Unirea Transilvaniei cu România
La numai câteva zile după stabilirea sediului în Transilvania, la 6 noiembrie (st. n.) 1918, Consiliul Naţional Român a adresat un Manifest, ,,Către Naţiunea Română”, semnat în numele acestuia de către dr. Şt. Cicio Pop. În cuprinsul lui, se arăta mai întâi că la sfârşitul războiului, lung şi dureros, a învins ,,ideea ca fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale, să fie egal îndreptăţită…, iar cele mai mari naţiuni ne garantează realizarea idealurilor noastre”. În aceste condiţii, este un fapt dureros că ,,din satele româneşti s-au ivit veşti triste, care ne vorbesc despre jafuri, fărădelegi şi volnicii, săvârşite nu din partea poporului conştient şi cinstit şi a românilor de bine”, ci de răufăcători. Manifestul arăta apoi: ,,Fraţi şi soldaţi români…, ascultaţi de sfatul conducătorilor voştri de un sânge şi de o lege, fiţi cu răbdare, cu atragere şi iubire către neamul vostru, care în aceste zile a intrat în rândul naţiunilor libere, fiţi mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei şi vă arătaţi demni de încrederea şi sprijinul naţiunilor mari…Consiliul…reprezintă astăzi întreg neamul românesc din Ungaria şi Ardeal…”. Consiliul anunţa apariţia iminentă a gardei naţionale române, formată din ofiţeri şi soldaţi, îndemnând pe români să se alăture acestora, ,,daţi-vă braţele şi inimile voastre române întru ajutorul şi sprijinul lor”.. Cerinţele momentului erau precizate în aceste puncte: 1. acţiunea comună a celor buni şi cinstiţi , fără deosebire de neam şi lege, pentru a apăra ordinea, viaţa şi avutul oamenilor; 2. primirea cu încredere a trimişilor Consiliului; 3. constituirea de îndată a gărzilor locale; 4. abţinerea de la jafuri şi omoruri, care ,,compromit cauza sfântă a democraţiei nouă”; 5. militarii români, neîncadraţi, să se prezinte ,,fără întârziere” la sediul Consiliului din Arad”.
Manifestul a fost urmat de alte două chemări, precum cele din Arad şi Timişoara, prin care tinerii românii erau îndemnaţi să se înroleze în ,,legiunea naţională română” sau în ,,sfaturile militare”, pentru ,,îndeplinirea scopurilor sfinte româneşti”, ceea ce echivala cu înfiinţarea armatei române în Transilvania. Începutul lui noiembrie 1918 marchează preluarea guvernării de către reprezentanţii autentici ai naţiunii române. În prima parte a lunii noiembrie, au fost organizate consilii naţionale în comitate, oraşe şi comune, iar Transilvania .s-a organizat ca ţara românească! Prin constituirea consiliilor naţionale locale, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, o nouă etapă istorică începe în aceste teritorii. Pe baza dreptului la autodeterminare, naţiunea română îşi constituie propriile organe de conducere.
În adunările de constituire a consiliilor naţionale s-a subliniat destrămarea vechilor structuri politico-administrative imperiale, care erau înlocuite de noile organisme democratice. Vorbind la Oradea, la 3 noiembrie 1918, în contextul formării Consiliului Naţional Român din Bihor, dr. Aurel Lazăr arăta: ,,ideea naţiunii politice maghiare, ideologia supremaţiei maghiare, într-un moment neprevăzut, au dispărut şi credem că vor zăcea îngropate, fără speranţa reînvierii în cripta de la Geszt” (cripta unde era înmormântată familia Tisza). 59
Consiliile naţionale, numite şi ,,sfaturi” sau secţii ale Consiliului Naţional Român, şi gărzile naţionale române, comitatense, cercuale şi comunale, au fost înfiinţate peste tot, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918. Acestea au fost constituite prin alegeri democratice, fiind alcătuite din reprezentanţi (delegaţi) ai tuturor păturilor sociale, au preluat puterea locală, înlocuind vechile instituţii administrative. Începutul formării consiliilor naţionale locale l-a făcut Aradul, la 1 noiembrie, unde, în primele zile din noiembrie, era o mare dezordine, iar populaţia era ,,sub stăpânirea groazei”. Şt. Cicio Pop s-a dus în cetatea Aradului (garnizoana), unde l-a găsit pe generalul Resch, comandantul diviziei şi statului major, autorităţile din Arad şi fruntaşii maghiari. La întrebarea fruntaşului naţional, în ce calitate a dispus de naţiunea română şi soldaţii ei, adăugând că nu are ,,dreptul moral şi nici material” de a dispune asupra ,,naţiei române”, generalul a izbucnit în plâns şi a răspuns: ,,Apoi fă cu românii d-tale ceea ce vrei”. Cicio Pop a adunat ofiţerii şi soldaţii români din Arad şi le-a luat jurământul faţă de Consiliul Naţional Român. De aici, din Arad, în 2 noiembrie, începe organizarea Transilvaniei româneşti, după cum nota chiar el: ,,Pot spune cu mândrie că, în istoria popoarelor, niciun neam nu a dovedit maturitate atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o, la 1918, poporul nostru. Numai la vestea că ne-am desfăcut pentru totdeauna de Ungaria, că popoarele lumii apreciază jertfele dureroase făcute de neamul românesc şi că ne vom uni pentru totdeauna cu patria mamă, s-au transformat cu toţii”.
Aradul a fost urmat îndată de Alba Iulia, la 2 noiembrie 1918, când s-a format consiliul local şi garda naţională. O delegaţie de ofiţeri români conduşi de căpitanul Emil Negruţiu, a mers la comandantul cetăţii, un colonel austriac, căruia i-a adus la cunoştinţă, ,,în numele neamului românesc”, înfiinţarea gărzii, cerând (pretinzând) arme şi adăpost în cazărmi. Comandantul a acceptat înfiinţarea gărzii româneşti, cu condiţia de a-i fi subordonată, însă delegaţia alcătuită din 7 ofiţeri români i-a răspuns că demnitatea neamului românesc ,,nu îngăduie ca garda noastră să fie supusă altor neamuri şi l-au somat să le predea cetatea în două ore, altfel o vor ocupa cu forţa! După numai un sfert de oră, cetatea a fost predată gărzii româneşti, cerând doar să fie asigurată securitatea militarilor austrieci la părăsirea oraşului. În acest mod, în câteva ore, garda naţională era formată, având ca preşedinte pe cpt. Negruţiu, iar comandant pe cpt. Fl. Medrea. În paralel, se constituia şi consiliul (sfatul) naţional, fiind alcătuit din protopopii Teculescu şi V. Urzică, avocat I. Pop, cpt. Fl. Medrea, delegat al gărzii naţionale, ing. Stoica, dr. Fodor medic, farmacistul V. Vlad, avocat C. Velican, avocat A. Şerban, avocat R. Patiţa.
De mare însemnătate, având o semnificaţie deosebită, a fost înfiinţarea Sfatului (Senatului) naţional român din Cluj. Impulsionaţi de Amos Frâncu, intelectuali şi ofiţeri români din Cluj, dar şi preoţi din satele învecinate, s-au întrunit de mai multe ori şi, după discuţii vii, au hotărât instituirea administraţiei româneşti în Cluj. Au fost trimişi delegaţi pentru a aduce la cunoştinţa conducerii Partidului Naţional Român această decizie. Ofiţerii români ameninţau că, dacă nu se va înfiinţa Senatul român, ei vor dezerta, pentru a nu fi siliţi să depună jurământ faţă de Consiliul naţional maghiar. Pentru evitarea unui conflict, o delegaţie a românilor a luat legătura cu maghiarii şi, după 3-4 ore de discuţii ,,vii şi demne de istorie” (cf. ,,Tel. rom.”), Consiliul naţional maghiar a recunoscut dreptul românilor de a avea (organiza) garda naţională. Consiliul maghiar se obliga să-i pună la dispoziţie armament, alimente şi bani.
Constituirea Sfatului a prilejuit o manifestare populară impresionantă, românii au păşit pe străzile Clujului cu drapele tricolore, în cântece naţionale, ,,Deşteaptă-te române” şi ,,Pe-al nostru steag”, fiind cea dintâi ,,manifestare românească revoluţionară în Cluj”. Adunarea de constituire a avut loc la banca ,,Economul”, din piaţa Clujului, cu participarea a 500 de persoane, ,,ofiţeri, soldaţi, cărturari şi popor”. Momentul ,,cel mai înălţător” a fost depunerea jurământului, după care a urmat ,,un delir de însufleţire şi fericire”, iar alt moment a fost sosirea, sub drapelul naţional românesc, în cântecul marşului ,,La arme”, a militarilor români de toate gradele şi armele din garnizoana Clujului, când ,,au izvorât lacrimi şi s-au aprins inimile de nădejdi nevisate”. Amos Frâncu, ales preşedinte al Sfatului, a rostit o cuvântare ,,de înaltă inspiraţie”, salutând drapelul şi zorile pline de speranţe care se anunţau pentru neam: ,,Nu au rămas ochi în sală care să nu se fi umezit şi uralele au zguduit zidurile, când, împreună cu vorbitorul, asistenţa jura să nu mai tolereze umilirea şi prigonirea acestui drapel”. N-au lipsit incidentele: într-una din zile, în timpul unei şedinţe a Senatului şi (Consiliului), o rafală de mitralieră a distrus toate geamurile clădirii. Apoi, într-o fereastră a Poştei centrale, de unde se trăgea, a apărut un afiş în limba maghiară, ,,Daţi jos drapelul valah”. S-a ridicat avocatul Amos Frâncu, care a strigat cu o voce răsunătoare: ,,Niciodată! Sub acest simbol al tricolorului românesc, vom trăi sau vom muri”.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)” →
L-am cunoscut pe Artur Silvestri în spațiul electronic și acolo ne-am împrietenit și colaborat. Niciodată nu ne-am întâlniți față către față. Relația a fost tainică și dincolo de înțelegerea obișnuită. A fost o întâlnire de suflet și care ține de un alt tărâm. De fapt în ultima vreme încep să cred că nici nu este bine să vorbesc mult despre natura acestei relații, este o taină.
„Stați liniștiți români! Totul e perfect. Nu se întâmplă nimic. A murit democrația, atât… Nimic grav…. Am pierdut tot ce am câștigat în 30 de ani… Nu-i grav… S-a ales doar praful de statul de drept. Atât! Pe mine mă doare Pasivitatea poporului meu. Deșteaptă-te romane…nu funcționează…din păcate”.
În dimineața zilei de 10 mai 1994, eu, mătușa și un unchi, frate cu tatăl meu, plecam de la gazda noastră primitoare, o familie de profesori, unde fusesem invitați. Printre pietrele mărunte și gropile drumului de munte pe care plouase toată noaptea, mergeam atentă cu ochii mai mult în pământ, să nu calc în băltoacele de apă care se arătau din belșug pe tot drumul. Mergând, îmi aduceam aminte cu mare drag ce-mi zicea bădia Mihai, un alt frate al tatălui meu când i-am găsit dormind la ora 8 dimineața, pe când eu, abia sosisem de la drum lung făcut toată noaptea cu trenul.
„O persoană rea e ca și o fereastră murdară, nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea.”