George ANCA: Monarul actor

Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.

Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.

Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr, tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând şi criteriilor premiului – savant sau artist cu faţă moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea aceea, îngăimase isihastul.

Cam ştiam că lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea să citeze pe apostolul Pavel, a urâ păcatul şi nu pe păcătos. Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie, aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist, e în magazie.

Am făcut caz de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici, înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul.

A ajuns călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt fără Hristos.

Filmele vi se joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie să vadă un călugăr – să-i ajut să fie creştine. Un film adânc creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine? Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia lor n-aş fi fost aici.

Am vorbit cu ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”. I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul “Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).

Are 56 de ani, pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo, 1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001, amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera, Crucea Avvei Ghelasie de Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei Sinapsa) dar şi una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR – VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet: Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi. Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction, dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii, Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor, Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria, Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna, Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci), Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea, Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică, Zavistia. Totul pe 60 de pagini.

Sfânta Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi 12 icos-uri, deschise de un tropar:

“Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre” (p. 11).

În condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur, şi la persoana I) ce înseamnă a fi monah:

“A fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah lepădarea de toate ale lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană dumnezeiescul: ALILUIA!” (p. 16).

Condacul al 13-lea:

“O, Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână, Lucrare prin care HRISTOS Se răstigneşte în fiecare dintre Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută, caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!” (p. 23).

Refrenul “Bucură-te, Sf. Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”, după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului creştin românesc, neauzit, neştiut:

“Multe flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)

Continue reading „George ANCA: Monarul actor” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)

Unirea Transilvaniei cu România

Adunările de constituire a gărzilor naţionale româneşti se încheiau cu ceremonia depunerii jurământului membrilor acestora, prestat în faţa adunării sau în cadrul unui Te Deum, în biserică, în centrele episcopale, precum Sibiu sau Blaj. Astfel, în faţa tricolorului înclinat, cu mâna pe inimă sau ridicând trei degete, era depus jurământul de credinţă: ,,Jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere către Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, care este supremul for al naţiunii române…Conştiu (conştient) de datorinţele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieţii mele voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe ori ce fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Gărzile trebuiau să facă rapoarte zilnice, scrise sau telefonice, organismelor militare ierarhic superioare, iar dispoziţiile erau comunicate telefonic sau prin ziarul ,,Românul”. Membrii gărzii purtau uniforma militară de care dispuneau sau haine civile. Ca semn distinctiv purtau o panglică tricoloră la braţul stâng cu inscripţia: ,,Garda naţională română”. Membrii gărzii primeau o soldă, ofiţerii 30 de coroane pe zi, iar soldaţii 20 coroane. Întreţinerea gărzilor era asigurată de comună, din contribuţii benevole în bani şi în produse. Garda era încartiruită în casa comunală (primăria), într-un edificiu public sau în locuinţe particulare din apropiere.

Mişcarea naţională se organiza concomitent pe mai multe planuri, după cum se consemna într-un document al vremii: ,,Acum, în aceste vremi hotărâtoare, când se iveau zilele libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legătură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată lumea românească se constituie în ,,Sfaturi naţionale” judeţene, cu ,,Gărzi naţionale” în fiecare comună. Ierarhii ambelor Biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cu gărzile naţionale şi ofiţerii întorşi acasă, depun jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român”.

Încă de la începutul activităţii sale, Consiliul Naţional Român a examinat modalitatea de înfăptuire a unirii cu România, încercând mai întâi să reglementeze relaţiile cu Consiliul naţional maghiar şi guvernul de la Budapesta. Era vorba despre prezentarea revendicărilor româneşti şi se discuta dacă aceasta să fie făcută sub forma unui memorandum sau a unei note diplomatice ultimative. În momentul în care România reintra în război alături de Antantă, Consiliul Naţional Român se întrunea sâmbătă 9 noiembrie (ceea ce denotă o coordonare a acţiunilor!), la Arad, pentru a lua în dezbatere înfăptuirea ,,fără amânare a dreptului naţiunii române de a dispune însăși asupra sorţii sale” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). În cadrul întrunirii, Consiliul a adoptat Nota diplomatică ultimativă adresată guvernului maghiar: ,,În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în interesul naţiunii noastre şi al minorităţilor cu care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securităţii averii şi persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români”.

În Notă, erau precizate apoi teritoriile respective, care includeau următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc – Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti ale comitatelor Bekes, Cenad şi Ugocea”. Nota arăta în continuare: ,,Guvernul (maghiar) să adreseze imediat naţiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, judiciare, de învăţământ, bisericeşti, financiare, militare şi de transport aflate pe aceste teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest caz, vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi persoanelor. În caz contrar, am fi nevoiţi ca printr-o proclamaţie să aducem la cunoştinţa poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că, în felul acesta, sistăm orice colaborare cu autorităţile (maghiare), iar pentru viitoarele evenimente nu ne asumăm nicio răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra guvernului ..maghiar”. Fireşte (,,natural”), în privinţa ,,celorlalte popoare” (naţionalităţi) aflate pe teritoriul respectiv, ,,în ce ne priveşte, vom respecta principiile wilsoniene”. Modalităţile de transferare (predare) a guvernării urmau să fie stabilite de o comisie mixtă, iar răspunsul ,,la această chemare” era aşteptat până la 12 noiembrie, orele 6 p.m. (18). Nota era întocmită în limba maghiară, fiind semnată, în numele Consiliului Naţional Român, de dr. Ştefan C. Pop.

Nota diplomatică ultimativă a fost înmânată lui Varjassi Lajos, un mandatar şi om de încredere al guvernului Karolyi, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, care l-a înaintat guvernului ungar. În aceeaşi zi, la 9 noiembrie, V. Goldiş declara ziarului maghiar ,,Aradi Kozlony” că ,,Ardealul se rupe de corpul Ungariei”, deoarece românii fiind majoritari, ,,acest teritoriu nu poate aparţine altcuiva decât României”. El adăuga că acolo unde românii sunt în majoritate ,,e pământ românesc” şi din moment ce Ardealul este un astfel de teritoriu, ,,apare firesc ca el să aparţină României”. Şi nu numai Ardealul, preciza el, ci deopotrivă ,,toate teritoriile locuite de majoritatea românească”.

În ziua de 10 noiembrie, românii din Transilvania decideau oficial preluarea guvernării efective a teritoriilor locuite de ei. Decizia adoptată în această zi nu era întâmplătoare, chiar dacă nu au fost influenţate, evenimentele petrecute la 10 noiembrie au fost pregătite într-o deplină concordanță şi înţelegere spre o finalitate unică. Astfel, la 10 noiembrie 1918, se decretează mobilizarea armatei române şi, în aceeaşi zi, armata franceză de sub comanda generalului Berthelot trecea Dunărea şi pătrundea în România. Imediat, regele Ferdinand, printr-o proclamaţie, anunţa mobilizarea armatei şi reînceperea luptei pentru întregire, iar generalul Berthelot, într-un manifest similar, chema trupele române să se alăture celor franceze în numele ,,patriei române”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)” →

Alexandru NEMOIANU: Despre necredință

În România, dar și în tot restul lumii sau, oricum, al lumii „apusene”, este evidentă o profundă criză de morală și de comportament. Acest lucru este vizibil în felul în care se comportă oamenii, în sălbăticirea relațiilor sociale, în lipsa de milă, lipsa de rușine, lipsa de omenie. Toate acestea s-a căutat a fi explicate prin complicate „studii” sociale și economice și, toate aceste „studii” s-au dovedit vorba goală, complicată și fără urmare. Vorba goală nu poate zidi!

În realitate dacă ne uităm cu minimală atenție și, mai ales cu minimală cinste sufletească, vom vedea că ceva esențial lipsește, și ce lipsește este Credința în Dumnezeu și în Biserica Lui.

Este vorba de concluzia unui proces de secularizare, de eliminare a Credinței început cu multă vreme în urmă. Un proces care a fost urmărit tenace, diabolic și ale cărui roadă o vedem azi. Nu este ceva subit, o nenorocire, este, repet, roadă a ceea ce intelectuali iresponsabili și ideologii bestiale au dorit și au urmărit. În fapt în momentul de față se vede limpede că antropocentrismul și, încă mai exact antropolatria, „închinarea” la om, nu este decât o formă de idolatrie, de închinare la un idol, mort și fără auz și minte. Atâta de adesea auzim neghiobia,”sunt ceea ce sunt”. Așa de simplu și esențial ar fi să putem să și rostim ce mare lucru suntem! Suntem țărână și pulbere repede trecătoare. Răspunsul corect ar trebui să fie, „suntem ce suntem și ar trebui să fim altceva”. Iar altceva nu putem fi decât căutând asemănarea cu cel care ne-a făcut după chipul Lui.

Dar necredința este răspândită de oameni răi, care de voie se împărtășesc din duhul „celui viclean”. Sunt cei care, foarte adesea, pot fi recunoscuți după umbra nasului lor încovoiat peste buze răsfrânte, după zâmbetul slugarnic-disprețuitor, după căutătura scârnavă, după modul în care se poartă cu umilință abjectă cu cei mai tari și cu cruzime fără margine cu cei slabi, după asemănarea pe care o au cu necuratul. Iar otrava ce o seamănă se răspândește prin indivizi dezrădăcinați, aflați în îndoială și care se supun „modei” și gloatei amorfe, „imbecililor utili” care, în vremile tulburi, mișună în tot locul.

Necredinţa (ateismul) este un păcat care constă în refuzul de a crede în existenţa lui Dumnezeu, fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, şi cea mai gravă formă a nesăbuinţei. Necredincioşii încălcă prima poruncă a Decalogului și prin voia lor se pun în afara ajutorului lui Dumnezeu.

Indiferența și ostilitatea față de religie este,în momentul de față, un fenomen răspândit mai cu seama în țările „apusene”, așa zis „civilizate”. În țările care, profitând de dezvoltarea tehnicii militare și folosind-o cu o brutalitate pe care lumea nu a mai cunoscut-o, au putut domina lumea din veacul XVIII încoace. Această violență, cruzime și aroganță au născut,inițial erezii „pro domo”,gen „calvinismul” care apoi au alunecat în aberații în afară creștinismului gen „Martorii lui Iehova” sau „mormonismul”. Iar apoi,în acest vid și haos spiritual s-a așezat ateismul si mlădița lui otravită, satanismul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre necredință” →

Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături, străine de cele ale Bisericii, apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea de scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acest Concilu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Nicaea în 325 d.Chr.

Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maica Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie ca “arheretic”. Oricum la Nicaea, în 325 această falsă învățătura a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea, un ierarh s-a ridicat și cuprins de manie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură.Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae” →

Victor RAVINI: Metoda datării astronomice

Metoda datării astronomice a unui text din cultura populară orală este respinsă de cei ce susțin că folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. Diferite metode de datare duc la rezultate divergente. Datarea este necesară pentru a înțelege cât mai bine un text sau un fenomen, însă și mai important este sensul sau mesajul fenomenului analizat. Iar aici, părerile pot fi și mai divergente. Părerile cititorilor sunt mai importante pentru mine decât ar putea fi propriile mele păreri pentru cititori și de aceea relatez aici doar ce au consemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu[1] și Nicolae Densușianu[2] în anchetele de folclor făcute de ei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea în legătură cu sărbătoarea solstițiului de vară, adică despre Sânziene și Drăgaică.

Prin unele părți se spune că Sânzienele sunt zeițe ale florilor de câmp și trăiesc în poienele cu flori, iar în alte părți se spune că ar fi zeițele florilor de pădure și ar trăi în codrii neumblați. Așadar, când oamenii au devenit agricultori, vechile zeități ale vegetației de pădure au căpătat și atribute agrare. Ca zeități ale pădurii, Sânzienele corespund vremurilor ante-agrare, când oamenii locuiau în păduri, erau culegători de fructe și vânători. Numele Sânzienelor provine prin contragere fonetică din Sancta Diana, zeița vânătoarei. Biserica a avut înțelepciunea să nu elimine multimilenara sărbătoare a solstițiului de vară și a Sânzienelor, ci a pus-o sub patronajul Sfântului Ioan, pentru a se păstra sub oblăduirea crucii, simbol solar din cea mai adâncă preistorie. Astfel, o divinitate feminină autohtonă de prim rang a fost înlocuită cu o divinitate masculină de pe alte meleaguri și de rang secundar. Înlocuirea unei culturi autohtone străvechi cu o cultură mai nouă și străină nu este o politică nouă. S-a practicat și pe vremea Imperiului Roman. E veche piesa și s-a mai jucat cu alți actori. După cum bine a zis Eminescu, adică Biblia multora dintre noi: „Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui. Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i… Toate-s vechi şi nouă toate… Vreme trece, vreme vine.”[3]

Sânzienele, ca și oamenii, joacă împodobite de flori. Unii bătrâni spuneau că ele ar fi chiar ființe vii, rareori vizibile și că de unde pleacă ele vine vântul. Alții credeau că sunt ființe cerești, ce pot fi căutate prin constelații. Întotdeauna sunt favorabile, aduc cele mai mari binefaceri și feresc oamenii de nenorociri. Au puterea de a face ca buruienile și alte plante să fie de leac, tămăduitoare. Dau roadă semințelor, apără semănăturile de mană, de coropișnițe și de viermi. Apără recoltele de grindină. Îi apără pe oameni de rău, de certuri, de bătăi, de boli, de dambla, de nebunie, de trăsnete, de moarte și de orice. Păzesc lucrurile din casă de molii și de alte insecte. Feresc de foc, de piatră, de furtuni, de înec, adică de dezlănțuirea celor patru elemente alcătuitoare ale universului în concepțiile antice: focul, pământul, aerul și apa.

Sânzienele sunt divinități de prim rang în panteonul mitologiei strămoșilor noștri în paleolitic, pe vremea matriarhatului. Ele însumează toate însușirile idealului feminin din satul țăranilor arhaici și ar putea avea o valoare universală: sunt frumoase, luminate, curate, harnice, bogate și fecioare. Li s-a consacrat ca sărbătoare ziua cea mai lungă din an, ziua solstițiului de vară. Atunci se începeau secerișul și alte munci la câmp. Era o zi tămăduitoare, în care aveau loc minuni. Era o zi fermecată. Înainte de ivirea zorilor, unele femei se spălau pe tot corpul, apoi, până nu se trezea satul, se duceau în pielea goală la câmp să culeagă buruieni de leac. Altele se târau prin rouă sau se scăldau în izvoare cu „apă neîncepută”, pentru ușurarea de toată durerea și neputința, ca să fie ferite de boli peste an sau doar ca să se facă și mai frumoase.

Floarea de Sânziene este galbenă ca soarele și era bună pentru orice boli. Se mai adunau și alte flori sau buruieni în acea zi mare, pentru fierturi sau de afumat bolnavii. Femeile și îndeosebi fetele se încingeau cu flori de Sânziene sau cu cicoare, ca să nu aibă dureri de șale peste an, mai ales la secerat, sau ca să păstreze mijlocelul subțire. Se mai făceau și cununi de flori, care se aruncau pe casă. Dacă rămâneau pe acoperiș, fata se mărita în acel an. Se ungea cânepa dimineața pe nespălate, cu unt, ca să aibă fuior moale ca mătasea, la tors. Femeile scoteau din casă toate hainele, le puneau pe garduri ca să joace soarele pe ele, le scuturau și puneau sulfină printre ele. Se împărțeau mere dulci, pere, zarzăre, castraveți verzi, ca din anticul corn al abundenței și chiar busuioc verde, bun de farmece și descântece de dragoste. Se făceau bâlciuri mari. În noaptea cea mai scurtă, se rostogoleau de pe dealuri roți cu paie aprinse, simbolizând mersul soarelui. Un reper al calendarului agrar este cucul, care „cântă până la Sânziene, apoi răgușește pentru că a mâncat cireșe. Sau pentru că a auzit coasa.” Se mai spunea că în zorii acelei zile joacă soarele când răsare, iar la amiază se odihnește. De aici încolo toate florile dau îndărăt și răsare Găinușa (constelația Pleiadelor). Crângul cerului se întoarce spre iarnă.

Vânătorii din epoca pietrei au observat de milenii că lupii se prăsesc în noaptea cea mai scurtă din an și, practicând magia imitativă, au adoptat totemul lupului, ceea ce a făcut posibilă trecerea la patriarhat. În patriarhat a putut apărea credința unora că Sânzienele sunt niște fete robite de zmei, ținute în palate fermecate, dintr-o apă mare, într-o pădure unde nu a călcat picior de om. Această credință poate fi nucleul basmelor cu Ileana-Cosânzeana răpită de un zmeu și cu Făt-Frumos ce luptă cu zmeul pentru a o elibera. Structura acestor basme se regăsește și în Iliada lui Homer, cu răpirea frumoasei Elena de către troieni. Iliada are aceeași schemă a acțiunii ca și basmele cu răpirea și eliberarea Ileanei-Cosânzeana. Adevăratele motive ale războiului troian puteau fi mai degrabă economice și politice, de dominare a căilor maritime și comerciale, iar Homer a invocat un motiv mitologic și schema din mult mai vechile basme, ce desigur că circulau pe vremea lui și au fost păstrate în cultura populară orală a românilor.

Continue reading „Victor RAVINI: Metoda datării astronomice” →

Lorena MOLDOVAN: Speranța în singurătate

MOTTO:

„Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.”

Emil Cioran

Singurătatea – un moment atât de gri în sufletul nostru, un moment al pierderii de sine.

Lăsând furtuna de sentimente să mă acapareze m-am adăpostit undeva în lăuntricul meu, până când aceasta a încetat, lăsând prospețime în urma sa.

Oamenii au consumat tot ceea ce au găsit bun în mine, iar eu am devenit o persoană goală și pustie. Nu aveam cu ce să îmi umplu golurile atunci când nu puteam să mă încarc cu emoții și sentimente de iubire și liniște.

Dar tot răul spre bine ca întotdeauna. Perioadele întunecate ale vieții m-au învățat cum să găsesc o rază de soare care să mă ghideze.

Este greu să îți regăsești sufletul pierdut pe drum. Este greu când te simți singur. Dar oare chiar ești cu adevărat? Sau dezamăgirile te-au facut să îți închizi ochii și să îți creezi propria realitate ca protecție asupra lumii?

Noi împreună cu sufletele noastre înflorim si ofilim împreună. Dar ceea ce trebuie făcut este să punem lumină pe lucrurile care ne fac fericiți și sa lăsam in urma ceea ne ofilește.

Oamenii pot avea mâini reci dar inimi calde.

––––––––––-

Lorena MOLDOVAN

4 decembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea ca obiect al gnoseologiei, obligatorie pentru ziariști

Gnoseologia, filozofii spun că, este o teorie a cunoașterii. Etimologic, termenul își are rădăcinile în limba greacă, unde gnosis înseamnă cunoaștere. Acesta este procesul care se desfășoară între subiect și obiect, având drept rezultat dobândirea de cunoștințe despre obiect de către subiect. În cazul jurnalisticii obiectul este acțiunea, fenomenul, lucru, ideea, întâmplarea, despre care dorește să relateze prin scris sau verbal subiectul, adică ziaristul.

Cunoștințele și cunoașterea sunt exprimate prin intermediul limbajului și sunt transmise inter subiectiv, oral sau scris. Din perspectivă filozofică, interesează originea și natura cunoștințelor, valoarea lor de adevăr, precum și entitățile natural și artificiale ale limbajului prin care cunoștințele sunt păstrate, prelucrate și transmise.

În cadrul jurnalismului cunoștințele și cunoașterea sunt interesate prin valoarea lor de adevăr. De aceea, cunoștințele devin și ele obiect de cunoaștere, întrucât subiectul cunoaște nu numai în contact cu natura și societatea, ci învață și de la alții, din presă și cărți.

În același timp, cunoștințele sunt o bază indispensabilă în orice act de cunoaștere, căci nici unul din demersurile noastre cognitive nu pleacă de la un studio zero epurat de orice cunoștință și nici în absența unor metode adecvate. Un demers gnoseologic începe încadrat într-o situație de cunoaștere în care subiectul dispune de anumite cunoștințe anterior și de un anumit limbaj preconstituit.

Prin procesul de cunoaștere sunt urmărite trei scopuri predilecte: a re-produce cât mai adecvat obiectul prin reflectarea și construirea lui, a-l exemplifica sau a-l înțelege și a proiecta asupra viitorului ceea ce se știe, pentru a-i prevedea desfășurarea.

Gnoseologia, încercând să explice mecanismele de exercitare a acestor funcții, dă răspunsuri la întrebările care au solicitat de-a lungul timpului mințile filozofilor: Valoarea de adevăr a cunoștințelor este dependentă de obiect și/ sau subiect? Filozofia modernă a realizat o renaștere a teoriei cunoașterii prin Descartes și Locke, Hume și Kant.

Există o cunoaștere din perspectiva raportului dintre gnoseologie și ontologie, care se practică în jurnalism. În cadrul jurnalismului și a practicii acestuia, dar și în filozofie, există o legătură directă și reciproc determinatoare dintre gnoseologia stabilită de ontologie. Această legătură dialectică se poate dovedi făcând apel la istoria filosofiei. Dar, mai întâi, să semnalăm faptul că și până să aibă reprezentări sistematice despre lume, până au găsit explicații adecvate evenimentelor și până au prezis în mod științific noi evenimente, oamenii și-au exercitat aceste trei funcții, dar într-un mod specific nivelului lor cultural și intelectual.

Descrierea platoniciană a cunoașterii ca recunoaștere rămâne tot în domeniul speculației metafizice și trebuia să se îngemăneze cu ontologia de același fel.

Amintirile sufletului proveneau dintr-o lume a ideilor transcendente care exprimau esențele lucrurilor și care nu puteau exista în lumea sensibilă, adică perceptibilă cu simțurile. Trebuie să vedem ce înseamnă transcendent Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea ca obiect al gnoseologiei, obligatorie pentru ziariști” →

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,lume”

În înțelegerea creștin ortodoxă “lumea” are două sensuri. În primul se cuprinde întregul “cosmos”, toate cele văzute și nevăzute. Este “lumea” făcută de Dumnezeu, ’bună foarte”.

În al doilea înțeles, mai restrâns, se înțelege existenta pământească, existența căzută, se poate spune totalitatea patimilor. Această “lume” sunt oamenii care viețuiesc “fără Dumnezeu”, sunt supuși vremelniciei și ignoră veșnicia.

Scriptura definește ca “lume” viață și pe cei care trăiesc în păcat, eminamente temporar și preocupați exclusive de cele materiale și vremelnice. De aceea, ucenicii Mântuitorului “nu sunt din lume”. Ei viețuiesc alături de cei păcătoși dar, întrucât nu sunt supuși și robi ai păcatului, nu aparțin acestei lumi. Iar acest lucru este valabil pentru toți cei care se străduiesc să ducă o viață creștină, adică o viață Ortodoxă. Sunt foarte mulți cei care sunt supuși păcatului, unii din neștiință iar alții din îndărătnicie sau prostie. Astfel numărul celor care sunt împotriva Voii lui Dumnezeu sunt mulți și aparent, viața de păcat pare mai lesnicioasă,”…oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele’ (Ioan,3;19).

Rămâne un fapt dureros că mulți dintre oameni nu vor să primească pe Iisus și să asculte de Biserica Lui Ortodoxă. Sunt foarte mulți care refuză învățătura creștină și preferă să trăiască în voia “lumii” și a păcatului.:”..”largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află” (Matei,7;13). Este vorba aici de a află calea de mijloc, calea împărătească, aceea care duce la mântuire și viata veșnică. Credincioșii trăiesc în lume și au obligații în ea, dar țelul lor trebuie să fie Împărăția cerurilor, ”patria” lor veșnică. Credinciosul creștin are și datorii către lume, adică față de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, în toată întinderea ei, arată fără încetare puterea, mărirea și bunătatea Făcătorului, cum citim în Sfânta Scriptură: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9).

Ca orice om, și credinciosul este legat de lumea zidită de Dumnezeu și este încredințat că El îi poartă de grijă, încât să-și poată rândui o viață plină de mulțumire sufletească și de propășire în cele trebuitoare traiului zilnic.

În mod limpede ni se spune în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om că să fie stăpân peste cele zidite și așezate de El în lumea această, „ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul” (Fac. 1, 26). El le-a grăit primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Fac. 1, 28).

Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arată legătura dintre om și lume, ca și menirea omului în lume. Ele mai arată că lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rău; că ea este bună, pentru că numai bun poate fi ceea ce a făcut și face Dumnezeu. „A privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). În lume, omul găsește tot ce este necesar vieții sale. Ura de lume, ori socotința că ea ar fi de la cel rău, precum și lenevirea și nelucrarea pentru îngrijirea și înfrumusețarea lumii sunt lucruri împotriva înțelepciunii, iubirii și voii lui Dumnezeu. Dar aici trebuie să Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,lume”” →

Magdalena ALBU: Omagiu de recunoștință pentru jertfele eroilor parașutiști militari

Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine.

Viața mea o dăruiesc țării (…).” (Smaranda Brăescu)

Personale sau colective, gesturile de recunoștință închinate eroilor patriei ar trebui să devină o normă, în epoca globalizării acerbe, nicidecum o excepție. Dacă acțiunile colective de elogiere sunt, de regulă, frecvente, în schimb, cele individuale par, mai degrabă, o nebunie greu înțeleasă de mulți în ziua de azi, cauza primordială reprezentând-o gradul scăzut de educație familială și generală din societate, în privința respectului și a dragostei față de trecut și semnatarii acestuia de vază. De-a lungul istoriei sale deloc fericite, România a avut parte de nenumărați eroi, unii cunoscuți public, alții rămași într-un anonimat usturător, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Acestora din urmă, dar și celor dintâi, diferitele modalități de onorare postmortem reprezintă o datorie a prezentului în raport cu memoria unui trecut de care ne leagă libertatea și viața înseși. Practic, crezul Smarandei Brăescu, anume acela că „Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării (…).”, ar fi de dorit să reintre în ADN-ul conștiinței fiecărui locuitor al patriei, căci el constituie o parte fundamentală a identității de neam și de spirit românesc.

„Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru…”, scria, în paginile sale de memorialistică, cu privire la Dictatul de la Viena, fostul ministru de Externe al țării noastre din guvernul Ion Gigurtu, Mihail Manoilescu. „În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința.”, continua acesta, în volumul „Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena”. Acea secundă dureroasă a istoriei, denumită, simbolic, „Dictatul de la Viena” – când, la masa „arbitrajului” germano-italian, România semnează, prin reprezentantul său – Mihail Manoilescu -, cedarea către Ungaria lui Horthy Miklos a părții de nord-vest a Transilvaniei (adică, o suprafață de 43 492 km2 , unde locuiau 2 667 000 de suflete, în majoritate români), fapt hotărât cu anterioritate, la nivel național, după dezbateri îndelungate, în ședința Consiliului de Coroană din 29-30 august 1940, cu un număr de 19 voturi favorabile, 10 împotrivă și o abținere – avea să devină, patru ani mai târziu, una dintre paginile glorioase, dar pline de sânge, ale istoriei Armatei Române.

După alăturarea României la ceea ce însemna pe atunci coaliția Națiunilor Unite, pe data de 23 august 1944, începând cu ora 23,00 a aceleiași zile, generalul Gheorghe Mihail, noul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, configurează misiunile de luptă ale soldaților noștri împotriva trupelor hitleristo-horthyste de pe teritoriul țării. Presa internațională a vremii a ales să marcheze momentul de cotitură al destinului celui de-Al Doilea Război Mondial, anume, actul de la 23 august 1944, afirmând despre acesta faptul că el semnifică „unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război” (New York Times) și, de asemeni, „un eveniment de mare importanță, care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de-al III-lea Reich” (Le Figaro). Totodată, consemna apodictic ziarul Pravda, „…Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul României. Presa străină are dreptate să spună că aceasta înseamnă prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani…” Extrem de obiective, sub raport istoric, toate cele trei argumentații ale cotidianelor mai sus amintite, căci rolul României în desenarea finalului celei de-A Doua Conflagrații majore a lumii și, implicit, în grăbirea cu șase luni a instaurării păcii globale, a fost unul de o importanță hotărâtoare, practic, una dintre bornele fundamentale ale istoriei umanității din secolul XX.

Așadar, începând din august 1944, vreme de două luni, până la sfârșitul lunii octombrie, Armata Română va înlătura toate unitățile Wehrmacht-ului din regiunile centrale și sudice ale României, pornind, apoi, ofensiva de neoprit în centrul Transilvaniei, între 17 septembrie și 5 octombrie 1944, Armata a 4-a română ducând lupte grele, în zona Oarba de Mureș-Dealul Sângiorgiu-Iernut, împotriva trupelor germano-maghiare. O zi mai târziu, pe 18 septembrie, faptele de arme ale militarilor români vor fi apreciate de către presa occidentală, postul de radio New York transmițând următorul comentariu elogiativ: „Prin trecerea României de partea aliaților, Germania este amenințată din sud-est, iar Ungaria se află în pragul prăbușirii. Drumul din sud-est care duce la Budapesta, Praga și Viena este deschis. Este o contribuție de care poporul român poate să se felicite.” Zece zile mai târziu, pe 28 septembrie 1944, Armata Română va îndepărta efectivele nemțești din orașul Târgu Mureș, iar, din 6 octombrie, o dată cu declanșarea Operațiunii „Debrețin”, sub conducerea generalului Gheorghe Avramescu, va avea loc acțiunea de eliberare a nord-vestului Ardealului și a teritoriului ungar până la Tisa. Pe 11 și, respectiv, 12 octombrie 1944, combatanții români vor încheia victorioși luptele împotriva trupelor germano-maghiare din orașele Cluj și Oradea, pentru ca, pe data de 25 octombrie a aceluiași an, să fie eliberată, în urma unor bătălii crâncene, ultima porțiune de pământ al țării din zona Satu Mare-Carei. Întreaga ofensivă a Armatei Române în Transilvania a întruchipat unul dintre cele mai tragice tablouri și, totodată, victorioase pagini din cronologia globală a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde cuvintele onoare și patriotism au fost profund definitorii pentru conștiința militarilor noștri și a conducătorilor acestora…

În cele nouă luni cât a durat războiul antihitlerist, finalizat, oficial, la data de 12 mai 1945, Armata Română a pierdut, în toate operațiunile efectuate („Debrețin”, „Budapesta”, „Praga” etc.), atât pe teritoriul românesc, cât și pe cel străin (Ungaria și Cehoslovacia, lupte deosebit de grele ducându-se, spre exemplu, între 15 și 25 martie 1945, pentru eliberarea orașului cehoslovac Banská-Bystrica), peste 170 000 de soldați, provocând, la rândul ei, pierderi majore inamicului germano-maghiar (18 731 de morți și 117 798 de prizonieri). În cei peste 1000 de kilometri străbătuți pe frontul de Vest, soldații români au traversat 17 masive muntoase, forțând un număr de 12 cursuri mari de apă și eliberând 3 831 de localități, dintre care 53 de orașe. Presa străină avea să relateze din nou, la începutul anului 1945, pe data de 7 ianuarie, importanța capitală pe care România o avea în direcționarea cursului războiului, postul de radio Londra specificând un fapt mai mult decât relevant în contextul general de atunci, și anume: „Dintre națiunile care luptă împotriva Germaniei, România se situează, azi, în al patrulea rând în ceea ce privește numărul de ostași care participă la bătăliile de distrugere a nazismului.”

În anul 2019, pe 25 octombrie, s-au împlinit, iată, 75 de ani de la eliberarea ultimei porțiuni de pământ românesc de către Armata Română de sub ocupația germano-maghiară. De fapt, anul 2019 în sine este unul cu multiplă semnificație pentru istoria militară în ansamblul ei, deoarece, pe lângă cele trei sferturi de veac scurse de la alungarea trupelor hitleriste de pe teritoriul țării noastre, tot acum vorbim și despre cei 70 de ani de la înființarea Continue reading „Magdalena ALBU: Omagiu de recunoștință pentru jertfele eroilor parașutiști militari” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (82)

Unirea Transilvaniei cu România

La 4 noiembrie, se desfăşoară o mare adunare populară, la Blaj, unde se înfiinţează Consiliul naţional şi Garda naţională a judeţului Alba Inferioară. De fapt, la Blaj, încă de la 21 oct./3 nov., se constituise o ,,gardă”, în frunte cu Alex. Nicolescu, ,,spre a nu-i găsi nepregătiţi” (cf. dr. I. I. Hărduţiu, Amintiri, ms.). În această împrejurare, căpitanul Medrea, cu tricolorul în diagonală pe ambii umeri, a arborat drapelul pe turnul catedralei Blajului şi a dat ordin ca toată lumea să arboreze tricolorul românesc. Apoi, a dezarmat jandarmii şi, cu armele luate de la aceştia, a înarmat tineretul, care a traversat piaţa în sunetul cântecului ,,Deşteaptă-te române”, ,,în timp ce ne curgeau şiroaie de lacrimi pe faţă”, îşi amintea mai târziu un martor. I. Pleşa, într-un studiu, prezintă lucrurile astfel: la 4 noiembrie, la Blaj, căpitanul Victor Munteanu, sosit de la Viena, a organizat, cu ajutorul teologului Oct. Hodârnău, studenţii, apoi au mers la cazarma jandarmilor şi i-au somat să le predea armele. După o mică rezistenţă, jandarmii au depus armele pe care le-au luat studenţii, după care încolonaţi aceştia au străbătut oraşul în cântece naţionale.

Populaţia Blajului şi mulţi ţărani din împrejurimi se adună în piaţa oraşului, se intonează cântece naţionale, în timp ce asistenţa, cu capetele descoperite, cu lacrimi de bucurie în ochi, este cuprinsă de o însufleţire de nedescris. După ce studenţii ajung în piaţă, soseşte canonicul Alex. Nicolescu, care, urcat pe o masă, rosteşte o cuvântare înflăcărată, vestind apropierea ,,ceasului cel mare” al neamului, iar prof. Ioan Coltor, prezent la manifestare, într-o cuvântare inspirată, spunea că, de acum încolo, Carpaţii ,,nu vor mai despărţi în două fiii aceluiaşi neam, având aceeaşi limbă, origine, credinţă, ci vor deveni coloana vertebrală care va susţine trupul întregului neam unificat, devenit mai puternic prin unire”. În acest context, se constituie Consiliul naţional român din Blaj, având ca preşedinte pe mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu şi se redactează o proclamaţie. La sfârşitul manifestării, mulţimile au străbătut străzile Blajului într-o procesiune entuziastă, în sunetul clopotelor, studenţii îndreptându-se spre Câmpia Libertăţii, unde au îngenunchiat la Piatra Libertăţii, iar teologul Octavian Hodârnău, preşedintele Societăţii ,,I. M. Clain”, a rostit o cuvântare. În proclamaţie, Consiliul naţional român din Blaj aducea la cunoştinţă lumii, că ,,lanţurile sclaviei s-au prăbuşit în tină şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşte în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale”.

Consiliul naţional român din Caransebeş s-a constituit într-o adunare populară, care s-a desfăşurat în sala mare a primăriei, ,,ticsită de lume”. La intrarea în sală, populaţia ovaţionează ,,în delir” pe fruntaşii naţionali, în fruntea manifestaţiei se află tineretul intelectual, care ,,desfăşoară pe galerii un superb stindard naţional”. Adunarea de constituire este prezidată de protopopul Andrei Ghidiu, care salută adunarea în cuvinte calde, vibrante, şi o cheamă să aleagă consiliul naţional. În numele tineretului, dr. George Lobonţiu rosteşte o cuvântare izvorâtă din inimă, referindu-se la ,,focul sfânt al libertăţii naţionale”, ce încălzeşte inimile întregii naţiuni române. Ambele cuvântări au fost primite cu un ,,entuziasm de nedescris”, au mai vorbit apoi ţăranul Pant. Ambruş şi învăţătorul I. Vuia. De la primărie mulţimea se îndreaptă spre reşedinţa episcopală, iar corul ,,Reuniunii..” intonează ariile ,,Sfinte ale Unirii”. Episcopul Miron Cristea, într-o cuvântare înălţătoare, anunţă dreptul românilor de a-şi hotărî soarta, după care un strigăt ,,formidabil” se ridică din pieptul mulţimii: ,,Trăiască România tuturor românilor! Vrem unirea cu fraţii de acelaşi sânge!”. Descrierea aparţine ziarului ,,Drapelul” (din 3/16 noiembrie 1918) şi studentului N. Corneanu. Manifestul Consiliului naţional din Caransebeş, adresat ,,fraţilor români”, aducea aminte că stăm ,,înaintea judecăţii lumii…, suntem stăpâni pe viitorul nostru” şi ,,de la noi atârnă dacă acest viitor va fi bun sau rău, fericit sau nefericit”. Manifestul continua: ,,Viitorul ne surâde, dacă în aceste vremuri de grea încercare ne dăm seama de ceea ce facem”, porunca zilei era să-şi dea ,,mâna toţi cei buni şi cinstiţi”, să apere ,,viaţa şi avutul oamenilor fără deosebire de neam şi lege”. Această manifestare elocventă a impus Consiliului naţional german să recunoască Consiliul naţional român.

Chemările la aceste adunări subliniau însemnătatea momentului, victoria dreptăţii româneşti, după atâtea suferinţe şi jertfe. În chemarea judeţului Bistriţa-Năsăud se arăta: ,,Fiţi nobili şi iertători ca să înălţaţi numele şi faima neamului nostru. Fiţi mari şi generoşi, după cum vremurile mari sunt”. Consiliul naţional din Orăştie, alcătuit din negustori, meseriaşi, ţărani, se exprima astfel: ,,Naţiunea română are sfânta datorinţă de a aştepta în linişte şi pace ziua sfântă şi măreaţă, când cu toţii împreună vom juca hora unirii”. Consiliul naţional Satu Mare susţinea, în chemarea de constituire, că naţiunea română pretinde ,,să se poată folosi de dreptul de liberă dispunere asupra soartei neamurilor mari şi mici”. Consiliul să vegheze la hotărârile naţiunii române, pentru că ,,libertatea neamului nostru trebuie să se nască nepătată şi strălucitoare”. La constituirea sa, într-o adunare populară, Consiliul Satu Mare jura ,,credinţă” Consiliului Naţional Român şi declara că ,,se uneşte pentru totdeauna cu România, patria mamă”.

Consiliul naţional Maramureş, la rândul său, în chemarea către ,,fraţii români maramureşeni”, înştiinţa despre căderea ,,lanţurilor robiei de veacuri” şi sosirea ,,ceasului măreţ al eliberării”, când o lume nouă ,,ia fiinţă din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe cerul nostru”. Chemarea cerea oamenilor să se arate demni de ,,mărimea vremurilor” ce le trăim. La 9/22 noiembrie 1918, ,,ziua cea mai aleasă a Maramureşului românesc”, a avut loc adunarea populară de alegere a Consiliului naţional Maramureş, erau prezenţi vreo 5-6000 de oameni: ,,S-au adunat românaşii din toate satele comitatului, ca la un semn, cu steaguri, cu cocarde în tricolor românesc…, fieştecare cu dor sfânt la inimă. Cu dorul arzător de a arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul” (,,Sfatul” din 7/20 dec.1918).

Adunările de constituire ale consiliilor naţionale se încheiau cu jurământul celor prezenţi: ,,Noi (n.n.) jurăm într-un Dumnezeu, că în aceste zile grele de acum, vom apăra cu toată credinţa bunul comun, precum viaţa, averea oricărui om, fără deosebire de ce limbă şi credinţă se ţine şi voim să trăim în pace şi bună înţelegere unul cu altul, român, maghiar, sas şi oricare altă naţiune şi vom asculta cu supunere de comitetul naţional…Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Conţinutul jurământului era identic în fond peste tot.

În Munţii Apuseni, cuvântările rostite subliniau răsăritul soarelui dreptăţii pentru naţiunea română, pentru ilustrare, menţionăm adunarea de constituire a Consiliului şi gărzii naţionale din Vidra, satul de naştere al lui Avram Iancu. Adunarea a fost ,,chemată (convocată) pentru ziua de 12 nov. st. n., la Casa lui Iancu, locul de naştere al marelui erou, loc de pietate pentru fiecare român”. Ziarul ,,Românul” descrie atmosfera ce domnea aici: ,,Între cântările şi strigătele de bucurie ale poporului, între porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri şi prapori…, în inimile celor peste 2000 de moţi prezenţi (sunt) sentimentele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum…Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori şi brad, din ochi străluceşte bucuria şi însufleţirea. După încetarea aclamaţiilor (,,trăiască România Mare”), părintele Arieşanu, paroh din Câmpeni, descrie în cuvinte emoţionante însemnătatea ,,dezrobirii noastre”. După jurământul rostit de tot poporul, se celebrează, din partea celor patru preoţi ai Vidrei, sfinţirea drapelului, apoi, după cuvintele pline de dragoste şi însufleţire ale preoţilor Piso şi Nicola (nepotul lui Iancu), poporul ridică trimişii sfatului său pe umeri. Momente mai înălţătoare încă nu au petrecut şi mai mare bucurie, numai la venirea armatei fraţilor de peste Carpaţi îşi pot închipui (,,Românul”, din 18 noiembrie 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (82)” →