George ANCA: Adio Puși DINULESCU

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

 

         DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

         ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

         Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

         UNUL: Sunteți pictor?

         ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

         Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

         Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

         Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

         Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

         Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

         Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

 

Al nostru, al amândurora,

Robert.

         AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

         ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

        AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

 De ce mă baţi?

         –ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

         DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

         DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

         DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

         ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

         DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

         ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

         DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

         ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

         DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

         ROBERT: Ca de obicei, da…

         DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

          ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

         DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

         ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

         DEBUTANTO: Nu.

         ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

         DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

         ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

         DEBUTANTUL: Nu.

         ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

         DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

         ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

         DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

         ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

         DEBUTANTUL: Balanţa…

         ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

         DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

         ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

          *

         DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

         STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

         DEBUTANTUL: Nu.

         Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

         DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

         STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

         DEBUTANTUL: Fie…

         STUDENTA: Când?

         DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

         STUDENTA: Păi una zici şi…

         DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

         STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

         DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

         STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

         DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

         STUDENTA: Şi din mai ce?

         DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

          STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

         DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

         STUDENTA: Mă iubeşti?

         DEBUTANTUL: Da.

         STUDENTA: Atunci, să mergem.

         DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

         STUDENTA: Nu ştiu.

         DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

         STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

         DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

         STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

         DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

         STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

         DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

         STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

         DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

         STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

         DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

         STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

         DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

         STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

         DEBUTANTUL: Nu.

         STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

         DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

         STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

         DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

         STUDENTA: N-am ce.

         DEBUTANTUL: Păcat.

         STUDENTA:  Să ne certăm.

         DEBUTANTUL: Da.

         STUDENTA: Pe cât timp?

         DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

         STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

         DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

         STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

         DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

         STUDENTA: Îţi trebuie un om…

         –_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

         STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

         DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

         STUDENTA: Ce?

         DEBUTANTUL: Nu ştiu.

         STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

         DEBUTANTUL: Da.

*

         DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

         FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

         DEBUTANTUL: Un prieten.

         BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

         DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

         BĂTRÂNA: Care Robert?

         DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

         BĂTRÂNA: Nu ştiu.

         DEBUTANTUL: Bine.

         BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

         DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

         BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

         DEBUTANTUL:  E de alamă?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

         BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

         DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

         BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

         DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL: De ce?

         BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

         – E frumoasă fiica dumneavoastră?

         BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

         DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

         BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

         DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

         BĂTRÂNA: Bineînţeles.

         DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

         BĂTRÂNA: Sunt nebună.

          DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

         BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

         DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

         BĂTRÂNA: De la o vecină.

         DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

         BĂTRÂNA: Nu.

         DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

         BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

         – De ce ai venit? am întrebat eu.

         – Fiindcă mi s-a telegrafiat.

         – Cine ţi-a telegrafiat?

         – Nu ştiu.

         – Şi cum te chiamă?

         – Nu mă mai recunoşti?

         – Nu.

         – Nici eu nu te mai recunosc.

         – Atunci e o greşală.

         – Da.

         – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

         – Da.

         – Cât de romantică?

         – Roz de romantică.

         Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

         – Hai să ne logodim.

         – Aşa repede?

         – Da.

         – Nici nu ştiu cine eşti.

         – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

         – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

         – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

         – O săptămână.

         – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

         – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

         – Cine-ţi telegrafiase?

         – Nu ştiu.

         – Ce scria în telegramă?

         – Nu ştiu.

         – Cum, nu ştii?

         – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

         – Poate a fost o greşală.

         – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

         – Şi nu te-ai mai dus?

         – N-am mai putut.

         – Dar cui îi era adresată telegrama?

         – Mie mi-era adresată.

         – Atunci nu putea fi vreo greşală.

         – Nici nu ştiu ce să mai cred.

         – Bine. Dar ne logodim?

         – Poate că da.

         – Atunci să fixăm data.

         – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

         – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

         – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

         – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

         – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

         – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

         – Eu m-am şi obişnuit.

         Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

         Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

         – Cum a murit Robert? întrebă ea.

         – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

         – Şi despre tine?

         – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

         –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

         – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

         – Toată viaţa?

         – Da. Ţi se pare prea mult?

         – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

         – E drept.

         – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

         Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

         – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

         – Asta n-are importanţă.

         – Are!

         – Are?

         În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

         – Pot să deschid geamul? întrebă ea.

         – Nu.

         – Atunci pot să-l închid?

         – Dar e închis.

         – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

         Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

         – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

         – Nu. Ştii la ce mă gândesc?

         Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

         – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

         După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

         – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

         – Sticle am destule, spuse fata.

         – De ce? Bei mult?

         – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

         În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

         – Bun cărucior! M-am bucurat eu.

         Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

         – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

         N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

         – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

         – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

         – Ce om ciudat eşti tu!

         – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

         Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

         Fata se opri.

         – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

         Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

         – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

         – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

         – Fiindcă nu se poate!

         – Ce-i aia, nu se poate?

         – Aia!

         Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

          La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

         – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

         – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

         – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

         – Cine ştie?

         – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

         – Acum nu ne mai putem întoarce.

         – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

         – Stăm acolo până se deschide.

         Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

         – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

         – Am văzut!

         – Am putea lua aproape o sută de lei.

         – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

         – La mine nu s-a spart nici una.

         – Nici la mine, credeam că la tine.

         – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

         – De ce?

         – Sunt cam multe sticle de o jumătate.

         – Mai mult de douăzeci nu sunt.

         – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

         – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

         – De ce nu mi-ai spus asta până acum?

         – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

         – E destul de mare.

         Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

         – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

         – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

         – Vă înţeleg, recunoscu omul.

         – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

         – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

         De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

         – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

         – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

         – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

         – Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

         Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

         – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

         – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

         Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

         – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

         – Nu mai am nici un chef de cercetări!

         – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

         – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

         – Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

         – Acasă.

         – Acasă?

         – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                              

*

         Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

         – Trebuie să-ţi spun ceva!

         – Spune!

         – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

         – De ce nu mi-ai spus până acum?

         – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

         – Cui? Lui?

         – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

         –Te-ai culcat vreodată cu Robert?

         – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

         – Robert n-a lăsat niciun mesaj?

         – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

         – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

         – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

         Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

         – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

         – Ba da. Ce ai de mâncare?

         – Nişte ostropel.

         – Fă şi mămăligă. Vin ai?

         – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

         – Nu pot mânca ostropel fără vin.

         M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

         – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

         – Nu.

         – Ce vrei, atunci?

         – Să-mi povesteşti mai departe.

         – Dar de ce-ai îngenuncheat?

         – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

         – E vorba de o amuletă.

         – De-o amuletă…

         – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

         – Ce-ţi spunea?

         – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

         – Şi-ntr-o noapte…

         – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

         – Şi pe urmă?

–  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

         – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

         – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

         – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

         – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

         – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

         Continue reading „George ANCA: Adio Puși DINULESCU”

Eleonora SCHIPOR: Ilie Motrescu- 50 de ani de nemurire

        La 26 august anul curent se împlinesc 50 de ani de la moartea tragică a unuia dintre cei mai mari poeți bucovineni din perioada postbelică Ilie Motrescu din frumoasa localitate montană Crasna.

         Poetul-martir al neamului nostru, cel care s-a jertfit pe altarul neamului românesc pentru limbă, poezie, credință, adevăr, dreptate, neam, baștină…

         În ultimii aproape 20 de ani s-au scris multe și s-au publicat despre opera, viața și destinul tragic al acestul vrednic fiu al neamului nostru.

         Nu vom vorbi astăzi despre cele scrise și tipărite cu anumite detalii, căci cititorii noștri le cunosc deja. Reamintim pe scurt unle date biografice. S-a născut la 18 august 1941 în comuna Crasna. După absolvirea școlii și-a continuat studiile la institutl pedagogic din Bălți la facultatea de filologie și muzică. După serviciul militar s-a întors în satul de baștină lucrând un timp profesor școlar. S-a transferat la Cernăuți, angajându-se ca lucrător literar în secția de cultură a unicului ziar românesc (moldovenesc pe atunci) „Zorile Bucovinei”. Îi păceau sportul și muzica, în special cântecele populare. În afară de munca de ziarist a scris și poezii, câteva reușind să le publice. Aproape trei ani a muncit la ziar, și în ziua de 26 iule a anului 1969 a dispărut fără urmă. A fost găsit cu eforturile familiei și a prietenilor, care cu eforturi supraomenești au descoperit asasinul pus la cale de iscoadele fostului KGB sovietic. Aproape 20 de ani nimeni n-a avut voie să-i pomeneascvă numele. După ce „cortina ” de fier a căzut au început a i se tipări poeziile, articolele publicistice, amintirile, însemnările… Odată cu apariția cărții „Hora vieții” (2000) îngrijită de fostul său coleg și prieten Ion Țâbuleac din Moldova, a început și suita de manifestări omagiale dedicate vieții și operei lui Ilie Motrescu.

 

         Pe parcursul anilor cu eforturile și sprijinul fraților și surorii de  la Crasna a fost valorificată aproape în întregime ceea ce a fost găsit după dispariția fratelui lor, adică versurile începătoare, care mai apoi cu sprijinul unor oameni de bună credință au fost adunate între copertele cărții „Cântarea Carpaților”, au fost scoase la iveală aproape toate fotografiile poetului din copilărie până la tinerețea-i neterminată. Poezia sa matură, articolele publicistice, însemnările, citatele și câteva dedicații, cât și o serie de fotografii au fost adunate între copertele cărții „Hora vieții” apărută la Timișoara, grație lui Ion Țâbuleac. Cu vreo doi ani în urmă tot Ion Țâbuleac a mai scos de sub tipar cartea  lui Ilie Motrescu „Am iubit cu atâta nădejde…” La București, neobositul domn Laurențiu Dragomir, acutalmente directorul APP Protecția Patrimoniului a scos de sub tipar cartea „Restituiri – Ilie Motrescu”. Personal am publicat până în prezent patru cărți dedicate poetului, materialele pentru ele adunându-le de prin ziare, dar mai ales puse la dispoziție de familia sa din Crasna. Tot cu sprijinul moral al familiei am reușit să scot cu câțiva ani în urmă  la editura „Cuvântul” din Herța o carte cu folclorul cules la baștină de harnicul poet intitulată „Pagini de folclor crăsnean”. Cu câțiva ani în urmă la rugămintea mea doamna Maria Gulei din localitatea Banila pe Siret, a tradus versurile poetului din culegerea „Cântarea Carpaților” în limba ucraineană. Avem astfel o carte de versuri bilingvă, pentru ca ucrainenii să cunoască opera poetului român. Tot această neobosită doamnă i-a dedicat în limba ucraineană și câteva poezii. În rest am publicat și continui să public prin ziare, reviste, almanahuri articole despre Ilie Motrescu nu numai în lmba română, dar și în ucraineană, ba am publicat cu mai mulți ani în urmă și un articol întru-n ziar din Franța, cu sprijinul unui domn care ne-a citit lecții la cursurile de perfecționare a cadrelor didactice. La cei 75 de ani de la nașterea  poetului crăsnean am scos de sub tipar un scurt sumar bibliografic bilingv pentru bibliotecile din raionul Storojineț.

         Zeci de scriitori, ziariști, profesori, oameni de știință, cultură, artă i-au dedicat  proză și versuri poetului crăsănean în diferite perioade și din diferită țări. Versuri i-au scris și publicat poeții populari și chiar copiii.

         S-au organizat în toți acești ani 5 ediții ale festivalului de poezie pentru copii și tineret „Ilie Motrescu, sub egida Societății „Junimea” din Cernăuți.  Avocatul, poetul și epigramistul Emil Ianuș din Horodnic, județul Suceava  i-a sculptat chipul său în lemn. Într-o zi sper să ajung acolo să-l văd, având invitația deja de mai mulți ani.

         Le sunt sincer recunoscătoare ucrainenilor, dar și românilor, care prin intermediul meu au contribuit la înveșnicirea în neuitare a poetului crăsnean. Astfel regretatul compozitor ucrainean Cuzma Smali din Chițmani, a pus pe note muzicale un vers din culegerea „Cântarea Carpaților”, pictorul Mîcola Bendas din Storojineț, i-a pictat chipul, iar meșterița populară, profesoara Liubov Vascul din Mihalcea, r. Storijineț, a cusut chipul său pe un ștergar. Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Ilie Motrescu- 50 de ani de nemurire”

Elena FEDOREAC: În amintirea lui Ilie Motrescu

Crasna lui Ilie Motrescu

 

Falnici brazi la Crasna-n sus,

Care faimă le-a adus,

La Crasna sub munți anume,

S-a născut pe acestă lume,

Un poet de omenie

Cum a fost Motrescu Ilie.

Un poet dintre mulți frați,

De sub poale de Carpați.

Un român adevărat,

Care nu va fi uitat.

Pentru toți va rămânea

Tânăr cum a fost cândva.

Că și urma lui rămâne

De-acum pentru toți românii.

Mulți români, uniți ca frații

Și dincolo de Carpați.

Peste Nistru, peste prut,

Toți românii l-au știut.

Orice pagină scria,

El cu Crasna se mândrea.

Crasna, satul lui iubit

Unde a copilărit.

Tot în Crasna a ajuns,

Tânăr în mormânt l-au pus.

Dar el nu va fi uitat,

Nici de oamenii din sat.

Este-n cartea «Hora vieții»

Scrisă-n anii tinereții.

 

 

În amintirea lui Ilie Motrescu

 

Ilie când ai murit,

Chiar și Prutul te-a jelit.

Apa murmura a jale

Despre a ta înmormântare.

Frații te-așteptau să vi

Te căutau printre cei vii,

Tu în mâlul Prutului

Nu puteai nimic să spui,

Ca să vie frații toți

Să te caute printre cei morți.

Să ridice bolovanii

Unde te-au îngropat dușmanii,

Fără cruce și sicriu,

Toți să creadă că ești viu.

Continue reading „Elena FEDOREAC: În amintirea lui Ilie Motrescu”

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ultimul poem

Ultimul poem
                         (In memoriam Adrian Păunescu)

 

Vinovat de povara iubirii, trist ca un zeu,
A plecat la o întâlnire cu Dumnezeu.
Să-i spună poeme despre o ţară tristă,
Despre Dacia din vise şi starea egocentristă.

 

Din ceruri vocea poetului ca un tunet răzbate,
Dumnezeul nostru dă-ne putere şi dreptate.
Noi suntem frumoşi ca brazii cu-o istorie în piatră,
Dor mi-e de România, mai dă-mi viaţă încă odată.

 

Ridicaţi-vă fraţilor, vulturele din stemă e un semn,
Aici din ceruri declar Reunirea ca ultimul poem.
Chemaţi acasă Basarabia, refaceţi Dacia Mare,
Să fim o ţară intreagă, fără frontiere şi vame.

 

Şi, totuşi, există iubire şi o ţară milenară,
Iubiţi-vă fraţilor, de la aceeaşi sfântă mamă.
Mi-e dor de voi, de munţii cu zăpada în coarne.
Dă-mi încă o viaţă să-mi văd ţara unită, Doamne.

———————————-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

20 iulie 2019

 

Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…

În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY

Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…

Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori  la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”

Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.

Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky  a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…”

Gheorghe A STROIA: Cât dor?

(POEM PENTRU PĂRINȚI)

 

Părinților mei, Andrei – pe 4 iunie ar fi împlinit 85 de ani, la 23 de ani de la plecarea în Veșnicie și Aurica – pe 6 iunie ar fi împlinit 80 de ani, la 16 ani de la plecarea în Veșnicie…

 

Încă un an s-a dus

din Veșnicie,
câți vor mai fi,

doar Domnul îi mai știe,
de câte ori

în marea cea de Timp,
vom suspina

cu lacrimi fără nimb?

Câți ani și

câte zile-veacuri
vor trece peste

noi – fragile vreascuri,
câți nori vor fulgera

din cer înspre pământ,
câtă lumină

mai găsi-vom în Cuvânt!?

Câți sori s-or perinda

prin Univers,
fără să-ncapă

într-un singur vers
și câte galaxii

vor trece-n neființă,
câtă putere

mai este în Ființă?

Cât Dor sosi-va-n

valuri din Eter,
odată cu stelele

ce rând pe rând tot pier
și câte sentimente

vor dispărea în fum,
cât Timp e strâns

în praful de pe drum?

Nimeni nu știe,

nimeni n-are habar,
doar Domnul cunoaște

al vieții tainic Har,
doar El le dăruiește,

asta-I e menirea,
Promite că în veci

va rămânea IUBIREA!!!

––––––––––––––

Cu recunoștință și eternă iubire,

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

6 iunie 2019

 

Al. Florin ŢENE: Poetul Ady Endre simbol al prieteniei dintre poeții români și maghiari (100 de ani de la trecerea în eternitate)

Sălăjan, prin naștere, poetul Ady Endre (născut la 27 noiembrie 1877), într-o famile de nobili scăpătați, din comuna Căuși, a învățat la Mincențiu, iar din 1886, continuând studiile liceeale la Carei, la liceul piarist.În această perioadă se împrietenește cu pictorul român Aurel Popp, prietenie care durează toată viața. Din 1892 învață la Zalău. Încă din liceu începe să scrie, fiind și un pasionat cititor de literatură maghiară, română și universală. În anul 1896 dă bacalaureatul. În același an, mai precis în 22 martie 1896 debutează cu poezie în jurnalul „Szilágy”

            În 1903 o cunoaște pe Diósy Ödönné, Brüll Adél (Léda). Léda locuiește la Paris și este soția unui om bogat. Ady se îndrăgostește de ea, și o urmează la Paris. Léda devine muza lui Ady. Între 1904 și 1911 a petrecut perioade mai lungi la Paris, oraș a cărui atmosferă a exercitat o influență modelatoare asupra creației sale poetice.

            În 1914 se căsătorește cu Boncza Berta, cu care coresponda încă din 1911. Pe Berta o numește în poezii „Csinszka”.Între Ady și Octavian Goga, în acea perioadă, se forma o prietenie sinceră.

            În literatura maghiară este primul poet care introduce un stil nou în poezie. Poezia lui este influențată de BaudelaireVerlaine. Este un poet simbolist. Simboluri des folosite: Dumnezeu, Bani, Léda. Întodeauna scrie simbolurile cu literă mare.Printre temele sale poetice se regăsesc toate domeniile, mai importante ale existenței umane, acestea fiind  dragosteamoarteareligiabaniirăzboiul. Poetul a fost un patriot, un revoluționar și un european exemplar. Volumul “Új versek “reprezintă o adevărată piatră de hotar în literatura maghiară, marcând nașterea poeziei maghiare moderne. Dar adevăratul succes vine odată cu al patrulea volum,”Vér és arany”, care îi va aduce și recunoașterea criticilor.

Ady nu a fost cunoscut doar ca poet ci și ca jurnalist. Astfel, o mare parte din poeziile și eseurile sale apar începând cu 1908 în primul număr al revistei literare “Nyuga” („Occidentul”), al cărei colaborator va rămâne până la sfârșitul vieții, iar începând cu 1912 va deveni și unul dintre redactorii revistei.

În 1908 este unul dintre fondatorii grupării literare A Holnap („Ziua de mâine”) de la Oradea.

De-alungul vieții sale publică volumele: Versek (Debrețin, iunie 1899) (Poezii), Még egyszer (Oradea, 1903) (Încă o dată), Új versek (februarie 1906) (Poezii noi),Vér és arany (1907) (Sânge și aur),Az Illés szekerén (1908) (Pe căruța lui Illés),Szeretném, ha szeretnének (1909) (Aș vrea să fiu iubit), A Minden-Titkok versei (1910) (Poezia secretelor), A menekülő Élet (1912), (Viața fugitivă) Margita élni akar (1912) (Marghita vrea să trăiască), A Magunk szerelme (1913) (Iubirea noastră), Ki látott engem? (1914) (Cine m-a văzut?), A halottak élén (1918) (În fruntea morților), Az utolsó hajók (1923) (Ultimele vapoare).

            Domeniul pe care se află astăzi fostul conac al poetului, a aparținut avocatului Miklos Boncza din Huedin. La sfârșitul secolului XIX, acesta va ridica un castel aici, la insistențele nepoatei sale, fiica unei surorii a sa. Ulterior nepoata se va mărita cu unchiul Miklos Boncza, din căsnicia lor venind pe lume Berta Boncza, cunoscută și sub numele de Csinszka, cea care ulterior va deveni soția lui Ady Endre. Aceasta își va petrece copilăria pe domeniul de la Ciucea, iar după căsătoria din 1914 cu Ady, domeniul le va deveni reședință în perioada 1915-1917. Ulterior cei doi se vor muta la Budapesta.

            După moartea lui Ady Endre din ianuarie 1919, Berta îi scrie lui Goga, oferindu-i domeniul spre vânzare. Dată fiind prietenia strânsă care existase dintre el și Ady, acesta se va deplasa la Ciucea în vara anului 1919 împreună cu Alexandru Hodoș, redactorul revistei „Țara noastră” Constată că imobilul se află înr-o stare proastă, dar decide totuși să îl cumpere la prețul solicitat de văduva lui Ady, în pofida opoziției Veturiei Goga. Aceasta scria ulterior:

Eu eram în contră să cumpărăm o ruină. Octavian mi-a răspuns: „Nu se pune chestiunea așa. O văduvă nu se refuză și cînd acea văduvă este văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi să o fac cadou cuiva.”” Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poetul Ady Endre simbol al prieteniei dintre poeții români și maghiari (100 de ani de la trecerea în eternitate)”

Elena VOLCINSCHI: Amintindu-mi de tata…

AMINTINDU-MI DE TATA…
                                  (In memoriam tatălui meu-Ioan Volcinschi)

 

Încondeia furtuna cu lacrimile calme,
Rânjetul unui soare apatic, veștejit,
Când norii-și împleteau învolburarea-n palme,
Prin stele îndepărtate luna ardea mocnit

Din amintiri, eu încercam, să îl pictez pe tata…
Vroiam să plâng ca norii, dar mă-necam în plâns,
Convulsia tăcerii țâșnise dintr-o dată
Din pieptul meu firav, ce nu se voia-nvins.

Destinul i-a fost frânt în vara lui de jele
Când nu și-a mai rotit, alt cerc peste tulpină,
Doar se usca încet, și se îndoia de șele,
Până s-a prăbușit în neguroasa tină.
……………………………………………………………..
Contur afla-ntunericul cu încheieturi de zid,
Cuprins în adâncimea, unor-nnegrite sfere,
Căderi de aer proaspăt alunecau în vid
Un astru își strălucea… Lumina de Înviere!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

 

Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM

Ai plecat atât de repede, urcând în spirala Netimpului, peste cărbunii încinși, peste veninurile acestei lumi,  peste răutate și indiferență, peste orgolii și preamăriri, peste prietenii nesincere, peste gânduri fățarnice. Oricum, Tu ai fost mereu deasupra oricăror micimi și răutăți, dreptatea a fost mereu de partea ta , umblând desculță și neprihănită.

 

Nu ai avut decât cuvinte de susținere, privire blândă și îngăduitoare, pentru cei care au încercat, fără să viseze prea departe, la un loc printre Omenii Cetății. Ți-ai călcat pe suflet și ai întins o mână de ajutor, iar flerul tău a confirmat doar Valoarea. Ai fost un bun samaritean, ai dezinfectat rănile literaturii, chiar dacă durerea unora a fost mare, dar justificată. Sufletul tău nu a cunoscut minciuna, a recuzat nonvaloarea, a adăugat lumină în fiecare rând. Nu ai vrut să dovedești nimănui nimic, nu ți-a păsat de păreri nici nu ai probat slugărnicia, ci ai rămas vertical în toate. Pentru lupta dusă cu încăpățânare, talent, dezinvoltură, pe tărâmul sacru dar arid al culturii, sufletul tău mare merită CUNUNA MUCENICIEI.

 

TE IUBIM, FRATE MARINE, până dincolo de stele, pentru felul tău minunat de a fi! Cuvintele sunt prea puține sau poate prea sărace, dar TU, MAESTRU AL CUVÂNTULUI, le vei înțelege. Te implor să simți și să înțelegi durerea noastră, a celor care ne-am bizuit pe tine, cărora ne-ai fost ajutor și nădejde.

 

Nu pot să nu îmi amintesc frumoasele și memorabilele cuvinte din interviul pe care mi l-ai acordat cu plăcere ÎN DIALOG CU INIMA, afirmând că ai avut impresia că te afli la spovedanie. Îl redau mai jos, ca mulți din cei care nu te cunosc sau nu au avut onoarea să te întâlnească, să te regăsească AICI, în lumea ta, pe care cu generozitate ne-ai dăruit-o nouă.

 

Veșnică, duioasă și pioasă amintire, PRIETEN DRAG DE DINCOLO DE STELE! Pomenită fie amintirea ta! LA MULȚI ANI, ÎNTRU VEȘNICIE, DRAGUL NOSTRU MARIN IFRIM!

 

Gheorghe A. STROIA și familia pe care atât de mult ai iubit-o – ARMONII CULTURALE.

 

14-15 MARTIE 2019

 

 

ÎN DIALOG CU INIMA… MARIN IFRIM

*********************************************

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

 

Marin IFRIM: Sunt fiul unor oameni de la țară. Ambii mei părinți au plecat de pe această lume. Sunt un om simplu, care, în urmă cu cinci decenii, a părăsit satul natal. La 17 ani și jumătate deja munceam într-o fabrică. Am avut o viață sentimentală complexă. Pentru mine, familia a fost ceva ce ține de supraviețuire, mai ales după moartea soției, Nela Ifrim, acum 27 de ani. Nu intru în amănunte. Am trăit și am luptat pentru copiii mei. Acum ei sunt oameni mari, la casele lor, cum se zice-n popor. Am trei copii din două căsătorii. Despre prieteni, ce să spun, după 40 de ani de încredere în ei, mi-am dat seama cât de mult am pierdut. Am renunțat aproape la toți. Mă simt mai bine, nu mai are cine să mă iluzioneze, să mă spioneze și să mă toarne în urechile altora. Da, familia are ”conotații sacre”. Așa a rânduit Cel de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

 

Marin IFRIM: Îmi amintesc cu emoție de profesoara mea de română, doamna Maria Dinu, o femeie înaltă, sobră, frumoasă și cu un tact pedagogic ieșit din comun. Lecțiile ei erau simple și eficiente. Pe lângă instrucția obișnuită, ne punea pe fiecare să citim câte o pagină din Cuore – inimă de copil de Edmondo de Amicis. Aceasta este cea mai frumoasă amintire din copilărie: chipul de regină a celei care mi-a îndreptat ochii spre paginile cărților.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Marin IFRIM: Nu am intenționat să devin scriitor. Elev fiind, în orașul Brăila, rupt de lângă ai mei, am devenit nostalgic și am început să scriu! Scrisori, nu altceva. Aveam vreo 15 ani și nu știam nimic despre literatură, despre reviste literare etc. Scriam părinților, prietenilor, fetelor cu care copilărisem în colțul meu de rai situat la ”granița” dintre județele Brăila și Buzău. Scriam zilnic și primeam de fiecare dată răspuns. M-a luat valul scrisului și am încercat să scriu un fel de roman polițist. Nu a mers, nu aveam suflul necesar. Îmi venea mai ușor să ”compun” careuri de cuvinte încrucișate. Până la debut, în revista ”Familia”, în anii 80, scrisul a mocnit în mine vreo 10 ani.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

 

Marin IFRIM: Nu știu să fi avut vreun motiv anume. Cred că a fost, mai degrabă, un fel de chemare genetică. Mai ales că mă consider un scriitor nativ, autodidact, particular până la enzime. În neamul meu, al ifrimilor, se scrie ca la carnaval. La început, am scris doar în ideea frumosului. Pur sentimental. Acum scriu determinat de starea jalnică a națiunii, inclusiv de starea culturală/literară. Singurul meu atu ar fi acesta: scriu în orb, pe nerăsuflate, fără teama vreunei pedepse critice. Scrisul meu nu aduce nimic nou. Doar numele meu e nou. După atâția marini ( Preda, Sorescu, Mincu etc.) a venit și un Ifrim. Asta e situația. E loc și pentru mine. Așa mă iluzionez…

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Marin IFRIM: Sunt un pic dezorientat, nedumirit. Mi se tot spune că, dacă aș fi trăit în București, aș fi fost un mare scriitor. Nu înțeleg în ruptul capului de ce numai în București te poți afirma. Eu nu scriu ca să mă afirm, scriu ca să descarc niște energii, niște aure cuvenite inclusiv oamenilor simpli. Trăiesc cu iluzia că dăruiesc secunde eterne celor din lumea mea literară. Scrisul meu nu trebuie să se sincronizeze cu scrisul contemporan. Iubirea de acum o mie de ani era la fel ca și cea de azi. Refuz să-mi raportez scrisul la contemporaneitate, deși cad mereu în ispita realității. Mă gândesc la scriitorii antici sau la clasicii literaturii noastre. Toți avem convingerea că trebuie să le depășim valoarea, chiar dacă nu știm în ce sens curge timpul. Ei, clasicii,  oricum, au scris mai bine și mai convingător decât noi. Eu cred că nu trebuie să o luăm înaintea lui Eminescu, nu suntem la atletism, treaba e mult mai subtilă. Ca să scrii mai bine decât clasicii noștri, trebuie să o iei înapoi, în trecut, de la ei până în negurile timpului. Pare un fel de joacă SF cu Silvester Stallone în rolul principal. Mie îmi reproșez faptul că nu am scris tot ce mi-a trecut prin gând, scriitorilor de azi le reproșez adeziunea necondiționată la formula turmei. Găștile, oh găștile! Continue reading „Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Sivestri, o Floare a Culturii

ARTUR SILVESTRI, O FLOARE A CULTURII

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind cu noile-i culori,

E semnul Providenței, puterii creatoare,

Ce ne-nsenină fruntea de veșnici trecători!

 

ARTUR SILVESTRI o floare a Culturii,

A-mbogățit o Țară și sufletul de Neam,

Gândirea-i era geniu, izvor de adevăr

Istoriei române din vremi de când eram!

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind mireasma ce cu zefirul vine,

Trezește și adună mulțimi de harnice ființe

Culegătoare de nectar, iubitele albine!

 

ARTUR SILVESTRI e semn arhetipal,

Iar Duhu-i pătrunsu-ne-a în trup,

A fost Românul, o harnică albină,

A fost și zeu, si leu, și lup!

 

Simbol de-nțelepciune El ne este,

Lumina tricoloră pe Carpați,

Ca să lumine calea cea creștină,

Calea Unirii între Frați!

 

Aduce-ți-i gânduri sfinte, flori

Semănate pe orice suflet tânăr,

Și spre Ceahlău să îndreptăm privirea,

Iubirea, Cântări fără de număr !”

––––––––––––––

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

19 martie 2019