Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)

”…Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea să deschidă cale literaturii române pentru veacurile viitoare.

    Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său de asemenea pleiada multor oameni de seamă ai culturii și literaturii.

    Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Ștefănescu- Delavrancea, Titu Maiorescu, Al. Vlahuță, Iosif Vulcan, Miron  Pompiliu, Ion Slavici, G.Coșbuc, G.Ibrăileanu, Ilie Chendi, s.a.m.d.”

  Ioan Miclău-Gepianu

 

”… Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada  în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

        Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau  gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile  social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

      Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând înăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plangea și lupta, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să  apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin  zidirea prin vremuirea vremurilor.

      Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.

     Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

        Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

     Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa exceptională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

     Semnalul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecută, poetul Doinelor și

Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse  ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

   Maiorescu spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii noștri” si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.

      Din acest moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul maiorescian, și ca atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român, conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)”

Lucian-Zeev HERȘCOVICI – Eminescu publicist și poet: evreii în opera lui publicistică și literară

Sunt un iubitor al poeziei lui Eminescu. La fel ca și mulți alți oameni, vorbitori de limba română. Chiar pot adăuga că, din acest punct de vedere, fiecare iubitor de poezie are un Eminescu al lui.  Unii iubesc poeziile sale de dragoste, care pătrund la suflet.  Alții iubesc poezia lui filosofică, reprezentată de renumita „Glosă”.  Alții iubesc „Luceafărul” și poezia sa mistică. Unora le plac poeziile care descriu natura și frumusețile ei, codrul.  Altora le place poezia cu aspecte sociale, istorice și patriotice. Dar toate reunite îl reprezintă pe Mihail Eminescu poetul. O reunire așa cum o vedea criticul și istoricul literar George Călinescu. Pe unii îi interesează și proza lui Eminescu, precum piesele sale de teatru, poate insuficient analizate, parțial uitate. O lume romantică, de acum 130-160 de ani, cu multe aspecte încă discutabile în ziua de astăzi. Există cercetători ai istoriei vieții și operei lui Eminescu, numiți „eminescologi”: numele genialului poet a produs și un termen academic în limba română. Dar ce se întâmplă cu o parte însemnată a operei eminesciene, mai „prozaică” și care pare uitată, sau este folosită de unii intelectuali și oameni politici în afara conținutului ei real, deși este sora (poate mai puțin cunoscută) a operei literare a marelui poet? Mă refer la publicistică.

Un ziarist mi-a spus odată că un articol de ziar trăiește o singură zi, aceea în care trăiește ziarul în care a apărut. Dar ce influență socială au respectivele articole? Care este situația articolelor de presă adunate ulterior în volume? Influențează ele oare asupra societății  și asupra posterității, mai ales dacă autorul lor este un personaj important în viața politică și culturală? La această ultimă întrebare pot răspunde pozitiv, mai ales atunci când mă refer la publicistica eminesciană.

Analiști și critici s-au referit la această publicistică în forme diferite, toți considerând –o însă un aspect secundar în opera lui Eminescu. O prezentare istorică a acestei teme a fost făcută încă în 1932 de către istoricul literar Dumitru Murărașu, în  lucrarea „Naționalismul lui Eminescu” (teza sa de doctorat, reeditată în 1955 la Madrid, în exil, apoi într-o ediție prescurtată la București, în 1994). Dintre mențiunile bibliografice prezente în această carte, amintim de contemporanul lui Eminescu, scriitorul Bogdan Petriceicu Hașdeu, adversar politic al său, care a afirmat că poetul s-a îndreptat spre gazetărie fiindcă nu avea ce mânca. La începutul secolului al XX-lea, un observator afirmase că Eminescu n-ar fi avut pricepere pentru problemele timpului, altul că articolele politice nu-i fac cinste, al treilea că Eminescu nu înțelegea nimic din viața politică și economică a României și a fost un pătimaș. Criticul Eugen Lovinescu afirma că Eminescu a fost un pamfletar de idei, dar un pamfletar regretabil. Unii oameni s-au opus chiar republicării articolelor publicistice ale lui Eminescu. Alți analiști au afirmat însă contrariul.

Afirmația lui Nicolae Iorga (1903) este că Eminescu n-a colaborat la ziare pentru o bucată de pâine, ci fiindcă avea un suflet cald, doritor de a face bine neamului întreg, mai presus de clase și mai presus de hotare. Gala Galaction afirma că atunci când Eminescu scria, făcea acest lucru cu tot sufletul, iar invectivele și blestemele din articolele lui țâșnesc ca din izvoarele psalmistului. Dumitru Murărașu observă concepția naționalistă a lui Eminescu, ce reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist și citează afirmația criticului Garabet Ibrăileanu, după care întotdeauna la Eminescu chestia socială ia aspectul de chestie națională.

Se poate afirma că Mihail Eminescu a fost unul dintre ziariștii cei mai importanți și mai influenți din România în perioada 1875-1883. Activitatea publicistică el și-a început-o încă mai devreme, înainte de 1870, ca student. El se manifesta în acest domeniu nu cu scopul de a câștiga ceva bani, ci din idealism patriotic: era un domeniu în care avea ceva de spus. Temele erau atât situația din România, cât și situația românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. De la început, el s-a manifestat ca un naționalist romantic de orientare paseistă, idealist în gândire, un om care avea ceva de spus, iar acesta era motivul pentru care făcea publicistică.

Majoritatea articolelor publicistice ale lui Eminescu au apărut în ziarele „Curierul de Iași” (1876-1877) și „Timpul” (București, 1877-1883), deși articole publicistice ale sale au apărut și în alte ziare și reviste. Este perioada în care el a fost redactor la aceste două ziare, ambele conservatoare. Să nu uităm că Eminescu a fost un conservator convins, gândirea lui politică și socială prezentându-l ca pe unul dintre ideologii publiciști ai partidului conservator. El s-a manifestat împotriva partidului liberal în mod deschis, unele articole – și chiar poezii – conținând atacuri împotriva acestui partid și chiar atacuri la persoană împotriva unor personalități liberale precum Ion C. Brătianu și Constantin A.  Rosetti. Perioada ideală a istoriei României, din punctul de vedere al lui Eminescu, era trecutul, prima jumătate a secolului al XIX-lea. Eroii ideali erau din trecut, cei considerați patrioți, naționali, ziditorii națiunii române, precum domnitorii Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul: ei erau cei admirați de Eminescu. În plus, el avea o simpatie deosebită pentru domnitorii din familiile Basarabilor și Mușatinilor. Decăderea a început, după părerea lui Eminescu, odată cu anul 1848. Totuși Eminescu a manifestat respect față de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, domnitorul liberal; problemele legate de corupție, politicianism, sărăcie, exploatarea masei s-ar fi manifestat în special după abdicarea lui forțată, de care era vinovat tot partidul liberal.

Deși modern în gândire, Eminescu era un adversar al liberalismului și al capitalismului, al unor legislații pe care le considera nepotrivite. Dintr-un anumit punct de vedere se poate afirma că era influențat de teoria formei fără conținut a lui Titu Maiorescu în ceea ce privește organizarea politică, socială și economică a României post-pașoptiste, precum și a instituțiilor ei. De fapt, el nu cerea revenirea la forma organizatorică veche, ci reorganizarea socială și politică de așa natură încât situația României să se îmbunătățească: prin crearea unei baze legale și nu numai, ci și practice, pentru îndreptarea stării morale și educative a țărănimii, considerată de el clasa de bază a statului, prin încurajarea muncii naționale. Opoziția lui cea mai puternică era împotriva politicianismului, cosmopolitismului nepotrivit, îndreptării tineretului spre activități funcționărești care nu solicitau prea multă muncă și încurajarea acestei îndreptări. El cerea politicienilor să fie patrioți, dar nu spera acest lucru în privința lor, mai ales în privința celor liberali, dar nu numai. Din acest punct de vedere, putem compara publicistica eminesciană cu sora ei, poezia pamfletară: cele cinci Scrisori, Epigonii, Ai noștri tineri.

Eminescu se opunea și pasivității sociale, emancipării femeii (afirma că, dacă s-ar da drepturi politice femeilor, parlamentul, cu cele două camere ale lui s-ar transforma în două haremuri), pătrunderii unor „străini greci și bulgari din sudul Dunării” în viața economică și politică. Acești „străini” erau de fapt în conducerea partidului liberal muntean, așa-numiții „roșii”. Era oare gândirea lui Eminescu – atât poetică, cât și publicistică – reacționară? O putem considera într-adevăr în cadrul „forțelor reacționare”, după cum putem înțelege din analiza lui Eugen Lovinescu? Rămâne o întrebare. De fapt, Eminescu nu voia renașterea trecutului, nu era atât de pesimist și paseist, ci critica prezentul, voind îmbunătățirea lui, aducând exemple din trecut. Era de fapt critica prezentului prin trecut.

S-a afirmat că Eminescu a fost antisemit iar antisemitismul lui s-a manifestat prin publicistică. Este greu a răspunde acestei afirmații cu exactitate.

Pentru a înțelege gândirea lui Eminescu asupra evreilor trebuie să analizăm situația generală a României în anii 60-80 ai secolului al XIX-lea și poziția evreilor în țară în aceeași perioadă. Pe de o parte, era vorba despre o țară abia întemeiată, cu diferențe mari de la o regiune la alta, precum și între oraș și sat, o țară în plin proces de modernizare și europenizare forțată, dar care se cerea mai lentă: de aici și teoria formei fără fond. O țară care și-a câștigat independența abia în anul 1877, cu un preț politic și uman ridicat. O țară cu o economie agrară, dar în care poziția relațiilor de muncă agricolă era problematică. Reforma agrară din 1864 desființase claca, eliberase țăranii, împroprietărise o parte dintre ei în funcție de poziția lor socioeconomică. Dar sistemul proprietății necondiționate, al arendărilor și „legea învoielilor agricole” din 1868, sistemul cametei și dificultățile climaterice care influențau culturile agricole și implicit viața țăranilor, ca și situația lor morală și culturală, respectiv analfabetismul, lipsa asistenței medicale și atracția spre cârciuma satului agravau situația. La toate s-au adăugat menținerea imașurilor în mâna marilor proprietari, fapt care îngreuia creșterea vitelor de către țărani și determinase scăderea numărului capetelor de vite, ceea ce complica munca agricolă, producția agricolă și transportul, determinând și diminuarea populației rurale; pe de altă parte, fragmentarea loturilor proprietate țărănească datorită împărțirii moștenirilor. Toate aceste aspecte împingeau țăranii să facă datorii, împrumutându-se de la cămătari. Împrumuturile erau însoțite de dobânzi ridicate, urmând ulterior dobânzi la dobânzi, ceea ce agrava situația și determina ruinarea unei părți mari a țăranilor, în special a celor săraci. În felul acesta s-a născut „chestiunea țărănească” în România.

Dar nici situația evreilor nu era strălucită. Deși în ambele Principate exista o populație evreiască stabilită în mod treptat, în secolele XVI-XVIII, numărul evreilor crescuse după războiul ruso-turc soldat cu pierderea Bucovinei (1775) și mai ales în perioada Regulamentului Organic, datorită emigrărilor din Galiția. Majoritatea evreilor se stabiliseră în Moldova, datorită poziției ei geografice. Proprietarii de moșii constataseră că această imigrație le poate fi utilă: evreii așezați în grupuri în puncte comerciale puteau transforma un sat în târg, iar cei instalați ca familii izolate în sate puteau arenda moșii, porțiuni de moșii, puncte de vamă, sau cârciumile satelor. Chiar dacă unele lucruri erau interzise, de exemplu arendarea cârciumilor, ele se făceau, nerespectându-se legile, datorită setei de câștig a proprietarilor și datorită corupției. Mai târziu a apărut concurența între arendași în privința prețului arendei. Proprietarii de moșii cereau o arendă mare, iar arendașii, atât evrei cât și creștini, se concurau între ei oferind sume tot mai mari, oricum mai mari decât cele oferite de concurenții lor. Ulterior, ei își scoteau banii și câștigurile din munca agricolă a țăranilor, ca urmare a subarendărilor și a legii învoielilor agricole. Pe de altă parte, în orașe era o populație evreiască săracă.

Din alt punct de vedere, numai o parte relativ mică a evreilor imigrați în special în Moldova erau integrați lingvistic și cultural. Mișcarea de Haskala începuse să pătrundă, dar deocamdată multe familii evreiești refuzau să-și trimită copiii la școlile „moderne” sau la școlile publice. Majoritatea evreilor erau „hasidim”, iar aspectul lor exterior era diferit. Din punct de vedere juridic, evreii nu erau cetățeni, ci străini, fie cu cetățenie străină, fie fără cetățenie.

„Emanciparea israeliților”, despre care se vorbise la revoluțiile din 1848, nu fusese pusă în aplicare, după cum nu fuseseră puse în aplicare prevederile Codului Civil propus de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Articolul 7 din Constituția de la 1866 interzicea încetățenirea străinilor care nu erau „de rit creștin”, fapt care oprea încetățenirea evreilor și le interzicea exercitarea profesiunilor care solicitau cetățenia română. Polemica pentru emancipare debutase la începutul anilor 60. Congresul de la Berlin (1878) decisese ca România să acorde cetățenie „israeliților”, dar guvernul român refuzase. Dintre cele trei posibilități – încetățenire imediată a tuturor locuitorilor evrei, recte emanciparea; încetățenirea treptată pe grupe; naturalizările individuale – guvernul român alesese metoda naturalizărilor individuale. Era metoda propusă de Eminescu în calitate de ziarist. Este „chestiunea israelită”. Datorită ocupațiilor evreilor ca mijlocitori, arendași și comercianți la sate, cele două chestiuni din viața României antebelice – țărănească și israelită – s-au dovedit unite una cu cealaltă. Fapt observat și de Eminescu și care a fost constatat după primul război mondial, când au fost soluționate ambele și a fost introdus votul universal.

Cum îi vede Eminescu pe evrei? La ce aspecte din viața și poziția lor socială se referă el? Cât din publicistica lui se referă la evrei? Începem cu răspunsul la cea de a doua întrebare. Pe baza unei analize statistice aproximative făcută de academicianul Dimitrie Vatamaniuc (1920-2018), în studiul introductiv la volumul: „Mihai Eminescu – Chestiunea evreiască” (București,  1998, reeditat 2010), din circa 1500 articole publicistice ale lui Eminescu, mai puțin de 100 se referă la evrei și la „chestiunea evreiască”. Profesorul Vatamaniuc a adunat aceste articole în volumul citat, culegându-le din ediția academică a operelor lui Eminescu pentru a le face accesibile publicului cititor mediu. Articolelor întregi dedicate temei evreiești le adaugă fragmente de articole dedicate altor teme, dar care includ porțiuni dedicate problemei evreiești. Dar nu sunt numai articole referitoare la evrei și „chestiunea evreiască” în România, ci și în țările vecine sau apropiate: Prusia, Rusia, Austria, Ungaria, Franța (în acest caz referirile sunt la „Alianța Israelită Universală”), Turcia (în privința Conferinței internaționale de la Constantinopol, decembrie 1876-ianuarie 1877), precum și la provinciile Galiția și Bucovina, aflate în fruntariile Imperiului Bicefal. Clasificarea articolelor, așa cum apare în volumul editat de academicianul Dimitrie Vatamaniuc pe capitole, este:  Chestiunea evreilor (în limbajul lui Eminescu, pe baza limbii române din timpul său: „Cestiunea izraelită”);  Congresul de la Berlin și „Constituția” României;  Conferința internațională de la Constantinopol și evreii din România;  Situația din România și presa românească condusă și susținută de evrei;  Evreii în Prusia, Rusia, Ungaria și Austria:  Aspecte culturale.

În articolele lui Eminescu referitoare la evrei și la „chestiunea israelită” observăm un element care apare ca un laitmotiv: rolul negativ al partidului liberal, care era partidul de guvernământ. Eminescu, ziarist aparținând partidului conservator aflat în opoziție, redactor al oficiosului acestui partid, „Timpul”, făcea politică din opoziție, criticând guvernul. Astfel, el critica poziția guvernului în problemele centrale ale statului: demografică, economică, socială, politică. Asemenea critici apar în majoritatea articolelor pe temă evreiască referitoare la această problemă. În problema demografică el critică poziția guvernului față de imigrarea necontrolată a evreilor emigrați din Rusia, Austria și Turcia. Totuși, cifrele menționate de el sunt exagerate: circa 600.000 de evrei imigrați recent s-ar fi aflat în România, populând Moldova și orașul Iași în mod special și începând să populeze și Bucureștiul. Eminescu încearcă o analiză demografică bazată pe statistici referitoare la natalitate și mortalitate în rândul românilor creștini și al „israeliților” din diferite județe ale României, cu populație evreiască mai mare (Moldova) și mai mică sau aproape inexistentă (Muntenia și Oltenia), afirmând teama că populația românească creștină din Moldova este în scădere. Cauza ar fi alcoolismul dezvoltat datorită cârciumilor proprietate evreiască la sate, cârciumarii vânzând băuturi de calitate inferioară primejdioase sănătății, precum și specula. Vinovat este, bineînțeles, guvernul liberal, mai ales ministrul său de interne C. A. Rosetti, care tolerează abuzurile și corupția, permițând arendarea cârciumilor rurale de către proprietari unor evrei săraci imigrați din Galiția, ajutați să se îmbogățească de comunitatea evreiască, în loc de a se arenda cârciumile unor localnici cu drept de vot, alegători.

Eminescu se teme de scăderea populației țărănești, fapt care ar influența asupra situației sociale și politice a României, țară agricolă. Putem afirma că, deși unele cifre publicate de Eminescu pe baza statisticilor oficiale, sunt reale, alte sunt inexacte. Deși lupta lui împotriva alcoolismului este justificată, ca și lupta împotriva speculei, unele afirmații ale lui au un caracter de pură polemică politică:  evreii nu erau singurii cârciumari și singurii speculanți din mediul rural. În privința aspectului economic, observăm că Eminescu era cunoscător al unor lucrări economice clasice, printre care scrierile lui Carey, Malthus, David Ricardo, Eugen Duhring, pe care le citise în original sau în traducere germană. El făcea diferența între „problema socială” și socialism, polemizând în acest sens atât cu partidul liberal și cu oficiosul său, ziarul „Românul”, cât și cu alte ziare, unele de influență sau proprietate evreiască, precum „Fraternitatea”, „Apărătorul”, „Cumpăna”. Elementul comun al acestor ziare era orientarea lor liberală, susținând ideea statului bazat pe contract social, afirmată de Jean-Jacques Rousseau. Eminescu se opunea acestei idei, lucru pe care îl susține în articolele sale în mai multe rânduri: teza sa era cea a statului natural, național. Această teză, bazată pe ideea romantică a statului națiune, al locuitorilor săi nativi aparținând unui singur popor, capătă un aspect special la Eminescu. El paralelizează acest sistem politic cu cel al statului bazat pe contract social, exemplificând cu America. Fără a polemiza împotriva Americii, acceptând faptul că acest stat se bazează și se conduce după ideea liberală, Eminescu respinge această idee pentru România, afirmând că ea este un stat național natural, al unui singur popor.

Totuși, în articolele sale, în repetate rânduri Eminescu vorbește despre toleranța religioasă a poporului român și a domnitorilor Moldovei și Țării Românești în evul mediu și ulterior. Această toleranță s-a manifestat în privința tuturor religiilor, inclusiv în privința evreilor. Mai mult, ea a fost mai mare față de evrei decât față de musulmani, deși ultimii erau cuceritorii Principatelor. Eminescu citează aspecte de toleranță față de evrei în timpul domnitorului Ștefan cel Mare, adăugând că singurul caz de expulzare a unor evrei a avut loc în timpul domnitorului Petru Șchiopul, iar acesta nu se baza pe un element religios, ci pe problema concurenței între negustori de vite. Eminescu subliniază însă alt aspect. Evreii reprezintă o nație separată, complet diferită de cea română. Ei nu se pot asimila în cadrul acesteia, datorită religiei lor diferite, comportării lor diferite, ocupațiilor lor diferite. În privința religiei evreilor, „mozaismul”, Eminescu nu cere convertirea evreilor la creștinismul ortodox, religia țării: din acest punct de vedere, el nu se opune diferenței religioase. El cere evreilor schimbarea aspectului exterior și a portului, ceea ce avea loc deja în București, ca și adoptarea limbii române în familie, în viața de zi cu zi, în ținerea registrelor contabile. Cu alte cuvinte, românizarea lingvistică era o condiție „sine qua non” pentru acceptarea evreilor în societatea românească și pentru naturalizarea individuală a fiecărui evreu. El nu uită să adauge că din cei circa 600.000 evrei aflați în România (din nou cifra exagerată, dar care, apropo, circula în mod neoficial atât în România, cât și în afara ei, în asemenea măsură încât influențase și pe scriitorul ebraic Hillel Kahane în cartea sa „Geliloth Haaretz”) sunt totuși câteva mii care au adoptat limba română și profesiuni utile, iar aceștia merită să fie încetățeniți.

Din acest punct de vedere, Eminescu respinge articolul 7 al Constituției din 1866. El afirmă că apartenența religioasă a unui străin nu trebuie să fie o piedică în calea încetățenirii lui și recunoașterii lui ca român: religia este un element în care omul s-a născut și o păstrează toată viața, iar ideea de convertire formală interesată este respinsă de Eminescu. Articolul 7 din vechea Constituție trebuia modificat oricum, ca fiind nedrept, afirmă el. Dar modificarea trebuia să aibă loc în alte condiții, din interior, prin înțelegere, nu printr-o decizie luată din străinătate și afirmată prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin. Eminescu vedea acest articol ca pe un act de nerespectare a suveranității României. Mai mult decât atât: el vedea intervențiile organizației „Alliance Israelite Universelle”  (Alianța Israelită Universală) în favoarea evreilor din România ca fiind făcute de un guvern evreiesc mondial, guvern străin, trecând peste suveranitatea statului român, deci ca pe un amestec în problemele interne ale României. Polemica împotriva acestei organizații este de asemenea un leitmotiv în prezentarea problemei evreiești din România. Din acest punct de vedere, Eminescu, adeptul  naturalizărilor individuale și oponentul emancipării generale a  evreilor, este pătimaș, putem spune chiar furios. În mod special, el pornește la atac polemic împotriva Alianței Israelite Universale atunci când liderii ei cer guvernelor Puterilor Europene să nu recunoască independența României și transformarea ei din „provincie privilegiată a Imperiului Otoman” și principat lipsit de independență în regat independent. El se  referă la atitudinea lui „Alliance Israelite Universelle” și a altor organizații pe care le vede ca fiind variante ale acesteia (dovadă că Eminescu nu cunoștea suficient organizarea instituțională evreiască din țările europene)  – „Anglo-Jewish Association” și „Israelitische Allianz” din Viena, precum și la liderii organizațiilor locale ale lui „Alliance Israelite Universelle” din România.  El merge și mai departe: din punctul lui de vedere, acești lideri ai organizației locale din România a lui „Alliance Israelite Universelle”, care căpătaseră cetățenia română în anul 1879 ca urmare a modificării Constituției și începutului naturalizărilor individuale, sunt trădători și ipocriți. Motivul? Ei primiseră cetățenia română, declaraseră că se identifică cu această țară, afirmaseră patriotismul românesc, dar continuau să activeze într-o organizație străină dușmană României, care cerea liderilor politici străini nerecunoașterea ei. Nu era nici primul, nici ultimul caz în care Eminescu avea o asemenea atitudine naționalistă. Anterior el protestase prin câteva articole împotriva faptului că lideri evrei din România se adresaseră „Alianței Israelite Universale” pentru a interveni pentru a se acorda emancipare, deci încetățenire cu drepturi depline, tuturor „israeliților români”. Reacția lui Eminescu fusese: dacă afirmă că sunt patrioți români, că se identifică cu România, că ea este țara lor natală, vor ca ea să le acorde cetățenia, din ce cauză se adresează în acest scop unei puteri străine și nu guvernului României? Eminescu adăuga că, în acest caz, să fie puterea străină cea care să le acorde cetățenia și era extrem de critic față de ei, considerând că acesta ar fi un act antinațional, iar respectivii nu merită să primească cetățenia română. A urmat opoziția puternică a lui Eminescu față de propaganda  „Alianței Israelite Universale”, față de activitatea ei în România și față de Adolphe  Cremieux, președintele acestei organizații.

 Eminescu a mers și mai departe, făcând referiri critice la încetățenirea franceză a evreilor din Algeria, susținând că aceștia nu cunosc limba franceză în chip suficient și nu o vorbesc în familie, iar încetățenirea lor ar fi un act de nedreptate față de populația arabă a Algeriei, care a protestat, sperând în același regim. De aici se vede și neînțelegerea de către Eminescu a unor probleme legate de dubla identificare evreiască, față de comunitatea etno-religioasă pe de o parte și față de țara natală pe de altă parte, raportul între religia și etnia iudaică – și țara, administrația ei și patriotismul față de ea. Din punctul său de vedere, „rasa evreiască” reprezintă o colectivitate care nu poate fi integrată în România și asimilată cu poporul român sau „rasa românească” prin căsătorie, datorită religiei lor , limbii lor diferite, unității și solidarității dintre ei. De aceea, ei nu pot fi încetățeniți „en bloc”, emancipați, ci doar naturalizați în mod individual, de la caz la caz.

Putem adăuga încă un caz, pe baza unui articol publicistic al său. Eminescu aproba și chiar lăuda încetățenirea en-bloc a foștilor combatanți evrei din armata română, luptători în războiul pentru independență, 888 militari. Interesant este că aceeași atitudine o avusese și filosoful Vasile Conta, cunoscut ca anti-evreu, iar Eminescu laudă atitudinea lui favorabilă față de această încetățenire, criticând însă abuzurile în alte cazuri. Atitudinea lui Eminescu în privința naturalizărilor trebuie pusă în legătură cu teza lui, după care sunt și „evrei patrioți români”, intelectuali românizați, meseriași utili. Eminescu a încercat și să facă deosebirea între evreii modernizați, integrați, asimilați cultural (se referă la unii lideri evrei din Italia) și așa-numiții „jidani”, masele de evrei imigrați din Rusia. După părerea lui, ultimii erau inutili economic, parazitari, care trăiau din speculă, concurență neloială, uzură, determinând sărăcirea românilor și care, dacă ar fi primit cetățenia română și implicit dreptul de a cumpăra proprietăți la sate, ar fi provocat ruinarea țăranilor (în acest sens, el compară situația din România cu cea din Galiția). Dar și mai mult: el întreabă ce pot avea în comun israeliții spanioli din București și israeliții „de rit occidental” din același oraș cu imigranții „jidani” din Moldova și chiar cu același fel de imigranți emigrați din Rusia și stabiliți la București după ce și-au ras barba și și-au tăiat perciunii, siliți să facă acest lucru pentru a se putea integra economic pe calea comerțului neloial. Eminescu cere „israeliților” spanioli și celor de rit occidental încetățeniți să se desolidarizeze de acești „jidani” imigranți.

Alt aspect afirmat de Eminescu se referă la emigrarea evreiască din Rusia, Austria și Turcia în România. În Austria (inclusiv în Galiția și Bucovina) evreii au primit emanciparea, drepturi egale cu toți ceilalți locuitori. În Rusia, evreii sunt egali cu rușii. În Turcia, situația evreilor s-a îmbunătățit. Eminescu își pune următoarele întrebări: Atunci, din ce cauză vor să emigreze în România și fac acest lucru chiar în mod ilegal, într-o țară în care consideră că nu au drepturi și protestează în acest sens? De ce nu rămân în țările lor natale? Tot el își dă răspunsul. După afirmația lui Eminescu, este vorba de poziția evreilor în economie și în societate. Evreii ar fi necesari în economia țărilor insuficient dezvoltate, în cadrul cărora este loc pentru intermediari, precupeți, cămătari, speculanți, comercianți dispuși să înceapă săraci, cu vânzare de produse proaste concurând negustorii creștini corecți, meseriași care fabrică produse de slabă calitate, dar ieftine, concurând astfel meseriașii creștini buni, care devin ruinați. Eminescu adaugă că numărul unor asemenea oameni este în creștere, ceea ce produce o problemă economică gravă, urmată de o problemă socială. Eminescu acuză evreii că nu vor să se îndrepte spre o profesiune utilă, dar în paralel acuză guvernul că nu ia măsuri în acest sens, pentru a împiedica specula, camăta, concurența neloială.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI – Eminescu publicist și poet: evreii în opera lui publicistică și literară”

Eleonora SCHIPOR: Nesecatul dor de Eminescu

       Dintotdeauna mi-a plăcut poezia lui Eminescu. De când am învățat prima sa poezie. Eram prin clasele primare. La noi acasă se vorbea de cultură, literatură, tradiții. Regretații mei părinți vorbeau frumos de Eminescu, ca și de alți mari clasici ai lumii. Mama mea Viorica, a avut un frate, Dumitru, Dumnezeu să-l ierte, care fusese student la politehnică. Era un mare pasionat de Eminesu, le recita și celor de acasă versurile lui. Pe urmă, prin clasa  a 6-ea se pare, într-o vară, păscând văcuța pe marginile imașurilor, din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos, am învățat pe de rost 100 de poezii de ale poetului. Țin minte aveam o carte mare, groasă, cu copertele cafenii. Era de la bibliotecă.

          Fiind în clasele mari sorbeam cu nesaț totul ce găseam la bibliotecă despe Eminescu. De fapt dragostea de lectură o păstrez până azi în suflet. Țin minte și acum minunatele lecții de literatură predate de regretatul nostru profesor Dumitru Ștefureac. Trăia parcă acele versuri, acele momente când ne vorbea de marele poet, ca de altfel de toți marii clasici ai literaturii. La o lecție în clasa a 9-a, am recitat pe de rost „Luceafărul”. Prezent la lecție era și șeful de studii de atunci, și el profesor de limba și literatura maternă dl Vasile Gavriliuc. Până acum, când ne întâlnim, deși au trecut mulți ani, își aduce aminte de acea lecție. N-am uitat-o și n-o voi uita niciodată.

          Studentă fiind am început să procur cărțile Poetului. Mai întâi în limba moldovenească de atunci. Doar la librăria „Luceafărul” puteam găsi rareori câte o carte cu versurile sale în limba română.

          Pe parcursul anilor participând lea felurite întâlniri, prezentări de carte, Simpiozioane, conferințe, cenacluri literare am avut ocazia să procur, să primesc în dar mai multe cărți dedicate Poetului nepereche, dar  și cele cu opera-i nemuritoare. Astfel am sclipuit o mini-bibliotecă eminesciană.  Am și câteva portrete de ale poetului, unul din ele fiind chiar pe peretele din camera principală a casei.

          Cu mai mulți ani în urmă am scris o poezie, dedicată celui mai mare poet al nostru. A fost publicată în toate ziarele noastre bucovinene, am publicat-o în mai multe reviste și almanahuri din România, dar și în cartea mea de versuri „Lumea miraculoasă a poeziei”. Datorită poetei și traducătoarei ucrainene Maria Gulei, am și varianta ucraineană a acestei poezii. Am publicat-o în mai multe săptămânaluri ucrainene.

          Iată de data asta am pregătit o mică expoziție personală, cu doar câteva din cărțile de și despre Poet. Nemaivorbind de almanahurile, ziarele, revistele pe care dacă, ar trebui să le expun ar ocupa toată casa.

          Anual organizăm și la școală ( CIE Cupca) diferite expoziții, alteori lecturi literare, ședințe ale cenaclului literar „Lămâița” unde vorbim, citim, scriem, publicăm și gândim la Eminescu și la valoarea operei sale.

         Și în biblioteca de la Pătrăuții de Jos, anual, în preajma zilei de 15 ianuarie și 15 iunie sunt organizate expoziții, întâlniri cu poeții locali, cu elevii școlii medii. De toate acestea are grijă bibliotecara-șefă d-na Maria Ștefureac.

          De fapt, despre Eminescu și rolul său în literatura română, în literatura universală trebuie să vorbim în permanență, pentru ca tânăra generație să aibă și un cult al marelui poet. Astfel ne păstrăm valorile, limba, credința, identitatea…

 

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Nesecatul dor de Eminescu”

Gheorghe Giurgiu: 15 Ianuarie 2021 la Dej

            În dimineața zilei de 15 Ianuarie 2021 am citit cu multă plăcere ediția specială Al. Florin Țene din ”Confluențe literare” : ”Poeziile lui Eminescu – izvor de inspirație pentru compozitori”. Un articol foarte bine documentat și binevenit, această temă fiind puțin abordată. Sunt necesare aceste raze de lumină de Ziua Culturii Naționale, mai ales că această sărbătoare nu se desfășoară sub cele mai favorabile auspicii. Pe lângă pandemie, se manifestă unele atitudini răuvoitoare, atât față de ”poetul nepereche”, Mihai Eminescu, cât și față de specificul național românesc în cultură, față de națiune și cultură, în general.

            Despre Eminescu, George Călinescu spunea că este ”cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, iar noi trebuie să prețuim atât pe Eminescu, cât și cultura și națiunea română. Românii trebuie să participe la dialogul între națiuni prin identitatea lor națională și culturală.

           Azi, 15 Ianuarie 2021, în condiții de pandemie, la Dej a avut loc o festivitate la bustul lui Mihai Eminescu, creație a sculptorului Ion Lucian Murnu și dezvelit în 14 ianuarie 1993.

          În 15 mai 1996 am participat la dezvelirea unei plăci comemorative cu efigie Eminescu, realizată de sculptorul clujean Vasile Rus-Batin, pe peretele Școlii Nr. 3, Dej, azi Școala Gimnazială ” Mihai Eminescu”, Dej. Pe această placă se află o inscripție cu următorul conținut: ”În drumul său de la Cernăuți la Blaj, ”făcându-și pelerinajul românesc cu bățul în mână”,Mihai Eminescu a poposit la Dej în mai 1866”.

          O altă bucurie pe care mi-a adus-o ediția specială Al. Florin Țene din ” Confluențe literare” este referirea la compozitorul dejean Guilelm Șorban. Spun dejean, întrucât Guilelm Șorban s-a născut la 10 februarie 1876 la Arad, dar cea mai rodnică perioadă a vieții a trăit-o la Dej: din 11 octombrie 1901, până la 7 iulie 1923, când a decedat, fiind înmormântat în Cimitirul Dealul Florilor din Dej.

        Casa compozitorului, dr. Guilelm Șorban s-a aflat în Dej, pe strada Mihail Kogălniceanu, nr. 49, dar a fost demolată în iulie 1986 , odată cu casele altor personalități dejene, de către autoritățile comuniste, pe locul lor ridicându-se blocurile din Cartierul 1 Mai. Înainte de demolare, de pe casă s-a recuperat placa comemorativă din bronz, cu efigie, creație a sculptorului Vasile Rus-Batin, pusă în 1976 și care avea următorul conținut: ”În această casă a locuit compozitorul ardelean G. Șorban, autorul cântecului ” Mai am un singur dor”, care a fost cântat de toate neamurile pământului”. Emil Lazăr, în cartea ”Someșeni uniți în spiritul Eminescu”, Editura ASTRA, Dej, 1999, la pagina 298 precizează că o placă comemorativă cu același conținut a existat pe această casă, dar a fost distrusă în timpul ocupației hortyste a Ardealului de Nord. După demolarea casei, placa comemorativă pusă în 1976 a fost reașezată pe o altă casă a familiei Șorban din satul Stoiana, comuna Cornești, județul Cluj, prin grija fiului compozitorului, prof. univ. dr. docent Raoul Șorban.

            Cine se plimbă în Pracul Mare din Dej poate admira bustul compozitorului Guilelm Șorban, dezvelit la 26 iunie 1971. Autorul bustului este tot sculptorul Vasile Rus- Batin.

            Un alt monument ”G. Șorban”, numit ”Lira”, realizare a aceluiași sculptor,  Vsile Rus-Batin , soclul fiind conceput de arhitectul dejean Dorin Munteanu, a fost dezvelit în zona fostei case demolate, cu ocazia comemorării a 75 de ani de la moartea compozitorului , la 7 iulie 1998, din inițiativa ASTRA Dej, Despărțământul ”Dr. Teodor Mihali”.

            Dejul și dejenii au organizat foarte bine, în februarie 1976 Centenarul nașterii compozitorului Guilelm Șorban, care a compus muzica unor cântece pe versurile lui Mihai Eminescu, a lui George Coșbuc, dar și a altor poeți. Cântecele ”Mai am un singur dor”, ”Pe lângă plopii fără soț”,”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”Pe umăr pletele-i curg râu”,”Dorurile mele”, ”De-aș avea”, ”Nu mai sunt pe luncă flori…”,”Eu mă duc, codrul rămâne…”,”Cine n-are dor pe vale”,”Cucuruz cu frunza-n sus”, vor dăinui de-a lungul generațiilor. Pe melodia cântecului ”Cucuruz cu frunza-n sus” se cântă Imnul Statului Izrael.

            Dintre comunicările prezentate la sesiunea organizată în cadrul Centenarului , amintim:”Locul lui G. Șorban în cultura muzicală românească din Transilvania” (prof. Zeno Vancea), ”Guilelm Șorban-omul și artistul” (George Sbârcea), ”Personalitatea lui G. Șorban exprimată prin compozițiile sale pentru pian” (conf. univ. Enea Borza), ”Compozitorul G. Șorban-om de adsministrație și cetățean patriot” (prof. Emil Lazăr).

            Dr.Guilelm Șorban a fost, după Marea Unire, primul subprefect român al fostului județ Someș (Comitatul Solnoc-Dăbâca), prefect fiind tribunul național, dr. Teodor Mihali.  A fost și prefect al județului Someș între 1 și 28 ianuarie 1922.

            În cadrul Centenarului nașterii compozitorului a urmat un concert cu piese din creația lui G. Șorban, sub conducerea muzicală a profesorilor Teodor Sechei și Tiberiu Morariu.

            Creația compozitorului Guilelm Șorban a fost cunoscută și în afara granițelor României. În 1896 apar la Leipzig, iar în 1900 la Viena, ”caietul” cu ”Zece cântări poporali româneșci” și ” Albumul de compoziții românești”. Tot la Leipzig apare și cartea poștală cu liedul ”Mai am un singur dor”. Continue reading „Gheorghe Giurgiu: 15 Ianuarie 2021 la Dej”

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – Deșteaptă-te, Române, cu „Geniul” României!

   

    1. „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! DAR CE FEL DE ROMÂN? Român care vrea a-şi însuşi monopolul patriei, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. NAŢIONALITATEA trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori!  Hebreii  (evreii)  cei  vechi  n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor!  IUBESC POPORUL ROMÂNESC FĂRĂ A IUBI SEMIDOCŢII ŞI SUPERFICIALITĂŢILE SALE!”.

 

+ + +

 

  1. „OMUL” e cel mai înaltă și mai nobilă operă de artă a naturii; într-un sens și mai nobil el ar trebui să fie și cel mai frumos „op” de artă al artei, al propriei sale puteri creatoare, libere, conștiente și morale.

 

+ + +

 

  1. DUMNEZEU E UN ATOM, UN PUNCT MATEMATIC, PUNCTUL COMUN UNDE SE LOVESC TOATE PUTERILE PĂMÂNTULUI SPRE A CONSTITUI ORGANISMUL DE LEGI, SISTEMA COSMICĂ”.

 

+ + +

 

  1. „Cine neagă astăzi pe Dumnezeu neagă ordinea morală a universului. Dar e dovedit că oricine neagă ordinea morală este pierdut, fie ca individ, fie ca neam pe acest pământ- căci degenerează fizic și degenerează moralicește”.

 

+ + +

 

  1. „LEGILE UNUI POPOR, DREPTURILE sale nu pot purcede decât prin el însuși. Civilizația poporului nostru consistă nu în adoptarea cu deridicata (forța) de legi, forme, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Un popor – oricum ar fi el are dreptul de a-și legiu (face) trebuințele și tranzacțiunile (afacerile) ce rezultă din necesitatea și trebuințele caracteristice poporului său”.

 

+ + +

 

  1. „DE CE CRISTOS E AŞA DE MARE? PENTRU CĂ PRIN IUBIRE A FĂCUT CA CEARTA ÎNTRE VOINŢE (OAMENI) SĂ FIE IMPOSIBILĂ. CÂND IUBIREA ESTE, – ŞI EA ESTE NUMAI CÂND E RECIPROCĂ – ŞI RECIPROCĂ ABSOLUT VA SĂ ZICĂ UNIVESALĂ; CÂND IUBIREA E, CEARTA E CU NEPUTINŢĂ, ŞI DE E CU PUTINŢĂ, EA NU E DECÂT CAUZA UNEI IUBIRI PREÎNNOITE Ş MAI ADÂNCI DE CUM FUSE-NAINTE”.

 

+ + +

 

  1. „CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE, / ȚARA MEA DE GLORII, / ȚARA MEA DE DOR? BRAȚELE NERVOASE, / ARME DE TĂRIE, / LA TRECUTU-ȚI MARE, MARE VIITOR!”.

+ + +

 

  1. „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v- aşteaptă, / Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare şi SĂ TRĂIM CA FRAŢI!”.

Continue reading „PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – Deșteaptă-te, Române, cu „Geniul” României!”

Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã

            În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la  reflecţie…

            Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o anume buclã temporalã?! Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul. Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?

            În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!”

            Astãzi este ca şi cum  nu mai am mai gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã, care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi  îl stâlcim pânã şi pe acesta ! Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai simple şi mai disparate, dezgolite.  Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate. Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni niciodatã ?  Nu se vrea,  nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?

            Un articol curajos postat pe internet (https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/ ) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã, mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…

            Literatura englezã  nu s-a oprit  la William Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ;  de altfel ar fi destul de greu sã stabileascã cine a fost  cel mai valoros. Pentru cã trebuie avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm,  sã zicem de la ’89 încoace,  care a fost cel mai important poet român clasificându-l drept “poet naţional”?  Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai corect  sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?…

            Dar de ce mereu Eminescu şi numai Mihai Eminescu?

            Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un nume”?…

            Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ? De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?

            Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de 18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine însuşi o reîncarnare  a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri  la genialitatea lui Mihai Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare talent ar înseamna a accepta faptul  cã aceasta este o ţarã inferioarã altora, cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul şi verticalitatea ?…

            Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un moment de cotiturã  în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã despre vreun congres ori  despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi stabilit criterii şi valori.

            Societatea culturalã româneascã este astãzi prea divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o vedere  de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai ales de concursuri şi de prezentãri ; nici  unul  dintre ele nu ia însã cu adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai trist de remarcat, de cele mai multe ori  persoanele ajunse în asemenea funcţii şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura !

            În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional “Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de calitatea  mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !), capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte  studiul limbii şi literaturii române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori  ai unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie  nu-şi mai pune întrebãri la selecţia noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de poet/scriitor şi cea de membru  al unei organizaţii culturale aşa cum se confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici,  ziarişti, cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !) care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci, vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…

            Existã în prezent o inflaţie de antologii “literare”, în realitate nu prea « literare »  pentru cã în ele se regãsesc astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane  mai mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã?  Liberalizarea presei şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care  scrie ceva se poate numi scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!

            Dar sã revenim la Mihai Eminescu !

            Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi incredibil!)  pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai întâlni în ziua de astãzi!

            Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze . Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte  simple, dar profunde, la îndemâna tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris  pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi  meritat sã fie , sincer. El nu a folosit  expresii  alambicate şi neologisme incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea, referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa “Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple  şi la îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu constã în principal în universalitatea  în facilitatea datã de facilitatea pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor universal şi contemporan!)

            Dacã  dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi  de ce sã vorbim astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate rãtãciri  ale « specialiştilor »…

            Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui » sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu… Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de periculos!

            Omul Mihai Eminescu  a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale. Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc. n – ar fi Continue reading „Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã”

Ionuț ȚENE: Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de ”Familia” lui Iosif Vulcan!

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”

Vulcan îi publică cu entuziasm lui Eminescu una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6 din 25 februarie/9 martie1866, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut.” De asemenea, la Poşta redacţiei îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi. M.E. Şi corespundinţe am primi cu bucurie.” Mihai Eminescu a așteptat cu nerăbdare să-i parvină revista, iar când și-a văzut numele schimbat a avut o tresărire. A acceptat repede botezul literar făcut de Iosif Vulcan, cu care a început o colaborare fructuoasă, publicând în timp mai multe poezii cu numele Mihai Eminescu. Răspunsurile concise de la Poşta redacţiei ”Familia” dovedesc schimbul de scrisori dintre Vulcan şi Eminescu (de exemplu „Familia” nr. 8 din 15/27 martie 1866: „Vom primi tote cu bucurie, numai Te rugăm ca, în cât se pote, să scri după ortografia ce o urmăm și noi” sau nr. 10 din 15/17 aprilie 1866: „Cernăuţi. M.E. Ţi-am trămis epistolă privată”). Urmează, în „Familia” nr. 14 din 15/27 mai 1866 să apară cea de-a doua poezie semnată Mihai Eminescu, „O călărire în zori”, poezie scrisă sub influența liricii lui Bolintineanu. Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.

—————————

Ionuț Țene

 

Vasile LUCA: ”Dor de Eminescu”

”Dor de Eminescu”         

 

La ceas aniversar în dor de Eminesc

Orologiu bate rotund și grav  secunda,

Lumina călătoare ce vine din  ceresc,

În răsfirări de ape  își oglindește unda

 

Nemuriri celeste pe-a bolții albei frunți

Ochii lui adânci, a pleoapei țărmuri mare

Mantii de zăpezi  peste  cărunții munți

Pe chipul lui angelic i-atâta înfiorare

 

Dorință arzătoare în stâmpărări de ruguri

Nemărginiri sihastre în mângâieri de vis

Ramuri adumbrite în adieri de-amurguri

Domnul Eminescu, cuvânt a lirei  scris

 

Și-n străluciri de vrajă,  cântec de vioară

Ne-n-văluie tăcut în străluciri sublime

Nepieritor-ui mers  Luceafărul de seară

Trimite raza-i dulce pe-obrazul Cătălinei

 

Adumbriri  dorință scânteieri stelare

Sărută  în somn cum visul, o altă Cătălină

Călător de-a pururi pe-a bolților stelare

De sus din nemurire tot ei i se închină

 

Și-n  largi aripi își țese cerurile albastre

Milenii  veacuri scurse tărâmuri dinspre vis

Având pe  Eminescu în oglindiri de astre

Lumină călătoare spre lumi de necuprins

 

 

Cuvantul cel pornit din lutul greu lumesc

În străluciri corolă din slova-i dăltuită

Rămâne  adumbrită  în drag de Eminesc

Prin însăși nemurirea iubirii veșnicită

 

Solemnă este clipa de-atâta preacurat

Pe lângă plopii fără soț adesea a trecut

În nopți de liniști triste sub cerul înstelat

Ducând cu el odată a lumii reci durut

—————————-

Vasile LUCA

15 Ianuarie 2021

 

Al. Florin ȚENE: Eminescu nu moare niciodată

Eminescu  nu moare niciodată

 

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

 

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

 

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

 

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

 

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

 

—————————

Al.Florin ŢENE

ZAMFIR ANGHEL Dan: Cuanta Eminesciană

           Eminescu nu este doar în inima mea. El vine din inima plaiurilor  bucovinene și înnobilează inima limbii române, inima poporului român.

          Dar, ca să îl găsești pe adevăratul Eminescu trebuie să cauți în inima  universului. Cuanta lui aparține unui spațiu de timp universal și steaua din care el a răsărit  este una  din cele  mai mândre stele pe care universul le-a creat în mișcarea lui apoteotică.

          Eminescu este un Dar al creației pe care poporul român, în blândețea lui, l-a primit spre  a-și putea marca sărbătorile.

         Să vorbim despre  el cu șoapta serilor pe deal când  turmele vorbelor lui urcă spre  cer  și ne umplu limba cu infuzii solare.

         Eminescu din inima mea  nu are margini, cum nici universul din care  el a venit, margini nu va avea vreodată.

         Cine are putere să asculte SEARA PE DEAL interpretată de corul Moldova, poate ajunge, cât de cât la una din dimensiunile spațiale eminesciene. Sunetele acelei melodii izvorăsc din versurile lui și se propagă în univers ca un cântec al stelelor.

        Cât de mare  este Eminescu? Uneori, unii dintre noi, nici măcar nu putem pricepe. Ascultați ,,Seara pe  deal,, și veți înțelege. Mulțumim, V Popovici.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN