O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

-Călinești-Cuparencu, satul bunicului patern al (Poetu)lui Mihai Eminescu, cantorul Vasile Eminovici-

Casa documentară Vasile Eminovici:

La inițiativa ing. Florin Usatiuc din Vatra Dornei și a poetului Ioan Manole, a fost achiziționată o casă bucovineană din lemn (o casă cu cerdac, acoperită cu șindrilă, asemănătoare celei în care a locuit dascălul Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu). Ea a fost strămutată în vechiul cimitir al bisericii din satul Călinești-Cuparencu, acolo fiind amenajat un „Punct documentar Eminescu”. Casa memorială a fost dotată treptat cu câteva piese de mobilier și obiecte de epocă. În fața casei a fost amplasat un bust din bronz al poetului Mihai Eminescu, pe un bloc masiv de andezit; bustul a fost realizat de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu. În anul 2005, satul Călinești-Cuparencu a fost inclus în circuitul de desfășurare a Festivalului Literar „Mihai Eminescu”, organizat sub egida Consiliului Județean Suceava.

 …Citisem recent într-un impecabil eseu al unui om de cultură cu multă personalitate, articol presărat cu figuri de stil și expresii savuroase (marcă înregistrată a casei!), rezum, că, pelerin pe fața Pământului, turist străin și nu colonist cum se dorește, omul este o creație divină  „întru mister și pentru revelare”,  cum l-ar descrie cu profunzime filozofică marele Lucian Blaga. Existențial, prototipul uman în continuă evoluție spre perfecțiune- {aici nu puțini ar cădea pradă unui sarcasm devastator când ar analiza t(ip)arele morale ale societății în care trăim!}- este predestinat să alerge toată viața în căutarea Adevărului, simbol și pecete a Marelui Arhitect al Lumilor Văzute și Nevăzute, un adevăr pentru care trebuie să trudească din greu, să se anevoiască, să se sacrifice, să își asume riscuri… Să afle cine este cu adevărat propria persoană, cine sunt ceilalți, ce este viața, care sunt legile după care se ghidează societatea în care s-a născut… Ce anume se află în mod natural la scară micro și macro în jurul lui și care îi este locul, rolul, datoria, talantul, misiunea încredințată pentru scurta-i viețuire pe minusculul fir de praf numit Terra rătăcit printre umbrele giganților ce aleargă bezmetici cu viteze orbitoare prin cotloanele întinderilor fără capăt ale Universului…

Obeliscul de la Bursuceni, placa de marmură inscripționată de la Joldești și bustul pe fotoceramică al Poetului Mihai Eminescu și al mamei sale, Raluca

Există în viață întâmplări cu happy end după care te bântuie bănuiala că soarta te-a adus taman la momentul potrivit în locul potrivit, desigur există fatalmente și un revers al medaliei, dar nu la acela vreau să fac referire. Personal intuiesc, și chiar nu știu cine m-ar putea contrazice, că am văzut lumina zilei în mai puțin pomenitul  străvechi  sat natal de pe firul albiei Siretului tocmai pentru a confirma prin legenda-povestire a neamului meu, cunoscută încă din copilărie, spusele  (frate)lui Poetului, Matei Eminescu, referitoare la strămoșul cazac al acestuia, tatăl bunicii sale materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu.

Mâna neiertătoare a destinului te trece prin bune și rele, ar spune unii, dar eu sunt tentat să cred că există un echilibru, o paritate cu propriile noastre alegeri, și până la urmă absolut nimic nu e lăsat la voia hazardului pe fața pământului. Cu riscul de a fi catalogat că fac apologia unui obscurantism orb și irațional, deseori am impresia că tot ce ni se întâmplă este un rău necesar al șlefuirii noastre spirituale impus prin legi universale, iar gradul de cunoaștere al fenomenelor din Cosmos la care am ajuns este doar o infimă parte a unei construcții spirituale asupra căreia mintea noastră limitată nu are nici control și nici măcar un surogat de privire de ansamblu.

………………………………………………………………………………………………………………

…La cestiune, stimabile, la cestiune! Pe data de 15 septembrie a.c., după-amiază, mă sună d-l profesor Sergiu Manolache- pentru cei care mai au nevoie de această precizare/prezentare, Domnia Sa este eminescologul căruia îi sunt veșnic îndatorat pentru faptul că m-a ajutat dezinteresat cu precizări importante și a (și) participat efectiv la incursiunile în arhivele din Botoșani pentru a-mi definitiva căutările legate de antecesorii familiei mele.  Îmi spune încântat că a doua zi va merge împreună cu un mic grup (nu au dorit să li se publice numele), la Călineștii lui Cuparencu, acolo unde făcuse deja o scurtă vizită premergătoare și găsise, printre alții,  familia lui Ghiocel Eminovici, care, se pare, avea ceva legături, mai mult sau mai puțin discutabile, e adevărat, cu strămoșii paterni ai Poetului Eminescu. Așa că îmi propune să merg cu dumnealui pentru a scrie un scurt articol, un reportaj despre localitatea în care s-a născut tatăl genialului nostru poet  național Eminescu și, în egală măsură, ilustru gazetar în prima linie a apărării ființei noastre naționale românești,  calapodul termenilor în care îi place dumnealui să mi-l prezinte întotdeauna.

Mai mult, mi-a povestit că în zonă a avut două dintre rudele sale apropiate, stâlpi ai familiei, de a căror memorie era profund atașat.

E vorba despre Alexandru Smochină, unchiul soției dumnealui, născut la Râșca, Ripiceni, Botoșani, absolvent în 1930 al Școlii normale „Mihai Eminescu„ și fost învățător director la Școala din Șerbăuți. A studiat disciplina pedagogie-psihologie până în 1943 la Universitatea București, a fost căsătorit cu Artemiza Puiu din Pătrăuți și a avut două fiice medic (Cecilia, ca pe d-na Manolache, și Luminița). A plecat la Chișinău să-și preia postul, acolo a fost mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă și a murit în război pe frontul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei, spulberat fiind de un obuz sub zidurile Cetății Albe, în localitatea Tudora. Soțul Luminiței, mai mică decât sora ei cu cinci ani,  fost primar la Brașov.

Apoi despre cumnatul Mihai Bunduc, consătean cu Alexandru Smochină, acesta era tot din Râșca, mi s-a spus, sat înființat lângă Lehnești de către călugării de la Mănăstirea Râșca din Suceava. Pe data de 23 august 1944 cade prizonier la ruși, și, în vagoanele unui tren va ajunge în Siberia. Revine în țară în 1946 și este învățător director la Călinești-Cuparencu până în anul 1948, anul reformei (sovietice) a introducerii învățământului în limba ucraineană, reformă care a durat doar 2 ani, întâmpinând opoziția localnicilor. D-l profesor Bunduc era tatăl doamnei Rodica Alexandru, dr. în istorie cu numeroase articole publicate, fost director la Școala Pedagogică Suceava (Școala Pedagogică din Cernăuți evacuată în 1944) până în anul 1965, apoi inspector-șef (general) al Regiunii Suceava între anii 1965-1968, și, până la pensie, a ocupat postul de director la Liceul „Ștefan cel Mare„. Soțul dumneaei a fost procurorul militar Radu Alexandru.
Cum să refuz o invitație atât de tentantă, nu mai fusesem niciodată în zonă, deși citisem de-a lungul timpului o mulțime de însemnări și cunoșteam multe lucruri legate de rădăcinile de acolo ale eminovicilor, iar în seara respectivă, de bucurie că am șansa de a ajunge cu așa o selectă companie în acest sat, ajutat fiind și de memoria mea de elefant… bătrân, am și alcătuit un amplu crochiu cu conținutul paginilor de început ale prezentului documentar despre Călineștii lui Cuparencu.

 Trebuie să amintesc cu onestitate că am avut pregătită mai de dinainte și o prezentare sumară a ceea ce a fost și se află acum în perimetrul satului, inclusiv locul real al casei bătrânești a  dascălului, undeva vis-à-vis de casa parohială, nu departe de biserică, așa cum am aflat de la niște familii care au locuit multă vreme acolo.

………………………………………………………………………………………………………………..

 La școală, clasele primare se făceau în ruteană, eram practic sub ocupație sovietică…  rugăciunea „Tatăl nostru” și „Crezul” le-am învățat acasă ca pe apă, tata, Vasile Butnaru, era preotul satului… conacul boieresc al familiei Marin, deosebit, cu spații verzi, magnolii și toporași vienezi devastat de către săteni…  oameni băuți urcați pe mobila din căruțe…  un jaf, dacă nu orchestrat sau încurajat, a fost măcar unul cu știrea noilor autorități… mai apăreau și tensiuni interetnice, nu e pădure fără uscături… castelul de apă de la intrarea în sat… cantonul silvic… noua orânduire socialistă… localnicii nu erau deloc avuți… profesorul distins, mereu preocupat de notițe și schițe, extrem de politicos, sosit de la București la casa preotului pentru a investiga ce a mai rămas din familia bunicilor lui Eminescu… s-au reținut în cărți prea puține lucruri din caietele cu însemnări și cu declarații… am cunoscut-o pe bătrâna Matroana Repta și pe fiul ei Ștefan, ea avea grijă de copiii preotului… Ion Cozmei ne spunea că noi suntem dintr-o ramură ceva mai apropiată de bunicul lui Eminescu ca el… tatăl meu, Mircea Iseceanu, a absolvit liceul cu bacalaureat, a fost învățător, apoi a fost luat prizonier în război, ulterior a fost cooptat în învățământ și a colaborat cu A.Z.N. Pop la cartea dumnealui… mai sunt în viață și dintre Mălinești, iar cei care mai trăiesc din familia Volcinschi și-au schimbat legal numele în Vâlceanu, undeva pe vremea războiului, așa cred, dar ar trebui căutat în arhive…

…………………………………………………………………………………………………………………

Despre caracterul (total) inedit al unora dintre cele relatate în acest modest articol am anumite rezerve bazate pe informații pe care le consider certe, nu ar fi nicio surpriză dacă dovezi ulterioare ar demonstra că binecunoscuta cugetare „nimic nu e nou sub soare” se repetă și în acest caz. Căutam un răspuns mai multor întrebări pe care mi le-am propus, dar, pentru că îmi era limpede că nu o să am la dispoziție o investigație de mai lungă durată, m-am oprit doar la acestea trei:  de a cerceta/întreba/căuta detalii referitoare la Ștefan Eminovici, bănuit că ar avea pe lângă Dumbrăveni descendenți, apoi dacă teoria originii ardelenești a familiei Eminescu este bătută în cuie cu documente de necontestat și dacă la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități,  Mihai Eminescu  și Ciprian Porumbescu s-au cunoscut sau chiar ar fi fost rude pe mai departe, cum se mai spunea. Până la urmă, unde dai și unde crapă, aveam să rămân doar cu… scheletul planului, am tras concluzia că sunt întrebări-maraton, așa că m-am consolat cu concluzia de bun simț că toate lucrurile își au o vreme a lor.

A doua zi de dimineață, o zi caldă, superbă, de toamnă autentică, parcă predestinată pentru călătorii de neuitat la obiective culturale, din categoria acelor excursii pe care le faci o singură dată în viață, așa că i-am mulțumit din suflet pentru originala propunere de a mă scoate din casă d-lui profesor Manolache, om de mare caracter, ca întotdeauna.

 „…Domnule, dacă promit ceva, să fie clar, eu mă țin de cuvânt!” Am călătorit cale de vreo 50 de km sporovăind câte-n lună și câte-n stele împreună cu d-l profesor Manolache, pe asfalt o scurtă vreme, iar mai apoi pe un drum îngrozitor de țară folosit pe alocuri ca drum forestier, mai rău chiar nici că se putea, era undeva la limita… de sus a coșmarului, se pare că ghidarea prin GPS către destinația Călinești-Cuparencu a șoferului microbuzului, probabil din dorința de a scurta drumul, ne-a jucat o festă de zile mari. Traseul străbătut printr-un peisaj pe jumătate sălbatic amintea mai degrabă de o secvență autumnală din „România pitorească” a lui Vlahuță decât de căile de acces necesare integrării noastre depline în Uniunea Europeană, foarte probabil că era mai potrivit de străbătut la pas cu piciorul sau călare pe… Pisicuța lui Calistrat Hogaș decât cu un vehicul auto, fie acesta și unul nou-nouț și în perfectă stare de funcționare.

În fine, judecând la rece cu mintea de acum, nu cred că am cunoscut un context mai potrivit ca să-mi repet până la saturație binecunoscutul citat: „Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (J. F. Kenedy)

După ce am văzut Casa Documentară Vasile Eminovici și statuia ridicată de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu (deosebit artist!) am mers în apropiere la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, „târnosită” la 1805, un an după sosirea în sat a dascălului Vasile Eminovici. Ni se spune că, datorită morții ctitorului Mihalache Cuparencu- Maria, Mihalache, Ion și Vasile erau copiii lui Miron, fiul lui Vasile, fost „cupar”, de unde și numele lor de familie prin rutenizare- deși era terminată de pe la 1799, acest lucru a fost oficializat șase ani mai tîrziu. După moartea celor trei fraţi Cuparencu,  satul e moștenit de către fiii lui Ion –  Gheorghe şi Luca Cuparencu (Mihalache şi Vasile n-au avut copii). Cercetând mormintele dimprejurul bisericii, am observat lângă niște lucrări de restaurare ale unor monumente funerare o cruce din piatră binișor înclinată, cam la 30 de grade, în mod evident lăsată de ani buni în paragină… M. V., femeie în etate, decedată la 1904… Numele de familie  al acesteia apărea și pe alte cruci, dacă îmi amintesc bine. Nu i-am redat numele în clar pentru a nu impieta în vreun fel asupra memoriei defunctei, cu atât mai mult cu cât nu am nici un fel de legături  cu urmașii direcți. Eram lângă monumentul funerar, când, pe spatele acestuia, am zărit printre crengile de arbust ale vegetației dense ceva scris cu caractere chirilice și care semăna binișor cu MINOVICI. „Asta merită atenție!”, zic amuzat cu voce tare, și mă duc la un altul, tot cu numele de V., la câțiva metri de celălalt. Apoi mă reîntorc și continui pentru una dintre doamne, care se apucase deja să curețe verso-ul crucii pe care crescuseră tot felul de plante agățătoare: „Nu se face să lăsăm o doamnă să  rupă bălăriile astea!”, și, când să caut pe telefon ceva referitor la mormintele bisericii, încep să râd de unul singur, constat cu stupoare că mi-am lăsat ochelarii pe un birou iar în buzunar aveam numai tocul acestora. Colac peste pupăză, câteva minute mai târziu, și pe acela l-am pierdut smulgând precipitat buruienile de pe lângă cruci. Cred că s-a și filmat/fotografiat ceva atunci. O altă doamnă a șters cu un servețel umed literele într-o scriere veche și am început să silabisim toți trei cu emoție câte o literă inscripționarea în piatră. Indubitabil, acolo apăreau un Vasil(i)e (Ie)minovici, anul 1859, Isus, u(nsul lui Dumnezeu)  a învins, aice odihnesce robul lui Dumnezeu, și altele mai puțin lizibile. Părea să conțină și o reprezentare iconografică a „Ochiului lui Dumnezeu” într-un triunghi, motiv al Sfintei Treimi, m-am documentat ulterior, din gama de insemne care apar în spaţiul liturgic ortodox începând cu secolul al XVIII-lea, perioadă în care proliferează și registrul simbolurilor sigilografice şi heraldice ale cancelariei statului în curs de separare de Biserică. La fel, erau săpate, mai degrabă primitiv scrijelite, și niște ornamente florale ale simbolisticii solare sacre/creștine, rozeta cu patru petale. Îmi amintesc că am mai vorbit câte ceva despre căutările lui Ion Drăgușanul, Ion Cozmei, Carmen Veronica Steiciuc, ale preotului Dimitrie Fortună, dar mai ales despre arhimandritul mitrofor Inochentie Ștefaniuc-Ștefanelli în cartea lui Vasile Gherasim, am repetat de mai multe ori numele acestuia, îmi aminteam binișor toate detaliile acelei relatări în care se vorbea despre un mormânt văzut de parohul de la Călinești,  și pe care cercetările ulterioare, la  vreo zece ani de la moartea acestuia, nu reușiseră să îl depisteze…

S-a mai spus câte ceva și despre prestigiul social, plusul de imagine în ochii locuitorilor zonei pe care îl câștiga familia răposatului prin ridicarea unei cruci durabile din piatră, cam la fel cu ctitorii de fântâni pe la răspântii de drumuri sau de lăcașuri sfinte, biserici/mănăstiri.

Subliniez că deocamdată nu cunosc să existe vreo legătură de rudenie între Teodor V. Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc), fost coleg la Cernăuți cu Eminescu și preotul Inochentie Ștefanelli (născut Ioan Ștefaniuc), fost egumen al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava.

Extras din Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM, pag. 15: „Datele biografice, dintre care pe unele le-am scos de prin diferite condici, chiar în acea zi, trebuiau, în mare parte, să fie verificate. În seara trecută, d-na Cilievici îmi spuse că părintele arhimandrit Stefanelli din Suceava, care, pe vremuri, fusese paroh în Călineşti, i-a arătat, odată, în cimitirul din Călineşti, mormântul unui Eminovici. Joi, după amiază, d-na Cilievici fu atât de amabilă să mă conducă la cimitir. Părintele Furtună şi fiul său Tiţiu ne însoţiră. Nori grei şi alburii ca de zăpadă atârnau de parcă să-i poţi ajunge cu mâna. Un vânt rece te făcea să-ţi închei bine haina. Stăturăm printre pietrele de cimitir mai mult de o oră, căutând mormântul vreunui Eminovici. De astă dată, truda noastră a fost fără nici un succes. Pe multe dintre pietre de mormânt mai vechi crescuse muşchi care mâncă contururile slovelor săpate cu dalta. Ploaia şi zăpada, lovite de vânt asupra lespezii nisipoase, îndepărtă legăturile dintre cuvânt şi cuvânt, dintre semn şi semn. Ne-am încredinţat că nu e cu putinţă să prindem de acolo vreun înţeles. Mormintele mai noi şi mai bine conservate nu ne vorbeau nimic despre familia Eminovici.”

Iau în calcul ipoteza că, pentru a doua oară, crucea (dascălu)lui Vasile Eminovici putea fi inscripționată cu noul nume  și întoarsă cu 180 de grade, cu noua față către biserica satului, caz în care cele două morminte trebuie să fi fost apropiate, cap la cap, deși personal nu cunosc vreun precedent. Înmormântarea răposatului cu capul către Răsărit, spre biserică, ar putea fi luată iarăși în calcul aici. La fel de bine, însă, putea să fi fost de la bun început vorba despre o cruce-rebut ca înscriere a meseriașului pietrar, una neachitată de către solicitant, sau putea să fi fost una pregătită chiar de către cantor în persoană din timpul vieții (a decedat subit la epidemia de holeră din 1844 și, odată găsită crucea prin atelier sau acasă la urmașii săi, a fost ridicată 15 ani mai târziu). Pur și simplu, având în vedere prețul deloc modest al lucrării, putea fi vorba și de o cruce refolosită abuziv sau cu acordul, de ce nu, interesat al vreunui descendent al dascălului, dintre cei care mai erau în viață la vremea respectivă, posibil chiar rude cu M.V., decedata.

Posibilitatea ca această cruce să fie rezultatul hibrid al inte(rve)nției/tentativei cuiva de a construi un fals grosolan (?)  doar din dorința de a ridica un mormânt cu valoare de simbol înaintașului patern al Poetului și al neglijenței/nepăsării localnicilor, idee cvasiutopică la o primă apreciere, precum  și întrebarea logică, de ce nu a fost șters înscrisul înainte de refolosirea crucii, dacă despre asta e vorba în acest caz, o să le las cu încredere pe seama experților în domeniu.

Este evident că nu a apărut din pământ, din iarbă verde, și cu atât mai puțin din spuma mării numai pentru a tulbura apele și așa destul de învolburate ale rădăcinilor străbunilor Poetului.

Oricum contrastul major între arhitectura monumentelor funerare ale foștilor stăpâni ai unei părți a satului, fam. Marin, și modesta inscripționare, neprofesională, cu numele lui Vasile Eminovici, nu suportă nici termeni de comparație și nici vecinătatea, ca urmare și aceasta ar putea fi o explicație rezonabilă a căderii în dizgrația celor care au administrat cimitirul.

Desigur, trimiteri oarecum indirecte la tema în discuție găsim în comentarii și afirmații ale unor cercetători ai biografiei familiei Marelui Eminescu, iar aici, spre exemplificare, fac trimitere la cea a dlui Ion Drăgușanul: „…în Călineşti au trăit şi s-au îngropat cinci generaţii de Eminovicieni, dar nici un mormânt nu a mai rămas drept amintire, pentru că s-au năpustit peste ele bogătoii fuduli ai satului fără memorie.” 

Privind retrospectiv, cu detașarea și cu umorul care nu mă părăsesc vreodată, dacă importanța subiectului se va confirma și va rămâne menționat pe undeva, chiar dacă a fost vorba, bineînțeles, despre un efort de echipă în cinci persoane,  „instigatorul moral” al identificării crucii cu înscrisul despre care vorbim aici pare a fi fost nimeni altul decât d-l profesor Manolache pe post de ghid, ajutat conjunctural și de lucrările de reabilitare ce au curățat  zona, amănunt fără de care e puțin probabil că s-ar fi descoperit atât de ușor inscripționarea de pe spatele crucii.

 …Referitor la numele care prezintă interes pentru noi, o colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în anul 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu Seretean, cuprinde mai multe nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan Ştefaniuc, Teofila Ratca (soţia lui Vasilie de Radca, proprietar în Călineşti), George de Ursulean, Ioan de Mălinescu, Nicolae de Volcinschi şi comerciantul Lazăr Ştefaniuc.

…De asemenea, Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi, an de înființare 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

…Merită menționat și amănuntul că preotul Cezar Onesim în Genealogia lui Mihai Eminescu din satul Călinești Cuparencu-Suceava: noi contribuții documentare, printre altele, a întocmit un arbore genealogic al familiei Volcinschi în Bucovina.

Mi se pare plauzibilă ideea că 1859 este un an rezultat prin scădere cu șapte ani din 1866, care ar putea fi, de fapt, anul ridicării (de către fratele căminarului, Ioan și cumnatul acestuia) acelei cruci din piatră comemorative, anul sfințirii, evident, pentru că 1844 pare să fie acceptat unanim și demonstrat ca an în care a murit de holeră dascălul Vasile Eminovici. Îmi este limpede și faptul că, dacă preotul Ștefanelli vorbea despre mormântul unui Eminovici, și nu punctual de cel al dascălului Vasile Eminovici, asta se întâmpla datorită anului inscripționat 1859, an-măr al discordiei care nu era cel al morții bunicului lui Eminescu. Un alt sătean cu numele de Vasile Eminovici, dacă ar fi existat, foarte probabil că ar fi fost depistat până acum. Greu de crezut că preotul de atunci nu va fi știut mai multe despre acest edificiu funerar, că nu va fi aruncat o privire pe catastife și ar fi interesant de aflat dacă mai există informații, dovezi scrise pe undeva. Cum preotul Ioan Ștefaniuc (n. 22 februarie/7 martie 1858, Siret – d. 2 iunie 1934) era paroh  la Călinești între 1888-1914, iar anul morții defunctei reinscripționat pe cruce este 1904, e foarte probabil ca acesta să fi știut ce și cum s-a întâmplat.

Chiar dacă pământul primit ca înzestrare de la boierul Mihalache Cuparencu și cel din zestrea soției sale, Ioana Serghie, nu era deloc puțin, dat fiind faptul că acesta a fost lăsat ca zestre/moștenire copiilor săi, nu pot să nu mă duc cu gândul că cel care a plătit crucea din piatră a fost Gheorghe Eminovici în 1866, iar ulterior, după mai bine de jumătate de veac, foarte probabil cu știrea urmașilor lui Vasile Eminovici (în 1904, fiica sa, Anița, era încă în viață), crucea a fost cumva refolosită pentru a marca (și) mormântul răposatei M. V. în 1904. Moartea celui de-al unsprezecelea copil al familiei Eminovici, Vasile, la vârsta de un an și jumătate, în jurul anului 1859, este iarăși ceva care suscită interes ca pistă de studiu. O cruce pe un mormânt  al nepotului dascălului, chiar dacă purta același nume de Vasile, dar de ce la Călinești-Cuparencu? Vorbim despre o ,,licență poetică” asumată de către căminarul Gheorghe Eminovici?

,,În prima jumătate a secolului al XIX-lea, moșia satului Călinești-Cuparencu a fost cumpărată de Adolf Heinrich Marin, inginer ținutal din Cernăuți, de origine austriacă. El a construit un conac înconjurat de un parc cu stejari și alți arbori ornamentali aduși de la Viena, trei iazuri și o livadă.”

Adolf Heinrich Marin (29 iunie 1795 – 2 iulie 1859) a decedat în același an 1859 care apare pe crucea lui Vasile Eminovici, aparent, cu (vre)o lună înainte de ridicarea/sfințirea acesteia, dar o anume legătură între cele două evenimente intră în sfera supozițiilor fără un suport real.

Interesantă este și coincidența ridicării crucii dascălului Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, tocmai în vara anului Unirii Principatelor, 1859, act istoric susținut de către Gheorghe Eminovici- aici avem destule argumente solide, dar și unele contra pe care, din respect pentru adevărul istoric, nu le putem neglija în totalitate. Să fi fost aceasta o cruce folosită nu de două ci de mai multe ori?

Un amănunt-cheie legat de rezolvarea enigmei acestei (re)descoperiri a mormântului „cu cruce al unui Eminovici”, detaliu care va fi dezvăluit când va fi cazul, a fost păstrat pentru o analiză cu specialiștii domeniului.

Sunt optimist în ceea ce  privește dezlegarea misterului crucii, dacă aceasta îi aparține sau nu cântăreţului în strană Vasile Eminovici din  Călineştii lui Cuparencu, comuna Şerbăuţi, și sper  să nu rămână pe nisipuri mișcătoare la stadiul zvonurilor despre dispariția cu rea-voință a Psaltirii  lui Gheorghe Eminovici cu însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai.”

Legat de acest subiect, îmi amintesc spusele preotului Constantin Jaba de la Dumbrăveni, în prezența dnei Elena Condrei, a dlui Mihai Cornaci și a subsemnatului, cel care ne-a arătat o psaltire foarte veche, într-o stare de degradare avansată, din care lipseau câteva pagini,  ca fiind cartea încredințată lui George Călinescu și care i-ar fi fost restituită fără pagina în discuție.

,,…Cartea nu se mai găsește, sau se presupune a fi o Psaltire a cărei primă pagină, albă, este ruptă; legendele științifice pretind că această pagină ar fi fost ruptă intenționat de către un mare istoric literar – nu spun numele, e persoană importantă! – pentru a nu mai persista această dată de rezervă în biografia eminesciană: legendele nu intră, însă, nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…”, spune eminescologul Nicolae Georgescu.

Revin la Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM: „În satul Eminovicienilor” (pag. 16) …Vasile Ieminovici a avut doi feciori, dintre care unul, în Moldova (România), a ajuns mare domn. Adică tatăl lor i-a bătut straşnic, căci nu se dădeau la carte, şi astfel au fugit de acasă. Despre Eminescu însă, numai puţin ştia, şi nelămurit.

(pag. 17) …Era în vremea foametei din 1866. Se stingeau oamenii cu zile. Atunci Ioan Eminovici, fiul lui Vasile, îşi aduse aminte că dincolo, în Moldova, trăieşte un frate bogat, boier chiar, şi, într-o bună zi, împreună cu Procop Smocot, cumnatul său de la Şerbăuţi, s-a pornit la drum. După câtăva vreme de călătorie, ajunge el la curtea „boierului” George. Acesta însă nu era acasă. Spre seară, vine de unde o fi fost şi vede pe cei doi ţărani – smeriţi şi plecaţi în faţa lui. „Cine sunteţi şi de unde veniţi?”. Şi atunci Ioan vorbi: „Sunt fratele tău şi-am auzit că ţie-ţi merge bine şi eşti bogat aici. Pe la noi bântuie foametea, mor copii şi bătrâni, şi bogaţi şi săraci. Am venit să te rugăm să ne dai puţin porumb, că teom pomeni”. Şi Trişciuc zice că Ioan, când era cu chef, povestea: „Şi ne-a luat fratele George şi ne-a dat de mâncare şi de băut, apoi – a spus să ni se umple sacii cu păpuşoi. Ne-a mulţumit şi ne-a omenit cu de toate, – numai în casa lui nu ne-a luat. Că noi eram ţărani şi el era boier şi domn mare”. Şi explică bătrânul Trişciuc: „Se vede că domnişorul George se ruşina să-i arate cucoanei lui din ce soi de oameni se trage...”

Faptul că Ioan Eminovici vine de la Călinești-Cuparencu la Ipotești la fratele George- unde, atenție, nu este recunoscut de către acesta!- în timpul foametei din 1866, lasă deschisă ușa supoziției că  acea cruce funerară a fost plătită atunci de către boiernașul Ghe. Eminovici, care va fi ținut legătura în secret cu familia părintească din zona Șerbăuților.

…Odată cu moartea în 1904 a lui George, fiul lui Ioan Eminovici, retras la sora lui, Ileana de la Pătrăuți, numele de Eminovici dispare din Bucovina, iar unii poartă pe nedrept acest nume ulterior. („George, feciorul lui Ioan, după moartea soţiei dintâi, s-a căsătorit cu Zoiţa lui Nicolae Cozmei. Aceasta, însă, îl părăsi în scurtă vreme şi trăi în fărădelege cu George Ungureanu. George Eminovici, nemaiputând suporta această ruşine, a părăsit satul, ducându-se la sora sa, Ileana, din Pătrăuţi, unde a şi murit, la 1904.”)

Dintre cei patru băieți ai familiei cantorului Vasile Eminovici, se cunoaște doar despre Gheorghe („conu‘ Gheorghieș”) și Ioan că au avut descendenți. Iordache a murit, după cum spun registrele,  de mic copil, iar în privința ipotezei care circulă printre cercetători precum că în localitatea Sălăgeni de lângă Dumbrăveni, ambele pe fosta moșie a familiei Balș,  ar trăi descendenți ai lui Ștefan Eminovici (să fi fost dascăl/preot acolo?), nu am găsit deocamdată probe concrete care să demonstreze acest lucru. Deocamdată, repet, iar cercetări mai amănunțite sunt de dorit pentru clarificarea ipotezei, una extrem de interesantă.

Pentru descrierea lui Ştefan, Ion Roşu face trimitere la o epistolă a lui Matei Eminescu adresată lui Leca Morariu,  25 octombrie 1923, în care fratele poetului spune: „Tata a mai avut un frate, anume Ştefan, pe care îl adusese pe lângă sine la Dumbrăveni, dar a murit de holeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adus la Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus la Dumbrăveni spre a o picta pe Raluca Eminovici – n. n.), dar a fost în format mai mic ca pe mama; acest portret îl avea tata în perete în camera lui de culcare. Era mai tânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el din Călineşti şi după pictură nu semăna cu tata. Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

  Continue reading „D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?” →