
La 1 martie 1827, Beethoven era în al 57-lea an al vieții lui, țintuit la pat de o cruntă boală și nemulțumit de surzenia sa. Mai avea 26 de zile de trait. Suferința îi era alinată de prezența la căpătuiul său a unui băiețaș de 12 ani, micul Gerhard, nepotul Leonorei Breunning-Wegeler, marea iubire al combozitorului Imnului Bucuriei, inspiratoarea operei Fidelio.
Copilul adusese în ziua aceea un pachet de la poștă, pachet ce fusese trimis din Londra, de editorul Diabelli, un prieten admirator al lui Beethoven. Pachetul conținea între altele și o gravură veche, frumos înrămată, a casei din Rohrau, casa natală a lui Joseph Haydn. Privind curios și mulțumit fotografia, bolnavul a exclamat: ”Vezi tu Gerhard, cum a putut ca o casă așa de mica să adăpostească un om așa de mare ca Joseph Haydn… Acesta este unul din cei mai mari compozitori ai lumii, mi-a fost și mie profesor, l-am supărat și eu mult…îmi pare rău. Aveam pe atunci 22 de ani.
Eram un Vulcan al inspirației. Unele din lucrările mele au fost influențate de acest mare compozitor. Influența lui Haydn a fost în Elegie la moartea unui pudel, în Missa solemnis și chiar în Imnul Bucuriei din Simfonia mea pe care am numerotat-o cu IX. L-am supărat pe profesorul meu că, după un an jumate, m-am dus la compozitorul Albrechtsberger și apoi la Salieri. Haydn, mai târziu am aflat că a scris prințului elector Maximilian din Bonn să-mi acorde o bursă de 1000 de guldeni pe an, lăudându-mi compozițiile. Îmi pare și acum rău că am plecat de la orele lui Haydn.“
Ochii copilului priveau cu mirare pe cei ai bătrânului compozitor, a cărei lucrare Imnul Bucuriei este imnul Europei. Aceasta a fost adevărata părere a lui Beethoven asupra lui Haydn, în pragul asfințitului.
—————————–
Al.Florin Țene
31 mai 2020
Eroismul şi Martiriul creştin ortodox sunt supremele virtuţi milenare pe care Neamul binecuvântat dacoromân le poartă în sufletul său mare cât Ţara străbună, adânc cât Marea neţărmurită a generaţiilor de aur, întins cât Pământul nemărginit al Strămoşilor legendari, înalt cât Cerul necuprins al Sfinţilor săi,cărora le aduce prinos de smerenie, de cinstire, de slujire, de slăvire şi de iubire Bunului Dumnezeu.
În urmă înfrângerilor suferite în războiul cu Japonia, Imperiul Rus s-a dovedit a fi în criză profundă: militară, economică, politică și socială. Pur și simplu sistemul era putred. În aceste condiții au început tulburări sociale, mai întâi locale și apoi cuprinzând întregul teritoriu al imensului imperiu. În mod prostesc autoritățile și-au imaginat că vor putea să înăbușe mișcările sociale prin represalii. Astfel s-au alcătuit așa zisele “Sotnii negre”, grupuri de reacționari violenți, ”vigilantes”, care au început să prigonească pe oricine părea a fi nemulțumit de sistem. Dar nemulțumirea a crescut și o enormă demonstrație, pașnică, s-a arătat în față Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg în 9 Ianuarie, 1905. Demonstranții erau conduși de preoți cu prapori și în totalitate erau eminamente pașnici. Această masă de demonstranți a fost atacată salbatec de cazacime călare, învârtind săbii și cnuturi, foarte mulți demonstranți au fost uciși. Adevărul adevărat este că la 9 Ianuarie, 1905, în Duminecă Sângeroasă”, din punct de vedere moral și ca idee de stat, Imperiul Țarilor a murit.
Viata românească, de câteva veacuri, a fost și este tulburată de un fenomen extrem de periculos;de trădarea,conștientă ori nu, a elitelor sau oricum a suprastructurilor intelectuale. Acestei trădări, prin mimetism, slugarnicie sau pur si simplu prostie s-au alaturat un numar mare de indeterminați intlectual, aventurieri sau pur si simplu, fripturiști de un calibru sau altul. Aceasta categorie, ”elita de mahala”, pseudo-intelectuali, mercenari de duzină alcătuiesc un grup cu totul dezgustător. Ei sunt cei pe care Alexander Solzhenitsyn i-a numit “obrazovanshchina” care înseamna, ”pretins educati”. Sunt idivizi care au o parere eminenta de sine, se considera superiori tuturor celorlalți Români și, în același timp, dispretuiesc cu sete Neamul, Tradiția și Credința lui. Aceștia sunt Iude care sunt gata să se vândă oricui.

„Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare
Canada este considerată, în ultimul secol, de oameni din toate colturile lumii, ca un tărâm privilegiat, unde mulți își pun speranța și doresc să emigreze cu familiile lor.