Magdalena ALBU: Teatru – Leul în iarnă – O lume în miniatură, care a fost

In memoriam

CARMEN STĂNESCU,

prin dispariția căreia se încheie o lume a eleganței

și a inteligenței actului scenic

Există, uneori, emoţii ce se impun a fi, înainte de toate, trăite şi, mai apoi, aşezate, sofisticat şi metaforic, în cuvinte. Poate şi pentru faptul că toata avalanşa de vorbe ce s-ar aburca neruşinate peste spaţiul ego-ului tău personal – cu generozitate umplut de superbia unei interpretări artistice unicat -, ar sparge în mii de bucăţi geometria perfectă a unui întreg componistic regăsit în totalitate într-una dintre creaţiile de marcă ale scenei teatrale româneşti, este vorba despre piesa americanului James Goldman, „Leul în iarna”, care i-a adus acestuia, în 1968, consacrarea deplină ca scriitor, prin decernarea premiului Oscar pentru cel mai bun scenariu.

Goldman croieşte din replici o lume profund conflictuală a secolului al XII-lea, unde barbaria violenţei şi lupta acerbă pentru câştigarea tronului Angliei sunt cunoscutele unei ecuaţii existenţiale ce aduce în prim-plan caracteristica propriei sale esenţe – putreziciunea morală a unei fiinţe umane, care poartă în sufletul său nu germenele fast al iubirii depline şi necondiţionate de ceilalţi, ci microbul ucigaş şi anacronic al războiului şi al urii demenţiale. Ţesătura dramaturgică goldmaniană ne poziţionează spaţial în Anglia anului 1138, deloc întâmplător în vremea Crăciunului, când istoria acelor timpuri era scrisă în tandem de regele Henry al II-lea Plantagenetul, de soţia sa, Alienor de Aquitania, şi de cei trei fii ai lor: Richard, Geoffrey şi John. Viziunea regizorală a lui Petre Bokor asupra unui moment de istorie atât de îndepărtat şi de agitat al englezilor este una originală şi deosebit de fascinantă, care prilejuieşte bucuria întâlnirii pe scândura scenei a două tuşe diferite ale teatrului românesc – mai mult ca perfect armonizate şi „exploatate” artistic de către Bokor -, mă refer aici la legendele vii Carmen Stănescu – Damian Crâşmaru şi tinerii talentaţi: Medeea Marinescu, Vlad Ivanov, Marius Rizea, Dragoş Ionescu şi Gavril Pătru.

Continue reading „Magdalena ALBU: Teatru – Leul în iarnă – O lume în miniatură, care a fost” →

Dumitru Puiu Popescu: Remember Mihai Stănescu

A plecat dintre noi , la 78 de ani, Mihai Stănescu, unul dintre cei mai mari caricaturiști români, și poate cel mai incomod artist plastic din anii regimului trecut.

Am fost onorați să-l cunoaștem, în vreme, pe Mihai Stănescu. O valoare a culturii românești, un om special, un prieten bun.

O parte din caricaturile lui Mihai Stănescu au fost lansate și la întâlnirile grupului de la Observatorul, vezi ;

http://www.observatorul.com/events_main.asp

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Mihai Stanescu, îi vom păstra o minunată amintire !

–––––––

Dumitru Puiu Popescu

Observatorul, Toronto

15 aprilie 2018

Victor COBZAC: În ajun de Paștele Blajinilor

ÎN AJUN DE PAȘTELE BLAJINILOR

In memoriam parinților mei:
Olga Lozovanu și Andrei Cobzac

Cimitir,
cruci șlefuite,
când de-o ploaie, când de-un vânt,
dorm părinții în țărână,
doi, o apă
și-un pământ.

Dorm
ca doi copii,
alături, cot la cot, umăr la umăr,
pe un pat, în huma rece,
dorm cu zile
fără număr.

Nici
un Soare,
să răzbată, cu o rază, până la ei,
să le toarne-n vis lumină,
dorm ca niște
Dumnezei.

Numai
lacrima răzbate,
curge din streașină-n mormânt,
pe căi, numai de ea știute,
prin a humei
labirint.

Doamne,
dacă ești în cer,
mai fă-ți treabă… pre Pământ,
treci de pragul unei inimi
și-i mai spune
un cuvânt.

Dacă poți,
dă-i alinare,
prin câte trece… dă-i putere
și cu bunătatea-ți sacră
unge-i rănile
cu miere.

Și mai am
o rugăminte,
numai una… cea… mai mică,
dacă lunec, cad… firește,
cu-a Ta mână
mă ridică.

––––––––-

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

12 aprilie, 2018

Eleonora SCHIPOR: Martie fără Nicolae Motrescu – In memoriam

I-a fost dat să vină pe lume în ziua de 22 martie a unui an cam greu, 1944. Pe stil vechi sărbătorim în această zi 40 de sfinţi.

Aşa a vrut soarta, probabil, ca tot într-o zi de primăvară să plece subit, neaşteptat, pe alt tărâm. Iată că la 18 martie, anul curent, s-au împlinit deja 10 ani de când nu-l mai avem printre noi. Nu-i mai auzim vocea cu un tembru deosebit, nu-i admirăm statura dreaptă şi ţinuta-i demnă. Profesorul, publicistul, autorul de cărţi, omul şi crăsneanul Nicolaie Motrescu a plecat într-un martie al anului 2008 spre zările albastre. A fost şi a rămas pentru totdeauna fratele mai mic al regretatului poet crăsnean Ilie Motrescu.

A fost un bun român, un mare patriot al neamului şi baştinii chiar şi în acele vremuri de restrişte, fapt pentru care a suferit toată viaţa. Alături de regretatul său frate Ştefan Motrescu, fizicianul cu suflet de poet, a ţinut făclia românismului aprinsă acolo, în Crasna lor dragă, susţinuţi şi îndemnaţi şi de ceilalţi fraţi şi unica lor soră Maria.

A reuşit să scoată (mai mult pe cheltuială proprie) în cei 64 de ani cât i-a fost hărăzit pe acest pământ 3 cărţi de valoare pentru baştina-i dragă:

„Biserica „Sfânta Treime” din Crasna”,

„Crasna Bucovinei” – publicistică,

„Crasna Bucovinei” – folclor.

La un an după neaşteptata-i dispariţie subsemnata a scos de sub tipar cartea „Ca bradul la poale de munte” în memoria şi amintirea-i luminoasă…

Profesorul, publicistul, folcloristul Nicolae Motrescu avea încă multe de spus şi de scris… dar n-a reuşit să ducă la bun sfârşit intenţiile, să-şi realizeze visele…

Aşa i-a fost hărăzit…

Pe urmă, acel lucru început de dânsul, adunarea şi selectarea folclorului crăsnean, l-a continuat, luptând cu greutăţile vieţii, draga lui soră d-na Maria Motrescu-Popescu.

Iar nouă nu ne rămâne decât să facem ceva frumos în amintirea sa, să nu uităm acea urmă de neuitat, înveşmântată în cărţi, ziare, fapte bune, activitate intensă, demnitate, curaj, profesionalizm, corectitudine, mândrie şi românism de care a dat dovadă neuitatul om şi crăsnean Nicolae Motrescu.

——————————–

Eleonora SCHIPOR

Cernăuți

22 martie 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Slujirea Cuvântului

„Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/

Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.//

Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/

Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.”

(Maica Teodosia/ Zorica Laţcu, Tăcere)

De peste un secol spre un mileniu şi mai mult Mihail Eminescu, întronizează sub sceptrul dinastic al creaţiei sale profetice, generaţie după generaţie, prin aleşii gândirii-Ucenicii lui chemaţi, stimulându-i spre broderia cuvântului frumos, ţesut cu har, cu migală, cu fior, cu lumină şi dor pe marea porfiră a culturii noastre geniale.

Deşi la început, în epoca totalitară Artur Gabriel Silvestri a luptat ca mercenar pe baricada celor care l-au mărginit pe Mihail Eminescu, lundu-i cu uşurinţă aura creştină, nepătrunzând adânc în sânul Tradiţiei noastre creştin-ortodoxe, taina şi izvorul care dă sens creaţiei spirituale prin excelenţă, la plinirea vremii, graţie voinţei lui Dumnezeu şi cu voia sa, s-a descătuşat, s-a dezmărginit, apropiindu-se de spiritul evanghelic ce dă măsură harului serafic purtător de înţelepciune, viziune, şi misiune.

Un om de cultură e musai să fie inteligent, credincios şi erudit. Dar nu-i suficient. El trebuie mai întâi să fie cuvincios. Adică, smerit faţă de Adevărul Suprem şi de Neam.

Aşadar, după ucenicia sârguincioasă în Via lui Dumnezeu, între Ucenicii de seamă ai Profetului Mihail Eminescu-contemporanul fiecărei generaţii de Români cu rang spre absolut ajunge şi Artur Gabriel Silvestri.

Cine are cinstirea sacră de a fi Ucenicul lui Mihail Eminescu, împărtăşeşte prin ruga Crăiesei noastre Maria Vlaherna-Carpatina, nu numai unduiri de azur seraf al genialităţii lirice, ori străluciri angelice reflectate de aura marelui profet al spiritualităţii creştin-ortodoxe, naţional-universale, ci şi surâsul dătător de viaţă şi lacrima împletitoare de destin a dulcelui Emin.

Din Icoana prea venerată a Luceafărului, înfăţeşte gândul-grâu curat, ce se muceniceşte în pâinea rumenită, aburindă a cuvântului dătător de viaţă, peste care se picură mirul divin al suferinţei şi demnităţii Neamului pentru ca sufletul dacoromân al celui ales să renască hristic pentru cuminecarea celor mulţi, dar merituoşi spiritual.

Artur Gabriel Silvestri urmând pilda Românului absolut-Profetul Mihail Eminescu şi-a îmbrăcat sufletul cu mantia muceniciei culturale, împletindu-şi viaţa de creaţie cu eroismul spiritual într-o înaltă şi nouă Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a regăsirii întru Calea Hristică vocaţională, printr-un elan mistic-pedagogic-misionar de o profundă atitudine, de o mare admiraţie care, i-a înnobilat chipul cu fascinaţie, cu tărie morală, cu autoritate de sacerdot al Limbii sfinte literare, coslujind Liturghia frumuseţii creştine a Românului izvodită din Pantheonul Filosofiei culturii ortodoxe

Cum, însă în Liturghia Bisericii Creştin-Ortodoxe a Mântuitorului Hristos, sacerdotul nu este numai cel care aduce jertfa curată, bineplăcută, ci şi cel ce se aduce pe sine jertfă dorită, dăruindu-se celor buni luminaţi de har şi credinţă, Artur Gabriel Silvestri a adus jertfă Culturii universale şi s-a adus pe sine jertfă lui Dumnezeu şi Neamului.

Asta, însă n-au înţeles-o călăii pururi slugarnici altora ca ei, care i-au curmat viaţa.

Aşadar, creaţia spirituală a geniului creştin este Calea Românului purtător al Crucii, pe care o străbate de la naştere spre martiraj, adică de la viaţă spre Viaţă.

Pe această Cale Hristică, inima aprinsă ca o candelă de chilie luminează sufletul curat care, se înteţeşte spre culmi ale tranfigurării întru duhul Logosului Hristos, întru duhul Neamului nostru nemuritor.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Slujirea Cuvântului” →

Emilia ȚUȚUIANU: In memoriam Dianu Sfrijan

Ceremonie religioasă la Mănăstirea Varatic

,,Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică.” – (2 Cor 5)

Sâmbătă, 3 martie 2018 s-au comemorat 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a domnului Dianu Sfrijan, ctitorul Centrului Cultural Spiritual de la Mănăstirea Varatic.

Maica Stareţă Stavrofora Iosefina Giosanu şi colegiul director al Centrului Cultural Spiritual Varatic, împreună cu soborul mănăstirii Varatic s-au adunat pentru ceremonia religioasa de 40 de zile de la plecarea la cele veşnice a ctitorului Centrului Cultural Spiritual Varatic. Slujba a fost oficiată de trei preoţi în Paraclisul Sf. Iosif, în prezenţa celor care l-au cunoscut pe domnul Dianu Sfrijan.

Se spune că, la 40 de zile după trecerea la cele veșnice, sufletul se prezintă la judecata particulară și merge în fața Lui Dumnezeu, cu jertfă, rugăciuni și milostenie care sunt aduse de cei care îi fac pomenirea. Viața omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului, ci dăinuie prin faptele sale, prin amintirile adunate alături de cei apropiați și prin rugăciunile, rânduielile creștinești și pomenirea numelui lor de către cei rămași. Tot acest ceremonial de pomenire a fost un moment de vie și profundă comuniune cu cel răposat, gândurile pioase și amintirile frumoase însoțindu-ne pe toți cei prezenți. Am simțit că prin aceasta întreținem viu cultul morților și legătura cu pământul sfânt al țării în care s-a născut și a crescut și în care s-a reîntors pentru a lăsa o parte a sufletului său pentru eternitate și veșnică pomenire.

„Dacă inima e bogată, întotdeauna ai ceva bun de dăruit.” Așa a fost Dianu Sfrijan! A renunțat la nimicurile sclipitoare ale lumii și a strâns în cămăruţele tainice ale sufletului său comori de preţ, gânduri curate, multă iubire și fărâme de lumină pentru veşnicie.
Suntem cu toții trecători pe pământ… Să încercăm să lăsăm în urmă, în loc de zgomot şi ură, ecoul baladei ce izvorăşte dintr-o inimă cucerită de har, de iubire, de blândețe, de frumos.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: In memoriam Dianu Sfrijan” →

Eleonora SCHIPOR: Omul care a sfințit locul (In memoriam)

Totdeauna îmi vine greu să scriu despre oamenii buni la timpul trecut. Regret că nu am scris despre vrednicul român din Maramureșul istoric, Gheorghe Opriș, mai degrabă.

Ne-am cunoscut în anii de studenție la Universitatea cernăuțeană, la facultatea de limbi străine, secția de franceză. În anul 1977 când am devenit studentă a acestei facultăți, Gheorghe Opriș și fratele său Mihai Opriș erau deja studenți în anul II. Erau în același curs și în aceeași grupă, deși diferența era de un an între ei, toți cei cinci ani au trăit împreună în aceeași cameră la căminul studențesc, așa cum le stă bine unor buni frați. Îmi aduc aminte că era și o fată cu ei în grupă Olga Pop. Toți erau din regiunea Transcarpatică.

Gheorghe Opriș a fost un student bun, un bun sportiv, participând mai ales la competițiile de lupte la corp, la alte competiții sportive. Avea și el, și fratele său Mihai succese la învățătură. De felul său Gheorghe era calm, bine educat, amabil, cumpătat, atent, serios, cu simțul datoriei… Era un om deosebit în toate. La fel era și fratele său Mihai.

Țin minte că am fost invitată la școala N10, școala românească din suburbia Roșa, Cernăuți, unde pe atunci, noi studenții de la catedra de limbă franceză făceam în anul cinci practica pedagogică. Am asistat la lecțiile predate de practicanții anului cinci, printre care și la frații Opriș. Chiar de atunci am observat seriozitatea cu care viitorii pedagogi se atârnau față de profesia aleasă. Despre acele impresii am scris în gazeta studențească, dar și în unicul ziar românesc (moldovenesc pe atunci) Zorile Bucovinei. Pe urmă țin minte că am fost invitată și la discuția cu practicanții și profesorii lor, unde am menționat în calitate de corespondentă a ziarelor respective, cum studenții absolvenți au făcut practica respectivă, menționându-i în deosebi pe frații Opriș.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Omul care a sfințit locul (In memoriam)” →

IN MEMORIAM: Profesorul Opriş Gheorghe (27.01.1958 – 25.01.2018)

,,În ultimele zile ale lunii ianuarie din debutul anului 2018 comunitatea celor peste 40 000 de români aşezaţi din timpurile preistorice în dreapta Tisei din Maramureşul adevărat şi întreg, astăzi regiunea Zacarpatia (Transcarpatia), Ucraina, au adus un ultim omagiu profesorului Gheorghe Opriş, care a activat la Şcoala medie de cultură generală de gradele I-III Nr. 2 cu predarea în limba română din orăşelul său de baştină Solotvino (Slatina), raionul Tiaciv, regiunea Zacarpatia (Transcarpatia), Ucraina. A fost printre acei care au fondat Asociaţia Social Culturală a Românilor din Transcarpatia „George Coşbuc” în anul 1989 alături de mulţi intelectuali şi oameni simpli din zonă. Evenimentul se petrece în ultimii ani de existenţă a puterii sovietice, atunci cănd se zvâcnea în ultimele convulsii marele şi temutul imperiu cu aparatul său şi serviciile sale de represare. A fost acela care a contribuit cel mai mult la reconstruirea „Podului Istoric” peste Tisa (anii 1994 – 2007). A fost unul dintre cei trei profesori care au fondat Liceul Românesc din Solotvino (Slatina) în anul 2003…

Era foarte uşor a fi român în România şi altceva înafara graniţelor, mai ales în URSS. Era timpul când puterea de stat ne vroia moldoveni şi nu permitea revenirea la alfabetul nostru latin… Timpuri grele…
Profesorul Opriş Gheorghe s-a născul la data de 27 ianuarie anul 1958 în familia lui Mihai fiul lui Toader şi a Irinei fiica lui Gheorghe (născută Huzău). După cum ne relatează Alexandru Filipaşcu în lucrarea sa istorică „Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română” la pagina 189, familia Opriş de Apşa de Mijloc şi de Jos (de Apşa) are atestată vechimea familiei de la 1407, descinzând din Opriş, fiul voievodului Solovăstru de Sarasău şi şi-a confirmat originea veche românească. Unul dintre descendenţii acestei familii a ctitorit una dintre renumitele vechi biserici seculare de la Apşa de Jos. La pagina 122 a acestei opere istorice găsim familia Huzău de Apşa de Mijloc care are atestată vechimea familiei de la 1406, descinzând din Vlad, fiul lui Opriş de Sarasău al voievodului Solovăstru. Din lucrul de studiere a documentelor din arhive şi cercetări efectuate pe parcursul unui timp îndelungat s-a stabilit că conform arborilor genealogici ai ambilor părinţi Opriş Gheorghe s-a tras din vechi familii de nobili maramureşeni din dreapta şi stânga Tisei. Acasă a primit o educaţie deosebită. A învăţat să citească până a merge în clasa I a Şcolii medii Nr. 2 din Solotvino (Slatina) numită pe atunci moldovenească. Se întâmpla la 01 septembrie anul 1965. A avut şansa ca în clasele I-IV să-i fie învăţătoare renumita Bodnar Viorica fiica lui Luca, care a ştiut cum şi a reuşit să pregătească o clasă foarte puternică. Gheorghe a fost printre cei mai buni elevi din clasă. Era eminent la învăţătură şi a avut purtare exemplară. În clasele V – VIII, a apărat cinstea şcolii la diferite competiţii sportive (handbal, fotbal, atletism), a câştigat olimpiada raională şi pe regiune la limba franceză avându-l pe Domnul Gheorghe Borca ca profesor. Apoi, în clasele IX-X pe lângă faptul că a fost eminent, că a câştigat olimpiada raională şi regională la limba franceză din nou, a fost liderul organizaţiei de tineret a şcolii – în viaţa obştească, a continuat să se ocupe cu sportul foarte serios. A practicat luptele libere, unde rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, fiind dat faptul că a avut un corp viguros şi bine dezvoltat. A absolvit şcoala cu brio în anul 1975. A avut categoria I la seniori la lupte libere şi la handbal. S-a angajat la salina din orăşel pe post de muncitor, pentru ca, după o lună, să fie trimis de către comisariatul militar raional la şcoala specială de şoferi profesionişti din oraşul Rahiv, pe care a absolvit-o după un an de zile. În anul 1976 a fost trimis din nou de către comisariatul militar raional deja în Moscova la Institutul Militar de Limbi Străine.

În anul 1976 devine student la facultatea de filologie romano-germană din cadrul Universităţii de Stat din oraşul Cernăuţi. A fost un student foarte bun şi cu mari reuşite la învăţătură. S-a ocupat serios cu lucrul ştiinţific, a prezentat lucrări fundamentale în cadrul instituţiei şi apoi a fost trimis să reprezinte universitatea la diferite forumuri ştiinţifice. I-au fost decernate multe premii, diplome şi foi de laudă. A continuat să se ocupe foarte serios cu sportul. A fost membru constant al selecţionatelor universităţii, oraşului şi regiunii la lupte libere şi la luptele „Sambo”. A îndeplinit normativul de candidat în maeştri ai sportului din URSS la lupte libere, categoria I la seniori la luptele „Sambo”, participând la numeroase competiţii sportive de profil care au avut diferite ranguri. A fost unul dintre cei patru români din facultate (restul declarându-se moldoveni). După absolvirea în anul 1981 a facultăţii, în cadrul căreia a făcut pregătire militară, a obţinut gradul de locotenent.
O perioadă a lucrat ca ghid-interpret cu grupurile de străini în oficiul de turism internaţional din Cernăuţi. Continue reading „IN MEMORIAM: Profesorul Opriş Gheorghe (27.01.1958 – 25.01.2018)” →

Claribel ALEGRÍA: Versuri

Fotografie Germain Droogenbroodt

vreau să fiu totul în iubire…

Vreau să fiu totul în iubire
amantul
iubita
vertijul
briza
apa în care se reflectă
norul acela alb,
vaporos,
nehotărât,
care ne-acoperă
o clipă.

***

Frontiere

Am fost norul
și ploaia
și marea
și vreau să fiu înserarea
și peretele
și tu.

Claribel Alegría, Nicaragua (1924 – 2018)
Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Quiero ser todo en el amor…//Quiero ser todo en el amor/el amante/la amada/el vértigo/la brisa/el agua que refleja/y esa nube blanca/vaporosa/indecisa/que nos cubre/un instante. Fronteras //Fui la nube/y la lluvia/y el mar/y quiero ser la tarde/y la muralla/y tú.

—————————

,,Fiind invitat pentru a treia oară la Festivalul Internațional de Lirică din Granada, Nicaragua, am ales ca titluri ale Săptămânii din preajma Sfântului Valentin două scurte poezii de dragoste din opera poetei nicaraguane Claribel Alegría, pe care am tradus-o și publicat-o în câteva rânduri. Cultivând o relație de amiciție călduroasă și apreciindu-ne reciproc pentru operele noastre poetice, intenția mea era să o și vizitez la Managua. Din nefericire, în chiar clipa în care mă pregăteam de drum, a apărut în ziarul spaniol El País un articol cu titlul „Su Majestad ha muerto“ (Majestatea Sa a murit), care ne anunță trecerea în neființă a poetei-prietene, în cursul lunii trecute. Fie ca aceste poezii de dragoste să aducă un pios omagiu celei care a fost La Grande Dame a liricii latino-americane și prietena mea întru poezie”. Germain Droogenbroodt

Mariana GURZA: Aspazia Oțel Petrescu mucenița Neamului Românesc !

Aspazia Otel Petrescu s-a născut în ziua de 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, nu departe de Cernăuți, în județul Noua Suliță. A crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti.
Aspazia Oţel Petrescu a venit ca un dar de la Cel de sus, într-o toamnă nostalgică…Despre domnia sa, s-a scris mult și încă se va scrie. Filonul bucovinean ne-a legat încă de la prima convorbire. Caldă, iubitoare și smerită. O viață închinată lui Hristos, Neamului Românesc. Un model de românism incontestabil. La început eram temătoare, copleșită de personalitatea celei care a cunoscut jertfa. Am realizat că, lumina divina, i-a aratat mereu drumul, a întărit-o, reușind să depășescă toate barierele.
A rămas aceeasi…un ochi de lumină pentru Neamul Românesc. Nu și-a părăsit niciodată crezul. Iubirea, jertfa „te împlineşte şi te face desăvârşit”.
Doamna Aspazia Oţel Petrescu este un Om împlinit, desăvârșită prin mucenicie.
Am simțit puterea credinței. O vibrație ce te poate învălui oriunde te-ai afla. Majoritatea celor care au devenit mărturisitori și au cunoscut temnița, teroarea, au devenit mai puternici în credință. Acolo, în celule, Aspazia Oţel Petrescu și alți martiri ai Neamului Românesc au fost mai aproape de Dumnezeu ! Cu “Iisus în celulă” !
În prag aniversar am simțit nevoia de a-i dărui o îmbrațișare caldă, îmbrăcând-o în vers, așa cum mi-a fost dat…Un gest de iubire, de prețuire, de respect…O lacrimă de dor, rostogolită din “Țara fagilor”…
Vivat, crescat, floreat, mucenița Neamului Românesc,
Aspazia Oțel Petrescu!

“De-aş fi vântul cu miresme parfumate …”
ți-aș săruta inima cuprinsă de dor
aș șterge urmele-ți însângerate
lacrimile vărsate pentru popor.

M-aș cuibări ca o copilă
în poala ta sfântă mucenică
și-am depăna filă cu filă
povești din dulcea Bucovina.

“Strigat-am către Tine, Doamne…”
și vom striga mereu iar în Cetate
cinsitindu-ne martirii, prin ale Tale taine
să ai milă, Doamne, să faci dreptate…

Destine frânte, umilința
te-au întărit în vremuri grele
reazăm ți-a fost credința
frații te-au vegheat din stele.

Neamul Românesc ți-a fost casă
Sfinții din cer prieteni în veșnicie
lupta pentru adevăr, mireasmă
drumul tău, drum spre mucenicie.

Strig catre Tine, Doamne
azi la ceas aniversar
dăiruiește-i sănătate
bucurii, înmulțește-i al său har.

O îmbrățișare creștină
din Țara Fagilor venită
ca o sfântă cetină-n lumină
de la legionari primită.

Doamne, te rog, Tată Ceresc,
jertfa i-a fost viața, mult a patimit
Aspazia Oțel Petrescu,
În lumină, prin iubire, a biruit!

–––––––––––

Mariana GURZA
Timișoara
Decembrie, 2013

Acum, o lacrimă se rostogolește încet pe tastatură…Azi am aflat de plecarea măicuței Aspazia Oțel Petrescu spre veșnicie. A trecut ceva vreme de când nu am sunat-o. Avea o voce blândă, ca o rugăciune. Dumnezeu să-i dăruiască pacea veșniciei!