Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene

Ajută-ne, Doamne să trăim uniți și să murim fericiți, înfrățiți și cu dragoste de patrie și popor!

(Maria Filipoiu – Recurs la Unire/ pag. 49)

 

Din 24 ianuarie, 1959, românii de pretutindeni sărbătoresc, în fiecare an, Unirea Principatelor Române, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului român, unitar și modern – România.

Ideea de unitate a început să se contureze tot mai pregnant în conștiința națională a românilor, încă din secolele XVII-XVII, prin deschizători de drum – cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin – care au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești, manifestându-se cultural în publicistica vremii. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 au întărit glasurile celor care afirmau unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat s-a intensificat, devenind o problemă europeană.

Astfel, în urma Războiului Crimeii (1853 – 1856), în care Marile Puteri ( Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris (1956), finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la situația provinciilor române. Era evident că Unirea putea fi realizată atât din interior, cât și din exterior. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate în fiecare principat de către un domnitor și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci.

Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion francez, pentru a contracara influența Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domnitori, două adunări elective și două guverne.

Pe plan intern s-a stabilit consultarea populației din cele două Principate Române (Moldova și Țara Românească), privind problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc ale liderilor unioniști, care au întemeiat o formațiune politică numită „Partida Națională”.

Aceștia au exprimat prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, având la conducere un principe moștenitor al Tronului.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă (formată din 48 de deputați) l-a ales în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza – șeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie 1859, locțiitori domnești fiind antiunioniști, Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că au fost mobilizați bucureștenii pentru a susţine candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate. Fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației, Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor Române într-un singur stat – primul stat unitar român.

Prerogativele Unirii Principatelor Române fiind îndeplinite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a adresat națiunii în „Proclamația de la Iași” – 11 decembrie 1861:

Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!” – Alexandru Ioan Cuza

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.

Cuza a fost primul Domn al Principatelor Unite și al statului național România și a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante, pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române, urmând înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută ca „Monstruoasa Coaliție” din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, Cuza a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși a fost scurtă (1859-1866), a România a cunoscut perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului Guvern unitar, cât și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului – domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne.

După exilul său(1866), Unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen/ Carol I

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită se Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a constituit temelia pentru înfăptuirea României Mari – Marea Unire – la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România.

Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, făcând numeroase demersuri în acest sens, dar a fost respins de fiecare dată de Pricipele Carol I, care a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. A fost răpus de boală şi s-a stins din viață la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, departe de România – pe care a ctitorit-o și a iubit-o până în ultima clipă a vieții lui.

Sursa: Viața și opera lui Cuza Vodă – Constantin C. Giurescu, Editura Științifică, 1966

Wikipedia – Alexandru Ioan Cuza

Continue reading „Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene”

Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia

Astăzi se împlinesc 162 de ani de la marele eveniment istoric – realizarea visului de secole de Unire a principatelor românești. La 24 ianuarie 1859 prin alegerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie 1859, domnitor și al Munteniei avea loc Mica Unire, prima reîntregire a poporului român. Premisele Unirii principatelor au fost mai multe evenimente care au avut loc în ambele principate. Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. Un rol decisiv în promovarea unirii celor două principate l-a avut mişcarea revoluţionară de la 1848 din Principate, care făcea parte din conglomeratul de revoluţii europene. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (imperiile țarist și Austro-ungar), în timp ce Moldova și Muntenia  erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai românilor din presa occidentală, a fost cunoscutul jurnalist francez Saint Marc Girardin. În articolul său scris în favoarea românilor, „Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre”, din mai 1854, reia discuţia despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii: „ele au o existenţă aparte şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor…Ei sunt o naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene”.

În perioada Congresului de la Viena, Girardin reia discuţia despre drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române, prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: „Sperăm că Congresul de la Viena, când o fii să ieie o hotărâre asupra soartei Prinţipatelor nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea consfinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora….Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechiu şi legiuit…şi negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei. Patrioţii din Moldo – Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei ca să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei” [137, p.118].

Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat la un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.

Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate [66, p. 606]:

  1. Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia;
  2. Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene ;
  3. Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris.
  4. Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

Înfrântă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km².

Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.  Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani

(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot rămânea cenzitar.

Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Alegerea nu a fost simplă. Iniţial doreau să-l susțină pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali  (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. S-a uneltit pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin contase Sturza, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia”

Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor

Simbolul culturii naționale – Mihai Eminescu – rămâne un reper fundamental în istorie, unire, tradiție, limbă și neam, cultura națională și universală, valori ce reprezintă poporul roman ca fiind creator de valori spirituale, prin opere de dimensiune cosmică, ce străbat veșnicia.

Ca poet național și mare jurnalist din istoria neamului, remarcabil prin profunzimea gândirii, Eminescu a depășit granițele patriei în care s-a născut, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind în același timp imaginea-simbol a zbuciumului pentru idealul unirii provinciilor istorice românești, care se aflau sub stăpânire străină. Identificat cu însuși sufletul poporului roman, din sânul căruia a ieșit ca un miracol spre a se înălța în cultura universală, poetul de geniu a cuprins în potențialul său creativ, spiritul critic și patriotic la toate problemele majore ale epocii în care a trăit – o perioadă istorică de mari frământări – când națiunile europene își conturau statalitatea.

„Eminescu este o conștiinţă de cultură completă.” – Constantin Noica

Ca spirit entuziast al veacului emancipărilor naționale, informat și cu o viziune largă asupra atmosferei generale europene, cu o luciditate fantastică și cunoscător foarte bun al situației dureroase a românilor din teritoriile românești ocupate, Eminescu nu putea să nu se angajeze în lupta pentru o națiune românească modernă, cum s-au implicat alți mari creatori contemporani progresiști din centrul și sud-estul european, pentru propășirea idealurilor naționale și eliberarea statelor de sub dominația imperiilor expansioniste.

În viziunea tânărului Eminescu – ca și în cea a ctitorului României moderne – Țara Românească nu era numai Regatul propriu-zis, ci cuprindea provinciile istorice locuite de români aflate sub ocupație străină, pe care le dorea unite politic și administrativ, având în vedere legătura indestructibilă de limbă, istorie, tradiție, cultură, remarcate în jurnalele peregrinărilor ca adolescent din „Ducatul Bucovinei” (Moldova), din Ardeal, Banat, Muntenia, folosind termenul de România în scrisoarea trimisă lui Iosif Vulcan, care îl publicase ca debutant în „Familia”numărul din 25 febr./ 9 martie 1866) cu poezia – „De-aş avea” .

Mult stimate domnule şi amice, mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă. În România domneşte demagogia: şi în politică, şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare”. – Mihai Eminescu – Scrisoare către Iosif Vulcan

Același termen este folosit în sintagma „poporul mare, românesc”, apoi în poemul ce a înflăcărat inimile a zeci de generații de români „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” (textul original : „Ce-ți doresc eu ție, dulce România”) publicat la vârsta de doar 17 ani, dar care denotă maturitate și profunzime a gândirii și trăirii pentru un ideal național. Astfel, Eminescu vede România rotundă, la fel cum o văzuseră Kogălniceanu (la 1843), Dimitrie Cantemir și alți cărturari patrioți, ca întregul teritoriu în care se vorbește românește, „de la Nistru pân-la Tisa” – nemuritoarea Doină.

El și-a asumat misiunea de scriitor patriotic, așa cum au făcut marile personalități europene ale vremii, dedicate națiunilor pe care le reprezentau: „…nu ezita nicio clipă să vorbească despre visele sale măreţe privind soarta la aceea dată a Principatelor Române”. – Theodor Ștefanelli (coleg la Cernăuți)

Concludentă este și afirmația lui Ioan Slavici în „Eminescu-omul” (volumul “Amintiri”).

N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Tânărul poet era un naționalist şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România.” – Ioan Slavici

Întotdeauna, adolescentul Eminescu era animat de un singur gând: unirea românilor și eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară. După înființarea (împreună cu alți tineri) a cercului „Orientul” (1 apr. 1869), care avea ca scop strângerea textelor referitoare la cultura și istoria națională, publică în „Federatiunea” din Pesta, articolele incendiare: Să facem un congres! În Unire e tăria și „Echilibrul”care pun în valoare maturitatea gândirii sale, faptul că era foarte bine informat, dovedind o bună cunoaștere a situației politice din Europa („Federațiunea”, nr. 34-366, din 10/22 apr. 1870; nr.38-370, din 22 apr./4 mai 1970; nr. 39-371 din 29 apr./11 mai 187).

Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare.” – Ioan Slavici

Evenimentele vremii arată că Mihai Eminescu a avut aceste convingeri unioniste, încă din din copilărie, fiind familiarizat cu dragostea faţă de românism, insuflată de către dascălii săi de la Cernăuți: Aron Pumnul și Nicolae Pătrașcu. În anul Unirii Principatelor – 24 Ianuarie 1859 – deși avea doar 9 ani, copilul Mihai Eminescu, în viziunea lui de mărire a ţării începea să i se trezească patriotismul.

„ În ajunul Unirei, tatăl său plecă la Iaşi, iar el, auzind de la ţăranii strânşi în faţa casei Popii Vasile că se va înfăptui a doua zi actul Unirei, se întoarse repede acasă strigând de bucurie: «-Ura! Trăiască Unirea! » Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei cu ramuri de brad verde şi ferestrele cu hârtie colorată. A doua zi, cântece și veselie pe toţi ţăranii din sat, care cu micul Eminescu printre ei jucau de cutremurau dealurile şi răsunau pădurile” – Nicolae Petraşcu.

Domnia lui Cuza şi reformele sale l-au găsit pe Mihai Eminescu în etapa formării școlare, manifestând o preţuire aparte faţă de domnitor. Personal, l-a vizitat pe făuritorul Unirii Principatelor – Alexandru Ioan Cuza – la Döbling în 1870 (când studia la Viena), vizită care îl va marca definitiv: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” – „Timpul”, 27 februarie 1882.

Pe 24 ianuarie 1882, Eminescu a înfiinţat societatea secretă „Carpaţii”, pentru unirea tuturor românilor, care a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, pregătindu-i-se scoaterea din viaţa publică, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. De atunci a început calvarul vieții lui, cu spitalizări repetate în țară și străinătate. S-a stins din viață în ziua de 15 iunie 1889 (în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9), moartea lui fiind anunțată în Ziarul „Românul” în ziua următoare: „Eminescu nu mai este.” A fost înmormântat la Cimitirul „Belu” din București, devenit loc de pelerinaj pentru poeții din toate generațiile, dar și pentru cei care l-au iubit ca poet și jurnalist de marcă.

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivit vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. – George Călinescu

Mihai Eminescu a devenit Simbolul Culturii Naționale, fără de care am fi mai săraci și neînsemnați.

Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.” – Tudor Vianu

Eminescu este identitatea culturală a poporului român.

Cinstiți memoria poetului, citindu-i opera!

Continue reading „Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor”

Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS

     Boris Leonidovich Pasternak  s-a născut pe 29 ianuarie1890, iar pe stil nou la 10 februarie,   la Moscova, fiind fiul unor artiști cunoscuți și talentați: tatăl său era pictor și ilustrator al operelor lui Tolstoi, mama sa un cunoscut pianist de concert. Educația lui Pasternak a început într-un gimnaziu german din Moscova și a continuat la Universitatea din Moscova. Sub influența compozitorului Scriabin, Pasternak a început studiul compoziției muzicale timp de șase ani, din 1904 până în 1910. Din anul 1912 renunță la muzică, constatând că aceasta nu este chemarea sa în viață și a mers la Universitatea din Marburg, Germania, pentru a studia filosofia. După patru luni acolo și o călătorie în Italia, s-a întors în Rusia și a decis să se dedice literaturii.

Primele cărți de versuri ale lui Pasternak au trecut neobservate. Cu Sestra moya zhizn, în traducere „Viața mea de soră”, 1922, și Temy i variatsii, care se traduce în românește „Teme și variații”, apărută în 1923, acest  volum din urmă este marcat de un stil extrem, deși sobru, Pasternak a câștigat mai întâi un loc ca poet de frunte în rândul contemporanilor săi ruși. În 1924 a publicat Vysokaya bolezn (Sublime Malady ), care a descris revolta din 1905 așa cum a văzut-o, și Detstvo Lyuvers (Copilăria lui Luvers), care era o descriere lirică și psihologică a unei tinere fete în pragul femeii. O colecție de patru nuvele a fost publicată în anul următor sub titlul Vozdushnye puti (Căi aeriene). În 1927, obsedat de revoluția din 1905 Pasternak s-a întors din nou la acea perioadă, ca subiect pentru două lucrări lungi: Leytenant Shmidt , un poem care exprimă tristețea  pentru soarta locotenentului Schmidt, liderul revoltelor de la Sevastopol și a zeului Devyatsot pyaty, publicat în anul anul 1905 , un poem puternic, dar difuz, care se concentrează asupra evenimentelor legate de revoluția din 1905. Autobiografia reticentă a lui Pasternak, Okhrannaya gramota, în traducere „Conduită sigură”, a apărut în 1931 și a fost urmată în anul următor de o colecție de versuri, Vtoroye rozhdenie.(A doua naștere) aflate în librării în  1932. În 1935 a publicat traduceri ale unor poeți georgieni și ulterior a tradus dramele majore ale lui Shakespeare, a mai tradus câteva dintre operele lui Goethe, Schiller, Kleist și Ben Jonson și poezii de Petöfi, Verlaine, Continue reading „Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS”

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte

„Ideile conduc lumea sau o aruncă în haos; cu alte cuvinte… întreg mecanismul social se bazează pe opinii.”

 – Auguste Comte

   Germania, țară aflată în centrul Europei nu numai din punct de vedere geografic ci și din punct de vedere economic, politic și cultural, cu oamenii, limba și tradițiile care fac cultura germană să fie unică, a fost influențată și modelată de-a lungul istoriei, de când țara avea să fie parte a Sfântului Imperiu Roman, până când a devenit una dintre cele mai mari forțe economice mondiale. A fi german înseamnă a fi punctual, corect și onest. Germania are o lungă istorie de contribuții majore la cultura lumii. Germanii au dominat muzica clasică cu Bach, Beethoven, Haendel, Brahms, Mendelssohn și Wagner, iar numărul filozofilor germani este la fel de impresionant incluzându-i, și îi menționez doar pe câțiva: Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Nietzsche și lista poate continua.

Ultimul despre care am vorbit a fost Schopenhauer. Astăzi – despre Comte.

   Auguste Comte (1798-1857) a fost un sociolog și filozof francez, fondator al școlii de filozofie cunoscută sub numele de pozitivism, care a dat naștere la utilizarea metodei științifice în studiul societății, în timpul secolului al XIX-lea. Ca orice filozof – cercetător al conceptelor, legiuitor al rațiunii umane, dascăl al idealului, Comte a fost cel care a inventat termenul „sociologie”, împrumutând concepte din fizica socială și științele naturii (de exemplu, statică și dinamică).Teoriile sociale ale lui Comte au culminat cu lucrarea „Religia umanității” care a prevestit dezvoltarea organizațiilor umaniste – religioasă și umanistă seculară non-teistă. Este posibil ca el să fi inventat și cuvântul „altruism”.

   Isodore Marie Auguste Francois Xavier Comte s-a născut în Franța, la Montpellier. A crescut și a urmat cursurile universității din orașul natal, Montpellier, care fusese în centrul războaielor religioase dintre protestanți și catolici, fortăreață a contrarevoluției. După ce a excelat la liceul său, a studiat cu Daniel Encontre, un profesor de matematică strălucit și teolog protestant. Cu timpul, pierzându-și credința în Dumnezeu, Comte nu mai împărtășea credința religioasă a profesorului său. Cu toate acestea era impresionat de insistența cu care Encontre dorea să creeze o societate republicană dreaptă. În plus, Encontre era familiarizat cu științele, cu literatura și cu teologia, așa încât Comte aprecia gândirea lui largă și abordarea filozofică și enciclopedică a cunoașterii. În 1814 a fost admis la „École polytechnique” din Paris. Deoarece în 1816 instituția s-a închis pentru reorganizare, Comte și-a continuat studiile la o școală medicală din Montpellier. La redeschiderea școlii din Paris, nu a mai solicitat reînscrierea la cursuri. Unii au spus că a fost expulzat de la „École polytechnique” pentru insubordonare.

   Dar, la întoarcerea în orașul natal, a remarcat diferențe între ideile proprii și convingerile catolice și monarhiste ale familiei sale. Răzvrătindu-se împotriva părinților, el a devenit devotat științelor, pe care revoluționarii francezi și Napoleon le promovaseră pentru a combate influențele religioase, astfel că s-a reîntors la Paris, pentru a-și câștiga existența din diverse slujbe mărunte.

   În perioada 1817 – 1824 a fost secretar al lui Henri de Saint-Simon, un teoretician și om de afaceri, politician, economist și socialist, a cărui gândire a avut o influență substanțială asupra politicii, economiei, sociologiei și filozofiei științei. El a creat o ideologie politică și economică cunoscută sub numele de Saint-Simonianism care susținea că nevoile unei clase industriale, pe care o considera drept clasă muncitoare, trebuie recunoscute și îndeplinite pentru a avea o societate eficientă și o economie eficientă. Ideologia sa politică a inspirat și a influențat apoi socialismul utopic, precum și marxismul cu reprezentanții lui de seamă – Karl Marx și Friedrich Engels.

  Dezvoltarea intelectuală a lui Comte își datorează rădăcina în asocierea cu Henri de Saint-Simon din acea perioadă, până când gândirea fiecăruia a luat calea sa. În mod curios, înclinația sa științifică a fost strâns întrețesută cu dorința de a vedea progresul în societate, făcându-l, chiar un reformator înflăcărat. A văzut societatea ca una în care indivizii „puteau trăi în armonie și confort”, de fapt o utopie susținută și de socialism. Henri de Saint-Simon a fost cel care a întrebuințat pentru prima oară termenul de „filozofie pozitivistă”, însă, lui Comte i-a revenit meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică și o bază științifică superioare față de Saint-Simon.

   Comte i-a împărtășit lui Saint-Simon îngrijorarea față de faptul că oamenii de știință erau incapabili să lucreze împreună pentru binele mai mare al societății. Într-una dintre primele lucrări pe care le-a scris pentru Saint-Simon, Comte a atacat oamenii de știință pentru că nu au o filozofie comună și s-au scufundat atât de complet în specialitățile lor, încât nu au putut discuta cu cercetători din afara propriului domeniu. În alte lucrări scrise în acea perioadă, el a ridiculizat oamenii de știință, în special matematicienii, pe care i-a acuzat de lașitate, egoism și răceală. Dificultățile sale ulterioare cu oamenii de știință nu au făcut decât să-i intensifice dezgustul față de îngustimea lor și i-au întărit dorința de a uni societatea încurajând cooperarea socială și reunind toate ideile ca modalitate de a crea un consens intelectual. În proiectul său dur, pe care nu l-a rafinat niciodată, el a subliniat că filozofia a fost „viziunea asupra întregului” și că filozofii întregului aveau „abilități” diferite față de oamenii de știință care cultivă detalii. A echivalat specializarea științifică cu egoismul moral și îngustimea intelectuală și filozofia generală cu puternicul sentiment social și cel al sensibilității. Comte a îndemnat la formarea unor filozofi pozitivi, care să se specializeze în „studiul generalităților științifice”, inclusiv în cele referitoare la sociologie, noua știință pe care a creat-o. Acești filozofi ar constitui noua putere spirituală, care ar înlocui clerul. Alți oameni de știință ar învăța munca acestor generaliști, astfel încât propriile lor specialități să profite din cunoașterea întregului, indiferent dacă este vorba despre gama largă de cunoștințe științifice sau de nevoile întregii societăți. În acest fel, filozofia pozitivă ar asigura unitatea cunoașterii umane, lucru pe care oamenii de știință au dorit întotdeauna să îl realizeze. Mai mult, Comte a insistat că geniile științifice trebuiau controlate de obiective morale pentru a preveni apariția „vanității lor nesociabile” și a „pretențiilor lor absurde de a domina lumea în numele abilităților”.

   Viața intelectuală a lui Comte a fost în contrast cu viața sa personală. A trăit și a murit ca un avar, a experimentat o nebunie, a divorțat de prima soție, a devenit văduv în timpul recăsătoririi cu o altă femeie. A fost considerat arogant, violent, o fire care se „aprindea” ușor. A murit la Paris și a fost înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise, cel mai mare cimitir din Paris, unul din cele mai renumite din lume.

   Lucrările lui: „Sommaire appréciation de l’ensemble du passé moderne” (1820); „Considérations sur les sciences, les savants et le pouvoir spirituel” (1825); „Considerations philosophiques sur les sciences et les savants” (1825); „Considerations sur le pouvoir spirituel” (1826); „Cours de philosophie positive”, 6 vol. (1830-1842); „Traité élémentaire de géométrie analitique” (1843); „Traité philosophique d’astronomie populaire” (1844); „Système de politique positive ou Traité de sociologie instituant la religion de l’humanité”, 4 volume (1851- 1854); „Catéhisme positiviste” (1852). Publicate postum au fost: „Confessions et testament d’Auguste Comte” (1884 și 1902-05).

   Sistemul său pentru realizarea „progresului” în societate este prezentat în „Cours de philosophie positive” (1830-42), lucrare în care Comte analizează relația evoluției sociale și etapele științei. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte”

Alexandru NEMOIANU: Modele istorice

Oamenii din toate vremile au trăit și continuă să trăiască, sub iluzia că viețile lor și circumstanțele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotință şi de fapt trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăților omenești de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor și finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăța unii din viața altora și a putea comunica în bună credință. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În același timp fiecare existență cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţa omenească este supusă şi repeta un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omanesti. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta,într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omanesti care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul,detaliul,devin mai puţin relevante,”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Modele istorice”

Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!

          La 200 de ani, mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu naște și astăzi controverse. În perioada comunistă s-au dedicat filme eroului oltean, care s-a ridicat cu arma în mână pentru drepturile țării și ale țăranilor. Filmul ”Tudor” din 1963 regizat de Mihnea Bratu, cu un scenariu de Mihnea Gheorghiu, era paralel cu adevărul istoric, evidențiind un lider al țăranilor săraci în luptă cu boierii, turcii și marile imperii ale vremii. Încă atunci, arta realismului – socialist mai făcea ravagii în epocă. Istoriografia românească a oscilat în interpretarea acțiunii lui Tudor Vladimirescu și în perioada comunistă, conform epocilor schimbătoare și ale regimurilor politice diferite dictate de secretarii generali. Pentru unii istorici, Tudor a fost mandatar al Eteriștilor, pentru comuniștii sovietici un răsculat al țăranilor, iar pentru Ceaușescu un naționalist revoluționar autonom. Eram student la Istorie, când dezbateam la seminarii înfocat cele doua curente istoriografice despre Tudor: teoria academicianului Andrei Oțetea, ușor filo-sovietică și internaționalistă. În cartea ”Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821” apărută în 1971, istoricul îl prezenta pe Tudor ca a fost mandatar și subordonat Eteriei la 1821, un aventurier care a semnat o înțelegere cu societatea secretă pentru eliberarea Greciei și nu a mai respectat-o, de aceea fiind ucis la ordinul lui Alexandru Ipsilanti, liderul mavroforilor. Teoria lui Oțetea era simplistă și nu lua în calcul toate informațiile și complexitatea epocii controlate la nivel european de Sfânta Alianță. Caracterul mișcării lui Tudor se prezenta mai degrabă ca o răscoală pentru a minimaliza rolul românilor în mersul istoriei moderne. Tot în regimul trecut, la începutul anilor 1980 s-a exacerbat și teoria lui Gh. Iscru sprijinită de istoricii ceaușiști Ardeleanu și Mușt, că olteanul a fost un revoluționar naționalist autonom si chiar cu accente anti-rusești, pe placul lui Nicolae Ceaușescu, fapt ce era total neadevarăt. Personalitatea extraordinar de complexă a lui Tudor Vladimirescu nu poate fi schematizată. Tudor a fost un bărbat autentic care a pornit de jos, un autodidact și un spirit intreprinzător care avea ușile deschise pentru membrii din toate clasele sociale. Era o personalitate carismatică care a reușit să urce treptele dregătoriilor, a micii boierimi, cu relații în lumea marii boierimi. Vorbea mai multe limbi. Era vătaf la Cloșani, pe graniță cu Transilvania austriacă, știind să vorbească limbile germană și greacă. Tudor a luptat în războiele ruso-turce de la începutul secolului XIX, devenind locotenent în armata rusă și sudit rus, adică un fel de cetățean sub protecția consulatului Rusiei de la București. A primit decorația rusă Sf. Vladimir și a ajuns comandant de panduri. Era adulat în Oltenia și respectat la București.

        Tudor Vladimirescu nu a apărut din neant. Era produsul în acțiune a boierimii emancipate. El a știut foarte bine ce face și ce va intreprinde. Pentru liderul pandurilor izbucnirea ”zaverei” grecești, cum o numeau ironic cronicarii filo-turci, a fost ”ocazia, nu cauza revoluției”, parafrazând un citat de Nicolae Bălcescu de la 1848. Colaborarea cu Eteria nu a fost o subordonare, ci o înșelegere așa cum spun cercetătorii mai noi. Tudor Vladimirescu în înțelegere și colaborare cu ”partida națională” și divanul boieresc a declanșat revoluția în Oltenia. Boierimea dorea lepădarea jugului fanariot, domni români și constituție sub influența revoluției franceze. Au fost boieri care i-au scris lui Napoleon. Nu intru în detaliile revoluției care sunt arhicunoscute, dar pot spune că Tudor s-a folosit de Eterie și relațiile acesteia cu Rusia pentru a porni revoluția în interesul ”partidei naționale”, împotriva fanarioților și pentru instaurarea domniilor pământene și a realizării unei oblăduri constituționale în favoarea tuturor claselor sociale. El s-a comportat în preludiul acțiunii de la 1821 ca un revoluționar, care avea legături cu clasele sociale de la țărani, meșteșugari, boieri și membrii casei domnitoare, plus relațiile sale din lumea militară a pandurilor și poliția reprezentată de arnăuți. Când a ridicat sabia a știut că a ”îmbrăcat cămașa morții”. Trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Acesta se pare că a fost otrăvit de medicul său. Este posibil chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte. Căimacămia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie 1821. Încă din noaptea precedentă anunţului morţii domnitorului, 18/19 ianuarie 1821, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea convenită cu marii boieri. Tudor ajunge cu o ceată de arnăuți la Târgu Jiu. De la început Tudor afirmă cunoscuților că știe ce face. La Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă, îi destăinuie acestuia că răscularea poporului se va face cu consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!”

Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !

„Picior” îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu’ Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia… „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce…

Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu’ Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam,  să nu ne vadă… Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede” când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.

Cum să fim „potolite” când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu’ Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior… era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și… țipam la Picior. Era delir!

Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita” făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.

Eram pentru o lună, două, membră în comunitatea satului, implicată în poveștile lui bune, rele, triste și horele, nedeile care se țineau cu cea mai mare dăruire în ospețe bogate. Când începeau nucile să-și crape coaja, mâncam din ele din struguri și pere iar după 15 august la S’tă Mărie mă apuca o neliniște sufletească, știind că trebuie să mă întorc acasă, ce semăna cu jalea când am văzut un ied atârnat de două belciuge pe o bârnă, căruia unchiul Gicu îi tăiase porțiuni mici de blană, la picioare băgase niște tulpini scurte și tari prin care sufla aer cu putere , de-i ieșeau globii oculari, salivând mult. Suflul puternic făcea ca pielea să se desprindă de pe ied după ce se umflase. Atât de mult sufla că se roșea la față… Mă uitam atentă, speriată dar nu mă mișcam până când începea să tragă cu putere pielea care pârâia când era desprinsă, lăsând să se vadă un corp nenorocit de pofta omului ce-l punea pe proțap deasupra unui foc aprins sau în groapa cu jar alături de alți iezi, miei… (așa era la sărbători!) Atunci… mă apuca un rău din stomac, aș fi vrut să plâng dar și plânsul îmi era speriat de grozăvia văzută. Eu nu mănânc miei, iezi, porci … Mă dor sărbătorile barbare cu sacrificii de viața celor pe care-i îmbrătișam, pupam nu-i lăsam să plece din îmbrătișarea noastră, nici când începeau să zbiere după mamele lor.

Întâlnirile cu neamurile venite erau de nedescris! Primeniți cu haine țesute la război, cusute de mâinile harnice ale mamelor, femeilor dar mai ales ale fetelor ce erau trecute de 14 ani, veneau din alte sate râzând de bucurie că se por revedea. Fețele le erau arse de soare, nădușite în hainele purtate de cele mai multe ori incomod pe trupurile spălate cu apă și sare, oțet în care se dospise pelin, busuioc și izmă. Se îmbrățișau, vorbeau tare, se mirau când întrebau de noi:

– Ale cui sunt fetele Finetă?

– Ale lu’ Ionică, frate-miu de la oraș!

– Aaa,da,se vede că nu sunt arse de soare ca ale noastre, ziceau ele, cuvinte ce nu-mi picau bine, căutând să „repar” anunțând cu voce mai tare:

– Noi mergem cu Mioara, Lena cu caprele, vacile, oile, ziceam curajoasă și mândră de implicare în grupul ce se aduna când copii mici, mari, fete și băieți, ne adânceam picioarele desculțe în colbul ca o pudră gri, bej, aproape fierbinte, ce ne făcea să sărim mai mult decât să mergem în urma vitelor ce-și semnau prezenta cu roți de baligă.

Continue reading „Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !”

Gheorghe DRAGOMIR – Cele trei mari provocări ale civilizației umane de ieri, de azi și de mâine: foametea, bolile, războaiele

Motto:

„Numerosi ganditori si profeti au concluzionat ca: foamea, epidemiile, razboaiele, deveneau o parte integranta a planului cosmic al lui DUMNEZEU sau a naturii noastre imperfecte. La inceputul Mileniului Trei am reusit sa cunoastem cum am putea impiedica foametea, epidemiile si razboaiele si in mare parte din timp am reusit asta, bineanteles au  fost intodeauna si esecuri notabile .In fata lor, ne multumim sa ridicam din umeri si sa afirmam: „Bine, asa este in lumea noastra imperfecta”, sau „Faca-se voia DOMNULUI.”

Yoval Noah HARARI, HOMO DEUS, Un breve histoire de l,avenir, Ed. Albin MICHEL, 2015

            De-a lungul civilizatiei umane, foametea a devenit inamicul public numarul unu care, a generat saracia biologica cu efecte devastatoare, tragice pentru milioane de oameni, dar, considerata ca fiind „benefica” si o cerinta vitala a planului de control demografic, sustinut de adeptii ocultei globaliste. De la aparitia formelor de asociere a oamenilor in grupuri mai mici sau mai mari, preocuparea prioritara a fost de a gasi solutii pentru a asigura hrana zilnica cu „sudoarea fruntii” fara insa a produce perturbari ecosistemului din care facea si el parte. Treptat, oamenii s-au adresat  Marelui Creator, spiritelor naturiii, entitatilor angelice, sfintilor, ori au inventat instrumente, institutii, sisteme sociale care, sa-i protejeze de foamete, saracie si de urgia stihiilor naturii. Istoria omenirii abunda in momente dramatice cand foametea a impins oamenii la gesturi disperate de canibalism, violenta extrema, revolte sangeroase. Saracia creaza cu certitudine si alte probleme de sanatate, generand aparitia unor maladii care s-au transformat in pandemii, scurteaza speranta de viata chiar si in unele tari bogate. Cand saracia ia proportii, ameninta armonia sociala favorizand bolile, suferintele si conflictele armate, afecteaza serios drepturile omului care se traduc in respect pentru viata si demnitate umana. Periodic, foametea mai loveste si azi multe regiuni ale planetei ,insa cauza identificata, mai intodeauna, rezida in proasta guvernanta, in deciziile politice marcate de coruptie si mai putin din vina calamitatilor naturale, singura granita posibila dintre violenta si non-violenta este motivatia, iar coruptia este o forma de violenta pentru ca motivatia ei este inselaciunea, minciuna, este o fapta violenta prin natura ei.

Paradoxul civilizatiei umane care a pasit in secolul XXI, este ca astazi se moare de prea multa mancare decat lipsa ei, se moare de batranete decat de boli infectioase, iar oamenii care se sinucid fiind victime ale depresiei, sunt mai numerosi decat victimele soldatilor, teroristilor si criminalilor, reunite. „Fiinta umana medie risca sa moara mai degraba de un exces de Mc DONALD, decat de seceta, Ebola sau atentatele AL QAIDA”.(Yuval Noah HARARI, op.cit.) Saracia, foametea, bolile, violentele de tot felul, sunt amenintari la adresa democratiei, produc dezechilibre sociale si ecologice, genereaza adversitati si rivalitati intre state bogate si sarace, declanseaza procese necontrolate de migratie a populatiei sarace, catre tari cu o prosperitate afisata in mod arogant si indecent. „Daca observam peste tot diferente uriase intre cei mai saraci si cei mai bogati, democratia trebuie sa actionize, sa-i ajute pe cei saraci pentru a beneficia de drepturile si libertatile lor. Iata de ce este buna politica, iar noi ii putem descoperi temeiul spiritual. Avem nevoie de cooperare interguvernamentala si multilateralism, pentru ca acum stim ce se intampla pretutindeni.”(Stephane HESSEL- Dalai LAMA, Declarons la paix! Pour un progres de l,esprit, Ed INDIGENE, 2012).

Recent OIT (Organizatia Mondiala a Muncii) prin vocea directorului general, Guy RYDER, intr-un interviu acordat Agentiei chineze de stiri XINHUA,declara ca: „La nivel global se recunoaste performanta CHINEI din ultimii patru ani de a scoate din saracie cateva milioane de persoane. Este un succes fara precedent. CHINA s-a declarat constienta ca eliminarea saraciei este principalul obiectiv al strategiei de securitate nationala si o preocupare majora a executivului.”

BANCA MONDIALA a avertizat inca din luna octombrie 2020 ca: „pandemia de covid-19, a impins intre 85 si 115 milioane persoane in plus in lume la extrema saracie, estimand ca in 2021 sa se ajunga la 150 milioane.”

Problema saraciei, care genereaza foamete, boli, instabilitate economica si politica, coruptie, nemultumiri si revolte sociale, s-a aflat inca de la infiintarea ONU pe agenda Programelor de dezvoltare durabila care imaginau si solutii, dar insuficiente pentru a schimba decisiv starea de lucruri din tarile afectate, cu precadere din AFRICA, AMERICA LATINA, ASIA.

Interesant ca majoritatea programelor aveau in vedere alocarea de sume importante pentru a fi puse la dispozitia guvernelor tarilor afectate in scopul aducerii la indeplinire a proiectelor aprobate din domeniile: agriculturii, infrastructurii, educatiei, sanatatii, protectiei mediului etc. Din pacate, de multe ori aceste fonduri erau directionate de guvernele in cauza in mod preferential si oneros, spre firme si persoane aflate in anturajul puterii, formandu-se adevarate retele de interese nelegitime si o oligarhie politico-financiara corupta, atotputernica care controla parghiile puterii fara sa dea socoteala in fata propriilor cetateni privind modul de cheltuire a acestor fonduri destinate dezvoltarii durabile si eradicarii saraciei si subdezvoltarii. Asemenea practici se regasesc acum la unele tari membre UE, printre care si ROMANIA, unde o clasa politica iresponsabila si corupta directioneaza fondurile europene destinate proiectelor de modernizare a infrastructurii, inclusiv administrative, catre clientela de partid ori rudelor si prietenilor apropiati,f apt pentru care tara noastra este plasata printre cele mai corupte si birocratice din UE.

Daca aruncam o privire in agenda ONU-2020 pentru dezvoltare durabila vom intelege mai bine directiile de actiune la nivel planetar pentru eradicarea saraciei si subdezvoltarii, in conditiile in care 3 miliarde de persoane traiesc in regiuni agricole afectate de lipsa apei, care indirect se reflecta in lipsa hranei, aparitia diverselor boli si conflictelor locale. In contextul crizei declansata de pandemia de covid-19 (sanitara, economica, alimentara si educationala), Secretarul General al ONU, pledeaza pentru un „NEW DEAL” international, adica :”un contract social la nivel international si national, axat pe educatie, acces la economia digitala si noi masuri de protective sociala si de munca echitabila.” De asemenea, indeamna omenirea sa „faca pace cu natura”, iar „puterile, resursele si oportunitatile sa fie mai bine impartite la nivel mondial si mecanismele guvernarii sa reflecte mai bine realitatile de azi. Pentru atingerea acestor obiective, trebuie sa integram principiile dezvoltarii durabile in toate deciziile ce se iau, astfel incat reluarea economiei mondiale sa se faca de o maniera a asigura o dezvoltare incluziva.”

Pentru aceasta este nevoie urgenta sa fie luate, urmatoarele masuri:

– solidaritatea si coordonarea mondiala sunt vitale;

– mobilizarea finantarilor pentru a construi un viitor si a pune economiile pe o cale durabila;

– alinierea tuturor eforturilor pentru relansarea Programelor de dezvoltare durabla, orizontul lui 2030 si Acordului de la Paris privind schimbarile climatice;

– punerea in practica a masurilor necesare in materie de protectie sociala, recalificare profesionala, pentru o tranzitie spre locuri de munca noi, verzi.

Ca de obicei, proiectiile ONU spre viitor sunt „cai verzi pe pereti”, fara a avea o viziune clara si a-si aduce aportul de expertiza in gasirea celor mai fezabile solutii la problemele cu care se confrunta omenirea. Structurile sale executive s-au transformat intr-un organism birocratic si anchilozat, puternic politizat, fapt pentru care pe buna dreptate administratia TRUMP a refuzat continuarea finantarii. Sansa ca ONU sa ramana un organism cu vocatie universala, este reformarea sa profunda si o noua viziune in pas cu evolutiile aparute in sistemul de organizare spirituala a societatii omenesti in era noilor tehnologii si IA care a revolutionat intregul sistem de gandire si guvernanta a lumii. Pentru Dalai LAMA, ONU a devenit „o organizatie a guvernelor si nu a oamenilor. Am spus in numeroase randuri ca lumea este a oamenilor ,nu a regilor, nu a liderilor spirituali,nici a oamenilor de afaceri. De la popor pentru popor, iata un adevarat sistem democratic! Este cel mai bun. Functionarea ONU este impiedicata de sistemul lor de guvernare nedemocratic, amestecul SUA si a altor membri ai Consiliului de Securitate prin veto pentru a bloca  initiative generale, este insuportabila. As dori sa vad organizatia ca fiind formata din reprezentantii popoarelor, nu a guvernelor, oameni buni, care intr-adevar sa reprezinte omenirea, alaturi de Secretarul General,mai ales in situatii de criza”, iar Stephane HESSEL tinea sa sublinieze ca: „este nevoie de un comitet ONU compus din oameni intelepti pe care puterea I-a emancipat si sunt interesati de binele omenirii care sa ceara abrogarea dreptului de veto in Consiliul de Securitate si de o noua generatie care sa iasa in strada peste tot in lume si sa strige: Nu mai putem tolera modul in care suntem guvernati. Vrem un guvern cu adevarat democratic.”(lucrare cit.)

 

Occidentul si tarile dezvoltate economic si tehnologic sunt ocolite de saracie, foamete, boli si conflicte?

Bineanteles ca NU.

Daca pana mai ieri vorbeam de saracie, foamete, pandemii si instabilitate politica si economica cu precadere in tarile lumii a treia, iata ca, dupa criza economico-financiara din 2008, statisticile europene indica cifre ingrijoratoare cu privire la existenta unui numar tot mai mare de persoane care se afla in pragul saraciei, fapt pentru care periodic UE aloca fonduri pentru distribuirea lunara de alimente de stricta necesitate familiilor nevoiase, prin intermediul administratiei locale. Aceste semnale alarmante vin sa se suprapuna peste criza sanitara, economica si sociala generata de pandemia de covid-19 care, a gripat motorul dezvoltarii economice europene si mondiale, cu efecte dezastruoase ce a implicat cresterea gradului de indatorare publica, reducerea semnificativa a PIB-urilor, tulburari pe pietele bursiere si monetare internationale.

In ciuda promisiunilor si declaratiilor incurajatoare formulate de Comisia Europeana si Consiliul European, mecanismele de functionare a institutiilor europene insarcinate cu sprijinirea programelor de relansare economica si rezilienta, sunt in continuare blocate de norme si reglementari birocratice, cat si de unele pozitii obstructioniste ale unor membri ai UE. Pe acest fond de confuzie si tensiune, fiecare tara membra se gandeste serios la solutii de avarie pentru iesirea din acest impas, conform principiului „scapa cine poate”, sens in care cantaresc cu multa atentie posibilitatile de repozitionare pe tabla de sah geopolitica, geoeconomica si geostrategica a EUROPEI stabilind noi aliante in interiorul UE, bazandu-se pe relatiile de buna vecinatate. Actuala stare de precaritate economica in care au ajuns societatile occidentale dezvoltate, se datoreaza unor politici paguboase de incurajare a consumului, imprumuturilor pentru nevoi personale cu buletinul, politici care au imbolnavit si saracit in mod indirect un numar tot mai mare de persoane, atat in SUA cat si in tarile europene. Astazi platim factura lacomiei, lipsei de cumpatare si superficialitatii in cunoasterea modului de functionare a mecanismelor lumii, care ne-au atras in turbionul crizelor de tot felul si paradoxului ca in tarile dezvoltate supra alimentatia sa devina o problema care se adauga la ingrijorarile legate de saracie si foamete. Spre exemplificare aratam ca in 2014 peste 2,1milioane persoane erau supraponderale, fata de 800 milioane care sufereau de subnutritie: in 2010, foametea si subnutritia au ucis 1 milion de persoane, pe cand obezitatea generatoare de diabet si boli cardiace, a facut 3 milioane de victime. In 2030, daca situatie se mentine la acelasi nivel, vom avea jumatate din umanitate suferinda de obezitate, si ceea ce este mai grav ca aceasta va afecta copiii si tinerii. Pe masura ce omenirea traverseaza o perioada de tranzitie spre o civilizatie bazata pe noile tehnologii si IA, ar trebui ca aceste probleme sa se reduca, dar din pacate asistam la un adevarat derapaj al lumii care risca sa cada in haos si anarhie, mentinand un sistem economic care s-a lepadat de orice fel de protectie, care se poate transforma intr-un capitalism pradator dominat de gigantii IT, IA si cei care administreaza retelele sociale. Acesti capitalisti vor controla si directiona destinul omenirii atat in privinta modelului de viata ofertat, dar si a modului de construire a economiei viitorului care se va baza pe economia numerica si mai putin pe activele existente pe piata. Tot mai multi futurologi si filosofi se intreaba daca nu cumva acestea sunt semnele APOCALIPSEI, care anunta sfarsitul lumii.

Sanctitatea sa, Papa BENEDICT al XVI-lea, in lucrarea sa „LUMIERE du MONDE”, Ed., BAYARD, 201, sublinia ca: „Sunt sceptic fata de aceste interpretari. APOCALIPSA este 

O carte misterioasa si are numeroase disensiuni..Ceea ce este frapant in ea, este ca in mod precis, in momentul cand crezi ca a venit sfarsitul, totul reporneste de la inceput.”

Pentru a concluziona la acest punct, trebuie sa mentionam ca, la inceputul Mileniului III, popoarele traiesc o revolutie de o dimensiune de neanchipuit, fie ea economica, ecologica si spirituala care, va influenta si modul de a privi saracia, foametea si conflictele, oamenii de stiinta considerand urmatoarele decenii ca fiind hotaratoare pentru supravietuirea planetei. In 2010, in Omelia Papei BENEDICT alXVI-lea, de la FATIMA, a afirmat ca: „Omul a declansat un ciclu al mortii si terorii, pe care nu reuseste sa-l intrerupa…Lumea poate nu va dispare, dar ar putea lua o noua directie, O societate bolnava, in care sunt in crestere problemele psihice, resimte dorinta arzatoare de salvare si mantuire.” Demersuri, proiecte, initiative vizand eradicarea saraciei, a foametei si pandemiilor, le regasim in cartile sacre ale Orientului si Occidentului, cat si in lucrarile unor personalitati marcante ale Iluminismului, dar si in strategiile pentru dezvoltare durabila elaborate de institute de cercetari si academii. S-au inregistrat progrese in obtinerea de soiuri de cereale si legume rezistente la daunatori si la schimbari bruste climatice, in idea de a produce materie prima suficienta pentru industria agro-alimentara care sa sustina proiectele de amenajare a unor terenuri aride care sa fie transformate in campii manoase. Este posibil ca, folosind nanotehnologiile, mutatiile genetice, noi tehnici de identificare si valorificare a rezervelor de apa din panza fratica, zone desertice ale planetei sa devina adevarate oaze de verdeata si plantatii de citrice ,banane, cafea, nuci de cocos, curmale, care vor imbunatati nivelul de trai al populatiilor aflate astazi in pragul subnutritiei. Deja guvernul chinez si companii de prestigiu din CHINA, au lansat un amplu program de dezvoltare durabila pentru AFRICA, avand in spate suportul financiar al Bancii Centrale si a unor fonduri de investitii.

Dar, pentru a reusi acest proiect, strategii chinezi, concep planuri de a combate si anihila in prima instanta coruptia politica si institutionala din aceste tari, pregatind in paralel o noua generatie de tineri autohtoni, educati in spiritul armoniei cu natura, respectului libertatii si demnitatii umane, a compasiunii si a lucrului in interesul comunitatii si pentru binele comun. Este o mare provocare pentru CHINA, tinand seama de instabilitatea politica si de proasta guvernare practicate de clanurile care s-au perindat la conducerea acestor tari si la prezenta pe teritoriul lor a unor grupari teroriste inarmate si bine organizate, care intretin o atmosfera de teroare si insecuritate, practicand pirateria maritima si luarea de ostatici.

Cu toate aceste masuri de eradicare a acestor fenomene, este greu sa prevezi sau sa controlezi efectele violentei, dupa cum s-a vazut in IRAK, SIRIA, LIBIA, AFGANISTAN, YEMEN, NIGERIA, MALI, SOMALIA s.a.,insa ne punem nadejdea si speranta ca, aceasta forma de dictatura va dispare intr-o zi si lumea va pasi intr-o era a cooperarii si intrajutorarii pasnice, cand oamenii vor practica omenia, prietenia si fraternitatea de rasa.

Problema eradicarii saraciei si dezvoltarii durabile,s-a aflat si pe agenda lucrarilor G-20 si a Consiliului Sefilor de guverne ai tarilor membre OCS (Organizatia de Cooperare SHANGHAI (30.11.2020), prin videoconferinta, unde premierul rus, Mihai MICHUSTIN a declarat ca: „Este necesar sa parafam parametrii precisi pentru a uni strategiile nationale si proiectele multinationale, astfel ca OCS sa serveasca drept legatura esentiala in formarea unui spatiu de liber-schimb si cooperare in beneficiul mutual si pe baze egale in EURASIA,OCS avand un potential puternic pentru a asigura dezvoltarea economica durabila si securitatea regiunii. OCS acorda importanta mare economiei digitale, introducerii tehnologiilor moderne, dezvoltarii infrastructurii de transport si cooperarii regionale. Cu participarea OCS, UEE (Uniunea Economica Eurasia), Asociatia Natiunilor Asiei de sud-est si a altor blocuri regionale, suntem in masura sa construim un parteneriat eurasiatic extins, un  spatiu de dezvoltare si securitate comun.”

RUSIA doreste in mod activ sa asocieze UEE la RCEP, care deja pune in lumina avantajele liberului schimb si integrarii regionale,”creeaza oportunitati suplimentare in particular economiilor mai putin dezvoltate ale ASIEI” (Joachim von AMSBERG, vice-presedinte BAII (Banca Asiatica de Investitii in Infrastructura).

Epidemiile si bolile infectioase, al doilea inamic al umanitatii

La inceput de Mileniu III, in ciuda progreselor inregistrate de bionanotehnologia, totusi epidemiile cu care a debutat secolul XXI: Sindromul Respirator Acut Sever (2002-2003) cu formele sale evoluate din 2008; gripa aviara din 2015; gripa porcina 2009-20010; Ebola-2014 si pandemia de covid-19 si noua amenintare cu un nou val de rujeola, au, scos in evidenta fragilitatea sistemului sanitar la nivel mondial, lipsa unor protocoale pentru coordonarea masurilor de combatere si propagare a virusilor la nivel national si international, o comunicare defectuoasa intre structurile cu atributiuni, lipsa materialelor si echipamentelor necesare dotarii spitalelor si populatiei, masuri excesive si ineficiente de ingradire a drepturilor si libertatilor individuale si colective.

Ultima pandemie a produs pe langa un numar impresionant de contaminari si decese, perturbari la nivelul economiei mondiale soldate cu prabusiri ale pietelor bursiere, intrarea in faliment a unor companii de transport, indeosebi cele de pasageri, scaderi dramatice ale PIB-urilor, tulburari pe pietele financiare si valutare, etc.Intr-un cuvant, economia lumii s-a oprit o clipa si s-a resetat orientandu-se spre zona economiei digitale, a monedelor virtuale si dezvoltarii la scara larga a noilor tehnologii, IA, si roboticii. Cred ca, pandemia de covid-19 a fost declansatorul marii resetari a lumii si pregatirea pentru a trece pragul, inclusiv psihologic, catre o noua etapa  a istoriei civilizatiei umane,si anume civilizatia post-umana, a combinatiei om-masina (IA). Dupa „trezirea” din pandemie, vom constata ca, s-au produs o serie de schimbari ireversibile in habitatul cu care eram obisnuiti, reflectate si in modul in care vom privi si intelege mai bine sensul vietii si nevoia de a ne schimba comportamentul social si de viata cotidian, sa pretuim mai mult viata, valoarea relatiei sociale si implicarea voluntara in sprijinul comunitatii, dezvoltand calitati umane cum sunt: compasiunea, toleranta, integritatea pe temeiul valorilor ce apartin eticii seculare, nu in mod necesar religiei. Experienta traumatizanta a pandemiei va duce la un progres evident al spiritului, spre o stiinta a spiritului si la o democratie spirituala.

Dar, pentru a nu dramatiza efectele covid-19, va propun sa evocam doua momente din istoria civilizatiei umane, care au fost marcate de pandemii cu efecte devastatoare: 1330 „pesta neagra” si 1918 „gripa spaniola”.

Anul 1330 ramane in memoria istoriei ca fiind atins de o boala teribila,”pesta neagra” aparuta in ASIA CENTRALA si de EST, care s-a raspandit rapid in toata ASIA, EUROPA, AFRICA de NORD, iar in mai putin de 20 ani, a atins si AMERICA, facand intre 75-200milioane de victime, aproape un sfert din populatia eurasiatica. Aceasta pandemie nu,a fost un eveniment unic si izolat, nici cel mai rau flagel din istoria omenirii, ci a fost urmat de alte epidemii care au facut ravagii in  AMERICA, AUSTRALIA, MEXIC, insa viata a mers inainte, iar daunele provocate au fost reparate printr-un efort colectiv si prin mintea iscoditoare a omului, care prin cunoastere a ajuns sa inventeze vaccinuri si scheme de tratament post-pandemie.

Un alt moment memorabil l-a constituit pentru EUROPA, „gripa spaniola” care, in cateva luni s-a transformat in pandemie, infectand jumatate de miliard de persoane si 50-100 milioane de victime in mai putin de un an (1918),in comparatie cu razboiul mondial (1914-1918) care a ucis 40 milioane de persoane.

Mai aproape de zilele noastre, la inceputul anului 1980, SIDA ucidea 30 milioane de oameni, iar alte milioane au ramas cu sechele grave fizice si psihice. S-a scris si s-a comentat mult de-a lungul vremii, ca unele din aceste boli au fost create in laborator si raspandite in anumite zone ale planetei, cu scopul de a reduce cresterea demografica, indeosebi in tari din lumea a treia, unde nu exista programe de planning familial, o suprapopulare a planetei punand serioase probleme privind: poluarea, consumul de apa si energie, hrana, imbracaminte, bunuri de larg consum (electrocasnice, autoturisme, biciclete, consumabile pentru gospodarie, cosmetice, etc.). Se pare ca nimic nu este intamplator, ca evenimentele au timpul lor critic pentru maturare, apar ciclic anuntand schimbari inscrise in Cartea Vietii, urmand un anumit plan, conceput de Inteligenta Suprema a Universului, odata cu realizarea Marii Creatii a lumilor vizibile, invizibile si entitatilor nonorganice. De altfel, invataturile profetilor si filosofilor biblici, fac referire la evenimente si incercari la care va fi supusa civilizatia umana pe parcursul evolutiei sale,subliniindu-se ca: „nimic nu este nou sub soare, ce este sus, este si jos,ceea ce a fost, o sa mai fie,totul este efemer si desertaciune”.

In incheiere la acest punct, putem concluziona ca, pe masura ce eforturile stiintifice vizand prevenirea pandemiilor vor fi incununate de succes, ele vor declansa conflicte politice, iar adevarata batalie se va deplasa din laboratoare catre parlamente, tribunale si in strada, anuntand de fapt o lupta crancena pentru tinerete fara batranete si viata fara de moarte, toate eforturile urmand a fi orientate pentru dobandirea fericirii eterne.

Despre fericire ,EPICUR arata ca: „Adoratia zeilor este o pierdere de timp, nu este viata dupa moarte, iar fericirea  individuala este singurul scop al vietii”,iar filosoful britanic Jeremy BENTHAM (secolul XVIII-lea) declara ca: „fericirea generala este obiectivul unic si demn al statului, a pietei, a comunitatii stiintifice. Oamenii politici trebuie sa asigure pacea, oamenii de afaceri prosperitatea, iar savantii sa studieze natura, nu pentru marea glorie a regelui, tarii sau a lui DUMNEZEU, ci pentru ca tu si eu sa ne bucuram de o viata fericita.” In secolul XX, fericirea unui popor era masurata in PIB-ul tarii ,insa in viitor, chiar economisti reputati sugereaza inlocuirea PIB-ului cu BIB-ul (Fercirea Interioara Bruta), iar in secolulXXI, cu dezvoltarea noilor tehnologii ale informatiei si extinderea IA la toate domeniile, se va impune de la sine, o noua modalitate de a defini fericirea, de a o masura in alti termeni, care vor depinde mai mult de asteptarile noastre si mai putin de conditiile obiective.

„Daca stiinta are dreptate ca sistemul nostru biochimic determina fericirea noastra, atunci, unica maniera de a asigura o satisfactie durabila este de a pacali acest sistem, adica de a manipula biochimia umana prin folosirea diverselor medicamente pentru cresterea concentrarii mentale, pentru controlul insomniei si fricii…Viitorul ne va pune in fata manipularile genetice, pentru a ajunge la o fericire controlata.”(Yuval Noah HARARI, lucrare cit.).

Omul secolului XXI, cautand fericirea, beatitudinea si nemurirea, incearca de fapt sa se ridice la rangul de zei, pentru ca sunt cu atribute divine, picurate in ADN de catre Marele Creator, la inceputuri. Provocarea stiintei viitorului va fi crearea de fiinte nonorganice, adica retelele neuronale umane sa fie inlocuite printr-un logicial inteligent care ar functiona atat in lumile virtuale si nonvirtuale, scapand de limitele chimiei organice, astfel ca IA nonorganica ar putea cu usurinta coloniza alte planete, fara sa mai fie calauzita de om.

Dezvoltarea  rapida a geneticii, medicinei regenerative si nanotehnologiilor, hranesc speranta ca, supraoamenii viitorului ar putea muri intr-un razboi sau accidental, insa viata lor, in comparatie cu cea a muritorilor de rand, nu are termen de expirare. Prelungirea vietii aduce cu sine transformari profunde de ordin social si moral, influenteaza evolutia relatiilor: parinti-copiii, casatoria, carierele profesionale, sistemul de asigurari sociale si de pensii, politica, religiile, credinta. GOOGLE a numit la conducerea fondului de investitii GOOGLE VENTURES pe Bill MARIS pentru a rezolva problema mortii. Acesta declara in 2015 ca: „Daca ma intrebati astazi daca va fi posibil sa traiesti pana la 500 de ani, raspunsul meu este DA.” Este bine sa ne reamintim ca in Sfanta BIBLIE si in Cartea lui ENOH, se vorbeste despre personaje placute lui DUMNEZEU care, au depasit varsta de 500 ani, NOE, MATUSALEH, LAMALEH, ori barbati si femei care au adus pe lume copiii la varste inaintate, insa cu voia lui DUMNEZEU care le-a ascultat rugaciunile. Care este secretul acestor longevitati? Ramane ca oamenii de stiinta sa gaseasca raspunsuri, dar important ca exista interes pentru studierea acestei probleme.

Razboaiele si conflictele locale, regionale si mondiale,a treia amenintare

 De-a lungul istoriei acestea au constituit o modalitate de reasezare temporala geopolitica a intereselor marilor puteri (imperii) si o posibilitate ca acestea, periodic sa-si imparta zonele de influenta si acces la resursele naturale si demografice ale planetei. A fost si ramane o optiune viabila pentru acapararea si devorarea tarilor mai mici, care pentru a supravietui in aceasta jungla de interese, devin vasale marilor puteri, cu costurile de rigoare.

Suntem la momentul crucial al istoriei civilizatiei umane, cand se face tranzitia de la epoca luptei pentru supravietuirea amenintarii nucleare a HOMO SAPIENS, la transformarea lui in HOMO DEUS, odata cu pasirea in secolul XXI, cand omenirea va lupta pentru atingerea nemuririi, amintindu-si ca viata este cel mei de pret dar oferit de divinitate, de Univers.”(Yuval Noah HARARI, lucrare cit.) Oricare ar fi pretextele declansarii unor conflicte si de transformare in razboaie, acestea nu sunt justificate „nici de ratiuni de stat”,nici de „ratiuni de securitate nationala” (americana, rusa, germana sau altele) ci ele simbolizeaza esecul ratiunii si diplomatiei.

Am pasit deja in secolul XXI sub amenintarea razboaielor hibride, atipice care imbraca forme cat mai diverse: razboaie comerciale, razboaie ale devizelor, psihologice, cibernetice, meteorologice, apei si hranei, razboaie in numele religiei. De multe ori asistam la combinarea simultana a diverselor forme de manifestare a razboaielor viitorului. Cercetarile stiintifice cu aplicatie militara si intelligence, au reusit realizarea unor arme si mijloace inteligente de purtare a razboiului, care muta confruntarea in spatial virtual sau in cosmos, alocarile bugetare anuale din partea marilor puteri reprezinta procente importante din PIB-ul tarilor, sume care ar putea fi orientate spre domeniile educatiei, sanatatii, protectiei mediului s.a. Nu voi insista asupra acestui subiect care zilnic se afla in atentia mediei internationale, dar analizand tendintele evolutiei starii de insecuritate la nivel planetar, putem anticipa ca, urmatoarele decenii omenirea se va afla sub spectrul amenintarii cu izbucnirea unor razboaie hibride care vor redesena harta geopolitica a lumii.

In urma cu cateva luni, intr-un articol publicat in prestigioasa revista „SUD”, imi puneam intrebarea, daca pandemia covid-19 nu mascheaza un eveniment mult mai periculos si anume un atac cibernetic de amploare asupra infrastructurilor critice (banci, spitale, laboratoare de cercetare in domeniul vaccinurilor, transportului de energie, arsenalelor  si silozurilor cu arme nucleare etc) din SUA si din alte tari occidentale.

Evenimentul s-a produs la 13 decembrie 2020 si a vizat atacuri informatice inclusiv asupra unor institutii guvernamentale americane si a bazelor de informatii care se refera la stocarea armamentului nuclear din mai multe tari, codurile de acces si alte date care pot crea brese in sistemele de aparare antiracheta, inclusiv cele instalate pe submarine. Administratia TRUMP a trecut sub tacere evenimentul, dar a condamnat CHINA, RUSIA, COREEA de NORD pentru aceste atacuri in serie. Cum a fost posibil atacul cibernetic botezat „SUNBURST” care a reusit ca un logicial sa se insereze in anumite versiuni ale platformei „ORION”, care este un organism de supervizare a retelelor informatice comercializate de catre intreprinderea „SOLAR WINDS”, care face parte din sistemul de securitate cibernetica americana? Este un mare semn de intrebare in conditiile in care PENTAGONUL aloca anual sume importante pentru securizarea informatiilor. La 17 dec.2020, presedintele ales, Joe  BIDEN si-a exprimat ingrijorarea privind aceasta situatie, iar ziarul „Le MONDE” tine sa precizeze ca: „Faptul ca ministere si agentii de prim rang ale SUA au fost vizate, face sa ne temem ca o tara s-ar putea camufla in spatele acestui atac cibernetic .Piratii par a fi operat sub nasul si barba autoritatilor americane acaparate de a asigura protectia alegerilor prezidentiale.”

Fiind la un prag de trecere spre o civilizatie super-tehnologizata, a oamenilor roboti si a robotilor umani, si a unei dinamici fara precedent a progresului tehnologic, trebuie sa alegem cum folosim aceste noi instrumente daruite din Pomul Cunoasterii pentru a usura viata oamenilor si a intelege mai bine cum functioneaza legile Creatiei, inainte ca aceste tehnologii sa hotarasca pentru noi.

In mod paradoxal, cu cat acumulam mai multe cunostinte, si competente cu atat evenimentele devin mai imprevizibile, dezordonate si se succed cu o repeziciune nemaiantalnita, istoria schimbandu-si directia, iar cunostintele dobandite de noi, devin perimate.

Recentele miscari extremiste din SUA, sunt botezate de unii ca neo-marxiste si anti-sistem, cauta sa schimbe lumea prin rescrierea istoriei, permitand astfel oamenilor sa-si reimagineze viitorul, iar noua istorie ne va explica ca „situatia noastra prezenta, nu este nici naturala, nici vesnica.” Dar, suntem chemati noi ca generatie, sa raspundem pentru abuzurile, rasismul, discriminarea de sex, colonizarea fortata si genocidul practicat de catre generatiile trecute, prin daramarea de statui si stergerea din memoria colectiva a  trecutului istoric. Fata de aceasta „revolutie maoist-bolsevica„, fiecare dintre noi si intreaga societate, mediul academic si sistemul de invatamant, trebuie sa se uneasca pentru a ne asuma istoria cu luminile si umbrele ei, fara a ceda acestui curent ideologic care seamana haos si anarhie, producand fracturi in societate, indiferent despre ce tara este vorba.

Concluzia ce se desprinde din lecturarea acestui material este clara: saracia, pandemiile, conflictele, razboaiele, nu vor disparea niciodata, ele existand sub diverse forme de-a lungul istoriei zbuciumate a civilizatiei umane, fiind inscrise in Cartea Vietii , considerate drept regulatori necesari, care asigura regenerarea si rafinarea rasei umane si a ecosistemului pe TERRA, permitand ca ciclic proiectul initial sa se reseteze. In ciuda progresului rapid si uluitor al noilor tehnologii si a IA, si introducerea lor in toate fibrele societatii, nu se poate realiza mai mult decat o mentinere sub control a acestor fenomene, prin identificarea cauzelor si diminuarea efectelor, printr-o limitare a propagarii lor pe zone intinse ale planetei.

   CONCLUZII si informatii de interes:

 

– In 2021, intram in pas alergator pe terenul crizelor deja existente: sanitara, economica, financiara, identitara si de incredere fata de institutiile  si organizatiile nationale si internationale, care manageriaza aceste crize. Este posibil ca aceasta stare de neliniste si confuzie la nivel global, sa incurajeze declansarea de noi conflicte, si tensiuni intre marile puteri,dar si intre marile puteri si tari emergente in plin proces de emancipare care, isi revendica un scaun la masa tranzactiilor pentru a-si apara propriile interese;

– SUA post-TRUMP, va continua sa se afunde in „mocirla statului paralel”, care isi va repozitiona la butoanele puterii, o elita birocrata si corupta care se va stradui sa lanseze un amplu proces de evaluare a „mostenirii” lasata de administratia TRUMP, inclusiv de a se da unda verde inculparii fostului presedinte si apropiatilor sai. Un prim pas s-a realizat la 13 ian.2021, cand Congresul a aprobat cu o majoritate confortabila, punerea sub acuzare a lui TRUMP, pentru „instigare la asaltul asupra Congresului, soldat cu 5 morti si zeci de raniti”, eveniment care a zguduit AMERICA si socat intreaga planeta. Procesul ar urma sa aiba loc dupa 20 ianuarie 2021, cand oficial Donald TRUMP paraseste Casa Alba. Aceasta atitudine si comportament ale AMERICII la inceputul secolului XXI, este comparabila cu cea a unui adolescent si anume: un amestec de aroganta si depresie profunda care se reflecta intr-o criza identitara adolescentina extinsa, completata de oscilatii incredibile de noi forte si de stari irationale. GEORGE  FRIEDMAN, politolog si fondatorul agentiei private de geopolitica, STRATFOR, in lucrarea „The Next 100 Years” (2009) scria: „SUA abia isi incepe calatoria culturala si istorica. Pe masura ce devin centrul gravitational al lumii, isi dezvolta acea cultura care,pentru inceput, este, inevitabil barbara. AMERICA este un loc in care aripa dreapta uraste musulmanii pentru credinta lor, iar aripa stanga pentru felul in care isi trateaza femeile.” Intr-adevar, ultimele evenimente soldate cu ocuparea prin violenta a CONGRESULUI, simbolul sacru al democratiei, de catre sustinatorii presedintelui Donald TRUMP, atesta, daca mai era cazul, ca nu ne putem astepta in acest moment de la  AMERICA, decat la bravada si la nesiguranta, intrucat vointa ei este puternica, vulcanica, iar emotiile sale o duc in directii diferite, de multe ori contradictorii si imprevizibile.

 

– CHINA, cu discretia-i cunoscuta, profitand de starea „pre-revolutionara” care se poate transforma intr-un inceput de razboi civil in SUA si de confuzia si tensiunea generata de pandemie in interiorul UE, si de efectele negative ale BREXIT, continua nestingherita orientarea unor importante investitii in paradisul fiscal numit LUXEMBURG, indeosebi pe piata obligatiilor verzi, marele ducat devenind placa turnanta si portalul de acces in EUROPA, a bancilor si fondurilor de investitii chineze. Presedintele bursei luxeburgheze, Robert SCHAREE declara in ajunul conferintei virtuale, HORARIS ASIA MEETING ca: „Din ce in ce mai multi gestionari ai activelor chineze se instaleaza direct la LUXEMBURG pentru a atrage capitalurile chineze. Cred ca nu va trece mult timp, pana cand vom vedea fluxuri egale in sens invers, catre CHINA.”

 

-In legatura cu atacurile cibernetice  lansate asupra ministere si agentii guvernamentale americane, inclusiv PENTAGON si NSA (Agentia Nationala de Securitate) de catre grupul de pirati intitulat „SHADON  BROKERS”, Franck DeCLOQUEMENT, expert in strategii cibernetice de la Institutul de Relatii Internationale si Strategice si membru al CYBER TASK FORCE, a tinut sa precizeze urmatoarele: „Dupa WANNA CRY, santajul cu Apocalipsa nucleara lansat de piratii care au atacat si furat informatii secrete de la NSA, au afirmat ca detin date si despre programele nucleare ale mai multor tari: CHINA, IRAN, COREA de NORD, RUSIA, iar pentru a nu fi date publicitatii, sugereaza NSA ori „tertilor responsabili” sa le rascumpere. De asemenea, grupul pretinde ca detine date confidentiale furate din reteaua bancara SWIT, care daca ar fi date publicitatii, ar produce neancredere si prejudicii serioase pe pietele financiar-bancare.”

 

 – In bilantul cibernetic pe 2020 intocmit de Institutul pentru Relatii Internationale si Strategii si CYBER TASK FORCE, se fac urmatoarele precizari de catre Franck DeCLOQUEMENT, care merita a fi luate in seama de catre cei interesati:

   – anul 2020 -un an pandemic, care va schimba radical datele in materie de securitate cibernetica pentru haosul creat in spatiul virtual;

  –  2020 va ramane in memoria colectiva ca un an negru, dar nu numai din cauza crizei sanitare legata de corona virus, ci pentru ca viata noastra a fost schimbata radical si

transformata intr-o viata numerica la domiciliu, prin recurgerea la telemunca, telescoala si pentru folosirea retelelor sociale pentru a mentine contactul cu rudele si prietenii, in timpul deselor izolari la domiciliu sau introducerii periodice a carantinei partiale sau totale;

   – previziunile noastre privind implicarea retelelor sociale in destabilizarea societatilor democratice si a acelor algoritmi folositi pentru a ne manipula colectiv si individual in

scopuri ideologice sau comerciale s-au adeverit;

 – s-au identificat operatiuni criminale cibernetice din ce in ce mai sofisticate vizand infrastructurile critice, iar amenintarile din partea piratilor au fost completate printr-o expertiza in crestere in materie de analiza de securitate pentru protectie, traversand diferitele bariere de securitate;

– criminalitatea cibernetica s-a indreptat masiv catre obiecte conectate (IoT) pentru a practica spionajul si santajul tintind cu precadere platformele blockchain pentru tranzactii subterane frauduloase si mafiote.”

– Ramanand in zona virtuala, la 28.11.2020,”hulitul” WUHAN a organizat Conferinta Mondiala privind comertul numeric, care a atras 37 de state si reprezentanti ai peste 100 de intreprinderi, WUHAN devenind un centru promitator pentru comertul numeric, ca de altfel intreaga regiune HUBEI (cu 100 milioane de locuitori), cu avantajele sale in termini de productie, stiinta, educatie.

– O problema aproape necunoscuta si neluata in seama de occident, este confruntarea, deocamdata la nivel local si in surdina, intre teroristii islamici si buddhistii din MYAMAR, SRI LANKA, THAILANDA, BANGLADES, care tinde sa se transforme intr-un conflict religios intre buddhisti si un islam agresiv din INDIA, PAKISTAN, AFGANISTAN, care ar putea reactiva populatia islamica uigura din CHINA;

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR – Cele trei mari provocări ale civilizației umane de ieri, de azi și de mâine: foametea, bolile, războaiele”

Vasilica GRIGORAȘ: PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Grădina Botanică, Napier

 

Două Doamne… Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.

         Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram

îndrăgostite nebuneşte

de buchea cărţii

și cu o poftă verde

inspiram cuvântul

din paraclisul luminii.

Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).

Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.

Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.

Prinse precum înaripatele

în coroana unui copac

timpul ninge

inimile noastre

cu-amintiri de neuitat.

         Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.

Călători prin viaţă

deprindem

exerciţiul prin care

urechile inimii aud

vocea prieteniei.

         Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.

A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!

Priveam pe furiş

cerul din noi

şi ne ploua

gânduri prefăcute

în flori de cireş.

Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!

Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc.  Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.

Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că

atunci când

în zorii vieții dăm

lumină viselor

amurgul ne colorează

                                                    împlinirile.              

iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă

punând faţă-n faţă

trecutul și prezentul

am putut zidi

temelia viitorului

unei prietenii pe viață,

conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și

din caratele

prieteniei noastre

am adăugat cu răbdare

pagini de neuitat

într-o poveste adevărată.

Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.

Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.

Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei.  Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.

Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.

Îmbrac redignota

 cuvântului și hrănesc

pana scrisului cu apă vie

sporind  izvoarele  PRIETENIEI

întru RECUNOȘTINȚĂ.

Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.

Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.

La mulți ani binecuvântați!

––––––––

Vasilica Grigoraș

20 ianuarie 2021

 

Eu şi Valentina, Izvoare termale, Whakarewarewa, Rotorua