Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (10) – Renașterea

„Cine nu respectă viața, nu merită să trăiască.” – Leonardo da Vinci

Evul Mediu, sau perioada medievală, a constituit epoca istorică cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere. Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa și a reprezentat o etapă în laicizarea gândirii umane. Umanismul a constituit baza spirituală a Renașterii. Termenul de Renaștere a fost introdus mult mai târziu, de către istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Această perioadă a fost caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenții, prin înflorirea științelor și artelor. Toate au revoluționat viziunea asupra lumii, au marcat începutul unei lumi noi, bazată pe tehnologii și teorii științifice concrete. Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană. Începând din secolul XIV în Italia și răspândindu-se în restul Europei, influența sa a fost resimțită în literatură, filozofie, artă, muzică știință, religie, politică, precum și în alte domenii.

Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydides, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățații din Bizanț care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și au predat în școli din Florența, Ferrara sau Milano au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii s-au orientat spre neoplatonism în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începea să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Gândul ne poate duce la Pasărea Phoenix, pasărea cea mai slăvită dintre toate creaturile simbolice născocite de misterele antice despre care savanții moderni afirmă că existența acestei păsări nu este decât un mit, totuși Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) vorbea despre capturarea unei asemenea păsări și despre expunerea sa în piața romană în timpul domniei împăratului Claudius. Pasărea reprezenta aspirația spre nemurire, renașterea prin propriile-i forțe, purificarea prin foc, ciclicitatea. Ca atare, nu putem să asemuim aspirațiile renascentiștilor cu simbolul Pasării Phoenix? Cred că – da!

Renașterea a afectat profund viața intelectuală europeană, începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei. Renascentiști s-au axat pe realism și emoția umană. Umaniștii au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. S-a pus un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filozofie, matematică, scrise în greacă și arabă.

Renașterea a început în Italia la finele secolului al XIV-lea, sfârșindu-se, consideră unii, în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei. Aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice^[, în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (10) – Renașterea” →

Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele

Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri. Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu.

Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine.

Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.

Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.

Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut…când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.

Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.

Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră.

În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.

Continue reading „Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)

Despre fenomenul concentrațional s-a scris mult în ultimii 30 de ani reliefându-se atrocitățile feroce la care au fost supuși deținuții politici și cei religioși, dar nu s-a scris aproape deloc despre contextul legal care a făcut posibile arestările în masă a tuturor celor care deveneau indezirabili grupului de interese ce deținea puterea politică în România.

Sacrificarea haotică a Elitelor românești a început sistematic ca urmare a două Decrete-legi promulgate de nimeni altul decât de Mihai I, loialul colaborator al lui Stalin.

Astfel, la data de 27 ianuarie 1945 era publicat în Monitorul Oficial al României nr. 17 la paginile 415-418, Decretul –lege privind urmărirea și pedepsirea criminalilor de război din data de 12 ianuarie 1945. Alături de cei dovediți că au săvârșit acte violente față de populația civilă din zonele ocupate – evident fiind vorba de teritoriile Uniunii Sovietice vremelnic ocupate de armatele românești – urmau să fie aspru pedepsiți toți cei care ”părăsind teritoriul național s-au pus în slujba Germaniei hitleriste și au atacat țara prin scris, prin grai sau prin orice alt mod. ”

Această ultimă teză, ” prin orice alt mod ” avea să fie folosită ulterior de proaspeții desemnați ” Acuzatori publici ” exponenții slujbași ai Curții speciale pentru criminalii de război, pentru acuzarea bravilor militari români, generali și ofițeri ai Armatei române care, la data promulgării decretului, luptau încă pe fronturile din vest pentru Rege și Țară dar care, odată întorși acasă, ajungeau incomozi pentru regimul bolșevizat brusc.

Dacă s-ar realiza o istorie care să reliefeze ”independența” justiției în România, atât de dezbătută astăzi, articolul 12 litera b) din acest Decret-lege de cumplită rezonanță ar merita să fie punctul de pornire deoarece prin el se consacra :

” Art. 12 Curtea specială pentru criminalii de război este compusă din :

b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic. ”

Acesta este începutul sfârșitului tragic pentru mii de ofițeri români dintre care peste 80 de generali români asasinați în temnițele regimului monarhic inițial și transmise ”pașnic” tovarășilor bolșevizați peste noapte.

Dar, cum nu erau toți incomozii regimului hibrid monarhic- bolșevic militari supuși primului decret, la 20 ianuarie 1945 acelaș Mihai I avea să promulge Decretul – lege privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, publicat la data de 27 ianuarie 1945 în Monitorul Oficial al României nr. 17 paginile 418-419.

Deci, în ianuarie 1945, în urma negocierilor, exponenții politici reprezentativi, cert arbitrați de Casa regală a României, au convenit să procedeze la instaurarea terorii generale prin instituirea acestui Tribunal special pentru cei vinovați de dezastrul țării ai cărui judecătorii erau astfel numiți :

”Art. 5 Tribunalul special pentru cei vinovați de dezastrul țării, este compus din :

b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic.

În vederea formării completului de judecată, partidele liberal și național țărănist vor desemna câte 10 membri, iar Frontul Național Democratic va desemna 20 membri, care să formeze listele judecătorilor aleși. ”

Cine urma să fie considerat vinovat de dezastrul țării era clar precizat în articolul 1 din acest Decret-lege :

” art. 1. – Sunt vinovați de dezastrul țării :

a) Acei care au instaurat regimul de dictatură și având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de tratate de alianță politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul țării sau prin pornirea războiului împotriva U.R.S.S.și a Națiunilor Unite.
b) Acei care militând printr-o activitate susținută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimțit la cedarea Transilvaniei de Nord;

c)Acei care prin amenințări, prin acte de teroare sau orice acțiune ilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă;

d) Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a alătura și a aservi România Germaniei hitleriste.”

Este evident că primul condamnat ar fi trebuit să fie chiar Mihai I deoarece toți ceilalți acționaseră doar sub autoritatea regală !

Istoria oficială, scrisă de istoricii politic corecți, excelează atunci când în discuție este Mihai I, cu evidențierea factorilor de presiune – obligație a acestuia, care a fost forțat de tăticul Carol al II-lea să revină pe tron, a fost forțat de Mareșalul Antonescu să se alieze cu Germania pentru a elibera Basarabia străbună, a fost ulterior forțat de Stalin să-și aresteze Comandantul Armatei și să lase oștenii fără nici o protecție pradă răzbunării sovieticilor până la încheierea unui rușinos armistițiu.

A fost forțat, se zice, și să gireze timp de aproape trei ani procesul de bolșevizare pașnică a României promulgând toate legile care obligau românii să se supună transformării țării într-un mare și inuman lăgăr de exterminare sau să semneze Decretul-lege de deportare în Siberia a cetățenilor români de etnie germană care nu aveau decât vina că se născuseră sași într-o țară condusă de o Casa Regală cândva de origine germană.

Cu siguranță tot cu forța i s-a impus să accepte și să plece cu Colecția de tablouri lăsată prin testament de regele Carol I României și ”mizeria” de rentă viageră pe care România i-a plătit-o ”săracului rege” până în anii 1980. Odată ajuns în lumea liberă, a fost desigur obligat să nu denunțe abdicarea așa-zisă ”forțată” și cu efort să accepte să fie obligat să cheltuie depozitul înființat în băncile elvețiene de ”trădătorul ” Antonescu în vederea finanțării unui eventual Guvern în exil.

În mod paradoxal, în ultimii 30 de ani s-a dezbătut problematica existenței sistemului penitenciar din România anilor 1944- 1989, s-au scris mii de cărți de memorialistică ce au adus în atenția românilor condițiile cumplite și tratamentele inumane la care au fost supuși milioane de români absolut nevinovați fără însă a se lămurii și modalitatea în care aceștia ajungeau să fie condamnați sau contextul considerat legal al condamnărilor.

Cu ușurință ne-a fost inoculată expresia ” temnițele comuniste” atunci când ne gândim la fenomenul concentrațional românesc dar am pierdut din vedere faptul că în intervalul ianuarie 1945 – decembrie 1947, când a abdicat Mihai I, temnițele din România erau deja supra-aglomerate cu elitele românești arestate în temeiul celor două Decrete-lege regale anterior precizate.

Răspunderea colectivă față de memoria milioanelor de români încarcerați nevinovați începând cu ianuarie 1945 trebuie asumată măcar prin scrierea unei istorii reale, așa cum a rămas dovedită prin documentele existente în arhivele naționale.

Adularea trădătorilor acestui neam se datorează uneori neștiinței populației, situație iertabilă, dar de cele mai multe ori celor mai bine regizate scenarii manipulatorii puse în scenă de cei care știu adevărul ce trebuie ascuns în fapt.

Configuraţia politică a ţării s-a transformat radical într-o singură zi, în Ziua trădării regale – 23 August 1944, astfel că poporul creştin care a purtat războiul său drept pentru a vedea Zorii reîntregirii Statului suveran şi suzeran prin alianţa cu Germania împotriva invadatoarei Uniuni Sovietice, a fost frânt, dar nu înfrânt. Înfrângerea, capitularea a venit prin regele Mihai, astfel că românul în loc să fie STĂPÂN în ţara sa, a ajuns SCLAV, umilit, defăimat, arestat de vrăjmaş tot în ţara sa. Vorba actorului Constantin Tănase, din anul 1946, care alături de alte cuplete celebre va plăti scump.

„Ieri era cu der, die, das,/ Astăzi e cu davai ceas;/ De la Elba pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton,/ Davai orice-o fi să fie/ Haraşo tovărăşie.”

Ţara a încăput pradă puzderiei lăcustelor barbare slave care au pustiit-o în întregime.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)” →

Alexandru NEMOIANU: Sfințenia și statornicirea românească (Resacralizarea spațiului Românesc)

Este necesar să înțelegem că trăirea în bună cuviință,în concordant cu Tradiția Neamului și conform cu învățătura Ortodoxă înseamnă respect pentru persoană și pentru cele din jurul lui. Mai înseamnă conștiința vie că suntem trecători prin lumea asta, avem datoria de a o folosi cuviincios și tot cuviincios a o lasă în grija urmașilor, înseamnă conștiința faptului că suntem parte din veșnicia mereu vie.

O asemenea purtare este posibilă doar în condițiile existenței unei Credințe autentice. Doar într-o asemenea stare vom putea înțelege că cele ce ne înconjoară sunt făcute de Dumnezeu, cel în Treime și Ortodoxie mărit, pentru noi, cei făcuți “după chipul și asemănarea” aceluiași Dumnezeu. Așa au trăit strămoșii noștri, așa a trăit Neamul Românesc și către o astfel de viețuire acest Neam trebuie să se îndrepte și cred că se și îndreaptă.

Recitând câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmieresmată. Această limba se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și haitutit de “barabarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfilie și Simion Mangiuca. Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Tepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simion Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Ruzmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almajului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric,un răgaz scurt.

Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală,strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.

Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații, a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă.Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români,’ norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi.Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei(!!!) față de obiceiuri. Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare “științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost ,au avut,concepții teiste.) Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același ‘șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.

Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.

Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.

Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară. Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfințenia și statornicirea românească (Resacralizarea spațiului Românesc)” →

Al. Florin ŢENE: Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului

În fața marilor capodopere ale genului uman, nu simțământul de dependență servilă este cel care ne frapează, ci sentimentul libertății, iar la ziariști exponentul adevărului și al lipsei a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, asociat cu un puternic simțământ al naturii și al măreției omului în fața acesteia. Marilio Ficino considera omul ca un artist universal, un Dumnezeu pe pământ –Deus in Terris-, care fixează în operele sale ceva din perfecțiunea universului și numai în chip antropomorfic se atribuie “operei divinității “ caracterele unei opere de artă.

Conceptul de creație nu s-a desprins din doctrina religioasă creaționistă, cum doresc materialiștii. A recunoaște că valoarea implică necesarmente raportarea la uman înseamnă o împletire a creaționismului teologic cu creația umană. Există o concepție a oamenilor care spune că talentul este un dar dat de Dumnezeu, din celula primordială aflată în creierul uman, ajunsă prin milenii din ciorba oceanului unde a apărut prima celulă vie..

Despre anacronismul persoanelor religioase în contextul modernității s-au spus multe lucruri, dar componenta retrogradă a ființei lor (repet, strict în contextul modernității și pe cale de consecință, al post-modernității) poate fi înțeleasă pe baza unei distincții esențiale de ordin binomial. Mircea Eliade spunea că există o diferență insurmontabilă în conceptualizarea timpului în societățile primitive și în societățile occidentale categoric desacralizate.

Efortul de a da un fundament laic-științific conceptului de creație trebuie să aibă ca punct de plecare teza după care creația nu înseamnă producerea din nimic a ceva absolut nou, care n-a preexistat în nici un fel și sub nici o formă (ceea ce ar echivala cu o discontinuitate totală în istoria culturii ), ci descoperirea unor posibilități pe care realitatea le conține într-o formă latentă și realizarea lor la scară umană.

Dacă, pentru omul modern, occidental, timpul se prezintă omogen, „unitar”, pentru omul societăților tradiționale, el este eterogen, este porționat, există „timp sacru și timp profan”, „timp comprimat și timp diluat”, „timp fast si timp nefast” etc. Diferența majoră se poate înscrie în binomul problematic „timp sacru – durată profană”. Pentru un exponent al unei societăți primitive, transformarea duratei profane în timp sacru este mai ușor de îndeplinit având în vedere „deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se referă la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obișnuite, astfel încât participanții la ritual să poată primi confirmarea unei contemporaneități cu „începuturile”.

Este, prin urmare, vorba de o metamorfozare a datelor realității pe temeiul legilor acesteia, dar și a intereselor societății sau clasei respective, în conformitate cu cerințele sociale mai generale, precum și cu aspirațiile și particularitățile subiective ale creatorului.

Repetiția este caracteristica principală a timpului ritualic. Prezentul etern face posibilă eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul că este „locul” viziunii beatifice a începuturilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, când toate au fost aduse la existență. Acest timp cosmogonic slujește drept model tuturor timpurilor sacre.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului” →

Valeriu DULGHERU: Povara neunirii noastre

„E trist să ai o dreaptă dezbinată. E trist să fii în țara ta străin…”

E trist! E chiar rușinoasă această stare când tot soiul de dodoni, cebani, novaci fac glume de prost gust pe seama neunirii noastre. De treizeci de ani ne bălăcim într-o profundă mizerie materială și spirituală. Din cauza neunirii noastre. Cât am fost uniți, într-un singur gând, într-un singur front, în jurul unui ideal național am fost puternici și am câștigat. Tot soiul de niculini, pologovi, bolșacovi se temeau de noi, într-un fel ne stimau scrâșnind din dinți. Urmașii lor de astăzi nu se mai tem. Ei, fiind uniți în jurul unor interese obscure (interese de grup, de clan, de etnie), sunt o forță. Fiind uniți am câștigat dreptul la limbă și alfabet. Fiind uniți am câștigat tricolorul și imnul, ulterior pierdut (tot din cauza neunirii noastre!). Am câștigat Capitala (în condiții grele primarul N. Costin a transformat Chișinăul dintr-o suburbie sovietică de la periferia imperiului într-un oraș românesc european), pe care am cedat-o atât de ușor kremlinezilor Ceban și Dodon prin neunirea noastră.

Toate nevoile noastre s-au început atunci când au apărut primele fisuri în Frontul Popular cauzate de infiltrarea lui Iuda Roșca. În loc să ne luptăm să facem ordine în interiorul Frontului (așa cum se face în partidele cu democrație avansată) l-am lăsat pe mâinile trădătorului Roșca care metodic l-a distrus până l-a dus la groapa de gunoi politic, folosind tribuna lui pentru a bate în partidele nou apărute. Ne-am separat constituind alte formațiuni (cu aceeași ideologie!). Congresul Intelectualității, transformat ulterior în Partidul Forțelor Democratice, a fost una din ele. Când și această formațiune a ajuns să fie prost guvernată iarăși a fost părăsită de forțele sănătoase și lăsată să degenereze până a dispărut complet. Pe fundalul regimului totalitar comunist din așchiile Frontului Popular și PFD-ului a apărut o nouă formațiune unionistă – Partidul Liberal care promitea să fie unul cu adevărat național și să învețe din greșelile predecesorilor. Din păcate au repetat întocmai aceleași greșeli. Când și în acest partid au apărut probleme de democrație internă iarăși, în loc să se lupte cu problema din interior, lideri ai partidului l-au părăsit rând pe rând formând din așchiile desprinse noi partiduțe tot cu ideologie liberală: PLR, PUN, Noua Dreaptă, Uniunea Salvați Basarabia. Alături de ele au apărut și alte partide și organizații unioniste – Tinerii Moldovei, ODIP, BUN, Democrația Acasă, PNL ș.a., toate unioniste și toate alimentându-se din același bazin electoral, divizându-l până la refuz. Toți acești ani s-au condus de diavolescul principiu românesc „Unde-i unul pot fi doi”. Este ca și cum de fiecare dată, în loc să consolidăm vechea casă construită temeinic, dar în care au apărut unele fisuri neînsemnate, la fiecare fisură apărută ne aventurăm să construim o nouă casă. Dar în grabă această nouă casă este mai prost concepută, mai prost construită, gata să fie zburată de un eventual vânt mai puternic.

Sunt prea multe formațiuni politice pe segmentul de dreapta. Toți acești doisprezece ani s-au bătut între ele pentru electoratul de dreapta încât l-au buimăcit de-a binelea. Nu mai înțelege moș Ion de ce unionistul X se bate pe viață și pe moarte cu unionistul Y, atunci când peste gard lupul așteaptă deznodământul pentru ai ataca. Nu mai înțelege moș Ion unde este adevărul, unde sunt adevărații unioniști. Toți declară că sunt unioniști, unii mai mari decât alții. Dacă e așa de ce însă nu sunt împreună (Unirea înseamnă împreună!), într-o singură formațiune, cu un singur lider ales în mod democratic și demis în mod democratic dacă nu-și face treaba, cu un singur candidat în alegeri. Adevărații unioniști sunt acei care sunt capabil să se unească în primul rând între ei. Așa sunt priviți de electorat. Toată lumea unionistă vorbește despre unire, unificare, însă nimic nu se face pentru unificarea forțelor eurounioniste. Fiecare lider ale celor vreo opt partiduțe unioniste declară că este gata să se așeze la masa de tratative pentru unificarea forțelor dar nu face nimic pentru această, fiecare din ei văzându-se centrul în jurul căruia să se cristalizeze viitorul partid. Încercați Domnilor lideri de partiduțe să luați alți arbitri (decât cei din preajmă, să adoptați alte criterii de apreciere a calităților liderului unic și incontestabil al întregii Drepte. Referitor la D. Chirtoacă. Este un unionist convins, unionist până în măduva oaselor, dar ca lider al întregii Drepte este răsuflat și vulnerabil. Dacă în a. 2013 ar fi acceptat propunerea mai multor lideri ai PL-ului să preia timona Partidului, dacă nu ar mai fi candidat la alegerile primarului Capitalei în 2015 (am fi pierdut un primar dar am fi câștigat un lider al Dreptei!), ar fi fost evitată părăsirea PL-ului de către personalități ai unionismului, astăzi am fi avut un partid de dreapta puternic și lider incontestabil al Dreptei. Din păcate miopia politică, dar și râșnița primăriei în tandem cu dosariada lui Plahotniuc, l-au epuizat. Scorul luat în alegerile locale recente (a fost cel mai bun între candidații unioniști!) comparativ cu cel de peste 53% luate în a. 2015 este insuficient pentru un lider al Dreptei. Partea bună pe care o face dl D. Chirtoacă este că încearcă să coalizeze această dreapta fărâmițată.

„Electoratul unionist este cel mai motivat, cel mai select. El nu poate fi cumpărat cu un kilogram de hrișcă, nu poate fi dus să voteze cu turma. Dreapta, care reprezintă peste 30% din electorat, trebuie să devină un centru al coagulării forțelor eurounioniste” spune istoricul și analistul politic Anatol Țăranu. De ce atunci domnilor șefi de partiduțe unioniste Vă bateți joc de acest electorat unionist care merită altă soartă? Reformatarea totală a dreptei este condiția sine qua non de supraviețuire a românilor basarabeni.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Povara neunirii noastre” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Bucuria Crăciunului nu vine din familie, ea doar se aduce acolo…

Ce n-am da să reînvățăm să simțim taina Crăciunului cu adevărat? N-am plăti mai mult decât pe orice brad sau orice cadou? Și totuși, de ce nu mai simțim Crăciunul ca pe un eveniment din altă lume…? De ce nu ne impresionează ca și cum ar fi – să zicem – cel mai reușit film SF al tuturor timpurilor? De ce nu putem să trecem dincolo de o încântare familială de brad, cadouri, bunătăți pe masă, care ține câteva zile și apoi ne aruncă iarăși în ritmul vieții noastre?

Răspunsul e o „setare” pe care am făcut-o noi sufletului nostru. Cândva, demult. Noi ne-am „setat” să trăim Crăciunul în cea mai îngustă și mai limitată dimensiune a persoanei noastre. Pare ciudat, dar această limitare e tocmai cercul nostru de familie, rude și prieteni. Adică unde am ajuns să vedem toți idealul: „Crăciun în familie”. Acolo se poate ajunge, dar nicidecum bucuria Crăciunului nu e de acolo. Ea se „aduce” în familie. Dar e din altă parte…

Totul ține de felul în care ne vedem persoana noastră. Noi am ajuns în lume să fim soți și soții pentru cineva, să fim tați și mame pentru cineva, să fim frați, iubiți și iubite pentru cineva… Slavă Domnului și pentru asta! Dar… – și aici e minunea! – noi suntem „ceva” pentru cei dragi luat din altceva, mult mai mare și necuprins. Noi suntem oameni luați din umanitatea întreagă, aparținem lui Dumnezeu și omenirii întregi. Nu suntem exclusiv ai nimănui, și nimeni nu poate să pună stăpânire pe noi – aici e frumusețea! Și tocmai de aceea, acceptăm să le aparținem familiei și prietenilor în particular, cu drag, prin taina Cununiei, prin legătura prieteniei și prin alte legături binecuvantate de Dumnezeu. Suntem 100% mai întâi ai omenirii, ai trupului lui Dumnezeu la nivel de umanitate (din care se face Biserica), și apoi, din acest 100%, le încredințăm celor dragi, să zicem, 10%, 20% sau oricât vrem noi, ca dar liber și asumat.

Asta numai ca să înțelegem că ce dăruim noi, ce punem deoparte pentru alții, e din libertatea persoanei noastre în Dumnezeu. Căci la nivel de umanitate, putem să nu fim ai nimănui în special, ci să fim ai tuturor, frați și surori în Creație, așa cum ne-a vrut Dumnezeu. Și aici, în această parte măreață a persoanei noastre, în care nu mai suntem soții sau prietenii cuiva anume, ci bun prețios tuturor din umanitate, aici, ne trăim Tainele, aici aflăm mirajul Crăciunului și înrudirea noastră cu umanitatea pentru care Iisus S-a născut. În largul persoanei noastre, a persoanei adevărate.

Și de-aceea a lăsat Dumnezeu ca familia să fie o celulă binecuvântată, în care învățăm să ne extindem iubirea „agapae” (nu eros, care e rezervată intimității) peste toată omenirea. În care învățăm să trăim bucuria Crăciunului ca persoane ale umanității întregi, care aduc în particular, Taina în căminul lor, la familia și la copiii lor. Căci familia de sânge n-a fost făcută să fie locul unde se creează și se trăiește Taina, ci locul unde se aduce și se împărtășește.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Bucuria Crăciunului nu vine din familie, ea doar se aduce acolo…” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Calul lui Nietzsche”

Credința Ortodoxă, deci creștină, înseamnă în primul rând nădejdea în cele nevăzute făgăduite de Dumnezeu iar, apoi, înseamnă fapte ale smereniei și ale dragostei. Aceste fapte se dovedesc adevărate și autentice în special în relația cu „cei mai mici”, fie ei cei năpăstuiți de soartă, fie subordonați, fie neputincioși; relația cu cei care au nevoie de milă și nu au nici un mijloc de a arăta, cu mijloace materiale, recunoștința lor. Aceasta este esență Ortodoxă, deci creștină, Credință însoțită de faptele smereniei și dragostei.

În ce privește obligația de a ajută pe semenii noștri „mai mici” nu ar trebui să fie nici un fel de dispută;această este o obligație fără putință de tăgăduit.

Omul, fiind „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, trebuie cinstit și recunoscut în toți semenii noștri,în toți și toate. Despre pericolul care îl reprezintă ignorarea acestei porunci fundamentale limpede suntem avertizați.

“În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceș-tia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală”. (Matei 18;1-7)

Dar această obligație, a milei și dragostei, se extinde și în relația oamenilor cu animalele. În această privința se cuvine să fim însă cu mare grijă.

Unii cred că animalele pot fi folosite după bunul plac al omului. Alţii însă consideră că animalele trebuie tratate cum sunt trataţi oamenii. Există teribile exagerări în această privință. Sunt unii care consideră că animalele ar trebui să fie tratate ca oamenii sau, chiar că sunt animalele „mai bune ca oamenii”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Calul lui Nietzsche”” →

George ANCA: Monarul actor

Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.

Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.

Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr, tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând şi criteriilor premiului – savant sau artist cu faţă moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea aceea, îngăimase isihastul.

Cam ştiam că lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea să citeze pe apostolul Pavel, a urâ păcatul şi nu pe păcătos. Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie, aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist, e în magazie.

Am făcut caz de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici, înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul.

A ajuns călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt fără Hristos.

Filmele vi se joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie să vadă un călugăr – să-i ajut să fie creştine. Un film adânc creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine? Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia lor n-aş fi fost aici.

Am vorbit cu ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”. I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul “Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).

Are 56 de ani, pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo, 1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001, amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera, Crucea Avvei Ghelasie de Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei Sinapsa) dar şi una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR – VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet: Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi. Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction, dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii, Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor, Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria, Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna, Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci), Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea, Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică, Zavistia. Totul pe 60 de pagini.

Sfânta Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi 12 icos-uri, deschise de un tropar:

“Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre” (p. 11).

În condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur, şi la persoana I) ce înseamnă a fi monah:

“A fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah lepădarea de toate ale lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană dumnezeiescul: ALILUIA!” (p. 16).

Condacul al 13-lea:

“O, Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână, Lucrare prin care HRISTOS Se răstigneşte în fiecare dintre Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută, caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!” (p. 23).

Refrenul “Bucură-te, Sf. Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”, după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului creştin românesc, neauzit, neştiut:

“Multe flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)

Continue reading „George ANCA: Monarul actor” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)

Unirea Transilvaniei cu România

Adunările de constituire a gărzilor naţionale româneşti se încheiau cu ceremonia depunerii jurământului membrilor acestora, prestat în faţa adunării sau în cadrul unui Te Deum, în biserică, în centrele episcopale, precum Sibiu sau Blaj. Astfel, în faţa tricolorului înclinat, cu mâna pe inimă sau ridicând trei degete, era depus jurământul de credinţă: ,,Jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere către Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, care este supremul for al naţiunii române…Conştiu (conştient) de datorinţele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieţii mele voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe ori ce fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Gărzile trebuiau să facă rapoarte zilnice, scrise sau telefonice, organismelor militare ierarhic superioare, iar dispoziţiile erau comunicate telefonic sau prin ziarul ,,Românul”. Membrii gărzii purtau uniforma militară de care dispuneau sau haine civile. Ca semn distinctiv purtau o panglică tricoloră la braţul stâng cu inscripţia: ,,Garda naţională română”. Membrii gărzii primeau o soldă, ofiţerii 30 de coroane pe zi, iar soldaţii 20 coroane. Întreţinerea gărzilor era asigurată de comună, din contribuţii benevole în bani şi în produse. Garda era încartiruită în casa comunală (primăria), într-un edificiu public sau în locuinţe particulare din apropiere.

Mişcarea naţională se organiza concomitent pe mai multe planuri, după cum se consemna într-un document al vremii: ,,Acum, în aceste vremi hotărâtoare, când se iveau zilele libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legătură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată lumea românească se constituie în ,,Sfaturi naţionale” judeţene, cu ,,Gărzi naţionale” în fiecare comună. Ierarhii ambelor Biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cu gărzile naţionale şi ofiţerii întorşi acasă, depun jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român”.

Încă de la începutul activităţii sale, Consiliul Naţional Român a examinat modalitatea de înfăptuire a unirii cu România, încercând mai întâi să reglementeze relaţiile cu Consiliul naţional maghiar şi guvernul de la Budapesta. Era vorba despre prezentarea revendicărilor româneşti şi se discuta dacă aceasta să fie făcută sub forma unui memorandum sau a unei note diplomatice ultimative. În momentul în care România reintra în război alături de Antantă, Consiliul Naţional Român se întrunea sâmbătă 9 noiembrie (ceea ce denotă o coordonare a acţiunilor!), la Arad, pentru a lua în dezbatere înfăptuirea ,,fără amânare a dreptului naţiunii române de a dispune însăși asupra sorţii sale” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). În cadrul întrunirii, Consiliul a adoptat Nota diplomatică ultimativă adresată guvernului maghiar: ,,În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în interesul naţiunii noastre şi al minorităţilor cu care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securităţii averii şi persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români”.

În Notă, erau precizate apoi teritoriile respective, care includeau următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc – Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti ale comitatelor Bekes, Cenad şi Ugocea”. Nota arăta în continuare: ,,Guvernul (maghiar) să adreseze imediat naţiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, judiciare, de învăţământ, bisericeşti, financiare, militare şi de transport aflate pe aceste teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest caz, vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi persoanelor. În caz contrar, am fi nevoiţi ca printr-o proclamaţie să aducem la cunoştinţa poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că, în felul acesta, sistăm orice colaborare cu autorităţile (maghiare), iar pentru viitoarele evenimente nu ne asumăm nicio răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra guvernului ..maghiar”. Fireşte (,,natural”), în privinţa ,,celorlalte popoare” (naţionalităţi) aflate pe teritoriul respectiv, ,,în ce ne priveşte, vom respecta principiile wilsoniene”. Modalităţile de transferare (predare) a guvernării urmau să fie stabilite de o comisie mixtă, iar răspunsul ,,la această chemare” era aşteptat până la 12 noiembrie, orele 6 p.m. (18). Nota era întocmită în limba maghiară, fiind semnată, în numele Consiliului Naţional Român, de dr. Ştefan C. Pop.

Nota diplomatică ultimativă a fost înmânată lui Varjassi Lajos, un mandatar şi om de încredere al guvernului Karolyi, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, care l-a înaintat guvernului ungar. În aceeaşi zi, la 9 noiembrie, V. Goldiş declara ziarului maghiar ,,Aradi Kozlony” că ,,Ardealul se rupe de corpul Ungariei”, deoarece românii fiind majoritari, ,,acest teritoriu nu poate aparţine altcuiva decât României”. El adăuga că acolo unde românii sunt în majoritate ,,e pământ românesc” şi din moment ce Ardealul este un astfel de teritoriu, ,,apare firesc ca el să aparţină României”. Şi nu numai Ardealul, preciza el, ci deopotrivă ,,toate teritoriile locuite de majoritatea românească”.

În ziua de 10 noiembrie, românii din Transilvania decideau oficial preluarea guvernării efective a teritoriilor locuite de ei. Decizia adoptată în această zi nu era întâmplătoare, chiar dacă nu au fost influenţate, evenimentele petrecute la 10 noiembrie au fost pregătite într-o deplină concordanță şi înţelegere spre o finalitate unică. Astfel, la 10 noiembrie 1918, se decretează mobilizarea armatei române şi, în aceeaşi zi, armata franceză de sub comanda generalului Berthelot trecea Dunărea şi pătrundea în România. Imediat, regele Ferdinand, printr-o proclamaţie, anunţa mobilizarea armatei şi reînceperea luptei pentru întregire, iar generalul Berthelot, într-un manifest similar, chema trupele române să se alăture celor franceze în numele ,,patriei române”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)” →