Al. Florin ŢENE: Luați propoziția ca pe un instrument, iar sensul acesteia ca pe utilizarea lui. Decalogul 7 pentru ziariști

1. Am folosit ca titlu un citat al lui Ludwig Wittgenstein scris în anul 1953, pentru a deschide calea spre înțelegerea “caleii ideilor”, precum Descartes sau Locke, conform căreia toate contactele noastre cu lumea sunt mediate de reprezentări interne sau de “idei”, semnificația întregului limbaj trebuie să fie, în cele din urmă, dependentă de un proces intern pein care fiecare cuvânt este legat de un obiect mintal.Conform unei teorii ştiinţifice, toate limbile vorbite provin dintr-una singură, vorbită de oamenii primitivi în urmă cu aproximativ 100.000 de ani. O lucrare care detaliază această teorie a fost publicată vineri în revista Science, informează Daily Mail.Dr Quentin Atkinson, de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă, a studiat mai mult de 500 de limbi şi a obţinut dovezi care arată că toate limbile Pământului au la origine o limbă primitivă vorbită în Epoca de Piatră, în Africa. Această limbă s-a închegat odată cu evoluţia vorbirii omului primitiv, când acesta a reuşit, în timp, să articuleze o multitudine de sunete distincte. Descoperirile făcute în cadrul studiului au stabilit nu numai originea africană a acestei limbi-mamă, dar şi perioada în care a fost vorbită aceasta. Atkinson a dedus astfel că limba a apărut acum aproximativ 100.000 de ani, mult mai devreme decât se credea înainte.

2. Scopul argumentului limbajului privat este acela de a nega că în această manieră și-ar dobândi sensul cuvintele.

3. Miracolul limbajului stă în capacitatea acestuia de a facilita utilizarea cuvintelor și a expresiilor într-o varietate de contexte, de la unele extrem de tehnice și de profesionale la cele sociale, mai largi decât oricare altele.

4. Dacă leul ar putea vorbi, nu l-am înțelege.

5. Elbert Hubbard scria:” Cel care nu-ți înțelege tăcerea probabil nu-ți va înțelege nici cuvintele.”

6. După talentul de scriitor, ziaristul trebuie să se încadreze în moralitatea societății în care trăiește. Orice abatere de la aceasta anulează talentul.

7. Aproape niciun om nu admite referitor la sine teoria lui Galilei: că Dumnezeu este centrul Universului și nu el însuși.

8. Mihai Eminescu a fost ziaristul total.El a oglindit esența psihologiei și comportamentul poporului nostru, valabile și atunci și acum. Vai de ziaristul și scriitorul care scrie numai pentru perioada în care trăiește, fiindcă ceea ce scrie nu va fi valabil nici pentru epoca în care viețuiește.

9. V-ați întrebat ce se ascunde în spatele jocului de limbaj? Acesta în capacitatea acestuia de a facilita utilizarea cuvintelor și a expresiilor într-o varietate de contexte, de la unele extrem de tehnice și de profesionale la cele sociale, mai largi decât oricare altele. Aceste reguli nu sunt corecte sau greșite, dar pot fi mai mult sau mai puțin potrivite pentru o funcție sau pentru un scop anume în viață.

10. La început era cuvântul și cuvântul era cu Dumnezeu și cuvântul era Dumnezeu, Ioan 1:1. Vă rog spuneți-mi era Dumnezeu unul şi acelaşi, atunci Iisus este Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu?

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Luați propoziția ca pe un instrument, iar sensul acesteia ca pe utilizarea lui. Decalogul 7 pentru ziariști” →

Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.

Lumea se compune din lucruri şi raţiunile lucrurilor, sau ideile lor. Iar ideile şi raţiunile vin dintr-o Minte. Astfel că lumea toată, cu minerale, plante, animale şi oameni este un univers de idei întrupate ale acestei Minţi supreme. Ale Minţii lui Dumnezeu.

Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Bărbatul este un fel de anexă necesară a alegerilor femeii, ceva numit în termenii ideologiei de azi „libertate reproductivă”. De fapt, n-are legătură nici cu libertatea, nici cu reproducerea. Este doar libertinaj. Este libertinaj anti-reproductiv. Este ideea care a fost tradusă perfect în sloganul „corpul meu – alegerea mea”.
Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii” →

George ANCA: Sub talpa arhanghelului Puși

“Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61). “Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată, mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64). “Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic, după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în Istoria lui Manolescu” (72). “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian, care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205). “Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi, domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă, dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!) nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu, Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).

Cartea pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu, parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog, speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor (românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară, personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar crima, premeditată).

Premiera de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu “gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e – hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil, drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un rug-istorie.

Virgiliu i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte, vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne bănuim înşine.).

Puşi s-a vrut – de student-regizor – cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics, Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?) Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta, cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu şi Ovid (Densusianu).

Vorba ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie; Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti; toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între protocronişti şi manolescoizi; Continue reading „George ANCA: Sub talpa arhanghelului Puși” →

Eleonora SCHIPOR: Toamna bucovineană

Odată cu sosirea toamnei pe maleagurile carpatine, vine și o sărbătoare frumoasă legată de acest deosebit anotimp.

Este una dintre cele mai iubite și așteptate sărbători de elevi, profesori și părinți la CIE Cupca. Anual elevii noștri sub îndrumarea bunilor lor dascăli, dar ajutați și sprijiniți de părinți, pregătesc cele mai felurite compoziții, expoziții, aplicații, versuri, cântece, scenete – având toate tematica toamnei.

Toamna bucovineană este prezentă în povești cu Feți Frumoși, Ilene Cosânzene, zâne, moși, babe, prichindei, inimioare, potcoave, dar și animale de pădure sau domestice, păsări, frunze, flori, plante… „Toamna în pădure”, „În livada bunicilor”, „Grădina fermecată”, „Lumea poveștilor”, „La cules ciuperci”, „Darurile toamnei” – iată doar câteva denumiri dintre zecile de compoziții pregătite cu mare fantezie de elevii noștri.

Desene, gazete de perete, poezii și scenete au pregătit atât elevii claselor mici cât și mijlocii, s-au încadrat activ și elevii claselor mari.

Împreună cu membri comitetului școlăresc am apreciat munca părinților, pentru costumație, pentru implicare în pregătirea multor exponate foarte originale. Am apreciat ingeniozitatea elevilor și munca profesorilor, a diriginților, a învățătorilor. La toți le mulțumim frumos și le dorim succese pe viitor.

————————————

Prof. Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

19 septembrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul

Valea Almăjului a început să fie recunoscută tot mai mult ca o zona specială a Banatului și spațiului românesc.

Valea Almăjului, o depresiune intramuntoasă tipică geografiei românești, este înconjurată de munți, la poalele Semenicului și străbătută de majestuosul Nergan, cunoscut de către „domni”, ca Nera. Pe cuprinsul ei se găsesc câteva sate, toate curat românești cu excepția satului Sumita, sat de „pemi”.

Istoria locuirii în Almăj este străveche, din veci. Aici au fost aflate urme de locuire din vremea Neoliticului, a Bronzului, din epoca dacă și romană și apoi necontenit până în ziua de azi. Au existat și perioade cu adevărat eroice. Așa a fost în Evul Mediu, când Almăjul a fost un district militar privilegiat. Locuitorii lui erau oameni liberi, supuși doar judecății Regelui, aveau dreptul să poarte arme și să le folosească la nevoie. Almăjenii, cu alte șase districte privilegiate din vecinătatea Banatului muntos, aveau datoria să apere vadul Dunării. Dar ei erau asimilați, ca stare socială, nobilimii. Erau țărani săraci, dar erau liberi și stăpâni peste ceea ce aveau. Această stare de libertate, conștiința nobilității, a intrat în personalitatea Almăjenilor și este prezentă și azi. Acest punct, starea de oameni liberi și nobili a almăjenilor, trebuie subliniată. Noblețea nu este o condiție economică, este o stare socială și mai ales o stare de spirit. Almăjenii au fost și au rămas oameni liberi și stăpâni, deci nobili în sensul cel mai exact al cuvântului. Această impresionantă istorie și continuitate istorică s-au făcut cu păstrarea unei identități locale fermecătoare.

Obiceiurile, portul, tradiția Almăjului sunt trup și suflet din întregul românesc, dar ele toate sunt autentice, cu personalitate locală și dovedesc uluitoarea unitate în diversitate a Românilor. Probabil că cel mai impresionant semn al acestei identități este graiul Almăjan. Graiul Almăjan, alături de cel al Maramureșului, sunt graiurile românești cu cea mai puternică personalitate.

Almăjul și oamenii lui au trecut prin vremi mai bune și vremi mai grele.

Cea mai grozavă încercare din istoria milenară a Almăjului a fost vremea comunismului.

Bestiile bolșevice au căutat să distrugă esența Almăjului. Cele mai de frunte dintre gospodării au fost distruse, bucată cu bucată, oameni de nimica au fost instalați în fruntea bucatelor.

Chiar și în aceste condiții Almăjenii s-au aparat cu înverșunare. Pădurile și Munții Almăjului au fost gazdă celor care, cu armă în mâna, înfrățiți cu râul și ramul, au rezistat năvalei bolșevice. Fapte de eroism și nume de eroi sunt Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul” →

Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să respecte mai presus de toate sensul cuvântului – Decalogul 6 pentru ziariști

1. Scrisul lor și al meu să fie seva spirituală a omeniei și al adevărului. Să respecte mai presus de toate sensul cuvântului.

2. Să știe că sensul cuvântului e, în fond, unic.Că adevărul este unic într-o societate democratică.

3. De fiecare data, în redacție, când trebuia să fie scris un editorial despre un eveniment încurcat și greu, fiind implicat un politician cu relații, îl delegam să facă acest lucru pe cel mai leneș ziarist din colectivul nostru, pentru că întotdeauna găsea o metodă rapidă de a scrie acest editorial.

4. Un test de reciprocitate: eu scriu despre cartea ta, tu să scrii despre cartea mea, eu te laud, tu mă lauzi…Adevărata reciprocitate este să scrii despre colegul care nu îți răsunde la …”ajutorul” tău.

5. Vorbind despre raportul dintre jurnalist ci cititorul de presă, apreciez că scrisul este o problemă de conștiință. Ziaristul să-și aprecieze scrisul și adevărul.Să fie demn de menirea pe care dorește s- îndeplinească.

6. Scrisul jurnalistului să fie seva spirituală a omeniei sale. Să știe că sensul unui cuvânt e, în fond, unic. Că și în cuvântul său e adevărul și frumusețea.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să respecte mai presus de toate sensul cuvântului – Decalogul 6 pentru ziariști” →

Eleonora SCHIPOR: Răsfoind paginile vieții

Le vom răsfoi împreună, dragi cititori. Sunt paginile unei vieți importante, interesante, demne de toată stima și respectul. E vorba de noua carte cu acest titlu a savantului bucovinean, originar din Pătrăuții de Jos, Ilie Popescu.

Spuneam într-un material precedent că și la 80 de ani, oamenii scriu, compun, publică, sunt în toiul activităților literar-culturale din ținut. Ei bine, unul dintre acești octogenari, plini de energie și talent este copământeanul nostru, doctorul în filologie, domnul Ilie Popescu. Pentru a ne convinge de aceasta, domnia sa a venit în fața cititoriloir în anul său jubiliar cu tocmai două cărți: „Drumul spre Golgota” și „Răsfoind paginile vieții”.

„Răsfoind paginile vieții” este un sumar (selectiv) al muncii intelectuale, efectuate de-a lungul anilor de neostenitul profesor Ilie Popescu.

Cartea de față cuprinde 7 capitole, prefața cu titlul „Cuvânt despre octogenar” fiind semnată de cunoscutul ziarist Vasile Carlașciuc.

Primul și cel mai volumins capitol se numește „Lista lucrărilor publicate”, având fiecare și referințele despre data, anul, autorul, denumirea ziarului sau revistei, unele extrase din aceste publicații, Aici vom găsi denumirile cărților, broșurilor, monogafiilor, manualelor, tezelor, cât și referate, comunicări, recenzii, relatări, informații, prelegeri, studii, articole, analize etc.

Cel de-al doilea capitol cuprinde „Lista referatelor și comunicărilor ținute la congrese, conferințe, simpozioane și seminare”.

Capitolul 3 este dedicat Interviurilor, pe care le-a acordat, numit tot astfel „Interviuri”.

La capitolul 4 găsim „Extrase din aprecierile critice la cărțile (monografiile), broșuri și dicționare”.

Nu puteau desigur, să lipsească și „Felicitările” incluse în capitolul 5.

„Diplome de excelență și certificate” găsim la capitolul 6. Aceste diplome autorul le-a clasificat în două categorii – cele primite din partea instituțiilor de învățământ, organelor de stat, organizațiilor obștești și individuale, cât și cele înmânate din partea Societății regionale „Golgota”.

Capitolul 7 ne va face cunoștință cu „Scrisori primite din diferite țări ale lumii”.

Nu știu de ce autorul n-a inclus de astă dată fotografiile numite aici „File de album” întru-n capitol aparte, dar le-a inclus în carte la finele ei. Sunt fotografii din viața particulară, din cea de la Universitate, căreia i-a dedicat 44 de ani din viața sa, din cadrul activității în Societatea regională „Golgota”, pe care o conduce cu pricepere de mai mulți ani, participări la Congrese, simpozioane, conferințe, dar și întâlniri și prezentări de carte.

Reamintim încă odată cititorilor că toate cele publicate aici, în această carte, sunt selective, or, ele fiind cu mult mai multe în realitate.

Cartea de față a văzut lumina tiparului la Cernăuți, cuprinde circa 194 de pagini, copertele și fotografiile find în culori. Autorul aduce sincere mulțumiri Corpului diplomatic al Consulatului General al României la Cernăuți în frunte cu doamna Consul General Irina Loredana Stănculescu, cât și câtorva personalități din regiune, pentru sprijinul financiar acordat la tipărirea acestei cărți. Aceleași sincere mulțumiri le aduce și doamnei Lilia Govornean pentru redactarea și tipărirea cărții „Răsfoind paginile vieții…”

Deși vârsta este înaintată, dorința de a scrie, a publica, a participa la viața activă în societate a domnului profesor Ilie Popescu este destul de mare. Ne-a dovedește și faptul la câte manifestări, comemorări, prezentări de carte, întruniri literare, culturale, sărbători, a participat și participă în acest an jubiliar domnul Ilie Popescu.

Nouă nu ne rămâne decât să-i dorim multă sănătate, activitate intensă și productivă, și îl așteptăm cu noi publicații, noi cărți și noi evenimente la care să-l vedem mereu același cum îl cunoaștem toți.

La mai mult și la mai mare stimate domnule profesor Ilie Popescu!

————————————

Eleonora SCHIPOR,

Pătrăuții de Jos, Ucraina

15 septembrie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Un troc inocent – Toiagul de mitropolit, în schimbul bastonului de turist

Multe din împrejurările care ne scot din când în câd din blazare, din rutina cotidianului, sunt calificate de către cei care le trăiesc drept „întâmplări”. Să fie momentul acela al „ruperii ritmului”, al „tresăririi” doar actul hazardului?! Mihail Sadoveanu, intermediat de un personaj al său, ne dă de înțeles că „…întâmplarea e cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”.

Câteva din întâmplările de genul celor la care fac referire sunt legate de întâlnirea omului comun prin care mă definesc cu vreo câţiva oameni aleşi, personalităţi cunoscute publicului. Desigur, îi exclud din această categorie pe politicieni. Unii dintre aceşti oameni cu distincție, care îmi surclasează cu enorm de mult poziţia socio-culturală, mi-au oferit privilegiul de a-i cunoaşte mai îndeaproape, facilitându-mi pe parcurs o oarecare legătură cu dumnealor, bucuria aceasta îndrăznind s-o transpun şi în câteva articole de presă. Alţii mi-au oferit (repet, graţie întâmplării – nu unei meschine ambiţii specifice vânătorilor de „trofee”) doar numai câteva clipe de încântare, clipe oprite în loc de modestu-mi mecanism al memoriei.

Doi dintre aceşti din urmă oameni iluştri, cărora li s-au intersectat magistralele călătoriilor lor misionare cu îngustele mele poteci sunt ierarhi ai Bisericii noastre ortodoxe. Unul dintre ei e plecat la Cer, anume vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, iar celălalt e Întâistătătorul Bisericii noastre de azi, Părintele Patriarh Daniel. La întâlnirea mea conjuncturală cu numiţii arhipăstori ai Bisericii, Preacuvioşii Părinţi erau, după mersul timpului, mitropoliţi ai Moldovei şi Bucovinei.

Se ştie bine (dacă nu persistăm în năravul postdecembrist de-a exagera în negativ istoria) că în regimul comunist al lui Ceauşescu manifestarea religiozităţii nu era reprimată, ci doar „pedepsită” cu îndulgenţă să poarte o oarecare surdină; persecuția, martirajul aparţineau altor epoci.

Cu Părintele Mitropolit (de atunci) Teoctist m-am întâlnit în vara anului 1981 în pridvorul Bisericii Mănăstirii Durău. Mă aflam cu soţia şi cu doi (dintre cei trei) copii ai noştri intr-o scurtă vacanţă care, găsindu-ne în preajma mănăstirilor, nu putea exclude partea spirituală a entităţii noastre umane, mister intreţinut în mine prin aportul scumpilor mei părinţi trupeşti (plecaţi acum la Domnul), în special al mamei.

În momentul în care am ajuns la Biserică nu se desfăşura niciun ceremonial religios, dar turiştii intrau şi se închinau la sfintele icoane sau doar admirau opera creatorului de artă bisericească.

Cu timiditatea ruralilor sedentari ce ne aflam, ieşiţi „in lume” doar prin intermediul taberelor şcolare în care ne însoţeam elevii, am mers să ne închinăm şi noi în lăcaşul de cult al Mănăstirii. În pridvorul Bisericii am avut surpriza să-l descoperim chiar pe Părintele Mitropolit. Cu specificul vorbei sale domoale, sfătoase, eliberată de sintagme sofisticate, schimba cuvinte cu vizitatorii/credincioşii care păşeau pragul aşezământului de închinare, pentru unii („liber-cugetătorii”) – doar obiectiv turistic. De aceea, Părintele, în veşmintele sale ne-liturgice, cu cârja sa arhierească în mână, îi aborda cu formule verbale ce aduceau a întâmpinare, rostite cu o oarecare „prudenţă”, în înţelesul meu, parcă anume să nu-i agaseze pe cei care se revendicau în sinea lor, sau chiar ostentativ, în exclusivitate turişti.

Aceeaşi atitudine rezervată am simţit-o la Părintele Arhiereu (care îmi părea la chip foarte apropiat de imaginea pe care o atribuiam eu ascetului) şi în vorbele ce ne-au fost adresate nouă, familiei mele. Totuşi, unei laude directe, cu referire la faptul că, turişti fiind, nu ocolim Biserica în sensul de spaţiu cu încărcătură duhovnicească, Parintele Mitropolit i-a dat libertatea să ajungă cu reverberaţie la urechile celor aflaţi de faţă. Mi-a mângâiat apoi fiul pe creştet, l-a întrebat câţi ani are şi l-a învăluit într-o căldură „de bunic”, iradiată din lăuntrul fiinţei sale şi intermediată edificator de limbajul chipului.

La cei şase anişori ai săi, Bogdan-Mihail al meu şi-a rostit timid identitadea consfinţită prin Sfânta Taină a Botezului, iar Părintele s-a arătat încântat de asocierea celor doua prenume, unul legat de pământesc, respectiv de istoria Moldovei, celălălt dedicat Cerului, adică emisarului său, arhanghelul. A rămas în dialog cu el, propunându-i şăgalnic, fapt deja declanşat de iniţiator, să facă schimb de toiege. Desigur, pruncul meu, atras de diferenţa decorativă dintre toiagul pastoral de arhiereu şi modestul lui baston cu toporaş în capăt, a rezonat repede, necunoscând încă complexul deferenței, la propunerea glumeaţă a blândului Ierarh.

O credincioasă din grup a dat imediat acestui „ritual” ludic o conotaţie ce trebuia să aducă a proorocire, prezicându-i puştiului meu un viitor legat de slujirea Bisericii. Desigur, eu, neîntrezărind la fiul meu germenele unei asemenea predestinări, acesta având deja conturată o personalitate înclinată spre neascultare, i-am exprimat Părintelui temerea că prognosticul invocat n-are şanse să se confirme. Înalt Preasfinţia Sa a rezonat senin la remarca mea sinceră şi a adăugat, în context, şi concluzia sa, anume că harul preoţesc stă în puterea Domnului Ceresc, că El știe cui și când să i-l dea.

Acum, peste ani, găsind undeva, păstrat ca o relicvă, doar toporaşul din vârful bastonului de turist al fiului meu, atins de cel ce devenise între timp Conducătorul Bisericii noastre, am şi rezultatul prognozei acelei femei, martoră la clipa de graţie cu Părintele Teoctist. E drept că fiul meu a căpătat între timp aspiraţii spre înalt, dar nu spre Cerul cel care ni L-a dăruit pe Hristos, ci spre cerul cel care ispiteşte omul în a tinde spre înălţimile albastre, prin intermedierea ţancurilor de piatră ale muntelui semeţ.

Acum fiul meu, între altele, înfruntă piscurile Alpilor italieni. Iar eu, tatăl, îmi împart emoţia între gândurile legate de aspiraţiile lumeşti ale fiului şi gândurile cele venite odată cu amintirile, aduse la o anumită vârstă pe „aripile” nostalgiei. Și, iată, fâlfâitul de aripi nostalgice mă mângâie cu boarea caldă a întâmplării de demult, legată de întâlnirea cu Părintele Teoctist, Patriarhul de mai târziu care a dat românilor prilejul de a fi văzut alături de un Papă, ca o efemeră iluzie a unei re-Unite Biserici întru Hristos.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

Imagine sursă facebook

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Un troc inocent – Toiagul de mitropolit, în schimbul bastonului de turist” →

Al. Florin ŢENE: Panait Istrati sau „ciulinii” din viața scriitorului

Primul jurnalist și scriitor român dezmăgit de ideologia sovietică și crimele comuniste

În 10 august s-au împlinit anul acesta 135 de ani de la nașterea jurnalistului și scriitorului Panait Istrati. La această data a anului 1884 la Braila se năștea Gherasim Panait Istrati.

Este al doilea copil nelegitim al Joiței Istrati cu Gherasim Valsamis, originar din Faraclata, insula Kefalonia a Greciei, care se ocupa cu contrabandă de tutun în zona Brailei. Copilaria ș-a petrecut-o in satul natal al mamei, Baldovinesti.

Cele patru clase le-a făcut la școala primară „Tudor Vladimirescu” din Brăila, câștigandu-și apoi existența ca băiat de prăvălie, plăcintar, vânzător într-o băcănie, ucenic la atelierele docurilor, zugrav. între timp, setea de călătorii il poartă până pe meleagurile Egiptului. Intră in contact cu mișcarea muncitorească și debutează în Romania muncitoare cu articolul Hotel Regina apărut în 1906.

Din 1916 pleaca chemat de mirajul Occidentului, ducând o viață dezordonată, schimbând mereu ocupațiile, în permanentă luptă cu privațiunile. A cutreierat Elvetia, ajunge la Paris, iar la Nisa face o tentativă de sinucidere în data de 3 ian. 1921.

Corespondența asiduă cu Romain Rolland, la insistențele căruia își redactează, în limba franceză, primele povestiri. Tot datorită lui Romain Rolland publică în revista Europe (nr. din 15 aug. 1923) Kyra Kyralina, apărută în volum un an mai tarziu , în vara lui 1924. Larga audiență de critică și de public a acesteia va însoți și volumele urmatoare. Scrierile aparținând anilor 1922-1926 si 1931-1935 sunt organizate în ciclurile cuprinzând istorisirile, copilăria, adolescețta și viața lui Adrian Zograffi. Din primul ciclu fac parte Kyra Kyralina, Oncle Anghel , apărute în 1924, Les haidoucs (I-II, 1925-1926); al doilea este alcătuit din Codin apărut în 1925; al treilea cuprinde volumul. Mikliail publicat în 1927; ultimul înglobează La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Beneficiind de liantul unui personaj-martor, care îndeplinește, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultator, povestirile se reproduc, firesc, unele din altele, în cea mai bună tradiție a marilor povestitori. Opere neincluse în cicluri: La familie Perlmutter (1927), Le refrain de lafosse, Nerrantsoula (1921), Les chardons du Baragan (1928), Tsatsa Minnka (1931). Au urmat volume autobiografice: Trecut și viitor (1925), Mes departs (1928,), Pour avoir aime la terre ( 1930). Paralel cu tipărirea la editurile franceze, cărțile sale sunt publicate și în România, unele în transpunerea autorului insuși. In 1925 si 1929 stă câteva luni în țară. Viziteaza URSS (1927-1929), publicând apoi volumul Vers l autre flamme (Spre cealaltă flacără), (Confession pour vaincus, 1929). Călătoria în URSS a reprezentat un adevărat ritual pentru mulți intelectuali și scriitori occidentali. Istrati este și el primit regește, i se oferă excursii și petreceri, i se plătesc foarte consistente drepturi de autor. Scriitorul vine cu o imagine aprioric favorabilă, care va fi însă permanent contrazisă de realitățile care îl frapează la tot pasul. Reușește, de la un moment dat, să se debaraseze de „însoțitori” și călătorește pe cont propriu. Constată, stupefiat, omniprezența birocrației, care a devenit un cancer al țesutului social. Vede cum la putere s-a instalat o nouă oligarhie (termenul „nomenklatură” nu apăruse încă), la fel de avidă și de fără scrupule. Deslușește mecanismele prin care sindicatele și presa sunt folosite ca mijloace de a ține sub control populația. Komsomolul, organizația tinerilor, este și el putred și corupt. Îl îngrozește banalizarea denunțurilor, care frâng destine și nenorocesc existențe. Are exemple la îndemână, prietenul său Christian Rakowski sau Rusakov, socrul lui Victor Serge. Vizitează mai multe republici sovietice unde îl oripilează mizeria și penuria. Concluziile pe care le trage la capătul călătoriei sale sunt dramatice: „Părăsesc Leningradul, Moscova și Uniunea Sovietică mult mai amărât decât pe vremea când eram eu însumi unul dintre muncitorii aceștia striviți sub toate regimurile. A-i exploata pe oameni, a-i face să trăiască cu o bucată de pâine neagră, luându-le până și jalnicul drept de a cârti, a-l împușca apoi pe cel care a strigat într-o zi, a strigat numai ceva mai tare decât de obicei, așa ceva, așa ceva nu există nicăieri pe pământ, nici măcar în țara lui Mussolini”.După apariția cărții, Istrati fost ținta unor atacuri josnice iar mitul Uniunii Sovietice a continuat să funcționeze. N-au fost de-ajuns nici ale mărturii ale unor personalități celebre, cum e cazul lui André Gide. Cu atât mai mult acum, când s-au împlinit o sută de ani de la octombrie 1917, trebuie să omagiem curajul și franchețea lui Panait Istrati, care a înțeles că adevărul, oricât de dureros, trebuie spus până la capăt. Calătoreste prin Grecia în compania lui Nikos Kazantzakis. În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Atitudinea lui de independență, expusă în eseul L homme qui n adhere a rien, apărut în 1933, îi atrage, atât aici, cât și peste hotare, vehemente contestări. In schimb, exceptând unele reacții violent negatoare din presa românească, opera „vagabondului-scriitor”, revendicat de doua literaturi, Continue reading „Al. Florin ŢENE: Panait Istrati sau „ciulinii” din viața scriitorului” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (7)

PLOTIN (Neoplatonism)

„Lumea trebuie să fie marcată de legi și de ordine, pentru a fi scena vieții morale a omului, altfel ar fi haos, iar legea nu are o altă putere în afara celei de a duce la împlinire destinul; ea a fost dată indivizilor, iar ei o poartă cu sine și o folosesc…” – Plotin

Sunt la a 7-a expunere despre legătura între Filozofie și ideile, sentimentele împărtășite de oameni care transcend cunoscutul sau naturalul, precum și legătura cu alt tip de cunoaștere – sigură și rațională – , cu privire la natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență. Este legătura care poate asigura progresul.

Pentru a face filozofie se cere a avea o mare sensibilitate, atât de mare încât să încerci să intri în tine însuți, să cauți un punct de sprijin în gândirea ta care să te echilibreze și să ai puterea de a-i echilibra și pe ceilalți prin devoalarea contextului în care ai găsit acest punct de echilibru, să-l poți explica celorlalți. Aceasta au făcut o serie de filozofi, pentru a ajuta cu gândirea lor la bunul mers al acestei lumi.

Am scris până acum despre filozofia antică, despre stoicismul grec și cel roman (5 capitole), capitolul 6 l-am considerat cel despre Marcus Aurelius și acum trec la neoplatonism, cu reprezentantul de seamă – Plotin.

Despre Plotin, cu ani în urmă s-a vorbit prea puțin și aceasta din cauză că trăitorii secolului trecut nu au fost interesați de tema sa predominantă, cea a transcendenței divine.

Plotin (204-270) a fost un filosof grec, născut în Egipt, la Lykopolis. Viața sa ne este cunoscută prin relatarea lui Porphyrus, elevul său, care s-a îngrijit și de punerea în ordine a ideilor sale. Plotin a început să studieze filozofia la 28 de ani. Decepționat la început, l-a cunoscut mai târziu pe Ammonios Saccas care profesa la Alexandria o doctrină neoplatonică. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin i-ar fi spus prietenului care îl adusese acolo: „pe acest om l-am căutat!” și a urmat învățământul acestuia timp de 11 ani. La 40 de ani a plecat la Roma unde a fondat o școală și a început să scrie după 50 de ani. Avea o mare ușurință de a improviza, lucrările sale erau condensate, cu accente de mare entuziasm poetic. Avea o fire blândă, dădea sfaturi și era privit cu prietenie de împăratul Gallerius și de soția acestuia. Era un cunoscător al întregii filozofii antice. Comenta deseori în jurul unui text sau idei platonice, aristotelice sau stoice. Divinitatea pentru Plotin era Unul sau Binele, Unul fiind perfecțiunea supremă, despre care nu se poate spune decât că există. Din el ies Inteligența și sufletul. Inteligența este sediul ideilor, așa cum o concepuse Platon, ea admite pluralitatea esențelor inteligibile. Sufletul este o emanație a inteligenței, este viață eternă, este nemuritor. Lumea materială este existența cea mai degradată la care de abia mai ajunge lumina Unuia și a Binelui. Dar, imperfecți fiind, ajungem la cunoașterea Unuia numai cu ajutorul Extazului – un idealism religios care a putut face trecerea de la filozofia antică la cea creștină – deși diferența este mare, Dumnezeul creștin nu produce prin emanație ci prin creație liberă, prin inteligență, voință și bunătatea Lui. Existența și spiritul se prezintă ca prima sciziune a unității, iar sufletul este desfășurarea tocmai a acestei mișcări și a acestei diviziuni.

Cei din Roma care îi audiaseră cursurile i-au cerut ca problemele dezbătute să fie scrise, dezvoltate, el însă a refuzat fiindcă nu avea nici timpul necesar, nici sănătatea ochilor. Această condensare a ideilor l-au făcut obscur, încă de pe atunci, în special celor care nu i-au ascultat cursurile. În plus nu cunoștea foarte bine limba elenă, citea, vorbea dar nu avea darul scrierii, al compunerii. A fost un filozof eclectic, care a luat la bază metafizica lui Platon meditând asupra ei și întregind-o. Mulți filozofi moderni au fost influențați de metafizica lui Plotin, metafizica însemnând nu numai o viziune de ansamblu asupra existenței, dar și valorificarea ei pentru echilibrarea omului cu cosmosul, cu lumea și cu sine.

A murit după o boală grea. Înainte de a-și fi dat sufletul Plotin ar fi rostit: „Mă străduiesc să înalț divinul din mine la divinul din Univers”. Avea doar 66 de ani.

Opera sa a fost compusă în 16 ani de un spirit matur care, în momentul când a început să scrie, își formulase deja pe deplin sistemul filosofic, putând întemeia un nou curent filosofic – neoplatonismul, care a exercitat o puternică influență asupra contemporanilor săi și asupra filozofilor care au venit în urma lui.

Prelegerile și scrierile sale filozofice au fost prelucrate cu o remarcabilă acuratețe de principalul său discipol, Porfir, și publicate între anii 301-305 sub titlul de „Enneade”, tot el scriind și „Vita Plotini”. Cele 54 de tratatele incluse în Enneade sunt, de fapt, comentarii asupra unor teme clasice, din filozofia greacă anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci și din Aristotel, stoici, etc.) pe baza cărora, Plotin a construit doctrina sa originală. A încercat să concilieze în scrierile sale exigențele raționalității, caracteristica filozofiei grecești, cu aspirațiile mistice.

Atât Plotin cât şi Porfir au trăit și au scris într-o perioadă de criză a culturii filosofice. Porfir a împărțit opera lui Plotin în șase capitole, fiecare a câte nouă tratate. De aici numele de Enneade (nouă) acordate grupelor de câte nouă tratate. În viziunea lui Porfir, prima Enneadă tratează chestiunile de etică, a doua și a treia pe cele de fizică, a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a șasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul.

Neoplatonismul a exercitat o puternică influență asupra creștinismului fiind revalorificat, în secolul XV, prin intermediul culturii arabe și reabilitat, în Renaștere, odată cu interesul pentru Platon. Giordano Bruno (1548-1600) s-a referit în mod frecvent la Plotin și a dezvoltat unele teze plotiniene. În secolele următoare, interesul a cunoscut un nou declin; în secolul XVIII s-a trăit pe culmile rațiunii și s-a renunțat la ele, în secolul XIX – pe culmile științei și s-a renunțat la aceste culmi, pentru ca tot în acel secol Plotin să devină un „autor la modă”. Goethe (1749- 1832) l-a citit cu entuziasm și a scris chiar versuri „plotiniene”. Plotin a fost citit și comentat de filozoful german Hegel (1770-1831), care a formulat și obiecții, în timp ce contemporanul său – filozoful german Schelling se simte foarte apropiat de Plotin în cadrul teoriei sale despre Absolut. Mai trebuie menționată și influența lui Plotin asupra filozofului francez Henri Bergson (1859-1941). Toate acestea denotă „încercări de lichidare a deficiențelor spiritului omenesc”, după cum se exprima filozoful român Nae Ionescu. Aș spune că mai întâi este analiza pe care o fac filozofii pentru a ajunge la depistarea neregulilor din societatea în care trăiesc, cei mai mulți dintre ei luând în considerare cele descoperite până la ei de către ceilalți filozofi și adăugând ideile lor, căci „totul pornește de la necesitatea de echilibru al omului în univers”.

Plotin lansează premisele dezvoltării fenomenologiei, dezvoltate în secolul XX de către filozoful austriac Husserl (1859-1938), apreciind faptul că mintea joacă un rol activ în percepția obiectelor și întâmplărilor din jur, nerămânând pasivă la fluxul de informații ce le primește din diverse surse. În materie religioasă, religia însemnând orientare spirituală, potențare a vieții spirituale pentru ea însăși, dar și un interes pentru ceea ce este dincolo de realitatea pe care o trăim, Plotin dezvoltă în acest sens o filozofie originală, considerând că sufletul este format din două părți diferite: partea superioară este cea care reține caracteristicile divine și cea care este departe de lumea pământească, iar partea inferioară, cea care adăpostește trăsăturile personalității și cea care este susceptibilă de a fi coruptă de vicii și de pasiuni.

Pornind de la această doctrină mistică, viziunea religioasă a lui Plotin poate fi rezumată astfel:

Locul cosmic în care existența capătă dimensiune fizică este sufletul, care este atât un agent contemplativ, cât și un actor; partea contemplativă este cea superioară care menține permanent legătura cu latura divină, în timp ce partea inferioară, cea coruptibilă, trebuie să își regăsească drumul către jumătatea sa; regăsirea acestui drum se realizează prin parcurgerea a trei etape: cultivarea virtuții, prin care sufletul regăsește calea către Divinitate, practica dialecticii, care informează sufletul despre natura existenței și contemplația, care este practic adevăratul mod de acțiune al sufletului, aici realizându-se practic unirea celor două jumătăți sufletești; adevărata misiune a sufletului este de a ajunge la un nivel cât mai apropiat de cel al lui Dumnezeu, motiv pentru care Plotin face diferența între virtutea de ordin divin și cea de ordin civic, prima fiind cea care este cea mai importantă și care o cuprinde și pe cea de a doua. Odată reunit, sufletul se poate concentra pe integrarea sa în sistemul divin al „unicului/unul-ui”, care este generatorul tuturor formelor de viață. Plotin consideră că această denumire de „unic” nu este potrivită, întrucât se face referire la un concept ce nu poate fi înțeles de către oameni. Filosofia lui Plotin avea să se propage ulterior în lumea arabă, cât și în India și în lumea creștină, în perioada Evului Mediu.

Pentru Plotin, Dumnezeu este transcendent lumii, căci acesta se află într-o sferă supra-pământească, deasupra lumii și ca atare El nu poate fi sesizat cu ajutorul conceptelor. El este Unul, care mai este numit și Binele, Principiul sau cel Dintâi.

Binele era expresia cea mai înaltă a gândirii pure a raționalității spiritului conștient, a raționalului care tinde să cunoască și să înțeleagă toată lumea. Nostalgia după cunoaștere se liniștește ajunsă în acest punct, căci Binele este identic cu cunoașterea cea mai desăvârșită.

Platon considera Erosul ca fiind de obârșie divină, fără să fie divin, el aparținând lumii demonicului, care se află între ceea ce este nemuritor și muritor, într-o neliniște eternă și mereu nedesăvârșită, căci Erosul este entuziasm și pasiune mișcată de o nostalgie nemărginită după Bine și Frumos, după cunoaștere și eterna liniște. În timp ce Binele trebuie să fie privit ca principiul al rațiunii, ca Logos, iubirea (eros) are o notă de iraționalitate și de neînțeles, ca și lumea. Problema este de a reface legătura dintre Logos și Eros, între Bine și Iubire, între rațiune și viață. Plotin soluționează această problemă prin interpretarea pe care o dă vieții religioase. Problemele în jurul cărora se rotește filozofia lui Plotin sunt: a) Cum s-a născut lumea din „Unul” și b) Cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.

Pentru Plotin viața spirituală este religioasă, iar între religie și știință, artă și erotică nu este nici o contradicție; arta, iubirea și filozofia sunt drumul spre religie.

Dumnezeu este, pentru Plotin, temeiul întregii existențe și principiul tuturor valorilor, ceea ce înseamnă că sfera existenței își are originea în Dumnezeu și se dezvoltă devenind lumea inteligibilă a ideilor. Unitatea absolută menține lucrurile în toate, pătrunzând prin toate, adunând laolaltă și unind ceea ce, fiind separat în opoziție, este în pericol să se dezbine. El este deasupra a toate; El nu are mărime, nu este infinit; este centrul universului lucrurilor, izvorul veșnic al virtuții și originea iubirii divine, în jurul căruia se mișcă totul, spre care se îndreaptă totul, din care își iau începutul și ieșirea, și conștiința de sine; El produce totul, existența și viața în creaturi, le susține și le poartă, căci deși El este transcendent, totuși întrepătrunde totul, Dumnezeu este mai mult decât existența; El este supra-raționalul. Lumea spiritului este lumea realității adevărate. Nu materia și lumea fizică reprezintă realitatea, ci gândirea, ca viață spirituală conștientă: ea este identică cu existența. Raționalul este existentul și existentul este rațional. Din lumea Ideilor urmează viața acestei lumi senzoriale sau sfera sufletului lumii. În concluzie, pentru Plotin, Dumnezeu este iubire, căci el scrie: „Demn de iubire și iubire este El; El este iubirea Sa însăși, fiindcă El nu este altcumva frumos decât prin Sine însuși și în Sine însuși”.

Noi știm despre Dumnezeu numai atât cât ne-a descoperit El. Dumnezeu este, pentru Plotin, Marele Anonim, pe care nu-L poate numi nici un nume. Dumnezeu este prototipul etern al întregii frumuseți. Filozoful idealist italian Benedetto Croce (1866-1952) scria: „Numai o dată cu Plotin frumosul cu arta se contopesc într-un concept unic și se obține o concepție cu totul nouă; frumosul și arta se contopesc acum într-o pasiune și înălțare mistică a spiritului”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire. De unde rezultă că Binele este superior Frumosului, așa cum Spiritul este inferior Binelui.

Formele vieții sunt produse din eternitate din Unul, formele inferioare au tendința înspre cele mai înalte, cele superioare înspre cele inferioare. Dumnezeu activează, sau, mai corect, El trebuie să acționeze în lume. El trebuie să se prefacă în lume, El rămâne ceea ce este; Dumnezeu este prezent în lume prin forțele spirituale. Acest lucru nu înseamnă că El se împarte, fiindcă ceea ce este spiritual nu poate fi împărțit. La fel și omul participă la Dumnezeu, dar numai în măsura în care acesta își face loc liber în sufletul său pentru a-L primi pe Dumnezeu.

Sufletul poate de asemenea să intre într-un raport intim și cu lumea ideală, care emană din divinitate. Omul este capabil să facă acest lucru datorită „Eros”-ului. Când sufletul este atras de către Eros spre lumea ideală, el începe să urce spre forme din ce în ce mai frumoase. Și aceasta numai printr-o stare extatică. Sufletul este chinuit de nostalgia Binelui, fiindcă sufletul este în esența sa bun. Răul își are originea în lumea externă, prin aceea că sufletul, sălășluind în corp, este murdărit de materie. Posibilitatea mântuirii sufletului se bazează, după Plotin, pe faptul că acesta este înrudit esențial cu Dumnezeu. „Ochiul n-ar fi văzut niciodată soarele, dacă el n-ar fi înrudit cu acesta; tot asemenea sufletul n-ar putea vedea frumosul, dacă el însuși n-ar fi frumos. De aceea să devină fiecare mai întâi asemenea cu Dumnezeu și frumos, dacă vrea să vadă Binele și Frumosul”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire.

Problema care l-a chinuit pe Plotin a fost reunirea sufletului căzut cu prototipul lui originar divin. Este semnificativ ceea ce istorisește Porfir cu privire la ultimele cuvinte, pe care le-a spus Plotin către prietenul său pe patul de moarte: „Te-am așteptat, pentru a încerca să conduc divinul din mine spre divinul din univers”.

Iată câteva citate din lucrările lui Plotin:

„Legea divină este inevitabilă, căci ea are în sine puterea de a făptui ceea ce a fost decis. Cine o suportă este dus fără să știe spre cele pe care le va îndura stârnit de o mișcare nesigură pretutindeni în rătăcirile sale, și sleit după multe eforturi cărora li s-a opus, sfârșește prin a ajunge la locul cuvenit lui, având ca pedeapsă o suferință nevoită datorită mișcării sale. În lege se spune cât și până când trebuie să dureze suferința, și tocmai la încetarea pedepsei apare și puterea de a fugi din acele locuri, grație armoniei care domnește peste toate.”

„Universul inteligibil este doar rațiune și nu s-ar mai putea naște încă un altul care să fie doar rațiune, ci dacă se năștea un altul trebuia să fie inferior aceluia, nefiind rațiune, dar nici materie căci materia nu este ordonată, de aceea trebuia să fie un amestec. Cele la care universul acesta se oprește sunt materia și rațiunea, iar acolo de unde începe se află sufletul, care guvernează amestecul. Partea din suflet raportată la realitatea divină superioară rămâne neamestecată și nu are piedică în actul ei, după cum partea sufletului care dă viață corpului nu primește nimic de la el.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (7)” →