cel mai mare poet al nostru e necunoscut sau, uneori e cunoscut rău și unilateral”. „În critica românească, continuă autorul, numai Maiorescu (Critice, vol. III) și d. M. Dragomirescu (Critica științifică și Eminescu), au prins însemnătatea gândirii lui Eminescu, fără însă a urmări pe lângă frumusețile formei artistice care îmbracă această gândire și firul evolutiv al concepției filosofice a poetului, care dă operii sale o valoare de fond nemuritoare”. După ce analizează ideile filozofice care se desprind din poezia eminesciană, Romul Dumitrescu ajunge la concluzia că „gândirea filosofică, așa de puternică, a poetului nostru este un factor hotărâtor al personalității sale, ce se adaugă temperamentului moștenit. Acest lucru, care nu e nou, desigur…, dar care trebuia arătat și care trebuie dovedit, urmărind opera poetului în amănunte, ne spune ceea ce cu adevărat va trebui să rămâie Eminescu pentru noi. Și ni se pare, că tocmai în această lumină Eminescu e uneori cunoscut neîndestulător și de cele mai multe ori, rău!”.

Pornind de la două poezii eminesciene („Și dacă ramuri bat în geam” și „Somnoroase păsărele”), profesorul universitar ieșean N. Șerban ne prezintă, în numărul 18-19 din 1-15 noiembrie 1921, „O influență franceză asupra lui Eminescu”. Scrise sub formă de pantum, în cele două poezii se resimte influența poetului francez Theodore de Banville, autor al renumitelor „Cariatide”, pe care Eminescu se pare că l-ar fi citit chiar în original. „Apropierea poeziei lui Eminescu de aceia a lui Banville, în afară de importanța specială ce prezintă, mai are una de ordin general. Ea ne arată că Eminescu nu a fost așa de pornit contra literaturii franceze, cum ne-ar lăsa să credem articolele lui sau pasagiile din Satira III. Acestea din urmă, mai cu seamă, nu trebuiesc luate a la lettre, ci considerate mai mult ca o butadă, atât de comună poeților satirici. Pentru cercetătorii de influențe franceze asupra literaturii române se deschide deci un nou câmp de cercetări, relative la Eminescu, a cărui biografie intelectuală interesează atât de aproape pe toți iubitorii de literatură națională”, își încheie pledoaria profesorul N. Șerban.

În numărul 3-4 din 1-15 februarie 1922, la rubrica de „Note” ne este prezentat „Festivalul Eminescu”, desfășurat la 29 ianuarie 1922, „în memoria nemuritorului nostru poet M. Eminescu, organizat de Cele Trei Crișuri sub patronajul A.S.R. Principele Carol I și sprjinit de Ministerul Cultelor și Artelor, pentru sporire fondului din care se va ridica un monument poetului”. Cu această ocazie a fost proiectat și filmul „Viața lui Eminescu”, „film de o deosebită importanță pentru toată suflarea românească”.

Profesorul Paul I. Papadopol, autorul studiului „Idealul național în poezia noastră lirică”, se apleacă asupra operei lui Eminescu în partea a doua a articolului, apărut în numărul 8-9 din 15 mai 1922. „Același idealism curat, subliniat de trăsătura energică a antistreinismului, se găsește în puțina operă de inspirațiune poetică-eroică a lui Eminescu – îndeosebi în prea cunoscuta Doină. Într-adevăr, după ce deplânge starea înduioșătoare a Românului… evocă înălțătoarea figură a eroului de la Putna – rugându-l să pornească în fruntea ostașilor – la îmbunătățirea soartei lui… Și în mai puțin cunoscuta „La arme” – în care – după ce descrie soarta fiecărei provincii subjugate cu culorile cele mai înduioșetoare…toate întovărășirile de admirabile îndemnuri răsboinice ca… urmează înviorătoarea strofă finală – eroica personificare a țării noastre desrobindu-și fiii și scăpându-i de suferința de veacuri…”.

La rugămintea domnului George Bacaloglu, director fondator al revistei, Episcopul Oradiei Roman Ciorogariu scrie articolul „Omagiu lui Eminescu”, apărut în numărul 6 din iunie 1923: „Eminescu își cântă durerile pentrucă visează o viață mai frumoasă, mai armonică, o viață a perfecțiunilor omenești, creatoare. El visează un ideal fără nădejdea împlinirii lui. E simțul artistic creator, ce strălucește deasupra pesimismului. Noi iubim și admirăm acest simț artistic”. „De aceea Eminescu e vrednic de monumentul ce i se ridică și e înălțător, că se ridică de-acolo, de unde candela cultului artei aprinsă de el nu s-a stins. Cei ce ridică acest monument au mărturia unui ideal împlinit și pentrucă au văzut, cred și într-un ideal al unei Românii fericite”, conchide înaltul prelat.

Tot despre „Un monument lui Eminescu” scrie și I. Constantinescu-Delabaia în numărul 8-9 din august-septembrie 1925. „Ce monument se poate ridica lui Eminescu? Unde e artistul care se va încumeta să cioplească în piatră ori să toarne în bronz măcar o rază cât de mică din strălucirea orbitoare a celui mai desăvârșit geniu poetic pe care l-a dat Neamul Românesc în cursul veacurilor? Cine și cum să redea măcar o scânteie din focul acelei minți care și-a ars sufletul în para flacărei divine, „mistuindu-se liminând”, cum atât de bine a zis Vlahuță”, se întreabă autorul. Dar cum „pentru un monument vrednic de geniul lui Eminescu și de geniul nației noastre, trebuiesc bani, bani mulți și este o rușine națională că lista de subscripție deschisă de ziarul „Cuvântul” stă de atâta vreme fără rezultate apreciabile”, I. Constantinescu-Delabaia apelează la „sufletele curate, tineretul entuziast și cuminte, negustorii și meseriașii cinstiți, muncitorii harnici ai gliei strămoșești, instituțiile românești de comerț și industriale, slujitorii vrednici ai școlilor și bisericilor săraci de mijloace, dar bogați în simțire”.

În același număr îi este dedicată și o epigramă (LUI EMINESCU / Poet! – urâtă meserie! / Părinte de literatură! / Aveai și tu statui – o mie / Dacă erai o secătură!), semnată Seneca.

În numărul 11 din noiembrie 1925, „Cele Trei Crișuri” găzduiesc articolul „Mihail Eminescu”, semnat de Ion Gane, dedicat dezvelirii bustului acestuia la Sânnicolaul Mare. „La Sân-Nicolaul Mare, în Banat, s-a desvelit deunăzi un monument al lui Mihail Eminescu. Au participat la această sărbătorire peste zece mii de persoane. S-a adus astfel un prinos de recunoștință acelui care în viață a fost atât de nefericit, nu din vina lui, ci din aceea a fatalității, care îl hărăzise geniu…”. După ce face o sumară trecere prin creația poetică eminesciană, autorul conchide astfel: „Luând parte cu suflet întreg la această pioasă sărbătorire, am dori totuși încă două lucruri: întâi, să se tipărească și o ediție definitivă a poeziilor lui Eminescu, bine alcătuită, cu technică ireproșabilă și fără greșeli de tipar; și al doilea, ca dăltuitorii viitoarelor monumente să-l reprezinte pe poet așa cum era în întâia lui tinerețe: „prelung și palid la obraz – cităm din Nichifor Crainic -, cu buze accentuate de energia sufletului, cu păr asvârlit în cascadă neagră pe spate, cu ochi de foc, adânciți, peste capetele contemporanilor, în vedenia gândului etern…”.

Numărul 6-7 din iunie-iulie 1926 include o serie de articole, dar și un supliment special, „Comemorarea lui Mihail Eminescu” (prezentate într-un articol separat).

Suplimentul Muzical al „Celor Trei Crișuri”, numărul 8-9 din august-septembrie 1926, reproduce compoziția „Ce te legeni codrule”, pe versurile lui Mihai Eminescu.

Numărul special „Pentru Latinitate”, apărut în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1927, include fragmente din articolul profesorului Ramiro Ortiz, „Eminescu, il poeta rumeno della foresta e della polla”. Articolul este însoțit de cea de-a treia fotografie cunoscută a lui Mihai Eminescu, cea realizată de Nestor Heck în studioul său de la Iași (1884). Traducătorul primului volum de poezii eminesciene în limba italiană, publicat în 1927 la Florența, la Editura G.C. Sansoni (primele traduceri fiind realizate la 1887, de către Marco Antonio Canini), Ramiro Ortiz a fost membru de onoare al Academiei Române și profesor la Universitatea din București, unde a avut o mare influență asupra tânărului critic literar George Călinescu.

Sub titlul „Iosif Vulcan și M. Eminescu”, numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1927, dedicat comemorării a 20 de ani de la moartea fondatorului revistei culturale „Familia”, preia un fragment din articolul publicat de Iosif Vulcan la trecerea Poetului în eternitate. Referindu-se la primele poezii ale lui Mihai Eminescu, Vulcan nota: „Ca să cunoaștem deplin pe un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a desvoltat și unde a ajuns, și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar”.

O primă reproducere din publicistica eminesciană întâlnim în numărul 3-4 din martie-aprilie 1928, special „închinat „Teatrului Românesc” cu ocaziunea împlinirei a 75 de ani dela deschiderea Teatrului Național din București (1853-1928)”. Este vorba despre câteva fragmente, apărute sub titlul „Cum vedea Eminescu repertoriul național?”, extrase din articolul „Repertoriul nostru teatral”, publicat de Mihai Eminescu în numărul 2 din 18/30 ianuarie 1870 al revistei „Familia”.

Profesorul universitar Mihail Dragomirescu, autor al binecunoscutului studiu „Critica științifică și Eminescu”, publică, în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1928, articolul „Un poet dobrogean – P. Cerna”. Anlizând critic creația lui Panait Cerna, autorul în care face o paralelă între operele celor doi poeți și subliniază contrastele întâlnite în creațiile acestora: „Cerna este, ca și Eminescu, un poet, din ale cărui opere se desprinde, sub deosebite înfățișări de o mare varietate, o limpede și puternică idee originală asupra vieții. Această idee, către care în urma lui Alecsandri, zadarnic s-a încercat să se ridice Coșbuc în „Moartea lui Fulger” sau în „Cântec barbar”, face contrast desăvârșit cu aceea care se desprinde din poezia lui Eminescu. Cerna este poetul fericirii umane. Pe cât de adânc a simțit Eminescu amarul și nemernicia vieții; pe atât de adânc simte Cerna dulceața și trăinicia ei. Eminescu e nenorocit, până și în momentele cele mai fericite; Cerna este, până și în momentele cele mai nefericite, fericit… Și precum Eminescu, pentru ca să dea un relief cât mai adânc concepției sale pesimiste, a trebuit și a putut să împrumute cele mai strălucite imagini din haina fermecătoare a naturii, adică tocmai pe acelea care în mod firesc ne deșteaptă în suflet fericirea raiului pământesc; tot așa Cerna, spre a-și întrupa, cu toată adâncimea, concepția sa optimistă, are puterea să întrebuințeze, ca note subordonate, tocmai simțirile cele mai firesc dureroase”.

Tot în același număr, la rubrica „Memento”, sub titlul „Monumente cât mai răspândite pentru Mihail Eminescu”, suntem informați că „un comitet de inițiativă din Iași lucrează de trei ani pentru a strânge fondurile necesare ridicărei în bătrâna capitală a Moldovei, a statuei poetului, care el însuși este o mărturie strălucită a puterilor de viață superioară a poetului român… Pentru cinstea noastră și pentru buna prețuire ce trebuie să o avem față de geniile românești, sperăm că statuia lui Eminescu va fi în curând înălțată în Iașii, față de cari avem cu toții atâtea obligații, cum el a avut și atâtea merite”.

Profesorul Mihail Dragomirescu semnează și articolul „Clasicismul poeziei române”, apărut în numărul 3-4 din martie-aprilie 1929 al „Celor Trei Crișuri”, în care apreciatul critic literar susține că „trăsătura caracteristică a literaturii române este de a fi prin excelență poetică și clasică… în literatura noastră se găsesc puține genii, dar multe capodopere. Aceasta însemnează că genialitatea creatoare nu se concentrează în câțiva indivizi, ci este difuză în sânul neamului, formând ca să zic așa, o trăsătură a spiritului său”. Pornind de la „Alexandru Lăpușneanu” al lui Costache Negruzzi și continuând cu scrierile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Budai Deleanu, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Ioan Slavici ș.a., Mihail Dragomirescu afirmă cu tărie că „gloria poeziei române, o face în secolul XIX, capodoperele lui Caragiale și Eminescu. Deși socotit ca romantic și deși, după pesimismul său, poate fi considerat ca realist, Eminescu e totuși un clasic prin seninătatea sa. Dând forma cea mai adâncă a pesimismului în „Scrisoarea I”, el este olimpian în poema sa „Luceafărul”, care, având aceiași temă cu sublima poemă „Moise” a lui Vigny, îi este superioară, totuși, prin frumusețea amănuntelor, seninătatea concepției și armonia ce întâlnim în avântul ei sufletesc, în muzicalitatea și compoziția ei”.

Același număr mai conține două poezii în limba germană, „Venedig” și „Der Weg…”, în traducerea timișoreanului Eugen Lendvai, cu notița de subsol potrivit căreia „versurile publicate aparțin volumului de poezii ce apare, la Berlin, într-o reputată editură”, iar pe pagina de interior pictura lui D. Stoica, „Eminescu sub teiul din Copou (Iași)”.

Aceeași pictură este reprodusă și în numărul 7-8 din iulie-august 1929, număr special dedicat Franței, la rubrica „Artă și poezie”, cu sugestivul titlu „Deux genies representatifs de notre race” (alături de Eminescu este înserată fotografia lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român, perfecționat la școala de la Barbizon), iar numărul 3-4 din martie-aprilie 1930, dedicat umorului românesc, reproduce poezia „Între păsări”.

Academicianul George Murnu, excelentul traducător al lui Homer, publică în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1930 articolul „M. Eminescu”, în care susține cu toată puterea că „nu încape îndoială că singurul geniu real al literaturii române este Eminescu. Confirmând această convingere aproape generală, nu avem decât un regret legitim că, dintr-o fatalitate de contingențe, acest geniu românesc, care e mândria noastră a tuturor, va rămânea, poate pe totdeauna numai al nostru și nu-și va lua locul de cinste ce i se cuvine în constelația marilor poeți ai lumei moderne. Întăi, pentru că pe de o parte, cum de la sine se înțelege, limba noastră este și va fi inaccesibilă intelectualității străine dătătoare de ton; iar, pe de alta, poezia lui Eminescu e în esența ei aproape intraductibilă, și chiar dacă ea poate fi împărtășită pe această cale, anevoie va putea găsi un interpret congenial care să-i dea echivalentul într-o limbă străină”. Articolul este însoțit de o nouă reproducere a picturii lui D. Stoica, „M. Eminescu sub teiul din grădina Copou”, dar și de un facsimil ce redă trei strofe din poema „Luceafărul”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”” →

Ionel NOVAC: Revista „Familia” (1937) – număr închinat lui Mihai Eminescu

Continuând o frumoasă tradiție, revista „Familia”, cea în care, la 25 februarie/9 martie1866, Mihai Eminescu și-a făcut debutul literar, îi dedică un nou număr, prilejuit de festivalul de la 28 februarie 1937, organizat la Oradea. Acesta trebuia să marcheze aniversarea a 70 de ani de la debutul Poetului în „Familia”, dar ideea festivalului a venit cu puțină întârzâiere. În plus, demersurile necesare organizării unui astfel de eveniment, stabilirea unui calendar al manifestării, invitarea și confirmarea participării unor personalități din lumea literară, dar și piedicile apărute pe parcurs, au amânat desfășurarea festivalului, acesta având loc abia în anul următor, spre sfârșitul lunii februarie.

Ca urmare, numărul omagial Eminescu de care aminteam (”Familia”, nr. 3-4, martie-aprilie 1937) va apărea la începutul primăverii și îi va fi dedicat aproape în exclusivitate. Chiar de pe supracopertă, sub numele revistei, ne întâmpină o fotografie, care reproduce chipul Poetului materializat în bustul pe care sculptorul Oscar Han l-a realizat pentru orașul de pe Crișul Repede.

Sumarul revistei este deschis de articolul „Eminescu și Familia”, în care autorul, M. G. Samarineanu, directorul revistei, prezintă viața zbuciumată a marelui nostru poet, legăturile acestuia cu „Familia” lui Iosif Vulcan, dar și motivele care au stat la baza organizării festivalului: „Revista Familia avea o datorie să găsească prilej ca să evoce pe marele Eminescu. A fost doar unul din cei mai străluciți ai ei colaboratori. Familia și-a împletit tinerețea cu mugurii de floare de cireș ai încercărilor și primelor realizări literare ale lui Eminescu. Dela 1866 până la 1869 marele poet al neamului nostru nu a publicat de cât în Familia. Începând cu „De-ași avea”, scrisă la 1865, pe când robotea probabil în „canțâleria” tribunalului Botoșani ca grămătic cu o caligrafie de credeau mulți că va face strălucită carieră funcționărească, Eminescu, de 16 ani numai, fugar dela Ober-Gymnazium din Cernăuți, nu publică de cât în Familia. Doar panegiricul lui Aron Pumnul apare în broșura „Lăcrămioare Invățăceilor” din Cernăuți, în ianuarie 1866. Până pela 1870, când își începe colaborarea în „Convorbiri Literare”, revista lui Iosif Vulcan, „Familia” aceasta, era singura spre care Eminescu își diriguia scrisul. Și ce caldă înțelegere a găsit la Familia, Mihai Eminescu!…” Articolul este completat cu o fotografie a Poetului, prima și cea mai cunoscută, cea realizată la Praga în anul 1869, pe cînd Eminescu avea 19 ani.

Urmează un amplu articol, „Eminescu în lumina timpului nostru”, desfășurat pe întinderea a cincisprezece pagini și semnat de Cezar Petrescu, al doilea sărbătorit în cadrul festivalului. Acesta nu-și propune să facă o analiză a operei poetice a lui Mihai Eminescu, cel căruia îi dedicase romanul biografic „Luceafărul”, ci se va apleca asupra actualității publicisticii sale, îndeosebi a doctrinei politice și naționale susținute de acesta. „Tot ce-a scris ziaristul Eminescu în „Timpul”, vreme de 7 ani; mai înainte de aceasta în „Curierul de Iași”; tot ce-a formulat el în acea minunată și substanțială prelegere publică: „Influența austriacă asupra Românilor din Principate” – prelegere rostită la 14 martie 1876, în Iași, sub auspiciile crecului Junimea – tot, fără excepție, a rămas actual de cea mai nevestejită prospețime. A fost verificat și confirmat de timp… Problemele puse de scriitorul național și social Eminescu dăinuiesc și astăzi”.

În argumentarea demersurilor sale, Cezar Petrescu apelează la însemnările lui Alexandru Vlahuță, la amintirile lui Ion Luca Caragiale, dar și la discuțiile contradictorii avute cu Panait Istrati, cel care, analizând „Doina” își exprima indignarea față de „blestemul de bocitoare” invocat de poet. Până ce, după o călătorie în Rusia, „vagabondul” Panait Istrati avea să-și schimbe părerea, mărturisind cu sinceritate: „Măi! Mare dreptate aveai și mare naiv am mai fost!… Abia acum înțeleg eu deplin pe Eminescu… Învățase el la Viena și la Berlin, era el discipol al lui Kant și Schopenhauer, visa el, tânjea el după o nirvană budică… Dar era de aici. El era de-al nostru. Cânta o durere a noastră și striga pentru o dreptate a noastră…”.

„Toată opera lui Eminescu de dincolo de registrul liric, toată poezia naționalistă care complectează cu alt răsunet articolele și studiile sale asupra stărilor din Principatele Unite și din ținuturile încă neeliberate de atunci, este inspirată de asemenea realități palpabile”, subliniază Cezar Petrescu, care precizează că nici „astăzi climatul României Mari nu este prea deosebit de cel al Principatelor Unite, după înscăunarea lui Vodă Carol I… Plutește o dezamăgire fără pricini definite. E sigur că trăim o răscruce de destine. Altfel am visat că va fi România-Mare – și altceva este! Tot așa, cum altfel a visat generația lui Eminescu o Românie-Mică, dar pe veșnicie unită”.

Pagina următoare este dedicată poeziei „Lui Eminescu”, pe care poetul și scriitorul Ludovic Dauș o recitase la șezătoarea care a urmat în partea a doua a manifestării de la Oradea. „Gândirea, viersul tău stau strajă / La toate câte΄nfiripăm, / Ai dat o haină limbei noastre, / Hotarele în care stăm”. Așa își începea Ludovic Dauș elogiul adus marelui omagiat.

În articolul „Eminescu”, Ion Agârbiceanu își exprimă tristețea pentru faptul că „mulți ani Mihail Eminescu n΄a fost cunoscut publicului cetitor decât din poeziile ediției Maiorescu… Publicul cetitor nu a cunoscut începuturile, năzuințele și lupta pentru desăvârșirea formei. Dar, în aceaiași vreme, n΄a cunoscut nici personalitatea întreagă a poetului. Postumele, colecția lui de poezii poporale din toate provinciile românești, încercările de versificare a altor legende – în cari fragmentele geniale nu sunt rare, ca și articolele politice și sociale, au văzut lumina abia în primul deceniu al secolului nostru”.

Considerând aceasta ca o mare pierdere, la fel și faptul că aproape trei decenii Eminescu a fost cunoscut numai ca poet, Agârbiceanu afirmă că „dacă Eminescu ar fi fost cunoscut și ca un mare doctrinar al naționalismului, cu componentele sale: conservatorismul monarhic și creștinismul, – suntem siguri că înrâurirea lui, dela început, ar fi adus mari servicii ideologiei, sentimentului și disciplinei naționale. El ar fi fost apostol al vremurilor de azi, încă dela 1890”.

„Dacă el ar fi fost cunoscut întreg de la 1890 sunt sigur că nu s΄ar fi produs nici un curent pesimist pe urma lui și că nu ar fi avut nici pe puținii dușmani, neînțelegători, pe cari i-a avut. S΄ar fi convins atunci, dela început, toată lumea că în viața nației Eminescu a fost un luptător, un apostol îndrumător, și că pesimismul său nu are o doctrină, ci o excepțională sensibilitate individuală mai mult decât o convingere de viață”, susținea același Agârbiceanu.

În studiul intitulat „În jurul peisagiului eminescian”, criticul literar Tudor Vianu subliniază locul și rolul naturii în creația acestuia, susținând că „poezia lui Eminescu este plină de freamătul pădurii, de șoapta apelor care o străbat, de magia lacului deschis în mijlocul lui, de cântecul păsărilor cari i se adăpostesc în ramuri”. Pentru exemplificare, criticul reproduce câteva versuri din poezia „Mușatin și Codrul”, poemă care „prezintă o mare însemnătate pentru caracterizarea peisagiului eminescian. Căci aci se găsesc, ca într΄un adevărat rezumat substanțial al viziunii sale, mai toate firele artei de peisagist a lui Eminescu”.

Urmează apoi scriitorul Ion Al. Brătescu-Voinești, care, în articolul „Luceafărul. Din pragul apusului”, prezintă o destăinuire făcută lui, în urmă cu peste patruzeci și doi de ani, de Titu Maiorescu, cu rugămintea acestuia de a fi dezvăluită publicului „mult mai târziu”. Este vorba despre încercarea lui Maiorescu de a-l convinge pe Eminescu, care devenise aproape un membru al familiei criticului, de faptul că o căsătorie cu Veronica Micle, intenție prezentată de acesta, i-ar crea numai greutăți și l-ar îndepărta de poezie. Cum la toate argumentele sale, Eminescu se arăta îndărătnic, susținând că „la nevoie voiu munci pentru amândoi” sau chiar s-ar lăsa de poezie („Mă las de poezii. Continue reading „Ionel NOVAC: Revista „Familia” (1937) – număr închinat lui Mihai Eminescu” →

Ioan POPOIU: EMINESCU

A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: „…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.

Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul „nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filosofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o „terra incognita”!

Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: „Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.

Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: „Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: „Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!

El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în „Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: „Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.

Poetul cunoştea, deopotrivă, teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace şi textul cosmogonic sanscrit al Imnului Creaţiunii din Rigveda, iar ceea ce rezultă din acest „mixtum compositum” filosofico-religios este concepţia originală cosmogonică a lui Eminescu, redată în impecabile forme estetice: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? (…) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur./ Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit…” (Scrisoarea I). Am redat integral aceste versuri pentru a sublinia profunzimea şi grandoarea cosmogoniei eminesciene, fără seamăn în literatura română.

Se află în această sinteză cosmogonică şi acel „tohu va bohu” ab initio (din Geneză), Tatăl, din dogmatica creştină, versurile identice din Vedele hinduse, „punctul mişcător” al lui Kant-Laplace, desfăşurarea acestuia, conform Spiritului hegelian, şi creaţia din nimic (creatio ex nihilo). Peste toate însă se află viziunea originală a cosmogoniei Poetului, redată cu desăvârşită măiestrie artistică, prin mijlocirea poeziei. Din timpul srudenţiei la Viena ne-a rămas de la Eminescu manuscrisul unei povestiri neterminate, intitulată de G. Călinescu, Un fragment eminescian: Pustnicul, iar de Perpessicius, Moş Iosif, povestire edificatoare pentru modalitatea de integrare şi exprimare artistică a unor surse diverse. Povestirea are drept personaj pe „zahastrul (sihastrul) Iosif”, doritor să-şi limpezească unele taine prin intermediul unor cărţi vechi, greceşti, dar textul poartă amprenta lui Leibniz, la care se adaugă şi influenţe din Kant, Schopenhauer şi Hegel. Sihastrul Iosif este înfăţişat ca un „polihistor considerabil”, cu numeroase cunoştinţe de astronomie, „după el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirei, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”. Pentru prima dată în literatura noastră, poetul venea cu ipoteza existenţei unor „persoane extraterestre”, pe un glob îndepărtat, pe baza lecturilor astrologice din Paracelsus şi Dimitrie Cantemir.

Pe aceeaşi linie a descifrării tainelor divinităţii se înscrie „Rugăciunea unui dac”, (1879): „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”. Este acelaşi zeu din Rigveda (Imnul creaţiunii), tradus de poet: „Întâi eşi această sămânţă a luminii/ Ea singură a lumii stăpână nenăscută/ Pământul, cerul ţine ea cu a ei fiinţă/ Care e zeul cărui noi jertfă îi aducem?” Poemul „Luceafărul” reflectă pregnant originalitatea cosmogoniei eminesciene, în imagini poetice de mare frumuseţe şi profunzime, precum această călătorie a lui Hyperion spre locul unde sălăşluieşte Demiurgul: „Creşteau în cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe/ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele./ Şi din a chaosului văi / Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Continue reading „Ioan POPOIU: EMINESCU” →

Corneliu STOICA: Eminescu în grafica Constanței Abălașei-Donosă

– 170 de ani de la nașterea Poetului –

Chipul celui mai mare poet al României, Mihai Eminescu, opera sa poetică şi în proză, meleagurile natale şi locurile pe unde a trecut în scurtul său periplu terestru, prietenii care l-au înconjurat, personalităţile culturale care l-au sprijinit sau au scris despre creaţia sa, au constituit de-a lungul anilor subiectul multor interpretări ale artiştilor noştri plastici, culminând cu acea inegalabilă statuie din bronz a lui Gheorghe D. Anghel din faţa Ateneului Român. Acesteia i se alătură alte monumente ridicate pe tot cuprinsul ţării sau peste hotare, datorate unor artişti ca Frederic Storck, Oscar Han, Constantin Baraschi, Ion Schmidt-Faur, Mihai Onofrei, Lucian Murnu, Marcel Guguianu, Ovidiu Maitec, Alexandru Pană, Nicolae Pascu-Goia, Nicăpetre, Dan Covătaru etc.

Dintre pictori, primul care s-a inspirat din opera sa a fost evreul polonez Leonard Salmen. Acesta, începând din 1898 a ilustrat 94 dintre poeziile lui Eminescu în 179 de lucrări grafice, unele fiind tipărite în primii ani ai secolului al XX-lea sub forma unor cărţi poştale. De asemenea, au realizat portrete ale poetului şi ilustraţii la opera sa Ştefan Luchian, Octav Băncilă, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Ary Murnu, Al. Poitevin Scheletty, Aurel Bordenache, Marcela Cordescu, Ligia Macovei, Jules Perahim, Eugen Bouşcă, Sabin Bălaşa, Mihai Cătrună ş.a. Gălăţenii Mihai Dăscălescu şi Nicolae Spirescu s-au apropiat şi ei cu pioşenie de Eminescu, de creaţia acestuia, ajungând la realizări demne de memoria genialului poet. Primul, originar din Hânţeşti, un sat aflat în apropierea Ipoteştilor, a pictat un ciclu cuprinzând 60 de tablouri cu caracter preponderent documentar, nu lipsite însă şi de valoare estetică, iar al doilea şi-a intitulat seria lucrărilor inspirate din creaţia Luceafărului poeziei româneşti „Ipostazele geniului”, unele dintre ele înnobilând astăzi sala de lectură „Eminescu” din cadrul Bibliotecii „V.A. Urechia”, graţie importantei donaţii făcută de artist în timpul vieţii sale. Dintre plasticienii gălăţeni, cu reuşite în a-l portretiza pe Eminescu şi a-i ilustra unele poezii, îi putem nominaliza şi pe Vasile Onuţ, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Nicolae Cărbunaru, Maria Dunavăţu, Teodor Vişan, Crenguța Macarie, Mircea Cojocaru și Valentin Chibrit.

De aceleaşi nobile preocupări pentru viaţa şi opera lui Mihai Eminescu a fost însufleţită şi Constanţa Abălaşei-Donosă din Brăila (n. 4 februarie 1954), arhitectă, pictoriţă, graficiană şi poetă, artistă cu peste 60 de expoziţii personale organizate în ţară (Brăila, Botoșani, Dorohoi, Suceava, Siret, Rădăuți, Mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna, Galați, București, Târgu Mureș, Mizil, Râmnicu Sărat) şi în străinătate (Franța, Canada, Republica Moldova, Japonia, Ucraina, China), participantă la peste 150 de expoziții de grup din România, Franța, Turcia, Italia, autoare a 20 de cărţi de poezie, proză, memorialistică şi eseuri, publicate în perioada 1999 – 2019, distinsă cu numeroase premii (Grand Prix pentru arta grafică, Asakusa, Japonia, 2014, 2015; „Dropia de Aur”, Călărași, 2013, 2014, 2015; Medalia „Teiul de Argint”, Botoșani, 2015; Premiul revistei „Boema@”, Galați, 2012, 2013, 2014 etc.).

În acuarelă, în peniţă sau în tehnici mixte, ea a realizat un ansamblu de lucrări care au fost publicate în cărțile sale „Avem nevoie de Eminescu” (Editura „Nico”, Tg. Mureş, 2013; prefaţată de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos), „În China cu Domnul Eminescu” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2017) și „Mărite Eminescu” ( Editura Mușatinia, Roman, 2019). Numai aceasta din urmă conține 130 de ilustrații + 130 de poezii închinate de autoare lui Eminescu, un adevărat omagiu grafic și poetic pornit, după cum însăși mărturisește, „din preaplinul sufletului”. Lucrările Constanței Abălașei-Donosă însă au putut fi admirate şi în expoziţiile personale ale artistei deschise la Brăila (Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati”, Holul Teatrului de Stat „Maria Filotti”, Casa Memorială „D. P. Perpessicius”), la Botoșani (Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, Galeriile Geea”), la Dorohoi ( Muzeul „George Enescu”), la Rădăuți (Muzeul de Etnografie), la Chișinău (Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” ), la București (Sala „Constantin Brâncuşi” din cadrul Parlamentului României) sau la Institutul Cultural Român și Palatul Imperial din Beijing (China).

În legătură cu acest interes deosebit manifestat faţă de marele poet, artista se confesa în volumul „Avem nevoie de Eminescu”: „L-am iubit pe Eminescu de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată poezia sa, însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este al unui crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har, lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră strămoşească, făcând-o cunoscută şi netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenţei sale”. De aici îndemnul lăuntric de pătrunde în labirinturile universului poeziei eminesciene, de a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile produse de lectura operei poetului, de aici pasiunea şi tenacitatea cu care a căutat să găsească echivalenţe plastice semnificative, care să emoţioneze și să declanşeze ample vibraţii sufleteşti. Sau cum spune artista: „Prin linii, puncte, hașură, prin formă și culoare am cutat să intru în acord cu poezia sa, cu chipul și gândul său”.

Urmărind aceste lucrări, impresionează de la început cele care îl reprezintă pe Mihai Eminescu. Modelele le-au constituit desigur cele patru fotografii cunoscute, respectiv din anii 1869, 1878, 1884, 1888. Desenele în tuş, executate în peniţă, sunt lucrate cu multă răbdare şi meticulozitate. Linii fine, haşuri, puncte, virgule, suprafeţe albe, umbre discret conturate, alcătuiesc o ţesătură iconică din care chipul poetului răsare luciferic, aşa cum îl vedem la vârsta de 19 ani, „subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală”, cum îl descrie George Călinescu privind fotografia de la 28 de ani, sau suferind, cu privirea pierdută şi sufletul pustiit, cum apare în fotografia din 1888, ultima, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling din Botoşani. În acuarelă, artista foloseşte o materie cromatică transparentă, fluidă, răspândită în tuşe spontane, dinamice, fără să renunţe la rigoarea şi precizia desenului, la formele clar conturate. Strălucitoare rămân imaginile executate după fotografia din 1869, făcută la Praga (atelierul lui Jan Tomas), când Eminescu era student, şi cea din 1878 (atelierul lui Franz Duschek din Bucureşti), folosită în medalion de Titu Maiorescu în tabloul membrilor Societăţii „Junimea” din 1883, ele dându-i graficienei şi cele mai variate posibilităţi de interpretare.

Veronica Micle este prezentată în unele desene singură, iar în altele împreună cu Eminescu. Uneori chipul ei este introdus în compoziţii peisagistice inspirate de poezii ca „Uitarea”, „Iubind în taină”, „La steaua”, „Pe aceeaşi ulicioară”, „Eu nu cred nici în Iehova”. La fel procedează artista şi cu portretul lui Eminescu în ilustraţiile la „Luceafărul” (mai multe variante), „Sonete”, „Somnoroase păsărele”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Rugăciune”, „De-oi adormi …”, „Codrule, Măria Ta”, „Lacul”, „Peste codri stă cetatea …”). Alte poezii ale lui Eminescu i-au prilejuit artistei configurarea unor admirabile portrete feminine, pline de candoare, eleganţă, graţie şi de o frumuseţe fizică evidentă („Floare albastră”, „Tu mă priveşti cu ochii mari …”, „La o artistă”, „Dorința”, „Iubind în taină”, „S-a dus amorul”), după cum altele i-au inspirat peisaje de un lirism exuberant sau uşor melancolic („Ce te legeni …”, „Povestea codrului”, „Lacul”, „Închinare lui Ştefan Vodă”, „Sara pe deal”, „Prin nopți tăcute”, „De-aș avea”, „Când amintirile …”). Casa părintească din Ipoteşti, Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care poetul a fost botezat la 21 ianuarie 1850, Mănăstirea Putna, meleagurile Bucovinei, Parcul „Mihai Eminescu” din Botoşani, Continue reading „Corneliu STOICA: Eminescu în grafica Constanței Abălașei-Donosă” →

Ileana VLĂDUȘEL: Eminescu

Anotimp al poeziei, veșnic verde și înflorit

Peste ale cărui ramuri harul tău a poposit,

Tril de pasăre măiastră, înălțându-se spre cer

Unde printre mândri aștri, geniu-ți este temnicer.

Șerpuind în râuri albe, slovele se împletesc

În nemuritoare versuri și de tine amintesc,

Cum ai păstorit o vreme pajiștea cu flori de gând

Și-ai plecat luând cu tine lira, stelele să-încânți.

Din psaltirea celor care răstigniți de vers au stat

Peste crucea din cuvinte și de îngeri alintați

Tu, profetu-ai fost în care poezia s-a întrupat

Și-ale cărui vorbe toate, scrise în suflet au rămas.

Ctitorind nemuritoare versuri ce ne-au legănat

visul nopților albastre, numele nu ți-am uitat,

Legănați de glasu-ți dulce, printre codrii deși, de vrei

Mai coboară și ne spune despre florile de tei.

Basmelor ce le-ai fost mire, doinelor ce le-ai cântat,

Aripi de nemărginire le-ai țesut când ai plecat.

Pe aleea pustiită de perechile de plopi

Doruri stau să fie stinse de-ale geniului tău stropi.

Când te legeni printre stele, tu ce-ai scris memento mori

Și privești la epigonii ce-ți străbat urmele, dori

Peste țara poeziei și îți plângi tânguitor

Urma pașilor în care astăzi calcă cizma lor.

Tu, ce n-ai avut vreodată lauri, nici piedestal,

Astăzi stai printre luceferi, Făt-Frumosul unui basm

cu a fost ca niciodată și-încă s-o mai povesti,

Despre geniul ce ne umple inimile în nopți și zi.

Și împletit în poezie, geniul ce ți-a fost sortit,

Încă mai aprinde în ramuri, stele spre a înflori

bolta ce îți este casă nemuririi tale-n vers.

Eminescu este astăzi pentru poezie sens!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

15 ianuarie 2020

(sursa foto internet)

Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu

În numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866 din cel de-al patrulea său an de apariție, revista „Umoristul” publica, pe prima pagină, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”. Autor: Mihaiu Eminescu, un nume care nu spunea prea multe cititorilor la acea dată.

Este adevărat, însă, că autorului îi mai apăruseră câteva poezii în revista „Familia” („De-aş avea”, nr. 6 din 25 februarie/9 martie1866, „O călărire în zori” (nr. 14 din 15/27 mai 1866), „Din străinătate”, nr. 21 din 17/29 iulie 1866, „La Bucovina”, nr. 25 din 14/26 august 1866 și „Speranţa”, nr. 29 din 11/23 septembrie 1866), ba chiar (cel puțin) una și în volumul „Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de`n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, în care semnase, ca privatist, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” (ianuarie 1866).

Ironie a sorții, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !” a rămas vreme de mai bine de un secol „în afara atenției editorilor, biografilor și a istoricilor literaturii lui Eminescu”, până când, în anul 1979, cercetătorii Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc o descoperă într-un exemplar aflat în colecția lui Mihai Bacociu. Imediat cei doi o prezintă lumii literare, articolul semnat de aceștia, „Mihai Eminescu – o poezie uitată din 1866 – Asta vreu dragul meu”, apărând în numerele 29 și 30 din 19 și, respectiv, 26 iulie 1979, ale revistei clujene „Tribuna”.

Dar ce era „Umoristul”? Subintitulată „foaie glumeață”, revista apărea în limba română la Pesta cu începere de la 1/13 octombrie 1863, de trei ori pe lună, având ca proprietar, editor și redactor responsabil pe Gheorghe Ardeleanu (jurist timișorean și „poet în ceasurile sale libere”, cum îl considera Nicolae Iorga), iar ca și „colucrător primar” pe Iosif Vulcan. „Umoristul” se număra, așadar, printre primele reviste umoristico-satirice românești, apărute în jurul anului 1860 („Țînțarul”, „Spiridușul”, „Nichipercea”, „Păcală”, „Bondarul”, toate la București, „Tutti frutti” și „Strigoiul” la Budapesta, pe atunci un important centru pentru presa românilor transilvăneni).

Așa cum își propusese încă de la apariție, „Umoristul” se dorea o revistă de satiră pusă în slujba servirii intereselor românești, în primul rând transilvănene, pentru „combaterea șarlataniei, a bigotismului, a ciocoismului și a tuturor celor vrednici de satiră”. „Pornind de la un program înaintat, revista lui I. Vulcan biciuiește tot ce e învechit și reacționar de pe pozițiile burgheziei și uneori chiar ale întregului popor roman din Transilvania”, aprecia Livia Grămadă, o autorizată cercetătoare în domeniul presei românești transilvănene. „Receptivă la fenomenul contemporan, afirmă aceasta, ea dezbate problemele economice, sociale, politice și culturale cele mai actuale. Criza economică a imperiului, moravurile sociale și familiar, lipsa libertăților democratice, demagogia vieții politice, tendința de deznaționalizare a cercurilor conducătoare maghiare și germane, frământările electorale, problemele culturii (școala, presa, literatura, limba) stau în centrul atenției Umoristului”.

La 1/13 ianuarie 1865, Gheorghe Ardeleanu va părăsi „Umoristul”, proprietar, editor și redactor responsabil devenind Iosif Vulcan, care o va edita până la 25 iunie/7 iulie 1870. În același an, la 1/13 mai, având în vedere experiența acumulată la „Umoristul”, colaborarea cu diverse lucrări literare, articole, informații și note la mai multe publicații periodice, dar și modelul revistei maghiare „Nefelejts” („Nu mă uita”), Iosif Vulcan publică numărul de probă al noii reviste „Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, pentru ca numai peste cinci săptămâni, la 5/17 iunie 1865, să apară și primul număr. Astfel că, timp de aproape cinci ani de zile, Iosif Vulcan se va afla concomitent la conducerea celor două reviste al căror nume se leagă incontestabil de cel al marelui nostru poet national, Mihai Eminescu.

Revenind la „Umoristul”, la mijlocul anului 1870 (25 iunie/7 iulie) revista a trecut într-o nouă proprietate și conducere, a amicului său Emeric B. Stănescu. De menționat și că, începând cu numărul 1 din 5/17 ianuarie 1867, Iosif Vulcan schimbase numele „Umoristului” în „Gura satului”, probabil fiindcă umorul devenise o preocupare secundară în paginile revistei. „Gura satului” va continua să apară, neregulat, până în decembrie 1880, când își va înceta definitiv apariția.

Așadar, în numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866, „Umoristul” publică poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, o poezie satirică (un cuplet?) care se înscria în linia tematică a revistei. În ordinea cronologică a apariției, poezia se intercalează între „Speranţa”, publicată în „Familia” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii”, apărută în aceeași revistă (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866), fiind a șaptea poezie antumă a lui Mihai Eminescu.

Rămâne însă o întrebare, rămasă fără răspuns până în zilele noastre, de ce Iosif Vulcan, la acea vreme conducătorul ambelor reviste, nu lasă, nici în paginile „Umoristului”, nici în publicistica sau amintirile sale, vreun comentariu sau o mărturie despre această poezie, așa cum făcuse la debutul poetului în paginile „Familiei”.

Pentru frumusețea și ineditul ei, redăm poezia așa cum a fost ea republicată, în revista „Tribuna”, de către cei doi eminenți cercetători clujeni, Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc:

Asta vre’u dragulu meu !

Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vînturi zbor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate roza cea tăcută,

Care dulce se sărută

Cu fluturii rîzători?

Ba nu, nu cununa-n laur;

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

Asta vreu,

Dragulu meu!

Iubeşti dulce drăgulină

Doina mea de tainic dor,

Ca pe lira mea suspină

Dulce, blînd, încetişor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă, tu?

Poate cîntul de-armonie,

Care Eol îl adie

Pintre frunze, pintre flori?

Ah! Când aurul suspină,

În punguţa plină, plină,

C-o cîntare metalină!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Cînd cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surîzînd?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mîndrul soare

Peste câmpul înflorind?

Ah! cînd aurul dulce sună

În punguţa mea nebună,

Nu-mi mai trebe alba lună!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

Iubeşti patria-ţi măreaţă,

Ce de glorii duce dor,

Cînd în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate visul mare, mare,

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează-a ei popor?

Cînd în loc de glorii, laur,

Mi-ar da aur, aur, aur.

Atunci fi-mi-ar un tezaur,

Ast’a vreu,

Dragul meu !

Ulterior apariției în revista „Tribuna” (19 iulie 1979), poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, preluată pe diferite bloguri, a fost inclusă pentru prima dată în volum de către renumitul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, în ediția de lux „Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VII” (apărută sub egida Academiei Române la Editurile Academiei Române și Univers Enciclopedic, București, între 1999 și 2003).

Continue reading „Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu” →

Petre RĂU: Eminescu… și iar Eminescu

Nu cunosc să fie cineva din breasla mea scriitoricească, în stare să lase deoparte o carte care vorbește despre Eminescu. Și dacă o fi, nu trebuia să fie! Cartea Constanței Abălașei-Donosă, „Avem nevoie de Eminescu”, nu a așteptat mult să fie răsfoită de mine. Ea are darul, probabil de inspirație divină, că imediat ce o deschizi, să nu te oprești și să o parcurgi până la capăt. Și nu e de parcurs cu privirea de cititor versat, cât mai ales cu ochii celui care admiră chipul superb al unui geniu de care toți suntem mândri, chip „cioplit ” cu măiestrie artistică de renumita plasticiană, autoarea a acestei originale cărți.

Î.P.S. Dr. Casian Crăciun, care ne mărturisește încă din debutul prefaței că i-a fost dat de Dumnezeu să-l iubească și să-l recomande spre citire pe Eminescu, susține că ființa românească ar trebui să conțină în structura sa căte ceva din gena marelui geniu al neamului nostru. Și nu pot să nu fiu deacord cu această sublimă remarcă, valabilă cel puțin pentru cei care au o minimă educație culturală, din școală sau de oriunde altundeva și care ineluctabil au aflat despre viața și opera neprețuitului nostru poet național.

Constanța Abălașei-Donosă este mrembră a „Asociației Artiștilor Plastici” din Târgul Mureș, ca și a „Asociației Les artist-pentre de Macon” din Franța, deținând lucrări de grafică și pictură în colecții particulare din România, Grecia, Franța, Italia, Canada, SUA, Republica Moldova ș.a.

Laureată la diferite concursuri de artă plastică și grafică între 1982-1988 (cu patru premii întâi, două premii trei și un premiu special al juriului), artista scriitoare a participat de-a lungul timpului cu foarte multe expoziții personale și de grup în numeroase saloane de artă din țară, cât și din străinătate: Franța, Canada, Turcia, Italia, Republica Moldova. Nevoia de Eminescu nu este alta decât aceea de a ne cunoaște pe noi înșine. Cunoașterea de sine este un fapt despre care psihologii ne avertizează că se face cu mare dificultate și adesea la modul superficial și subiectiv. Or, în acest context, cunoașterea lui Eminescu, a operei sale unice, intră în acord cu fiecare fibră a ființei noastre, precum o mântuire a spiritului românesc. Aflăm cum a trăit și a gândit Eminescu, cum a contemplat el natura, cum a judecat viața și multe, atât de multe altele. Știindu-l pe Eminescu, știm aproape totul despre noi. Asta dorește să ne transmită și minunatele ilustrații ale Constanței Abălașei-Donosă, căci roadele mânuirii cu măiestrie a peniței sale de pictor și grafician exact în această direcție ne transpun.
Autoarea „o împătimită de Eminescu, pictoriță, arhitectă, poetă și scriitoare”, cum frumos o caracterizează un confrate, „ne înfățișează cu penița și penelul, atmosfera de vis a operei eminesciene, aducându-ne în față perioadele lui Eminescu, ale Veronicăi Micle, ale celor care l-au iubit și au scris despre poet…” ( Ion Ionescu-Bucovu ).

Nu știu să fi întâlnit altundeva la un loc, atâta acumulare de portrete ale lui Mihai Eminescu, precum în cartea Constanței Abălașei-Donosă. Explicația am putea-o găsi chiar în dulcea justificare a autoarei, care spune despre poet: „Nu numai că mi-a fascinat copilăria și adolescența prin toată poezia sa, însă l-am iubit pentru frumusețea chipului său, care mi s-a părut dintotdeauna că este un crai de la răsărit, călotărind prin această lume cu creația sa literară plină de har, lăsându-ne moștenire poezia sa și limba noastră românească, făcând-o cunoscută și netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenței sale. ”

O parte din compoziția grafică a autoarei este împănată cu versuri celebre ale poetului, o combinație de imagine și poezie absolut grăitoare și cuceritoare. Întâlnim în această însolită colecție câteva ilustarții grafice de la unele din poemele poetului, peisaje ale locurilor copilăriei, dar și ale unor împrejurări și spații în care marele poet și-a lăsat Continue reading „Petre RĂU: Eminescu… și iar Eminescu” →

George ROCA: Eminescu (poem bilingv)

EMINESCU

(Translated by Daniel Ionita)

One morning

God woke up in a good mood and full of joy!

He locked up the wind and tempest in the pantry,

Chased away the clouds

Switched the power off for the lightning

He stopped the eartquackes

And extinguished the fires fom under volcanoes!

That day

Was not a day to make impostors

False prophets

Mercenaries

Terrorists

Executioners…

That day

God needed peace and quiet

The time came to impart

Trades to the Romanians!

So, he made Brancuși a stone-mason

Năstase – a tennis player

Vlaicu – a flyer

Grigorescu – a painter

Enescu – muician

Hagi – a footbal-player.

He did not forget about Mrs. Alsan

Or about Miss.Comaneci…

He did not forget about anybody!

He worked to the end of the day

To make averybody happy!

Towards the evening,

In the glimering light of the sters

In order to declare his work finished

He created the poet,

He made Eminescu!

EMINESCU

Într-o dimineaţă,

Dumnezeu s-a sculat vesel şi binedispus!

A închis vântul și stihiile în cămară,

a alungat norii,

a scos din priză fulgerele,

a oprit cutremurele şi valurile

şi a stins focul sub cazanele vulcanilor!

În ziua aceea

nu se făceau impostori,

nici falși profeți,

nici mercenari…

nici terorişti,

nici călăi…

În ziua aceea

Dumnezeu avea nevoie

De linişte şi pace!

Venise vremea să împartă

meseriile la români!

Continue reading „George ROCA: Eminescu (poem bilingv)” →

Ionel NOVAC: „Cântec Caracudesc” o poezie comună scrisă de Mihai Eminescu și Miron Pompiliu

După cum se știe, gluma, persiflarea, zeflemeaua, chiar și farsele erau la ordinea zilei la „Junimea”, mai ales atunci când directorul societății, Titu Maiorescu, prins cu alte treburi sau fiind plecat din Iași, lipsea de la ședințele acesteia. Întâlnirile se desfășurau după un program bine stabilit, dar după ce se susțineau prelegerile, se ascultau și se dezbăteau, adeseori destul de aprig, noile creații literare și se făceau propuneri pentru temele viitoare, „venea rândul anecdotelor și povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Când acestea se deosebeau numai prin felul lor hazliu, ne întreceam care de care în povestirea lor, dar când, pe lângă sare, mai cuprindeau și o doză bună de indecență, când adică erau corozive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior și mai ales Creangă, erau eroii serii” (I. Negruzzi).

Aproape niciunul dintre cei care frecventau ședințele „Junimei” nu a scăpat fără o poreclă, „ceea ce a contribuit la animarea și entuziasmul veselelor și spiritualelor ședințe și banchete aniversare ale „Junimii”, pe lângă zeflemelele, șarjele, poantele, snoavele și anecdotele care aveau prioritate față de discuțiunile cele mai serioase, au fost scoase și diferitele epitete și porecle cu care membrii, glumind între ei, pe socoteala lor, uneori fără cruțare și menajamente, se cinsteau… cu porecle în cea mai sinceră și prietenească bonhomie”. „De asemenea calificări n-au scăpat nici iluștrii corifei ai cenaclului, continuă C. Săteanu în amintirile sale, chiar dacă sentimentul de admirațiune a fost unanim – cazul specific pentru Alecsandri, Carp, Maiorescu, adorați și respectați, sau considerațiunea distinctă pentru adânca melancolie a lui Eminescu… Nici chiar dânșii n-au fost dispersați de asemenea onoruri!”.

Poreclele se atribuiau fie individual (Alecsandri – Rege al poesiei, Carp – Șef, Maiorescu – Centrala, Eminescu – Minunescu, Pogor – Biblioteca Contemporană, Creangă – Bărdăhănosul, I. Negruzzi – Carul cu minciunile, Burlă – Rață, Pompiliu – Keșkemet, Xenopol – Factotum ș.a.), fie colective (Cei trei români – Panu, Tasu și Lambrior, Caracuda – al cărei lider era bihoreanul Miron Pompiliu, Cei opt – Gane, Vârgolici, Naum etc., Clefăitorii ș.a.), iar „Hotel” era porecla ce desemna revista „Convorbiri Literare”.

Nelipsite erau și criticile, adeseori prelegerile fiind brusc întrerupte de cei din sală cu imperative de genul „faul”, „porco”, „anecdota primează” și altele.

„Cei mai sensibili la critică erau N. Gane și Eminescu. Cel dintâi zicea câteodată lui Pogor la vreo întrerupere, chiar vorbe tari și amenința că nu va mai ceti nimic în „Junimea”. Negeșit că supărarea îi trecea foarte repede și el revenea întotdeauna zâmbitor în societate și cu un nou manuscript în buzunar, iar Eminescu de mai multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii și abia cu mari greutăți l-am putut îndupleca să urmeze” (I. Negruzzi).

„Eminescu a suportat, ca junimist, și vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau cu mai puțină supărare, a încercat pe ici, pe colo, câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputația unei insensibilități la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate și convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine”, afirma și criticul literar George Călinescu.

Revenind la atmosfera care domnea la „Junimea”, subliniem că „junimiștii obișnuiau să-și scrie între ei scrisori în versuri la diferite împrejurări – așa cum a făcut Slavici către Gane, Pogor către Negruzzi, Ivanov către Alecsandri, Miron Pompiliu către Bodnărescu etc. –, Eminescu a utilizat și el acest gen, trimițând scrisori în versuri către prietenii săi buni”. În aceeași notă se înscriu telegramele rimate trimise între junimiști (Bodnărescu lui N. Gane, Ioan Ivanov lui Bodnărescu, Slavici lui N. Gane, I. Negruzzi lui Bodnărescu ș.a.) sau cele pregătite special pentru „faimoasele aniversări junimiste, la cererea stăruitoare și persistentă a lui Iacob Negruzi, care pretindea tuturor membrilor să scrie ceva pentru aceste mult așteptate aniversări”.

Mihai Eminescu, care „era și el în momentele lui bune vorbăreț și glumeț, deși întotdeauna cu o umbrelă de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credințelor și convingerilor sale” (G. Panu), s-a conformat cerințelor „secretarului perpetuu”, improvizând rime ușoare, cu caracter glumeț.

În acest context se înscriu poezia dedicată celei de-a zecea aniversări a „Convorbirilor Literare”, dar, mai ales, cea intitulată „Cântec Caracudesc”, o glumă versificată în colaborare cu Miron Pompiliu, bunul său prieten bihorean. Conturată în ambianța cunoscută a „Junimii” și considerată ca fiind „singura creație scrisă în duet de Eminescu” (D. T. Dulciu), o redăm în continuare:

CÂNTEC CARACUDESC

Era odat΄ – abia-i un an,

Când Tit era puternic,

Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan

Era smerit, cucernic.

Dar, ah! acum sărmanul Tit

La Văcărești el e menit,

O jerum, jerum, jerum,

O quae mutatio rerum!

II.

Și΄atunci când mare Tit era,

Slăvita caracudă

La Trei-Sfetite conăcea

Lipsită de-orice trudă.

Sărmana Caracud´acum

Cu traista calicește-n drum.

O! jerum, jerum, jerum,

O! quae mutatio rerum!

III.

Porunca de surghiun ș-aman

Samson nu vra s´asculte,

Dar iată vine Petrovan

Din Bolgard cu insulte

Și lui Samson i-a zis: sictir!

Căci eu am fost sub Tit martir

O, jerum, etc.

IV.

Iar Bodnarachi desperat

Luat-a traista-n spete

Și-n lumea larg´a alergat

Pân´a dat de Sirete.

Dar pentru el loc de popas

În lumea asta n-a remas.

O, jerum, etc.

Ca jidovul rătăcitor

A dat de mii de chinuri

Și pe la Chiț alergător

Cu lirice suspinuri;

Dar vai de el cum au remas!

Vau, Vau, și Chiț și toți l-au ras.

O, jerum, etc.

VI.

Atunci Samson în jamantan

La Iași se-ntoarse iară,

Să-și facă traiul cel serman

Cu vai și cu ocară

Și iată, lucru neauzit,

El într-o zi ce ne-a grăit:

O, jerum, etc.

VII.

Cei de pe urmă pantaloni

I-am dusu-i la răcoare

Și-mi zise Ițic Solomon

Că-s rupți între picioare,

Dar eu i-am declarat formal

Că asta-i lucru natural.

O, jerum, etc.

Textul poeziei se regăsește în manuscrisele lui Mihai Eminescu aflate în păstrare la Academia Română, pe paginile purtând ștampila „Muzeul Literaturii Romîne”, sub care este menționată cifra 23. Poezia poate fi consultată și în manuscrisele facsimilate și tipărite în 38 de volume, sub conducerea academicianului Eugen Simion, directorul de atunci al Academiei.

Continue reading „Ionel NOVAC: „Cântec Caracudesc” o poezie comună scrisă de Mihai Eminescu și Miron Pompiliu” →