Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM

Ai plecat atât de repede, urcând în spirala Netimpului, peste cărbunii încinși, peste veninurile acestei lumi,  peste răutate și indiferență, peste orgolii și preamăriri, peste prietenii nesincere, peste gânduri fățarnice. Oricum, Tu ai fost mereu deasupra oricăror micimi și răutăți, dreptatea a fost mereu de partea ta , umblând desculță și neprihănită.

 

Nu ai avut decât cuvinte de susținere, privire blândă și îngăduitoare, pentru cei care au încercat, fără să viseze prea departe, la un loc printre Omenii Cetății. Ți-ai călcat pe suflet și ai întins o mână de ajutor, iar flerul tău a confirmat doar Valoarea. Ai fost un bun samaritean, ai dezinfectat rănile literaturii, chiar dacă durerea unora a fost mare, dar justificată. Sufletul tău nu a cunoscut minciuna, a recuzat nonvaloarea, a adăugat lumină în fiecare rând. Nu ai vrut să dovedești nimănui nimic, nu ți-a păsat de păreri nici nu ai probat slugărnicia, ci ai rămas vertical în toate. Pentru lupta dusă cu încăpățânare, talent, dezinvoltură, pe tărâmul sacru dar arid al culturii, sufletul tău mare merită CUNUNA MUCENICIEI.

 

TE IUBIM, FRATE MARINE, până dincolo de stele, pentru felul tău minunat de a fi! Cuvintele sunt prea puține sau poate prea sărace, dar TU, MAESTRU AL CUVÂNTULUI, le vei înțelege. Te implor să simți și să înțelegi durerea noastră, a celor care ne-am bizuit pe tine, cărora ne-ai fost ajutor și nădejde.

 

Nu pot să nu îmi amintesc frumoasele și memorabilele cuvinte din interviul pe care mi l-ai acordat cu plăcere ÎN DIALOG CU INIMA, afirmând că ai avut impresia că te afli la spovedanie. Îl redau mai jos, ca mulți din cei care nu te cunosc sau nu au avut onoarea să te întâlnească, să te regăsească AICI, în lumea ta, pe care cu generozitate ne-ai dăruit-o nouă.

 

Veșnică, duioasă și pioasă amintire, PRIETEN DRAG DE DINCOLO DE STELE! Pomenită fie amintirea ta! LA MULȚI ANI, ÎNTRU VEȘNICIE, DRAGUL NOSTRU MARIN IFRIM!

 

Gheorghe A. STROIA și familia pe care atât de mult ai iubit-o – ARMONII CULTURALE.

 

14-15 MARTIE 2019

 

 

ÎN DIALOG CU INIMA… MARIN IFRIM

*********************************************

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

 

Marin IFRIM: Sunt fiul unor oameni de la țară. Ambii mei părinți au plecat de pe această lume. Sunt un om simplu, care, în urmă cu cinci decenii, a părăsit satul natal. La 17 ani și jumătate deja munceam într-o fabrică. Am avut o viață sentimentală complexă. Pentru mine, familia a fost ceva ce ține de supraviețuire, mai ales după moartea soției, Nela Ifrim, acum 27 de ani. Nu intru în amănunte. Am trăit și am luptat pentru copiii mei. Acum ei sunt oameni mari, la casele lor, cum se zice-n popor. Am trei copii din două căsătorii. Despre prieteni, ce să spun, după 40 de ani de încredere în ei, mi-am dat seama cât de mult am pierdut. Am renunțat aproape la toți. Mă simt mai bine, nu mai are cine să mă iluzioneze, să mă spioneze și să mă toarne în urechile altora. Da, familia are ”conotații sacre”. Așa a rânduit Cel de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

 

Marin IFRIM: Îmi amintesc cu emoție de profesoara mea de română, doamna Maria Dinu, o femeie înaltă, sobră, frumoasă și cu un tact pedagogic ieșit din comun. Lecțiile ei erau simple și eficiente. Pe lângă instrucția obișnuită, ne punea pe fiecare să citim câte o pagină din Cuore – inimă de copil de Edmondo de Amicis. Aceasta este cea mai frumoasă amintire din copilărie: chipul de regină a celei care mi-a îndreptat ochii spre paginile cărților.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Marin IFRIM: Nu am intenționat să devin scriitor. Elev fiind, în orașul Brăila, rupt de lângă ai mei, am devenit nostalgic și am început să scriu! Scrisori, nu altceva. Aveam vreo 15 ani și nu știam nimic despre literatură, despre reviste literare etc. Scriam părinților, prietenilor, fetelor cu care copilărisem în colțul meu de rai situat la ”granița” dintre județele Brăila și Buzău. Scriam zilnic și primeam de fiecare dată răspuns. M-a luat valul scrisului și am încercat să scriu un fel de roman polițist. Nu a mers, nu aveam suflul necesar. Îmi venea mai ușor să ”compun” careuri de cuvinte încrucișate. Până la debut, în revista ”Familia”, în anii 80, scrisul a mocnit în mine vreo 10 ani.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

 

Marin IFRIM: Nu știu să fi avut vreun motiv anume. Cred că a fost, mai degrabă, un fel de chemare genetică. Mai ales că mă consider un scriitor nativ, autodidact, particular până la enzime. În neamul meu, al ifrimilor, se scrie ca la carnaval. La început, am scris doar în ideea frumosului. Pur sentimental. Acum scriu determinat de starea jalnică a națiunii, inclusiv de starea culturală/literară. Singurul meu atu ar fi acesta: scriu în orb, pe nerăsuflate, fără teama vreunei pedepse critice. Scrisul meu nu aduce nimic nou. Doar numele meu e nou. După atâția marini ( Preda, Sorescu, Mincu etc.) a venit și un Ifrim. Asta e situația. E loc și pentru mine. Așa mă iluzionez…

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Marin IFRIM: Sunt un pic dezorientat, nedumirit. Mi se tot spune că, dacă aș fi trăit în București, aș fi fost un mare scriitor. Nu înțeleg în ruptul capului de ce numai în București te poți afirma. Eu nu scriu ca să mă afirm, scriu ca să descarc niște energii, niște aure cuvenite inclusiv oamenilor simpli. Trăiesc cu iluzia că dăruiesc secunde eterne celor din lumea mea literară. Scrisul meu nu trebuie să se sincronizeze cu scrisul contemporan. Iubirea de acum o mie de ani era la fel ca și cea de azi. Refuz să-mi raportez scrisul la contemporaneitate, deși cad mereu în ispita realității. Mă gândesc la scriitorii antici sau la clasicii literaturii noastre. Toți avem convingerea că trebuie să le depășim valoarea, chiar dacă nu știm în ce sens curge timpul. Ei, clasicii,  oricum, au scris mai bine și mai convingător decât noi. Eu cred că nu trebuie să o luăm înaintea lui Eminescu, nu suntem la atletism, treaba e mult mai subtilă. Ca să scrii mai bine decât clasicii noștri, trebuie să o iei înapoi, în trecut, de la ei până în negurile timpului. Pare un fel de joacă SF cu Silvester Stallone în rolul principal. Mie îmi reproșez faptul că nu am scris tot ce mi-a trecut prin gând, scriitorilor de azi le reproșez adeziunea necondiționată la formula turmei. Găștile, oh găștile! Continue reading „Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM”

Vasilica GRIGORAȘ: Paradoxul şi savoarea poemelor lui Girel Barbu

Prin generozitatea poetului Girel Barbu, a ajuns la mine (în format electronic) una din cărţile domniei sale, intitulată „Zgomot şi tăcere”, tipărită la  Editura Rafet, din Râmnicu-Sărat, 2017, sub egida Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română (USELR) şi a Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), urmând a fi lansată, împreună cu alte volume, la mijlocul lunii cadourilor, la Buzău. Frumos dar pentru minunaţii buzoieni, iubitori ai poeziei, literaturii, culturii şi spiritualităţi.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Paradoxul şi savoarea poemelor lui Girel Barbu”