Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară

„Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere

să scriu până la sfârşitul vieţii mele!”

(Radu Mărculescu, filosof, scriitor, artist, prizonier, deţinut religios)

Cuvintele alese sunt Mlădiţele sublime înmugurite din LOGOSUL dumnezeesc şi ele trebuiesc permanent împodobite cu veşmântul Luminii înmiresmate de harul Duhului Sfânt.

Albul diafan al cuvintelor se prelinge din susurul apelor ce limpezesc veşnicia străbună, din catifeaua albatroşilor ce planează pe ţărmul însorit al Mării cu ochii albaştrii în care surâde Cerul, din mireasma florilor dalbe care înseninează verdele-brocart al câmpiei, din altiţa turturelei zglobii ce ne fascinează ca un miracol, din haina mirilor sub care tresaltă sufletul lor arzător şi curat, din caşmirul plopilor fără soţ cu pâlpâiri şi acorduri de romanţă, din sumanul frumoaselor şi majestuoaselor oltence, din tulpanul admirabilei şi neliniştitei codobature, din corola splendorii pomilor de April înfloriţi la Nunta Învierii Domnului Hristos, din candelabrul afrodisiacilor ciorchini de salcâm, din bundiţa de astrahan a zbenguitorilor mieluşei, din neaua ce se aşterne înaintea paşilor Magilor ce vin la Împăratul Cosmosului să i se închine, din razele Dorului Luceafărului dac Mihail Eminescu, din unduirile serafice ce gătesc Calea Crăiesei Maria.

Cuvintele înmiresmate de harul divin slujesc şi slăvesc natura tainică a surâsului angelic, prelins din aura Icoanelor Sfinţilor Neamului, primeniţi întru Hristos, intonând şi cântând Liturghia cerească ce se pogoară ca un omofor serafic, ca un nimb de veneraţie peste cântările psaltice ce liturghisesc în ctitoriile voievodale ale Strămoşilor, într-o simfonie a bucuriei întregului suflet ortodox naţional.

Toate clipele vieţii omului trebuie să pulseze de fapt veşnicia întru care l-a creat, l-a aşezat şi l-a recreat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre învierea şi mântuirea sa.

Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe aşa încât toate clipele devin bătăile inimii eterne, iar în această veşnicie gândurile se întrupează în idei novatoare, ideile prin duh se convertesc întru Cuvântul ceresc, se revelează întru Cântare divină, astfel că graiul brodat în brocartul sufletului frumos al românului valah, prin lumina sa celestă purifică inima arzătoare aşezând-o în conştiinţa de neam şi de cer ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Atotfrumosul Hristos.

Fiecare gândire, sclipire despre frumos, fiecare întrupare, revelare în adevăr, fiecare dăruire, risipirea a binelui, fiecare trăire, înălţare a libertăţii se circumscriu dreptei credinţe strămoşeşti, geniului străbun, filosofiei duhului celest, ortodoxiei veşnice ca tradiţie nesfârşită, ca permanenţă spirituală, ca divină creaţie harică, adică jertfire mărturisitoare întru Dumnezeul treimic şi întru Neamul nostru ales.

Gândul alb, serafic, năframă a zidirii Dragostei dumnezeieşti, plămadă a veşnicului Mire-Cuvânt, înmiresmat de lumina ancestrală a Creaţiei însufleţeşte prin mamă, dascăl, preot, ostaş, poet, scriitor, comandant, erou, profet, martir, mărturisitor şi sfânt, zelul artistic al naţiei vlaho-ortodoxe întru comuniunea cu Tatăl ceresc-PĂRINTELE Naţiunilor.

O trăire de atitudine a demnităţii creştine într-o existenţă luminată de har descifrează tainele, misterele, neliniştile matafizice, încifrează spiritul, sensul, armonia, tâlcuieşte, limpezeşte, revelează înţelepciunea Duhului, dobândind Filosofia mistică, gândirea hristică-creştin-ortodoxă, însuşind vocaţia străbună milenară de a toarce gândul curat, de a urzi cuvântul luminat, de a ţese fapta cea aleasă, trăirea, jertfa, dorul, dăruirea, iubirea, libertatea, adevărul ca misiune pentru urmaşi şi ca mărturisire pentru urmaşii urmaşilor daco-traci, a vlahilor care au mai rămas liberi şi români.

Urcuşul sufletesc al creştinului ortodox valah pe culmile filocalice ale Neamului nostru primordial şi nemuritor, jertfitor, străjer pe culmea de veghe aşezată ca o cetate ascetică pe piscul semeţ carpatin al misticii-isihaste atinge iluminarea care întronizează sofianismul ca frumuseţe universală întru purificarea eului naţional şi personal, dând menire caracterului naţionalist, ca sens evanghelic şi ecumenic întru cuvânt, credinţă, libertate, iubire, adevăr şi ţară.

În Vatra strămoşească Filocalică ancestrală a Neamului nostru pelasgo-daco-român, în pantheonul Sofianic al monoteismului precreştin, predacic şi al Ortodoxiei dacoromâne, în patrimoniul creaţiei literare al Patristicii răsăritene, s-a ctitorit de milenii România Tainică a arealului sacru carpato-danubiano-pontic – Grădina Maicii Domnului, unde Mântuitorul Hristos l-a chemat şi l-a rânduit întru Fiii Aleşi ai Daciei Mari şi pe Gabriel Artur Silvestri, ca sacerdot al Frumuseţii LOGOSULUI divin, ca jertfire aleasă întru Neam şi Patrie.

Întru această vocaţie hristică a avut şi nobila misiune, rezervată doar geniilor creştine, asumată numai profeţilor religioşi de a lupta permanent prin Sabia Cuvântului pentru Vatra Străbună dăruită de Dumnezeu, pentru Neamul nostru aşezat în Vatra sa sacră de la ivirea sa în Zorii lumii, iar mai pe urmă devenită Grădina Maicii Sale – Fecioară Maria – Crăiasa Vlaherna Carpatina.

Sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului său a instituit ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, ca TREAPTĂ a ROMÂNIEI TAINICE preexistenţiale, unde fiinţează spiritual PANTHEONUL sacru al PĂRINŢILOR Părinţilor noştri, al STRĂMOŞILOR şi al STRĂBUNILOR.

România Tainică este de fapt Dacia Tainică, urzită ancestral de Dumnezeu pentru Neamul cel mare al peloasgo-traco-geto-daco-românilor, ca fir al nemuririi, „înaintând în nevăzut (în taină deci) ca o pânză freatică spre <<cei ce urmează să fie>>, în urma acestui proces spun – au apărut şi Tudor Vladimirescu şi paşoptiştii; apoi, odată cu Eminescu, miracolul.” (Artur Silvestri, Fapta culturală, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia Press, Bucureşti-2009, p. 15)

Artur Gabriel Silvestri, cernând realitatea României contemporane, a celei de azi, a observat cum s-a aşezat făina pură, pudra trăirii din care se frământă, se dospeşte, se creşte, se rumeneşte, se împarte, se hrăneşte şi se împărtăşeşte purtătorul de viaţă întru Hristos, Fiul ales Daciei Mari, al României Tainice, iar dedesubt tărâţa pentru hrana celor îngreunaţi în a cuvânta, în a înfăptui, adică ale ciocoilor parveniţi, deveniţi prin tentacolele votului liber, aşa cum au fost predestinaţi de Oculta, unul premier, altul vice, altul liderul statului unei Românii, nu a ROMÂNILOR, ci a unei Românii de suprafaţă, în care programatul la Cotroceni îşi exercită mandatul de politically correct.

Adică?!

Adică, răspunde doctorul deputat Nicolae Bacalbaşa: „Să apuci rahatul din partea lui curată.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I, Colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p. 189)

Doctorul hâtru şi parlamentarul incomod, favoritul grupării anarhice REZIST şi-a numit cartea după un banc tâmpit cu trei englezi tâmpi, bogaţi dealtfel, care au plecat în croazieră la vânătoare în Africa. Doi lăudăroşi visau, unul să vâneze lei, altul rinoceri, iar al treilea mai modest, plisnoţi.

„- Ce-s aceia plisnoţi?, au întrebat miraţi ceilalţi doi.

– Nişte animale pe care le întâlneşti pe marginea drumului. Seamănă cu oamenii şi, când îndrepţi arma spre ei, ridică braţele şi ţipă aşa, ascuţit: plis not, plis not, a răspuns proaspătul vânător… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară” →

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,drumul mătăsii”

În trecerea vremii există semne statornice, care nu dispar. Ele pot fi trecute în umbră, pot fi aproape uitate, dar nu dispar. Așa sunt Neamurile, Tradițiile, Credința, ele rămân semnele care marchează trecerea generațiilor prin lume și tot ele sunt cele care leagă generațiile între ele. Dar există semne și manifestări materiale care și ele rămân statornice. Este foarte posibil ca aceste semene materiale statornice să aibă rostul de a sprijini manifestările duhului, rostul de a sprijini “gândul”. În această lumină putem vedea cum, sub ochii noștri semne și așezări vechi reapar și cum aceste semne “vechi” reînnoiesc lumea în care trăim.

Vulgaritatea și utilitarismul degradant al “globalismului” se năruie și în loc reînvie respectul pentru identitate națională și tradiție națională. Iar expresia acestei fericite schimbări o vedem în apariția unor noi așezări economice. Poate cea mai spectaculoasă și simbolică în același timp, revenire în actualitate este dezvoltarea “drumului mătăsii”.

Ceea ce avea să devină cunoscut ca “drumul mătăsii” a fost o axa de circulație umană din timpuri imemoriale,după unii cercetători din vremea paleoliticului. Era axa pe care au circulat oamenii,de la Răsărit la Apus, în spațiul gigantic, euro-asiatic.

Ca ruta de comerț, care lega Imperiu Romei de China el a intrat în funcție în vremea dinastiei chineze Han, și pe acest drum comercial era adusă mătasea în Europa. Se numea astfel deoarece mătasea era produsul esențial ce venea pe aici. Mătasea venea în Europa și de acolo plecau spre China aur și produse de lux,chiar și ceramică de lux, vestita “terra sigillata”. Mătasea era folosită de clasa celor bogați în Imperiul Roman și principalul motiv era că în veștmintele de mătase nu se puteau prăsi ,nu puteau trăi paraziți,păduchi sau purici.

Anticul “drum al mătăsii”,cum spuneam,a fost așezat în vremea dinsatiei chineze Han, între China și lumea Romană în aproximativ 130 i.d.Chr.Drumul pornea din China și străbătea zona Asiei mijlocii , la vremea respectivă parte din imperiul Sogdian. Imperiul Sogdian, care majoritatea vremii a avut centrul în Samarkand, era parte, în esență autonomă, a Imperiului Persan .Ulterior acel imperiu s-a prăbușit fiind înlocuit cu imperiul Khazar iar, mai apoi, acel teritoriu a fost luat în stăpânire de către cneazul Rus Sviatoslav, la circa 965 d.Chr.

Imperiul Monogol, primul imperiu realmente mondial, a avut mare grijă ca “drumul mătăsii” să rămână funcțional. Dar imperiul mongol nu a durat multă vreme. De fapt “drumul mătăsii” a ieșit din uz ca urmare a ceea ce se va dovedi a fi fost un accident tehnologic și istoric.

De la sfârșitul veacului al XV-lea a început dezvoltarea Europei de Apus. Această dezvoltare a fost,în cea mai bună măsură, rezultatul dezvoltării unor tehnologii avansate și a voinței de a le folosi nelimitat.În primul rând este vorba de dezvoltarea sistemului de navigație și, încă mai exact, al dezvoltării sistemului de navigație “în volte”. Veleatura corăbiilor a fost dezvoltată într-o tehnică făcând posibilă înaintarea chiar și atunci când vântul era dimpotrivă. La fel folosirea aparatelor de bord,busola,loch(maritime log),telescop, au făcut cu putință navigarea în mare deschisă și ocean. În acest chip au fost cu putință “marile descoperiri” geografice, călătoriile lui Vasco da Gama, Magellan, Columb, Cook, etc. Dar în paralel, în Europa de Apus, s-a dezvoltat cu enormă repeziciune tehnică de război și încă mai mult, voința de a folosi această tehnică și acidentală superioritate militară, cu o brutalitate și violență fără precedent în istorie. Cel mai ilustrativ exemplu privind înclinația spre violent a “țărilor apusene”, este oferit de praful de pușcă.

Praful de pușcă a fost descoperit de Chinezi in veacul al IX-lea si ei l-au folosit pentru jocurile de artificii. Când “apusenii” l-au dobândit, mult mai târziu, imediat l-au întrebuințat pentru armele de foc pe care, apoi, le-au întrebuințat cu o brutalitate, repet, ne mai întâlnită în istorie. În acest chip, foarte repede, s-au alcătuit “imperiile” coloniale și monopolul țărilor vest europene, cărora din veacul XIX li s-au alăturat USA, asupra punctelor de navigație și de trecere obligatorii, Gibraltar, Suez, strâmtoarea Malacca, canalul Panama, etc. Întregul comerț maritim mondial era controlat de alianțe Americano-vest europene, iar de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, de către “imperiul” American. Cum spuneam această a fost o aberație și un accident istoric.

Până la începutul veacului al XIX-lea China și cu India reprezentau mai mult de 60% din economia mondială. Colonialismul,războaiele distrugătoare duse contra acestor țări au redus ponderea lor economică. Dar, considerând lungimea proceselor istorice,aceasta a fost un accident. În momentul de față,în termeni reali, economia chineză este cea mai mare din lume și India îi urmează din aproape. Imperiul USA, zis și “globalist” pâraie din toate încheieturile și centrele de greutate economică se mută spre zona euro-asiatică.În realitate sistemul de comunicație comericial, bazat pe transportul pe mare care, cum spuneam, este controlat de către USA, a devenit depășit. În aceste condiții reapare, ca realitate și soluție de viitor,”drumul mătăsii”.

Acest mare eveniment are câteva cauze profunde.

În primul rând distribuirea ponderii economice mondiale s-a schimbat.Apariția Chinei ca mare economie a lumii,după unele calcule cea mai mare, a Indiei foarte din aproape ,alături de gigantica economie japoneză,și dezvoltarea spectaculoasă a unor economii asiatice,Thailanda,Vietnam,Indonezia,în mod necesar au mutat centru de Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,drumul mătăsii”” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)

Unirea Transilvaniei cu România

La numai câteva zile după stabilirea sediului în Transilvania, la 6 noiembrie (st. n.) 1918, Consiliul Naţional Român a adresat un Manifest, ,,Către Naţiunea Română”, semnat în numele acestuia de către dr. Şt. Cicio Pop. În cuprinsul lui, se arăta mai întâi că la sfârşitul războiului, lung şi dureros, a învins ,,ideea ca fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale, să fie egal îndreptăţită…, iar cele mai mari naţiuni ne garantează realizarea idealurilor noastre”. În aceste condiţii, este un fapt dureros că ,,din satele româneşti s-au ivit veşti triste, care ne vorbesc despre jafuri, fărădelegi şi volnicii, săvârşite nu din partea poporului conştient şi cinstit şi a românilor de bine”, ci de răufăcători. Manifestul arăta apoi: ,,Fraţi şi soldaţi români…, ascultaţi de sfatul conducătorilor voştri de un sânge şi de o lege, fiţi cu răbdare, cu atragere şi iubire către neamul vostru, care în aceste zile a intrat în rândul naţiunilor libere, fiţi mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei şi vă arătaţi demni de încrederea şi sprijinul naţiunilor mari…Consiliul…reprezintă astăzi întreg neamul românesc din Ungaria şi Ardeal…”. Consiliul anunţa apariţia iminentă a gardei naţionale române, formată din ofiţeri şi soldaţi, îndemnând pe români să se alăture acestora, ,,daţi-vă braţele şi inimile voastre române întru ajutorul şi sprijinul lor”.. Cerinţele momentului erau precizate în aceste puncte: 1. acţiunea comună a celor buni şi cinstiţi , fără deosebire de neam şi lege, pentru a apăra ordinea, viaţa şi avutul oamenilor; 2. primirea cu încredere a trimişilor Consiliului; 3. constituirea de îndată a gărzilor locale; 4. abţinerea de la jafuri şi omoruri, care ,,compromit cauza sfântă a democraţiei nouă”; 5. militarii români, neîncadraţi, să se prezinte ,,fără întârziere” la sediul Consiliului din Arad”.

Manifestul a fost urmat de alte două chemări, precum cele din Arad şi Timişoara, prin care tinerii românii erau îndemnaţi să se înroleze în ,,legiunea naţională română” sau în ,,sfaturile militare”, pentru ,,îndeplinirea scopurilor sfinte româneşti”, ceea ce echivala cu înfiinţarea armatei române în Transilvania. Începutul lui noiembrie 1918 marchează preluarea guvernării de către reprezentanţii autentici ai naţiunii române. În prima parte a lunii noiembrie, au fost organizate consilii naţionale în comitate, oraşe şi comune, iar Transilvania .s-a organizat ca ţara românească! Prin constituirea consiliilor naţionale locale, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, o nouă etapă istorică începe în aceste teritorii. Pe baza dreptului la autodeterminare, naţiunea română îşi constituie propriile organe de conducere.

În adunările de constituire a consiliilor naţionale s-a subliniat destrămarea vechilor structuri politico-administrative imperiale, care erau înlocuite de noile organisme democratice. Vorbind la Oradea, la 3 noiembrie 1918, în contextul formării Consiliului Naţional Român din Bihor, dr. Aurel Lazăr arăta: ,,ideea naţiunii politice maghiare, ideologia supremaţiei maghiare, într-un moment neprevăzut, au dispărut şi credem că vor zăcea îngropate, fără speranţa reînvierii în cripta de la Geszt” (cripta unde era înmormântată familia Tisza). ⁵⁹

Consiliile naţionale, numite şi ,,sfaturi” sau secţii ale Consiliului Naţional Român, şi gărzile naţionale române, comitatense, cercuale şi comunale, au fost înfiinţate peste tot, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918. Acestea au fost constituite prin alegeri democratice, fiind alcătuite din reprezentanţi (delegaţi) ai tuturor păturilor sociale, au preluat puterea locală, înlocuind vechile instituţii administrative. Începutul formării consiliilor naţionale locale l-a făcut Aradul, la 1 noiembrie, unde, în primele zile din noiembrie, era o mare dezordine, iar populaţia era ,,sub stăpânirea groazei”. Şt. Cicio Pop s-a dus în cetatea Aradului (garnizoana), unde l-a găsit pe generalul Resch, comandantul diviziei şi statului major, autorităţile din Arad şi fruntaşii maghiari. La întrebarea fruntaşului naţional, în ce calitate a dispus de naţiunea română şi soldaţii ei, adăugând că nu are ,,dreptul moral şi nici material” de a dispune asupra ,,naţiei române”, generalul a izbucnit în plâns şi a răspuns: ,,Apoi fă cu românii d-tale ceea ce vrei”. Cicio Pop a adunat ofiţerii şi soldaţii români din Arad şi le-a luat jurământul faţă de Consiliul Naţional Român. De aici, din Arad, în 2 noiembrie, începe organizarea Transilvaniei româneşti, după cum nota chiar el: ,,Pot spune cu mândrie că, în istoria popoarelor, niciun neam nu a dovedit maturitate atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o, la 1918, poporul nostru. Numai la vestea că ne-am desfăcut pentru totdeauna de Ungaria, că popoarele lumii apreciază jertfele dureroase făcute de neamul românesc şi că ne vom uni pentru totdeauna cu patria mamă, s-au transformat cu toţii”.

Aradul a fost urmat îndată de Alba Iulia, la 2 noiembrie 1918, când s-a format consiliul local şi garda naţională. O delegaţie de ofiţeri români conduşi de căpitanul Emil Negruţiu, a mers la comandantul cetăţii, un colonel austriac, căruia i-a adus la cunoştinţă, ,,în numele neamului românesc”, înfiinţarea gărzii, cerând (pretinzând) arme şi adăpost în cazărmi. Comandantul a acceptat înfiinţarea gărzii româneşti, cu condiţia de a-i fi subordonată, însă delegaţia alcătuită din 7 ofiţeri români i-a răspuns că demnitatea neamului românesc ,,nu îngăduie ca garda noastră să fie supusă altor neamuri şi l-au somat să le predea cetatea în două ore, altfel o vor ocupa cu forţa! După numai un sfert de oră, cetatea a fost predată gărzii româneşti, cerând doar să fie asigurată securitatea militarilor austrieci la părăsirea oraşului. În acest mod, în câteva ore, garda naţională era formată, având ca preşedinte pe cpt. Negruţiu, iar comandant pe cpt. Fl. Medrea. În paralel, se constituia şi consiliul (sfatul) naţional, fiind alcătuit din protopopii Teculescu şi V. Urzică, avocat I. Pop, cpt. Fl. Medrea, delegat al gărzii naţionale, ing. Stoica, dr. Fodor medic, farmacistul V. Vlad, avocat C. Velican, avocat A. Şerban, avocat R. Patiţa.

De mare însemnătate, având o semnificaţie deosebită, a fost înfiinţarea Sfatului (Senatului) naţional român din Cluj. Impulsionaţi de Amos Frâncu, intelectuali şi ofiţeri români din Cluj, dar şi preoţi din satele învecinate, s-au întrunit de mai multe ori şi, după discuţii vii, au hotărât instituirea administraţiei româneşti în Cluj. Au fost trimişi delegaţi pentru a aduce la cunoştinţa conducerii Partidului Naţional Român această decizie. Ofiţerii români ameninţau că, dacă nu se va înfiinţa Senatul român, ei vor dezerta, pentru a nu fi siliţi să depună jurământ faţă de Consiliul naţional maghiar. Pentru evitarea unui conflict, o delegaţie a românilor a luat legătura cu maghiarii şi, după 3-4 ore de discuţii ,,vii şi demne de istorie” (cf. ,,Tel. rom.”), Consiliul naţional maghiar a recunoscut dreptul românilor de a avea (organiza) garda naţională. Consiliul maghiar se obliga să-i pună la dispoziţie armament, alimente şi bani.

Constituirea Sfatului a prilejuit o manifestare populară impresionantă, românii au păşit pe străzile Clujului cu drapele tricolore, în cântece naţionale, ,,Deşteaptă-te române” şi ,,Pe-al nostru steag”, fiind cea dintâi ,,manifestare românească revoluţionară în Cluj”. Adunarea de constituire a avut loc la banca ,,Economul”, din piaţa Clujului, cu participarea a 500 de persoane, ,,ofiţeri, soldaţi, cărturari şi popor”. Momentul ,,cel mai înălţător” a fost depunerea jurământului, după care a urmat ,,un delir de însufleţire şi fericire”, iar alt moment a fost sosirea, sub drapelul naţional românesc, în cântecul marşului ,,La arme”, a militarilor români de toate gradele şi armele din garnizoana Clujului, când ,,au izvorât lacrimi şi s-au aprins inimile de nădejdi nevisate”. Amos Frâncu, ales preşedinte al Sfatului, a rostit o cuvântare ,,de înaltă inspiraţie”, salutând drapelul şi zorile pline de speranţe care se anunţau pentru neam: ,,Nu au rămas ochi în sală care să nu se fi umezit şi uralele au zguduit zidurile, când, împreună cu vorbitorul, asistenţa jura să nu mai tolereze umilirea şi prigonirea acestui drapel”. N-au lipsit incidentele: într-una din zile, în timpul unei şedinţe a Senatului şi (Consiliului), o rafală de mitralieră a distrus toate geamurile clădirii. Apoi, într-o fereastră a Poştei centrale, de unde se trăgea, a apărut un afiş în limba maghiară, ,,Daţi jos drapelul valah”. S-a ridicat avocatul Amos Frâncu, care a strigat cu o voce răsunătoare: ,,Niciodată! Sub acest simbol al tricolorului românesc, vom trăi sau vom muri”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)” →

Valeriu DULGHERU: Cine va stăvăli tavălugul dodonist?

„Stați liniștiți români! Totul e perfect. Nu se întâmplă nimic. A murit democrația, atât… Nimic grav…. Am pierdut tot ce am câștigat în 30 de ani… Nu-i grav… S-a ales doar praful de statul de drept. Atât! Pe mine mă doare Pasivitatea poporului meu. Deșteaptă-te romane…nu funcționează…din păcate”.

(Actrița Oana Pellea)

Într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic grav! Doar am pierdut tot ce am câștigat în 30 de ani. S-a ales doar praful din statul de drept. Atât. I-am dat jos pe hoții oligarhi Plahotniuc și Șor. Altul a venit în locul lor – kremlinezul Dodon. Iar noi stăm și ne ciondănim cine e mai adevărat și mai mare unionist, cine e mai proeuropean. Iar Dodonul în această pasivitate absolută își face treaba, își lustruiește imaginea, își curăță calea și se pregătește de următorul mandat de președinte. În acest scop a dat lovitura de moarte din spate „partenerului” său de coaliție, a acaparat puterea executivă, el devenind și prim ministru, pe lângă „președinte de țară”, de parlament și de partid (PSRM). I-a plăcut. I-au plăcut călătoriile pe spinarea noastră. Fiind un nimeni și nimic i-a plăcut să fie alături de granzii lumii, de monarhii lumii, să se simtă și el mare. De la un timp chiar crede că și el este mare, important. Se vede mediator între est și vest. Iar noi ce facem?

Dodon iese în fața lui moș Ion la toate televiziunile și anunță seria de măsuri sociale, de altfel furate, în stilul care-l caracterizează, din proiectul de buget pregătit de guvernul Maiei Sandu. Stimate moș Ion! Când te uiți în ochii tulburi ai acestui mare mincinos Dodon, ce vezi în ei? Nimic omenesc, nicio compasiune pentru mata. Ar trebui să-l întrebi: cum e să-ți duci zilele care ți-au mai rămas cu pensie în jur de o mie de lei atunci când kremlinezul Dodon doar pentru un moft al său de a fi prezent la ceremonia de investire a împăratului Japoniei (alături de monarhi ai lumii!), a cheltuit 256000 de lei în doar două zile, ce echivalează cu 256 de pensii lunare ale dumitale moș Ion! De ce cheltuie banii publici (și ai matale moș Ioane!) pe călătorii interminabile, pe întreținerea unui personal umflat. Pe parcursul celor trei ani de președinție Dodon a efectuat 37 de deplasări, dintre care 17 în Rusia, fiind cheltuiți din buget peste 3 mln lei: în 2017 – 1 135 479 lei, în 2018 – 1 325 958 lei, iar în anul curent peste 500000 lei. Costul mediu al unei deplasări – 73000 lei. Acest președinte călător doar pentru călătorii „in interes de serviciu” (ca și vizita în Iran (unde a profanat stema Republicii Moldova, ascunzând crucea din ciocul vulturului), a participat la Campionatul mondial de șah al femeilor!). Comparativ cu perioada președinției Timofte cheltuielile pentru călătorii s-au majorat de 2,8 ori. În 2017, bugetul Președinției a fost de 16,108 milioane de lei (10 646 de milioane cheltuieli de personal, adică salarii pentru armata de consilieri, cei vreo 35 de șefi direcții, consilieri, consultanți, fiecare din ei având 2-3 subalterni, o armată întreagă), iar în 2018 acesta s-a ridicat deja la 18,758 de milioane de lei (11,255 de milioane de lei cheltuieli de personal). Mai mult, în primele cinci luni din anul curent, Președinția a cheltuit deja 11,745 de milioane de lei, peste jumătate dintre care, 7,631 de milioane, pentru plata salariilor, arată buget.mf.gov. Față de anul 2016, cheltuielile Președinției vor fi aproape duble la finele anului 2019. După cum vezi moș Ioane „luxul” de a-l avea președinte pe kremlinezul Dodon ne costă tot mai scump de la an la an. Dar avem noi nevoie, în general de un așa președinte cheltuitor?

Mata moș Ioane când î-l auzi vorbind la televizor cât e de grijuliu față de cei nevoiași să nu-l crezi. Eu personal l-aș mai crede dacă ar proceda precum procedează alți lideri de state, mult mai bogate. De exemplu, președintele Croației excelența sa Kolinda Grabar-Kitarovic: a vândut avionul prezidenţial și 35 automobile Mercedes Benz care erau atribuite miniştrilor şi altor oficiali; și-a redus propriul salariu şi cele ale miniştrilor la jumătate; costurile şi salariile ambasadorilor şi consulilor au fost coborâte la 60%; a eliminat pensiile speciale pentru senatori şi deputaţi. Al nostru Dodon a umflat statele președinției până la refuz, dublând cheltuielile. Președintele Austriei merge la serviciu cu transportul public, al nostru Dodon – cu un alai de mașini speciale cu bodyguarzi, care costă bani. Cancelarul Germaniei, celei mai bogate țări europene, A. Merkel locuiește într-un apartament obișnuit, are o reședință extravilană modestă. Al nostru kremlinez locuiește într-un palat în trei nivele, are o reședință la Condrița fastuoasă cu zeci de camere, terenuri de joacă pentru copii (are tocmai trei copii!), întreținerea și reparațiile căreia costă peste 30 mln lei (plus la aceasta 500 ha de păduri!), pe care o folosește după bunul său plac în scopuri de familie.

Acest așa numit socialist „cu mare durere de popor și nevoile lui” se comportă ca un ins care nu duce contul banilor (într-o „țară” atât de săracă!). Cât î-l vom răbda moș Ioane? De fapt el va face ce îi tună prin cap atâta timp cât noi îi vom permite. Iar noi îi permitem prin neunirea noastră, prin ciorovăielile între eurounioniști. Pentru a-l pune cu botul pe labe pe acest kremlinez este nevoie ca toate forțele eurounioniste să se unească într-un front comun antidodonist, să colaboreze cu forțe sănătoase proeuropene chiar din PDM (fiind slabi și dezuniți nu avem alte variante). Așa cum a fost dat jos Plahotniuc cu ajutorul PSRM, tot așa poate fi dat jos Dodon cu ajutorul PDM. Democrații au multe de neiertat lui Dodon și acest moment trebuie exploatat. Necolaborând cu democrații, unde există o aripă cu care se poate de colaborat, de fapt îi împingi în brațele lui Dodon. Următorul pas ar putea fi trecerea unui grup de „democrați” în armata lui Dodon cum se făcea pe timpul lui Plahotniuc.

În realitate ce avem astăzi? Avem o dreaptă extrem de divizată. În perioada alegerilor parlamentare, dar, în special, după formarea coaliției atipice ACUM+PSRM, unioniștii s-au împărțit în trei părți. Un grup unionist, care a sprijinit Blocul ACUM, neavând altă opțiune (puzderia de partiduțe unioniste extrem de dispersate au dus la pulverizarea electoratului unionist) și au susținut, scrâșnind din dinți, această coaliție atipică.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Cine va stăvăli tavălugul dodonist?” →

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Reîntâlnire de suflet

În dimineața zilei de 10 mai 1994, eu, mătușa și un unchi, frate cu tatăl meu, plecam de la gazda noastră primitoare, o familie de profesori, unde fusesem invitați. Printre pietrele mărunte și gropile drumului de munte pe care plouase toată noaptea, mergeam atentă cu ochii mai mult în pământ, să nu calc în băltoacele de apă care se arătau din belșug pe tot drumul. Mergând, îmi aduceam aminte cu mare drag ce-mi zicea bădia Mihai, un alt frate al tatălui meu când i-am găsit dormind la ora 8 dimineața, pe când eu, abia sosisem de la drum lung făcut toată noaptea cu trenul.
Că ei se scoală, îmi tot repeta parcă nu înțelegeam, tocmai când răsare soarele! Iarăși la ei, de dincolo de Vatra-Dornei, soarele răsare după ce urcă vârful dealului și al muntelui din fața casei; adică în jurul orei 8. Zâmbind de ce îmi aduceam aminte, îmi zisei; asta da viață!
Când atentă la drumul pe care-l aveam de străbătut, când cu ochii să admir întreaga frumusețe a munților acoperiți cu immense păduri în tonuri de verde. Părândumi-se că ar fi fost descărcați peste aceștia, tone de albastru prusac în care s-au adăugat tușe de carmin și roșu venețian, ocru amestecat cu verde crom, îmi spuneam că Dumnezeu, este maistrul inegalabil în pictură! Dintr-o dată privirile mele uimite s-au oprit la brazi, mestecenii argintii și arțari, ca și cum ar fi fost cu toții fardați de culorile flamande ale lui Rubens, dăruind întregului peisaj de sub ochi, o imagine, rar întâlnită! Priveam la aceste imagini, stranii pentru mine, poate și din pricina cerului mohărât prin care abia se zăreau razele de soare. Nici nu parcursesem o distanță prea mare, că pantofii mei de drum lung pentru munte, adică teniși, se bucurau pe dinăuntrul lor de răcoarea apei adunată, tocmai când eu nu reușeam să calc numai pe pietriș. Mă opresc. Arunc o privire plină de recunoștință spre casa primitoare care ne-a găzduit două zile. Uimită, remarc că și ea a rămas cu mult în urmă…abia distigând-o din acel peisaj, de casele presărate peste deal. Așa am realizat în mintea mea că suntem lipsiți – pentru moment – de ceea ce a realizat civilizația în domeniul mijloacelor de transport care, prin felul lor de a circula pe drumurile anevoiaoase de munte, te nevrozează peste măsură. Încep să-i mărturisesc unchiului meu toate gândurile, iarăși el, pe un ton hazliu îmi răspunde:

– Acestei lumi stresante, i-am închis de mult porțile! Aici, suntem pe alt tărâm, unde ne bazăm pe propiile noastre forțe de deplasare: mersul pe jos, care face mult bine sănătății! Și după cum vezi, ne reglăm viteza de mers după pofta inimii! Îndată vom ajunge. Singuri pe acel drum de munte: moș Toader, eu și mătușa Maria, soră de a tatălui meu, urcam pășind parcă într-o lume ce cândva demult, aceasta a fost a dacilor liberi ce credeau în nemurirea sufletului, iar poluarea naturii și a spiritului uman, în special, nu a atins această parte strămoșească de meleaguri. Priveam cu mare încântare la tot ce vedeam în jurul meu; la frumusețea aspră a stâncilor de piatră de un gri cenușiu, la pădurile policrome de un verde crud de luna mai, la adâncimea cerului care avea o nuanță, asemănătoare Dunării înainte de ploaie. Urcam drumul anevoios pentru mine, care mi se părea că acesta nu este tocmai pentru oameni, nefiind învățată cu asemenea urcușuri și coborâșuri. Mergeam mai bine de două ore și nu întâlnisem picior de om. Spun uncheșului meu că stomacul meu trebuie alimentat că astfel nu mai pot merge. Începu să râdă… Zărind un bolovan de piatră la margine de drum, mătușa Maria a zis să ne așezăm pentru câteva momente că n-a fi foc!

În geanta noastră pe care o căra în spate moș Toader, nu se găsea decât un colac cât roata carului, un borcan cu colivă, o sticlă cu vin și o alta cu apă pentru noi, în caz de ni se făcea sete de mult drum pe jos. Toate aveau o menire cu totul specială; însă neavând altceva de mâncat, ne-am înfruptat din ele! În timp ce ne pregăteam de plecare după micul nostru popas, zărim un om coborând drumul. Moș Toader, uncheșul, îl întreabă puțin obosit; dacă drumul are numai urcuș și dacă mai este mult de mers până în sat. Atunci, acesta îi răspunde uimit: mai sunt vreo trei kilometri de mers. Drumul, când urcă, când este și oblu! După plecarea lui, i-am spus râzând uncheșului că acesta l- a lămurit buștean! După micul nostru popas, am plecat la drum mai plini de nădejde. Treceam pe lângă case, însă constatam cu uimire că între acestea este o mare distanță. Puținii oameni pe care i-am întâlnit în calea noastră, se uitau la noi ca la niște extratereștri; semn că prin acele locuri, veneau puțini vizitatori. Ceasul arăta trecut de ora 9 ale dimineții! Cu bucurie în suflet i-am spus lui Moș Toader că poate am ajuns, deoarece se vede biserica sus pe deal. Oprindu-se în loc, acesta îmi spune: poate că ai dreptate copilă, tu! Privind cu veseleie spre această bisericuță, îmi lăsa impresia că ea, spintecă cerul cu turla ei deși este construită din lemn. Ca să ajungem la ea, trebuia să urcăm în serpentine. Așa am și făcut la îndemnul lui moș Toader. Eram prea departe când am zărit un preot ce urca pieptiș panta abruptă a muntelui. Era atât de grăbit să ajungă cât mai repede la biserică. Ne-am oprit să întrebăm. Cineva ne-a zis că este Părintele Rafail, este nou venit aici, și se grăbește să fie la slujba care începe la ora 10 fix.

Uimiți de cele auzite, mă întrebam mirată, oare ce forță a aranjat totul încât acest anevoios drum pe care noi l-am străbătut cu atâta râvnă și vrednicie, să fie tocmai la intrarea în biserică, în care slujea omul pe care-l căuta uncheșul meu? Greu de înțeles și de explicat pentru mine! Mi-am zis: poate că numai Cel de Sus, văzând prin câte am trecut cu pantofii plini de apă, însetați de oboseala drumului anevoios, s-a îndurat de noi: de mine în special, neînvățată cu asemenea drumuri de munte, îndeplinindu-ne dorința. Așa am constatat că eforul meu depus de-a ajunge aici, cum îmi mărturisea uncheșul meu, înainte de a pleca de la cei din Cisnădie cu câteva zile în urmă, nu a însemnat nimic, în raport cu cele auzite, la ce părinte venim! Pentru mine, bucuria devenise parcă mai grea de a fi tălmăcită în cuvinte. Am început să-i mărturisesc despre ziua de 10 iunie din 1993, când acest părinte Rafail a venit în orașul Brăila însoțit de Î. P. S Părinte Dr. Casian Crăciun ( pe atunci vicar la Episcopia Dunării de Jos ), onorând prin prezența Sfințiilor Lor, pe artistul plastic Vespasian Lungu, cel care mi-a fost profesor și mentor, la expoziția de ată a Domniei Sale, numită ” Șoapta acuarelei ” , deschisă la Galeriile de Artă din Brăila. Parcă-l și revedeam pe Părintele Rafail, cu câtă sfială și bucurie admira portretele tatălui său Constantin Noica, realizate de Vespasian Lungu! Niciodată nu m-am gândit că mi se poate oferi această șansă, să-l reîntâlnesc…

Am intrat în biserică. Totul era pregătit de începerea Sfintei Liturghii! Icoanele pe sticlă, nu prea multe la număr, maramele și ștergarele specifice locului, confereai interiorului din biserică, sobrietatea impunătoare a unui schit mănăstiresc. Slujba săvârșită de Părintele Rafail ajutat de câțiva călugări, a durat aproape două ore. După cele două ore de rugăciune care-mi persistă și acum în minte când mă gândesc, deși sunt mulți ani de atunci, aud vocea Părintelui Rafail, într-o curată limbă românescă vorbind…După terminarea slujbei, în fața Sfântului Altar, Părintele Rafail Noica, cu o voce plină de emoție a spus; ziua de astăzi 10 mai, are o semnificație specială pentru mine. S-a împlinit un an de când eu am revenit în țară. Am fost primit cu multă căldură și multă dragoste de către cei care i-am întâlnit aici! În acest areal, mă simt ca acasă! Fiind singurii musafiri de departe printre credincioșii din împrejurimi, părintele, ne-a invitat la masă; la trapeza unde servesc dânșii masa și unde fac diferite pomeniri. Uncheșul meu, moș Toader cum îmi place să-i spun, om cu carte și evlavie religioasă, l-a cunoscut pe tatăl părintelui Rafail, filozoful Constantin Noica, cu mulți ani în urmă în stațiunea Slănic-Moldova cu care s-a împrietenit. Au rămas prieteni, până când acesta a plecat dintre noi la ceruri. Ofranda, adusă de moș Toader părintelui Rafail, era colacul din care ne înfruptasem puțin, atunci când ni se făcuse foame. Borcanul cu colivă și sticla cu vin erau aduse de la parastasul tatălui său, care avusese loc la Păltiniș unde participase și dânsul. Colacul, coliva și sticla cu vin, i-au produs o mare bucurie. A împărțit frățește mesenimlor, nu prea mulți la nuumăr, cât și unor credincioși prezenți la sfânta slujbă din colac și din colivă. Ne-a mărturisit cu tristețe că nu a fost la parastasul tatălui său, fiindcă nu participă la parastase oficiale. Atmosfera sărbătorească datorită părintelui Rafail cât și masa îmbelșugată cu preparate din ciuperci și pește, au determinat pe mulți dintre cei prezenți aici să pună unele întrebări. Răspunsurile Părintelui Rafail, curgeau limpede prin vocea sa. Ascultându-l toți cu mare atenție, au aflat ca și noi, lucruri nicicum știute de careva. Așa mi-am dat seama că pentru Sfințiia Sa, cultura și credința în Dumnezeu, formează un totunitar. Cei prezenți aici, ca și noi, l-am fi ascultat la nesfârșit deși oboseala i se putea citi limpede pe al său chip. Numai zâmbetul din priviri îi rămase ager, cum l-am văzut prima oară. După ce am servit masa, profitând de faptul că toți călugării au plecat la ascultările lor, am ieșit în grădina din jurul bisericii și, cu gândul la cele discutate cu uncheșul meu, moș Toader, la atașamentul său față de părintele Rafail. Acum, priveam cum cei doi făceau o plimbare discutând și străbătând în pași domoli, o pajiște plină de flori galbene. Au făcut acest lucru de dute-vino, de câteva ori…
Seara târziu când ne-am adunat cu toții la cină, unde buna dispoziție parcă se citea pe chipurile tuturora, așteptând fiecare să mai afle noutăți de la părintele Rafail, acesta a început a ne spune o rugăciune înainte de masă. După cină, după ce am mai discutat aproape jumătate de oră, părintele a spus că se va retrage deoarece are de scris toată noaptea, pentru a putea trimite a doua zi de dimineață, corespondența către Mănăstirea din Anglia unde slujise, prin cineva din București. În chilia ce ne-a fost oferită spre odihnă, o cămăruță cu două paturi, o măsuță și un scaun, iarăși pe perete erau atârnate ștergare maramureșene, rememoram în mintea mea, toate evenimentele petrecute de dimineață și cele din timpul zilei. L-am întrebat pe uncheșul meu ce a discutat cu părintele Rafail în tot timpul mersului pe pajiște?
– Este imposibil să-mi amintesc, îmi răspunde moș Toader! Au fost atâtea de spus, că nu-mi mai aduc aminte…M-a rugat părintele Rafail, adăugă dintr-o dată moș Toader, să-i povestesc despre tatăl său pe care nu prea l-a cunoscut: geografic, fiind departe unul față de altul.
Continue reading „Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Reîntâlnire de suflet” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Maica Domnului – metamorfoza frumuseţii în toate culturile

Ce mister trebuie să fie Maica Domnului, dacă popoarele lumii au ales s-o reprezinte, fiecare, în canonul de frumuseţe al culturii lor! Căci iată, la Biserica Romano-catolică Buna-Vestire din Nazaret, în mozaicuri, o găsim transpusă pe Maica Domnului în variatele ipostaze ale frumuseţii: în gingăşia feminităţii japoneze, în graţia maternităţii coreene, în candoarea feciorelnică singaporeză, în voluptatea chiliană, în blândeţea tăcută ethiopiană…

Sigur că fiecare popor are dreptul să prefere canonul lui de frumuseţe în pictură şi iconografie.

Dar dacă Maica Domnului, în transcendenţa ei, poate fi mama fiecărui om? Dacă Ea poate fi cea mai frumoasă femeie la care să aspire orice om, orice cultură, orice minte? Dacă Maica Domnului, ca şi Mântuitorul Însuşi, conţine „codurile” de frumuseţe ale tuturor tradiţiilor şi culturilor?

Pesemne că de-aceea chipul real al Maicii Domnului a rămas necunoscut, ca fiecare popor s-O poată descoperi în partea cea mai curată şi mai de sus a artei sale. A minţii sale.

Să medităm la faptul că mama lui Dumnezeu, mama celui care are Natura noastră, este vârful de puritate al fiecărui minţi: europene, asiatice, africane etc. Maica Domnului, prin ceea ce este, e mama frumuseţii culturilor. Şi oare nu era firesc să fie aşa?…

Meditaţie frumoasă şi cu folos!

Ierodiacon Iustin T., 27 noiembrie 2019

Vavila POPOVICI: Despre invidie și răutate

„O persoană rea e ca și o fereastră murdară, nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea.”

William Thackeray

Răutatea este un păcat, un viciu din care derivă alte multe păcate precum invidia, egoismul, ura, răzbunarea, orgoliu, gelozia, uneori chiar frica, suferința, mânia, nebunia. Răul cel mai mare făcut lumii este cel făcut de oamenii invidioși care vor să se simtă importanți, fără a avea merite corespunzătoare. Răul este un drog care-i hrănește în lupta pentru putere, îi face încrâncenați, dornici de răzbunare, de a răni suflete, de a ucide dragostea, de a ucide vieți.

Dar, ca un paradox, oamenii răi la suflet susțin că iubesc oamenii, le creează satisfacții materiale pentru a-i transforma în sclavii lor, în scopul dobândirii de mari câștiguri nemeritate.

Invidia sau pizma, conform dicționarului este sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia. Invidia ignoră cinstea și dreptatea, folosind minciuna și înșelăciunea în locul adevărului.

„Vreau să fiu…” și „Vreau să am…” sunt expresiile însușite care declanșează sentimentul invidiei. Dacă cineva are ceva deosebit, prețios, atunci poate stârni acest sentiment de invidie. Invidia se concentrează mai mult pe cantitate decât pe calitate. Atunci când oamenii simt că au mai puțin decât alții se naște în sufletul lor lăcomia. Este senzația pe care o au pofticioșii în fața unei mâncări, când fac ochii mari și încep să saliveze. Sigur că nu este bine a cântări prea mult, a ne compara tot timpul, fiindcă ne facem nouă, în primul rând, rău. Viața nu le oferă oamenilor în mod egal anumite bunătăți sau anumite calități. Variația aceasta este, într-un fel, seducătoare, își are farmecul ei, fiindcă stimulează omul. Stimularea însă trebuie făcută cu măsură, cu bun simț. Așa se naște competiția în societate, acea luptă între două sau mai multe persoane care urmăresc același avantaj sau același rezultate și care ar trebui să stârnească ambiție, nu invidie. Competiția aduce succesul, bucuria, împlinirea. Dar nu tuturor, fiindcă în ecuație sunt mulți factori care se introduc și rezultatele pot fi diferite, cu plus sau cu minus. Nimeni însă nu ajunge la perfecțiune, și aceasta ar trebui să fie unul dintre motivele care să determine competitorii să fie corecți și să dea dovadă de umanitate în acțiunile lor.

Banii constituie un criteriu important de luat în considerare pentru invidioși. În ochii lor, banii au o strălucire și un farmec aparte, în fața cărora celelalte criterii pălesc. Nespus de trist se îmbracă aici verbul a avea. Este adevărat, banii întrețin existența noastră, dar adevăratele avuții și valori care ne oferă privilegiul de a ne trăi frumos și util viața, sunt de fapt altele: sănătatea, familia, prietenii, cultura, arta și credința.

De asemeni, dacă cineva se află într-o poziție înaltă sau are un talent, e posibil să devină destul de ușor ținta unor atacuri. Chiar și calitățile fizice sunt invidiate, uneori mai mult decât cele morale cu toate că numai acestea din urmă dăinuie în timp. Invidia este rugina sufletului, este „ulcerul sufletului”, cum îl numea Socrate.

Oamenii drepți și puternici nu invidiază, ci se ambiționează să facă câte ceva mai bun și mai folositor pentru ei sau pentru cei pe care au șansa să-i conducă. Reușita unora trebuie să constituie un exemplu, să stârnească și să definească motivația luptei pentru progres/înălțare, cu riscul de a întâmpina unele greutăți. Fiindcă nimic nu se obține fără luptă, fără sacrificii, fără pasiune, fără timp dăruit scopului. În vremurile noastre sunt mulți care și-au atins scopurile sfidând anumite legi morale, neținând seamă de demnitatea pe care trebuie orice om să o aibă.

Omul invidios este veșnic nesatisfăcut, agitat, negăsindu-și liniștea sufletească. Iar cel care culege succesul trece și el prin momente grele în lupta dusă împotriva oamenilor invidioși, orgolioși, incompetenți, needucați, mincinoși. Lui, câștigătorului, compozitorul romantic francezul Hector Berlioz i-a adresat sfatul: „Trebuie să strângi pietrele care ți se aruncă. Sunt începutul unui piedestal”. Frumos și adevărat!

Răspunsul cel mai bun al unui invidios pentru o luptă pierdută ar fi este resemnarea cuviincioasă și tragerea de învățăminte. Dar aceasta ar necesita stingerea flăcării orgoliului, dobândirea unui dram de înțelepciune.

Se întâmplă în viață ca la un moment dat să fii invidiat pentru ceea ce faci. Te întristezi, simți o durere în suflet, fiindcă ai depus un efort, poate peste puterile tale; ai sacrificat ceva din sănătatea ta, poate… și te trezește cineva din Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre invidie și răutate” →

Paul LEIBOVICI: Putem trăi fără internet?

Zilele trecute avusesm o întîlnire cu un vechi coleg ,într-o localitate din nordul țării ,unde puteam ajunge doar cu trenul.Cu toate că în fiecare sezon mi-am cumpărat ,,Mersul trenurilor,,în ultima vreme nefăcînd astfel de deplasări,am renunțat la cărțulia cu scoarțele verzui.Telefonul de la gară era ocupat și timpul trecea…!?

Am tras în grabă ușa după mine ,tocmai cînd vecinul ieșea din lift.

-Pari grăbit ,îmi spuse gîfîind și trăgînd după dînsul căruciorul încărcat.

–Am o întîlnire la Natzeret și nu cunosc ora sosirii trenului…am telefonat..Aș!nici un răspuns! Vecinul ,scoase din buzunarul hainei un telefon –drept ca al meu,apăsă pe clapele luminate și hop! Pe micul ecran era scrisă destinația-Natzeret,nr.trenului,și ora plecării din stația locală.Am respirat adînc și privind la acele ceasului mi-am dat seama că…l-am ajutat pe vecinul Moses să intre în locuința sa. Acum trăgeam în doi căruciorul .Ne-am așezat față în față.Nevastă-sa ne-a servit două expresuri. Și mai aveam încă timp de flecăreli.

-Cum ai făcut Moses ,că și eu am o drăcie ca asta…telefon mobil…adică ,,o mobilă purtătoare!

Nici o problemă! Îmi explică Moses, în timp ce mai trăgea din pipă și-și aranjă ochelari .E drept că din nou apăsă pe cîteva butoane și hop: ora 12,30 trenul nr,….

-Bă,zic eu…minune!-Nici o minune…INTERNET….asta-i tot.

Fănică-ginerele meu –inginer la o societate de transporturi –avea totdeauna geanta încărcată cu dosare,planuri, și în drum spre casă ,uneori se oprea la ,,o vorbă cu noi,mai ales că mama-soacră care îi pregătea o gustare…eu un păhărel de coniac …că ea ,Geta adică fiica noastră avea un program încărcat la Policlinică. Numai ,de la o vreme Fănică de cum deschidea ușa ,cu zîmbetul pe buze și fără geantă, părea mai altul..adică relaxat,zîmbea…ce mai ..La început ,i-am spus lui ,,Mămica,,că așa-i spun nevestei mele,,Mămico,,ce-o fi cu Fănică?! A schimbat serviciul?..Coboară din auto, nu știu cum, dar e relaxat…N-am îndrăznit să-l întreb..că de ,nu face! A doua zi, de cum intrară amîndoi,căci și ea Gina,adică fiica noastră venise de la slujbă mai devreme.

–Spune ,fiică mea ,cum de la o vreme sunteți mai liberi..fără geanta plină cu fel de fel de hîrțoage..

-INTERNET,răspunse și privirea-i sclipea …

-Am să vă instalez și vouă INTERNET ca să avem o legătură continuu

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Putem trăi fără internet?” →

Nicolae Steinhardt: „Despre Răutatea Umană”

Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie, este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.

Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Continue reading „Nicolae Steinhardt: „Despre Răutatea Umană”” →

Alexandra IANCU: Guvernarea democratică

Motto:

„L’ état c’est moi.” ^[1]

În noi e puterea şi puterea suntem noi. În noi se află cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă e a sufletului care dictează legile, puterea executivă a trupului care coordonează punerea legilor în mişcare, puterea judecătorească e a minții care judecă în baza ordinelor inimii cu raționamentul creierului.

„În noi e puterea şi puterea suntem noi.” Noi, cei care ne simțim sleiți de o putere pe care nu ştim cum e să o avem. Noi, cei care visăm o democrație pe care nu ştim să o scriem. Pixul nostru nu ştie să scrie litere greceşti. Literele sunt esența unei guvernări cu gust de tzatziki. Guvernarea noastră are un uşor gust de smântână. Smântâna şterge cu un prosop poporul care se scaldă în lapte. Laptele ne hrăneşte puiul de democrație.

Ministerul Fericirii

Are în subordine Autoritatea Națională pentru Iubire (ANI- sic!) şi colaborează cu Autoritatea Naţională a Familiei Perfecte (ANFP- sic!). Autoritățile conlucrează în vederea atingerii unui coeficient de fericire care să exceadă deficitul bugetar. În vederea realizării acestui obiectiv, autoritățile primesc finanțare în monede şi în bancnote. Monedele sunt bătute în aurul extras din minele din suflet ale familiilor, iar bancnotele sunt tipărite de un Gutenberg îndrăgostit. Gestiunea banilor e ținută de fericire, care investeşte în ea. Investiția iubirii ridicată la puterea familiei este egală cu dublul fericirii.

Ministerul Păcii

Sfătuit de Consiliul Supren de Alinare a Țării (CSAT- sic!), desființează armatele minții şi le înlocuieşte cu o gardă a sufletului. Garda e înzestrată cu arme de linişte. Liniştea loveşte trupul şi îi învinețeşte pielea cu un violet-albăstrui calmant. Calmul zâmbeşte cerului care-i ține loc de oglindă. Oglinda schițează portretul soarelui care se joacă „de-a pacea”. În țară se luminează a pace.

Ministerul Dreptății

Ajutat de Agenția Națională a Conştiinței (ANC- sic!), asamblează din piese de lego un palat al justiției. Justiția aleargă desculță pe iarba dreptății. Din iarbă ies flori îmbibate în seva adevărului. Adevărul e reacția dintre realitate şi norme, în paharul berzelius al creierului. Creierul instigă justiția să-şi proclame independența. Themis preia conducerea ministerului.

Ministerul Speranței

Colaborează cu Inspectoratul General pentru Speranțe Uriaşe (IGSU- sic!), în vederea unui viitor mai bun. Viitor în care puiul de democrație devine adult. Adultul democratic este proiectul îndrăzneț al ministrului Don Quijote. Continue reading „Alexandra IANCU: Guvernarea democratică” →