Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Predarea Torei

Tora, Învățătura, reprezintă Cartea de bază a poporului lui Israel. Ea i-a fost dată de Dumnezeu prin Revelația Sinaitică. Moșe (Moise) a urcat pe Muntele Sinai, iar preoții (Cohanim) și poporul au rămas la poalele muntelui. Și Muntele Sinai fumega tot, iar poporul au văzut glasurile Celor Zece Porunci. Ei au primit Tora întreagă, nu numai Cele Zece Porunci (Decalogul), ci cele 613 porunci ale ei (TaRYaG Mițvot). Dumnezeu le-a predat Tora, iar obligația lor a fost nu numai să o păstreze, ci și să respecte poruncile ei. Îmi amintesc un catren al epigramistului B. Spic (respectiv Bernard Spiegel, cu care eram rudă), activ la Comunitatea Evreilor din București la începutul anilor 1970. Epigramă care a circulat prin viu grai (atunci nu putea fi publicată), dar care plăcuse fostului Șef-Rabin dr. Moses Rosen și soției sale Amalia Rosen, atunci când Șef-Rabinul se străduia să atragă spre Comunitate cât mai mulți evrei și să-i facă să înțeleagă conținutul și sensul iudaismului. Epigrama se referea la un evreu căruia îi plăcea să se plimbe cu un sul de Tora în brațe în sinagogă, de la și spre Chivotul Sfânt: „Tu, ce ești un bun evreu,/ Un lucru trebuie să știi:/ Tora ca s-o duci nu-i greu;/ Mult mai greu e ca s-o ții”. Joc de cuvinte care spune mult. Acest catren avea și o variantă în idiș, cu același sens și aceeași metodă de expresie.

Ce înseamnă ”să ții Tora”? Răspunsul este: să respecți poruncile ei cu strictețe. Atât poruncile negative, respectiv ceea ce este interzis de a face, cât și cele pozitive, respectiv ceea ce trebuie îndeplinit. Rabinul profesor universitar (de biochimie!) Yeșayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, bine cunoscut în anii 70-80 ai secolului precedent, afirma în mod deschis că iudaismul înseamnă  ”mițvot”, respectiv respectarea poruncilor Torei. Obișnuia să citeze din RaMBaM (Maimonide) și afirma spiritul raționalist (și nu mistic) al iudaismului. Trimiterea lui Mașiach (Mesia) este problema lui Dumnezeu. Omul trebuie să spere acest lucru, dar nu se poate amesteca. El trebuie doar să-și facă datoria, respectiv să îndeplinească cele 613 porunci ale Torei. Este raportul între Dumnezeu și om, care poate fi interpretat sub forma filosofiei dialogului „Eu și Tu” prezentat de Martin Buber. Se ajunge la  ideea Revelației așa cum o văzuse Moses Mendelssohn și o explicase în cartea ”Ierusalim”; nu Revelația unui miracol, a unei minuni, ci Revelația unei legislații.

Predarea Torei a reprezentat Revoluția Spirituală pentru poporul lui Israel. Revoluția Spirituală a urmat revoluției naționale, înfăptuită tot la decizia lui Dumnezeu, eliberarea din robia egipteană și ieșirea din Egipt, din casa robiei. Nu era îndeajuns ca foștii robi să iasă în libertate. Ei trebuiau să primească un cod moral și social pe baza căruia să se comporte. Acest cod este Tora. Ea a fost dată de Dumnezeu oamenilor pentru binele acestora. A respecta poruncile Torei nu înseamnă a face ”un serviciu” lui Dumnezeu îndeplinind voința Lui, ci a face lucruri bune pentru om; aceasta este pentru binele omului.

Predarea Torei a însemnat și alegerea poporului lui Israel de către Dumnezeu pentru a purta cuvântul Lui în rândul popoarelor lumii. Revelația legislativă, a unei legislații, se datora faptului că oamenii nu respectau legea naturală. Lumea a fost menținută, legislația adăugată, iar poporul care a primit-o a avut datoria de a o prezenta tuturor popoarelor lumii, cerându-le să revină, să respecte legea naturală. Anterior, nerespectarea legii naturale dusese la pedeapsă, până la nimicire: cazul potopului. Cu excepția lui Noach, care plăcuse lui Dumnezeu datorită corectitudinii lui, a familiei sale și a câte două exemplare din fiecare vietate, pentru perpetuarea speciilor. Dar după potop, Dumnezeu a hotărât să nu mai repete o asemenea pedeapsă, ci să transmită o nouă legislație.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Predarea Torei”

Al. Florin ŢENE: La 193 de ani de la urcarea la cer al autorului Simfoniei a IX-a

          

           La 1 martie 1827, Beethoven era  în al 57-lea an al vieții lui, țintuit la pat de o cruntă boală și nemulțumit de surzenia sa. Mai avea 26 de zile de trait. Suferința îi era alinată de prezența la căpătuiul său a unui băiețaș de 12 ani, micul Gerhard, nepotul Leonorei Breunning-Wegeler, marea iubire al combozitorului Imnului Bucuriei, inspiratoarea operei Fidelio.

         Copilul adusese în ziua aceea un pachet de la poștă, pachet ce fusese trimis din Londra, de editorul Diabelli, un prieten admirator al lui Beethoven. Pachetul conținea între altele și o gravură veche, frumos înrămată, a casei din Rohrau, casa natală a lui Joseph Haydn. Privind curios și mulțumit fotografia, bolnavul a exclamat: ”Vezi tu Gerhard, cum a putut ca o casă așa de mica să adăpostească un om așa de mare ca Joseph Haydn… Acesta este unul din cei mai mari compozitori ai lumii, mi-a fost și mie profesor, l-am supărat și eu mult…îmi pare rău. Aveam pe atunci 22 de ani.

        Eram un Vulcan al inspirației. Unele din lucrările mele au fost influențate de acest mare compozitor. Influența lui Haydn a fost în Elegie la moartea unui pudel, în Missa solemnis și chiar în Imnul Bucuriei din Simfonia mea pe care am numerotat-o cu IX. L-am supărat pe profesorul meu că, după un an jumate, m-am dus la compozitorul Albrechtsberger și apoi la Salieri. Haydn, mai târziu am aflat că a scris prințului elector Maximilian din Bonn să-mi acorde o bursă de 1000 de guldeni pe an, lăudându-mi compozițiile. Îmi pare și acum rău că am plecat de la orele lui Haydn.“

            Ochii copilului priveau cu mirare pe cei ai bătrânului compozitor, a cărei lucrare Imnul  Bucuriei este imnul Europei. Aceasta a fost adevărata părere a lui Beethoven asupra lui Haydn, în pragul asfințitului.

—————————–

Al.Florin Țene

31 mai 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Recondamnarea post-mortem a Icoanelor Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor Neamului

Eroismul şi Martiriul creştin ortodox sunt supremele virtuţi milenare pe care  Neamul binecuvântat dacoromân le poartă în sufletul său mare cât Ţara străbună, adânc cât Marea neţărmurită a generaţiilor de aur, întins cât Pământul nemărginit al Strămoşilor legendari, înalt cât Cerul necuprins al Sfinţilor săi,cărora le aduce prinos de smerenie, de cinstire, de slujire, de slăvire şi de iubire Bunului Dumnezeu.

   Patria-Vatra străbună este darul de suflet al Paterului ceresc – Tatăl Dumnezeirii!

   Între Patria străbună şi cea Cerească este o comuniune de filiaţie, de paternitate, de maternitate, de continuitate, de eternitate prin legătura de sânge naţională şi cea religioasă.

     Cultul eroilor-martirilor-sfinţilor,se fundamentează pe consubstanţialitatea dintre pământul sacru şi cerul sfânt şi, nimeni de pe pământ, nici o verigă a statului românesc,ce se proclamă creştin și democratic, nici măcar o cătuşă politicianistă, nu poate uzurpa viaţa, conştiinţa, memoria, nu poate încătuşa spiritul lor transcendent.

   O Patrie, descendentă ancestral dintr-o familie, gintă, trib, popor primordial, osificată cultico-cultural şi cuminecată harico-spiritual prin sângele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor ei, reîntrupată prin Suferinţa, Patimile, Jertfa – Crucea Mântuitorului şi biruitoare prin Învierea lui Iisus Hristos, trăieşte sacralitatea sa tradiţională, istorică, legendară,geografică, metafizică, plenară, teologică, mistică, isihastă, transcendentă.

   Eroii şi Martirii Neamului nostru dacoromân au aparteneţă religioasă, cerească!

   Și totuși s-a pus început la comemorarea Eroilor Neamului fără fireasca slujbă creștinească ca și cum nu s-ar mai știi că toți au dat suprema jerfă spre veșnica cinstire a credinței creștine !

  -Cine dictează, cine ordonă, cine programează, cine profanează, cine uzurpă atunci normele divine de sânge, de jertfă, de memorie, de cultură, de spirit, de cult?!

  -Cine înlocuieşte chipul marelui rege Decebal cu cel de sinucigaş, al întregitorului de neam Mihai Viteazul cu cel de aventurier, al marelui Voievod Ştefan cu cel de Don Juan, al dreptului Vlad Ţepeş cu cel de Dracula, al Mareşalului cu cel de trădător?

  – Cine încearcă să ne şteargă din memorie, din conştiinţă Numele lor eroice, martirice şi sfinte?

  – Aceeaşi duşmani înrăiţi ai Neamului şi ai Bisericii naţionale au făcut pui care mușcă neîncetat din Sufletul Mândriei Strămoșești ?!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Recondamnarea post-mortem a Icoanelor Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor Neamului”

Alexandru NEMOIANU: Un 1905 american

În urmă înfrângerilor suferite în războiul cu Japonia, Imperiul Rus s-a dovedit a fi în criză profundă: militară, economică, politică și socială. Pur și simplu sistemul era putred. În aceste condiții au început tulburări sociale, mai întâi locale și apoi cuprinzând întregul teritoriu al imensului imperiu. În mod prostesc autoritățile și-au imaginat că vor putea să înăbușe mișcările sociale prin represalii. Astfel s-au alcătuit așa zisele “Sotnii negre”, grupuri de reacționari violenți, ”vigilantes”, care au început să prigonească pe oricine părea a fi nemulțumit de sistem. Dar nemulțumirea a crescut și o enormă demonstrație, pașnică, s-a arătat în față Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg în 9 Ianuarie, 1905. Demonstranții erau conduși de preoți cu prapori și în totalitate erau eminamente pașnici. Această masă de demonstranți a fost atacată salbatec de cazacime călare, învârtind săbii și cnuturi, foarte mulți demonstranți au fost uciși. Adevărul adevărat este că la 9 Ianuarie, 1905, în Duminecă Sângeroasă”, din punct de vedere moral și ca idee de stat, Imperiul Țarilor a murit.

Toate încercările ulterioare de reforma, unele în cea mai bună credință, nu au mai putut restabili încrederea în sistem și în Țar.

În fapt atunci paharul mâniei s-a vărsat. Toate abuzurile și persecuțiile anterioare, lunga perioada de sclavie a țăranilor Ruși, diferența dintre cei “bogați” și cei “săraci” , au dat în clocot. Incapacitatea sistemului de a se reforma a dus apoi la Revoluția bolșevică și orgia de sânge care a urmat. În acea “Duminecă Sângeroasă” din 9 Ianuarie, 1905 un mare imperiu a arătat că este putred și merită să iasă din existenta istorică! Se pare că o asemenea “Duminecă Sângeroasă” are loc, în aceste zile în USA.

Scânteia revoltelor a reprezentat-o o crimă dezgustătoare.

Un negru American, George Floyd, a fost arestat în fața unui magazine, într-o razie provocată de apariția unei bancnote false de douăzeci de dolari. Nu există nici o dovadă că George Floyd ar fi folosit acea bancnotă, el s-a aflat între câțiva “bănuiți”. După sistemul brutal al poliției americane cei arestați au fost încătușați, cu mâinile la spate!. Dar George Floyd, fără urmă de motiv sau pricină, a fost aruncat la pământ și unul dintre polițiști, Derek Chauvin, s-a așezat cu genunchiul pe gâtul sau, sufocându-l. Toate rugămințile făcute de Floyd au fost zadarnice. Mai mult, acel polițist criminal a continuat să îl sufoce, să stea cu genunchiul și toată greutatea pe gâtul său, și după aceea unul dintre polițiștii din detaliu a stabilit că Floyd nu mai avea puls.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un 1905 american”

Alexandru NEMOIANU: Popasuri necesare

Viata românească, de câteva veacuri, a fost și este tulburată de un fenomen extrem de periculos;de trădarea,conștientă ori nu, a elitelor sau oricum a suprastructurilor intelectuale. Acestei trădări, prin mimetism, slugarnicie sau pur si simplu prostie s-au alaturat un numar mare de indeterminați intlectual, aventurieri sau pur si simplu, fripturiști de un calibru sau altul. Aceasta categorie, ”elita de mahala”, pseudo-intelectuali, mercenari de duzină alcătuiesc un grup cu totul dezgustător. Ei sunt cei pe care Alexander Solzhenitsyn i-a numit “obrazovanshchina” care înseamna, ”pretins educati”. Sunt idivizi care au o parere eminenta de sine, se considera superiori tuturor celorlalți Români și, în același timp, dispretuiesc cu sete Neamul, Tradiția și Credința lui. Aceștia sunt Iude care sunt gata să se vândă oricui.

De mai multe veacuri și încă mai exact de când au început să fie trimiși la școli “străine”, prea mulți dintre intelectuali au revenit hotărâți să schimbe viață și înțelegerea vieții românești cu “modele” de import. Până la un punct este posibil ca acești indivizi să fi fost de bună credință dar fără îndoială că în majoritatea lor ei au fost de rea credință și dușmani românismului în înțelesul de model existențial românesc,înțelegere românească a diferenței dintre bine și rău. Cel mai adesea promotorii “modelelor” de import au ales să insulte violent tradiția românească, credință românească (și cu preferință Biserica Ortodoxă) și statornicia românească.

Încă mai periculos, introducerea modelelor străine a fost calea sigură prin care subjugarea străină devenea nu numai posibilă ci direct necesară. Din fericire au continuat să persiste vocile adevărului, au continuat să răsune glasurile celor care auzeau autenticul românesc și voință lui nezdruncinată de a fi. A continuat să existe ceea ce, superb, Artur Silvestri a definit ca „România Tainică”. Acești oameni de bine s-au izbit însă de o piedică și până la un punct, s-au lăsat prinși într-o cursa; cea a “izvoarelor”istorice.

Adepții modelelor de import, ”vânduții”, cu dibăcie satanică au stabilit reguli ale unui joc absurd și și-au arogat și dreptul de a schimbă regula jocului când le venea la îndemână. (Ca exemplu aș da doar împrejurarea că o catastrofă istorică, cucerirea romană, a fost prezentată ca “act de naștere” al Poporului Român, că Biserica Ortodoxă a fost descrisă ca forță “reacționară”, că revoluția franceză a fost descrisă ca rețetă a fericirii, etc., etc.) .Consecvent cu această înțelegere anapoda, toate izvoarele apologetice române, scrierile de laudă aduse lui Traian, propaganda deșănțată a Imperiului și apoi scrierile apologetice despre “modelele” următoare au fost considerate ca “izvoare”istorice autentice , iar cele ce vesteau altceva au fost batjocorite și ignorate. Iar exemplele pot continuă până azi. Până în urmă cu vreo treizeci de ani “atacurile” se dădeau împotriva Bisericii Ortodoxe, Neamului Românesc și spre “lauda” ceaușismului. Azi, intelectuali de mucava, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Popasuri necesare”

Eleonora SCHIPOR: Când înfloresc castanii…

        

            Atunci de obicei e sărbătoarea ultimului clopoțel școlar la CIE Cupca.

            În răcoarea unei dimineți de Florar, într-o atmosferă deosebită, are loc de obicei careul solemn al ultimului clopoțel școlar al anului de învățământ.

            Solemn, emoționant acest careu este pentru elevii absolvenți ai fiecărui an. Ei își i-au rămas bun de la viața lor de elevi. Îndrumați de diriginta de clasă, în proză și versuri, cu emoții în glas ei de obicei vorbesc despre școală, colegi, părinți, profesori…

            Preotul bisericii locale, de obicei, binecuvântează școala și pe actualii absolvenți, oficiind serviciul divin. El le  dorește tuturor vacanță plăcută, îndemnându-i la fapte bune.

            Cu un cuvânt de felicitare pentru toți elevii, profesorii și părinții se adresează oaspeții sau invitații.

            Directoarea CIE Cupca, d-na Maria Lazurca, după obișnuitul cuvânt de felicitare înmânează un șir de diplome și mențiuni, câștigătorilor olimpiadelor școlare, învingătorilor diferitelor concursuri.

             Anul acesta, cu părere de rău, sărbătoarea ultimului sunet va avea loc doar la distanță. Adică ne vom gândi la careurile precedente, ne vom imagina doar cum ar fi trebuit să fie, dar în condițiile actuale, nu putem fi împreună. Sperăm că totuși vom reveni la normal și măcar mai târziu actualii absolvenți vor putea avea balul de absolvire.

            Necătând la carantina din anul curent, le dorim elevilor noștri, dar și tuturor elevilor din întreaga țară, vacanță plăcută, profesorilor concediu liniștit, dar și bine plătit, pace în țară și fie ca speranțele noastre să se îndeplinească. Doamne ajută!

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

28 mai 2020

Al. Florin ŢENE: Conceptul de judecată în logica lui Aristotel

          Construirea sistematică a logicii lui Aristotel  este primul sistem complet de logică, în înțelesul că toate sensurile, care le descoperim în această disciplină, au fost puse de către Aristotel, filozoful care a rezolvat într-un fel această problemă. Din acest punct de vedere pe care o face Kant, când spune că, dela Aristotel, logica n-a mai făcut niciun pas și că nici n-ar fi putut să facă. Afirmația aceasta este falsă din punct de vedere al conținutului de adevăruri al logicii ca știință, dar este valabilă din punct de vedere al sistematicii logice. Despre logica lui Aristotel, se spune însă, anumite lucruri care nu sunt întotdeauna exacte. Primul este afirmația lui Kant. Aceasta nu poate fi exacta, pentru motivul că nu există sisteme definitive în nicio știință omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc. O altă afirmație care s-a făcut, în legătură cu logica lui Aristotel, este că filosoful acesta grec ne-a dat un sistem de logică formală.

            Aristotel definește logica drept un fel de știință a demonstrației.Ceea ce urmărește Aristotel în logică este drumul univoc și sigur în spre adevăr; este vechea problemă socratică, ce se continuă încă. Aristotel este cuprins în reacțiunea împotriva sofiștilor, care relativizează adevărul, pentru a-l transforma într- idee subiectivă, într-o problemă indiferentă.

            Dacă luăm ca centrul logicii aristotelice adevărul și stăpânirea adevărului, această logică trebuie să fie o știință a demonstrației adevărului.El pune de fapt problema pe ambele laturi, latura psihologică a certitudinii, și latura logică, după cum înțelege el adevărul.

            Conceptul de existență la Aristotel nu este din realitate, adică nu ontologic se pune pentru el problema conceptului. Conceptul nu are o existență în realitate, dar  o existență care închide două elemente deosebite: el spune unui element „formă”, celuilalt „materie”. Însă, nici una dintre acestea nu sunt concepte., fiindcă acesta are o existență, dar nu înțeles ontologic, unitar și definitiv.

            Întotdeauna când este vorba de materie, în Aristotel, el vorbește de formă și de materie. Dacă înțelegem prin materie ceva concret, pipăibil, cum se zice în greacă: Hyle, atunci ar trebui să deducem că orice existență care poate să fie gândită trebuie să conțină materie. Conceptul nu mai este pentru Aristotel o realitate care depășește și forma și materia, în îțelesul că nu există, ca materie, în pipăibil, ci o realitate care sintetizează forma și materia după o logică specială.

            Ceea ce este interesant, pentru întreaga sistematică logică a lui Aristotel, este că el grupează toate considerațiile sale în jurul conceptului. Conceptul pentru Aristotel este în primul rând ceva despre care se poate afirma ceva, nu un lucru precis, nici nu are un nume propriu zis, adică nu are definiție care să-i creeze o realitate, măcar o imagine; pentru Aristotel conceptul este ceva. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Conceptul de judecată în logica lui Aristotel”

Ierodiacon IUSTIN T.: Din sensurile înălțate ale lumii…

  

   Ce gând putem scoate noi din Înălțare..?

   Iată. Noi nu putem trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…

   Dacă lucrurile sunt numai ceea ce sunt, numai ceea ce vedem, noi „cădem” în lume. Cădem în sensurile joase, pământești ale lucrurilor. Ne trăim viața în sensurile neînălțate ale lucrurilor.

   Bunăoară, când ne uităm la o femeie, neînălțandu-ne privirea la sensul ei, „cădem” în trupul ei. Sau în fizicalitatea ei.

    Când ne uităm la copilul nostru, și nu vedem mai departe de progenitura noastră, de faptul că e „al meu”, nu-l vedem la scara umanității și  a Bisericii ca trup, cădem în „genitorialitatea” noastră. În părinția noastră. Căci noi suntem mai mult decât părinții lui. Iar el e mai mult decât copilul nostru.

    Când ne uităm la un câine sau la o pisică pentru că sunt drăgălași sau hazlii, mai întâi, cădem în „câinitatea” sau în „pisicimea” lor. Caci pentru om ei sunt Idei, idei de câini, idei de pisici, sensuri curioase care le-a pus Dumnezeu în lume. Sensuri care ne hrănesc cu totul altfel decât, simplă, drăgălașenia lor.

    Când ne uităm la mare cu valurile ei înspumate, și nu trecem dincolo de dorul de plajă, cădem în senzualitatea mării. În sensul ei banal. Or marea e un fel de mediu, o ființă, în care Dumnezeu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Din sensurile înălțate ale lumii…”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)

„Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare

   păcătos este mai mare decât dragostea celui

   mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

(Sfântul Arsenie Boca)

 

 

   Frumuseţea nevăzută a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată ca într-o Icoană serafică a neasemuitei Splendori, Sfântul şi Marele Apostol Pavel, zâmbeşte în surâsul Creaţiei, în zămislirea Dorului Iubirii, în odrăslirea Tainei divine pogorâtoare de har, în apoteoza taumaturgilor daci, în aura luminaţilor, în seninul înaintevăzătorilor.

   „Cele nevăzute ale Lui, mărturiseşte marele Pavel, se văd de la Facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei (cei autonomi, nerecunoscători n. a.) să fie fără cuvânt de apărare. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani 1, 20-22)

 

     Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Splendorii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii, măreţia care i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magistrală şi enigmatică fascinaţie a Sublimului.

   Uimit de frumuseţea şi înţelepciunea lucrurilor şi a legilor naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

   Cunoaşterea despre Dumnezeu, căutarea despre Frumuseţea Lui este urcuşul Splendorii către Frumosul divin care se pogoară din cer prin energiile Sale necreate, prin Creaţia Sa axiologică şi crucială în acelaşi timp, urmând doar celui îngăduit două căi de aflare, verticală sau suprafirească, care vine de la Dumnezeu şi este cu totul deosebită, absolută şi cea orizontală sau naturală, care vine numai de la omul ales.

   Părintele profesor martir Ilarion Felea ne arată că se poate ajunge la descoperirea şi cunoaşterea Atotcreatorului doar prin cele trei căi sau cărţi: Cartea firii sau a naturii, Cartea descoperirii dumnezeieşti sau Biblia  şi Cartea sufletului omenesc.

 

   Creştinul ortodox dacoromân ştie că Natura este acea Carte a Frumuseţii Armoniei Divine, acea „Sepher Ha-Zorah-Cartea splendorii”, din cuprinsul căreia se desprinde acel minunat „Copil sublim” copleşit de bunătatea şi frumuseţea Ziditorului, din Care se împărtăşeşte şi pe Care Îl slujeşte, slăvindu-L cu frumuseţea sa nemărginită.

   Natura – Cartea Frumuseţii Armoniei Divine i-a fost Dacoromânului creştin ortodox în vremurile sale milenare, mamă, soră, casă, hrană, şcoală, abecedar, poezie, artă, arhitectură, doină, legendă, istorie, filosofie, altar, liturghie, refugiu din calea vrăjmaşilor, cetate vie, naturală contra duşmanilor, pământ sacru şi cer proniator.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)”

Dumitru Puiu POPESCU: Destine și experiențe (canadiene)

Canada este considerată, în ultimul secol, de oameni din toate colturile lumii, ca un tărâm privilegiat, unde mulți își pun speranța și doresc să emigreze cu familiile lor.

Deși Canada este esențial o tară nordică, totuși țara aceasta a atras de multă vreme imigranți din toate colțurile lumii, care vin aici datorită nu numai evidentei prosperității economice, dar mai ales datorită climatului social, a mediului uman mult mai favorabil decât în multe alte locuri din lume cu o climă mai blândă.

Istoria și tradiția acestei țări este mai de grabă o sinteză a istoriilor individuale, o istorie a oamenilor, cum o numesc istoricii contemporani. Iar documentele cele mai prețioase par a fi scrisorile trimise de-a lungul generațiilor de imigranți sau jurnalele lor personale.

Este, pe de altă parte, nu atât o istorie a faptelor monumentale și figurilor eroice (ca în istoriile europene, spre exemplu), cât una a rezistentei și a adaptării individuale si comunitare, a conflictelor (minore?) sau a îmbinărilor dintre tradiție și inovație, dintre „civilizații”, dintre așteptări și realitate.

Și astfel se scrie și acum istoria acestei țări sau, altfel spus, o scriem fiecare dintre cei ce încearcă să își facă o patrie (adoptivă) în aceste locuri.

Și experiențele, destinele sunt desigur diferite, dar parcă se pot reuni toate, în a mulțumi acestei țări care ne-a primit cu brațele deschise, care ne-a oferit o șansă pe care am apucat- o sau nu.

Procesul imigrației, cu toate aspectele sale, implică, fără îndoială, un soc cultural pe care fiecare dintre noi l-am resimțit sau încă îl mai resimțim, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de personalitatea fiecăruia, de așteptările pe care le-am avut când ne-am asumat responsabilitatea de a ne lua viata dela capăt într-un alt loc decât acela unde ne-am născut si asa mai de-parte.

Canada este, prin definiție, o tară multiculturală, o țară mare în care își dau mâna, în mod pașnic, Estul și Vestul, Nordul și Sudul, cultura Orientului și cea a Occidentului, într-o coabitare fericită și încurajată de legi care dau dreptul nou-venitilor să îsi cultive limba, credința, tradițiile, obiceiurile.

Acest amestec de influente de pretutindeni oferă tării, sau cel puțin orașelor unde imigrația este mai puternică, un caracter exotic și inedit.

De cealaltă parte imigranții vin cu specificul, limba, cultura, dar mai ales cu speranțele, așteptările și – nu în ultimul rând – cu prejudecățile lor .

Mergând, de exemplu, pe străzile orașului Toronto, trecătorul va vedea o îmbinare amețitoare de restaurante grecești, indiene, sud-americane etc., va vedea sariuri lângă mătăsuri chinezesti, va auzi nenumărate limbi sau dialecte din lumea întreagă.

Fragmentarea vieții religioase nu este o invenție a noului continent, chiar dacă acesta, mai puțin conservator, a favorizat dezvoltarea liberă a oricărei „erezii”.

Continue reading „Dumitru Puiu POPESCU: Destine și experiențe (canadiene)”