Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?

Ni s-a spus că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi dăunătoare națiunii și individului. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. George Călinescu afirmă că Miorița este un mit fundamental. Mircea Eliade îl ignoră pe Călinescu și citează fără comentarii, fără rezerve interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Nu numai Eliade, ci și mulți alți savanți au refuzat să vadă că Miorița este o poezie lirică, un mit, în care nimic nu e concret. Au crezut că Miorița este o poezie epică, în care totul e concret și realist. Au refuzat să vadă că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, pesimist, fatalist și laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român. S-ar părea că savanții au făcut un transfer psihologic și au pus pe seama personajelor din Miorița și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Sensul mitologic al metaforelor și alegoriilor din Miorița este cu totul altceva decât ce li se pare celor care se opresc la sensul concret al cuvintelor. Incapacitatea sau refuzul de a vedea sensurile abstracte ale cuvintelor poetice a dus la confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale. Așa s-a ajuns la răstălmăcirea poemului, la înjosirea ciobanului și s-au făcut generalizări pripite asupra noastră, a tuturor. Nu Miorița este dăunătoare, ci dăunătoare sunt teoriile celor ce ne-au explicat-o anapoda. Teoriile anapoda au fost dominante și au eclipsat teoriile care au înțeles-o așa cum o gândiseră străbunii.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, cum au crezut unii cercetători științifici, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Ciobanul din Miorița nu poate fi o persoană concretă, cum au crezut unii, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, așa cum au spus alții, dar nu au fost luați în seamă. Am clasificat 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– cel mai adesea, verbul e la condițional (dacă o fi să mor) – omorul nu a avut loc,

– alteori, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În acestea, el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

În multe variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Mulți au crezut că lege are sens juridic și că ar fi vorba de o acțiune cu caracter juridic, o crimă pentru jaf sau din alte motive economice ori din invidie. Orice dicționar român explicativ spune că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Legea ciobanilor menționată în Miorița nicidecum nu se poate referi la relații sociale, ci reglează relația omului cu divinitatea, adică cu întreaga natură, în care ciobanii arhaici vedeau divinitățile lor.

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015, așezate în cerc, ceea ce sugerează o semnificație ritualică. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual religios cu aspect teatral poate cineva să fie ucis de trei ori. În Miorița uciderea este părelnică și simbolică, nu adevărată.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer. În alte variante, ciobanul e căutat de o fată ce apare pe munte. Ea poartă simboluri solare, reprezintă o divinitate a naturii și nu poate fi o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede el, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?” →

Vavila POPOVICI: ,,Extratereștrii” printre noi?

„Omul încă este la fel cum a fost: brutal, violent, agresiv, avid, competitiv. Și… a construit o societate după aceste trăsături.” – Krishnamurti

Nu știu câți extratereștri sunt printre noi și dacă chiar sunt, dar sunt sigură acum, mai mult ca oricând, că planeta este populată de oameni și „neoameni”. Mă îndreptățește să afirm aceasta și după spusele unui filozof italian: „Omul este om întrucât se face om”. Afirmația aceasta ne face să deschidem ochii și să vedem că întreaga viață morală și spirituală a omului trebuie considerată un act care se împlinește continuu și nu e niciodată împlinit cu desăvârșire. Dar, omul se străduiește să ajungă cât mai aproape de dumnezeire, adică de dreptate și adevăr. Fiecare dintre noi ar trebui să-și dorească a fi un om cinstit, înțelept, blând, lipsit de răutate, agresivitate, sau cel puțin să-și poată înfrâna sentimentele urâte, dacă le are, pentru binele lui și a celor din jurul lui, al societății în care trăiește.

Agresivitatea este un comportament distructiv, care provoacă daune materiale, morale, psihice. Poate viza obiecte (casa, mașina etc.), dar poate viza și ființa umană (individul, grupul, etnia etc.) sau ambele. La polul opus se află „comportament prosocial” care implică toleranța, cooperarea, ajutorul, echilibrul.

Formele de manifestare ale agresivității pot fi războaiele, crimele, jafurile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, anumite forme de vătămare corporală etc.

Oamenii de știință austrieci Sigmund Freud (1856-1939) și Konrad Lorenz (1903–1989) au susținut că Agresivitatea este înnăscută, că oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți și de a agresa, însă, acest comportament poate fi înlăturat prin educare. Se mai afirmă că Agresivitatea este un răspuns la frustrare sau că poate fi un comportament social învățat.

Omul cu un comportament normal este cel care clădește, creează, iubește, se îngrijește pe el, și la rândul său îngrijește pe alți oameni, copii, familia sa, animale, natura care îi este lăsată în grijă de Divinitate. El se educă în școli, din mediu în care trăiește, ajunge la rândul său să educe pe alții, în acest mod omul crește, se dezvoltă din punct de vedere spiritual. Contează moralitatea individului, moralitatea societății în care trăiește și cea pe care o pregătește – pentru el, dar și pentru urmașii lui. Înțeleptul grec Socrate spunea: „A trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”; „În nici o împrejurare nu trebuie să săvârșim o nedreptate”.

Omul poate înșela așteptările celorlalți și aceasta se întâmplă ori de câte ori, liber fiind în alegere, merge pe o cale greșită, imorală, stânjenitoare pentru alții, pentru oamenii morali. Aici intervine rațiunea omului, modul de a judeca și a vedea că atitudinea sa poate împiedica civilizația, pentru a cărei creștere oamenii se străduiesc a aplica diferite metode de cunoaștere. În general, efectele negative ale naturii noastre umane trebuie combătute prin cele două instrumente pe care societatea modernă ni le pune la dispoziție, anume educația și legislația.

Progresul spiritual al lumii contează mai mult decât cel material. Măcar omul să realizeze că progresul spiritual este ca o platformă pe care trebuie să se sprijine progresul material, pentru a beneficia întreaga societate de realizări. Nu în mod egal, fiindcă aceasta este o utopie, dar pe cât posibil mai intens. Omul devine om – progresiv, prin forțele proprii în primul rând, dar și prin recunoașterea și respectarea legilor, ceea ce înseamnă a te supune lor, întrucât ele coincid cu legea pe care omul singur și-o impune, sau mai precis, ar trebui să coincidă. De asemenea să fie recunoscut și dreptul de a fi judecat. Dacă există carențe în acest domeniu, ele se pot remedia.

Și fiindcă am pomenit mai sus de înțeleptul, atenianul Socrate, amintesc și faptul că fiind condamnat la moarte, a avut posibilitatea de a fugi din Atena, după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn.

Ceea ce s-a întâmplat în aceste zile în America, n-am putut să-mi imaginez cândva că s-ar putea întâmpla. Prea mulți sunt oamenii civilizați, altruiști și iubitori de țară în America, țară care a dovedit a fi, locaș al generozității spirituale. Prea mulți oameni cu adevărat oameni am întâlnit, cu emoții puternice, sentimente frumoase, precum respectul, iubirea, hărnicia etc. De unde au apărut acești neoameni, agresivi, distrugători? Și mai apoi, cum să ceri desființarea Poliției, organ armat al administrației publice, instituit prin lege?

Continue reading „Vavila POPOVICI: ,,Extratereștrii” printre noi?” →

Mircea Radu IACOBAN: Covid contra carte

Cui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid-19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”, Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.).

La Iași, două astfel de evenimente firesc îngemănate le-a despărțit brutal pârdalnicul Covid: dacă Editura „Junimea” a apucat să-și marcheze semicentenarul chiar în pragul Stării de urgență (acum este nevoită să-și întâmpină colaboratorii cu termometru-pistol la intrare și semnătură olografă pe-o fișă individuală!), apariția numărului 100 al Colecției „Eminesciana” a rămas să fie marcat după decretarea noului val de „relaxare”, următor redeschiderii teraselor, școlilor private („after”… dar după care „school”, că-s toate închise?), parcurilor și cimitirelor, spre a putea fi puse în cuvenita valoare semnificațiile acestei unice și remarcabile edificări culturale. Dincolo de faptul că-i singura colecție editorială ce a rezistat neștirbită după 1989, rămâne îndreptățită speranța că acest adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu se poate dovedi mai trainic decât marmura și bronzul!

O mini-bibliotecă, dedicată în exclusivitate celor mai importante studii consacrate operei și vieții poetului, va putea fi accesată în veac și peste veac! Când am înființat-o, în 1974, urma să poarte titlul „Eminescu”; o sugestie provenită din redacție a propus titulatura mai inspirată „Eminesciana”, care avea să rămână și să impună această necesară adunare a contribuțiilor esențiale într-un sumar-tezaur care tinde către să se apropie cine știe când, poate niciodată, de exhaustivitate. Primele patru numere le-am „gospodărit” în redacție, după care s-a vădit necesitatea apelării la un ordonator și coordonator al întregului demers întru Eminescu. Acesta a fost, fericit ales, universitarul Mihai Drăgan. După decesul lui, în 1993 (merită recitită cartea Magdei Ursache „Universitatea care ucide”), cealaltă jumătate a colecției a revenit în coordonarea redacțională.

Continue reading „Mircea Radu IACOBAN: Covid contra carte” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)

Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…

Cu toții avem bunici, sau am avut bunici care au trecut la Domnul, și pe finalul vieții au trebuit să îndure aceste slăbiri sau pierderi ale memoriei… Uneori în forme mai acute: Alzheimer, demență etc. În popor se mai spune: „Le-a luat Dumnezeu mințile…”. Și cu acest gând trist ni se pare că am „clasat dosarul, și că am acceptat asta ca pe una din absurditățile lui Dumnezeu…

Dar oare, așa să fie…?

O, oare ia Dumnezeu „mințile” fără să știe ce face?! Oare se clinteste „un fir de păr” din capul nostru fără să știe Dragostea lui Dumnezeu de asta…? Dacă o vrabie nu cade din cuib fără știrea lui Dumnezeu, cum credem noi că un bătrân al nostru – bunic sau bunică – trăiește ceva fără știrea lui Dumnezeu?

Să cercetăm bine această „știre” iubitoare a lui Dumnezeu despre bunicii noștri. Despre memoria și ființa lor aparent pierdută… Să ne gândim ce înseamnă amnezia bătrânilor pentru noi, care o socotim „teribilă” și ce înseamnă pentru Dumnezeu. Căci la Dumnezeu niciun gând nu este „teribil” și niciun gând nu este tragic. Dumnezeu face tot ce face din iubire. Ele sunt „teribile” numai pentru voia noastră și pentru iubirea de sine. Pentru un destin pe care ni l-am planificat, într-un fel confortabil, pe pământ.

Așadar, ce vrea Dragostea lui Dumnezeu de la „mințile răpite” ale bunicilor noștri…?

O, răspunsul e mai presus de închipuire…!

Dumnezeu îi invită pe bătrânii noștri să devină „familiarii” lumii Lui! Și să descopere lumea plină de „necunoscuți” ai Lui.

Adică, Dumnezeu îi invită să guste anticipat acea viață fără „copii”, fără „nepoți” din Cer, când toți redevenim copiii lui Dumnezeu și atât. Și frați între noi. Îi cheamă să descopere lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, de oameni ai Lui, mai întâi, pe care i-a adus pe lume ca „fii” ai cuiva, ca „frați” ai cuiva. Îi aduce la o lege mai înaltă a firii, când le dă șansa, într-un fel, să se nască din nou sub Cer. Să fie fără mamă, fără tată, ca dreptul Melchisedec din Vechiul Testament, copiii ai întregii umanități a lui Dumnezeu. Și ai Bisericii! Și prin asta, cu atât mai mult… ai noștri. Le dă vocația să fie, anticipat, ceea ce vor fi pentru totdeauna în Împărăție. Familiarii lui Dumnezeu.

Și unde e măreția Tainei…?

Măreția e în faptul că bunicul meu devine „neobișnuitul” meu. Și familiarul lui Dumnezeu. Iar eu, dacă mă împac cu voia lui Dumnezeu, și cu Dragostea lui pentru bunicul meu, voi primi cu drag să fie „neobișnuitul” meu… Pentru că Dumnezeu știe ce face. El ia „mințile” ca să-l rupă pe bunicul meu din familiaritatea „obișnuită” cu mine, de fiecare zi. Ca să-i descopere o nouă familiaritate, aceea după legăturile din Cer.

Și dacă-i așa, nu mă supăr să-l pierd pe bunicul „meu”, dacă asta îl face mai mult „familiarul” lui Dumnezeu. Și nu voi căuta să-l obosesc și să-i amintesc în fiecare zi: „Vezi că eu sunt nepotul tău…”. Nu voi relua drama apartenenței pierdute în fiecare zi. Ci-l voi liniști, îl voi încredința că lumea e plină de „cunoscuții” lui Dumnezeu. Că eu însumi sunt un „nepot” al lui Dumnezeu și nu-mi mai amintesc cine sunt bunicii mei… Că mă simt și eu un „necunoscut” al lui Dumnezeu, fără „rude”, dar… familiar tuturor. Și așa am inimă de călugăr, și „bunicul” meu își descoperă inima de călugăr, adică de om al umanității întregi. Și ce poate fi mai dumnezeiesc decât asta…?

Exact pentru oamenii „deconectati” de la memoria lumii e cuvântul superb din Pateric, al lui Avva Alonie: „Dacă nu va zice omul în inima sa – Eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu – nu va avea odihnă…”. Adică omul care se vede rudă cu toți, tocmai pentru că și-a lăsat „mamă” și „tată” ca să-i redea lui Dumnezeu. Și care descoperă aparenta „singurătate” a lumii ca plină de „familiarii” lui Dumnezeu. Și atunci pământul întreg devine plin de cunoscuți în Domnul. Așa ajungem, lăsând „memoria” rudelor după trup, să împlinim cuvântul Mântuitorului: „Să nu iubești pe mama, tată, soră, frate, mai mult ca pe Dumnezeu”. Așa ajungem să-i primim înapoi pe toți cei „pierduti” ai noștri, ca „găsiți” ai Lui! Și pentru asta nu trebuie să mergi la mănăstire. Ci doar să ți-i „exersezi” pe cei dragi, în fiecare zi, ca „necunoscuți” ai Lui…

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MUNTELE şi muşuroiul – distinsului Român Alexandru Nemoianu

„Acolo, departe, în singurătatea munţilor şi a

codrilor, m-am regăsit şi mi-am purificat viaţa.”

(Petru C. Baciu)

„Ca şi pildele fără autor şi fără de vîrstă,

acestea îşi află locul între alcătuirile ieşite

de la sine din tainele fără istorie, precum

pădurile de brazi ale munţilor Carpaţi.”

(Artur GABRIEL Silvestri)

MUNTELE – taină de foc, suiş mistic, cetate de neclintit, cu cărărui temerare, cu ascunzişuri prăpăstioase, flămând de cer, însetat de pământ, anotimp al veşniciei înveşmântat în brocartul tinereţii şi-n hlamida albă a înţelepciunii, cu pietre răsfirate sub luciul soarelui-bijutier, ca nişte turme geto-dace de mioare, înmărmurite de versantul de deasupra unde luceferii ard de veghe sub sumanul-smarald al brazilor temerari. Pe vârfurile cu frunţi eminesciene se aşterne drumul strămoşesc şi dorul lui care ne poartă. Din mreji de lună s-au ţesut poveşti de basm, picurând pe aceste admirabile creste, odrăslind generaţiilor mari, miracolele serafice ale Neamului dac.

Miracolul acesta divin de brazi şi de fagi, de rocă, de capre, de vulturi, de iarbă, de mioare, de flori, de pietre, de apă, de peşti, de soare, de cocoşi, de nouri, întrupat într-o perfecţiune sublimă conferă sufletului mistic simfonia unei armonii celeste.

Frunţile Carpatice care au primit doar binecuvântarea înaltului cer, sărutul nourilor, lacrimile ploilor, semeţilor condori, neastâmpărului fascinant al caprelor negre, dansul cocoşului de munte şi avântul partizanilor îndrăzneţi, primeau surâsul soarelui, punând în lumină prospeţimea veşnicilor munţi, ca-n Ziua cea dintâi a Făpturii.

Muşuroiul, nu cel al cucernicelor, admirabilelor şi harnicelor furnici, ci celălalt al individualităţii, al egoismului, al insului autonom, al neîmplinirii ce s-a adăugat pe sine neputinţei sale, clădit pe truda monahală şi meritul smeritelor termite literare…

Muntele – Alexandru Nemoianu, un pisc al culturii dacoromâne-universale.

MUNTELE şi muşuroiul

(Fabulă)

Muntele cel ’nalt privea regal în zare,

Adeseori îşi spuse că visu-i s-a-mplinit,

Menirea lui cerească-i de veghe la hotare,

Cu emineasca-i frunte se-atinge de zenit.

Un soare i se aşează pe verdele greu umăr,

Râu tainic se revarsă de-apururi fără maluri,

Îi plac creaţiile gândirii, întinse fără număr…

Şi Lacul Codrilor albaşti fără valuri…

Pe creste îl sărută tot cerul lui cu stele,

Cocoşii de munte vestesc nopţii-nstelate

Că marele Zamolxis trăieşte printre ele,

Cu toţi copiii Daciei în sfere luminate.

Dintr-o aspră frământare zbuciumată,

Din aluviuni, şuvoaie, cioburi şi noroi,

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MUNTELE şi muşuroiul – distinsului Român Alexandru Nemoianu” →

Constanța Abalașei-Donosă: Viața ca o punte sau Punte pentru o viață

Recent, am avut plăcuta surpriză să citesc două cărți de același autor; Titina Nica-Țene, care deopotrivă, este și poetă și prozatoare. Cărțile se numesc; Scaunul Harului, editată în anul 2009 și Viața ca o punte, editată în anul 2011. Ambele au aceiași editură; „Semănătorul” – Editura online.

Între cele două, am preferat-o pe Viața ca o punte, fiindcă este editată mai recent.

Titina Nica -Țene, își începe scurtele sale proze din „ Viața ca o punte”, printr-un motto, extrem de sugestiv din Vechiul Testament: „Domnul a zis lui Iousa: ia 12 bărbați din popor, din mijlocul Iordanului (…) 12 pietre (…) pentru ca acestea să fie un semn de aducere aminte în mijlocul nostru.„

După ce vei citi primele două – trei proze din această carete vei spune : sunt simple ! Da. Sunt simple și pline de autenticitate. Cu eleganța vocabularului strămoșesc și cu o sinceritate pură din lăuntrul său, Titina Nica-Țene, ne împărtășește rând pe rând din toate tainele copilăriei până în prezent, fără a nu pune în umbră situația materială a familiei sale, precum și a oamenilor locurilor în care se zbăteau zi de zi, prin anii de după 1940.

Născută într-o zi de vară, în iulie 1944, într-un sat rătăcit prin județul Vâlcea, află mult mai multe de la tatăl său “om cu ceva carte“, despre sărăcia locurilor, despre munca câmpului pentru ai întreține pe cei încă 7 frați ai săi. Dacă părinții munceau din greu câmpul pe arșița soarelui, în colbul de praf sau noroaele în care rămâneai încremenit pe timpul ploii, copii rămași acasă, știau ce au de făcut în ograda lor cu chibzuința și cumpătul primit de la părinți.

Citind fiecare mică proză : Curca, Dracu-n farfurie, Cântecul sapelor, Furtuna, Prima zi de școală, Curcanul, Gâștele, Stafiile, Îngerii în vis …m-am ospătat cu atâtea frânturi de peisaj din micul sat Ușurei, așezat pe malul râului Beica, unde Titina alături de ceilalți copii, ascultau cântecul broaștelor, țârâitul greierilor și țânțărimii; unde spuneau povești și se jucau de uitau de păscutul vacilor ce le aveau în grijă, uitau și de foame și de sete.

M-am ospătat din toate povestirile ca și atunci când în ziua de Sf. Crăciun, după ce făceau câteva milostenii pentru cei morți, serveau prânzul Sf.Crăciun, la masa cea mare, lucru care se întâmpla numai la Sfintele Sărbători: Nașterea Domnului și Sfânta Înviere.

Văzute prin lumina lăuntrică a ochiului de copil, toate aceste povestiri în întregime, depășesc simplismul, luând alte valori de greutate din tot ce este scris : datina și spiritual oamenilor și locurilor.
Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Viața ca o punte sau Punte pentru o viață” →

Daniel IONIȚĂ: Cine decide dacă budinca-i bună? / Who decides if the pudding is good?

Criza curentă (Covid19/SARS2) aduce în atenție, pentru mine cel puțin, problema referitoare la poziția științei și a oamenilor de știință în relație cu influența lor asupra felului în care funcționează societatea. Problema este, în opinia mea, că oamenii de știință sunt priviți de mulți ca fiind arbitri finali ai „adevărului” – ergo, capabil, deasupra tuturor celorlalți, să decidă în privința hotărârilor de politică practică afectând societatea. Sunt de părere că acesta este un fel de gândire și practică defectuos, și chiar periculos.

Nu cred că știința, și oamenii de știință trebuie să funcționeze la nivel strategic. Rolul lor ar trebui să rămână la nivelul operațional, tactic cel mult. Voi folosi analogia democrației – un fenomen din ce în ce mai rar, din păcate… Ca o paranteză, după cum spunea Winston Churchill, democrația este cea mai proastă/ineficientă formă de guvernare… asta până când începi s-o compari cu toate celelalte!

Cum funcționează o democrație… funcțională? Are ea la vârf, la putere, ca diriguitori ultimi, strategici, ca dătători de legi etc – specialiști? Oameni de știință? Nu. Dătătorii de legi și decizii finale, strategice, sunt politicienii (parlamentari, senatori, miniștrii, prim miniștrii, regi, regine – amatori, dacă vreți, ne specialiști, „laici”. Ei sunt reprezentanții cetățenilor obișnuiți, ca mine și ca tine. Eu formulează și votează legile, decidi politica de aplicare a lor în practică. Sigur, sub ei, și în serviciul lor, pot funcționa grupuri de specialiști, de oameni de știință – dar rolul lor este de consilieri tehnici, sau de implementatori – aceștia NU iau deciziile finale, strategice.

Deciziile importante, strategice, politice (etimologia fiind „polis”/cetate – cetățeni), sunt luate pe baze largi, și nu numai pe baze științifice, care ramân din necesitate înguste.
De ce? Fiindcă deciziile strategice, de politică aplicată, trebuie să țină seamă de multe elemente, de numeroase variabile ce depășesc cu mult cardul îngust, științific – pentru a afecta ( pozitiv, se speră) cea mai larga proporție posibilă din numărul cetățenilor. Pentru a realiza acest lucru, politicienii trebuie să facă continuu compromisuri (un lucru important) intre diferite variabile – spre exemplu timpul (fiindcă pot exista diferențe între efectul pe termen scurt, mediu, sau lung al unei hotărâri), sau diferitele grupuri de interese (spre exemplu angajații și angajatorii, cei din domeniul public sau privat etc), sau problemele internaționale prezente care pot afecta o hotărâre politică internă etc etc etc etc. (De aceea nici o hotărâre politică nu poate fi perfectă, și nici nu trebuie să ne așteptăm la această utopie).

Dar reîntorcându-ne la oile noastre – concluzia este că o hotărâre politica nu poate fi luată numai be baze științifice, pe opiniile specialiștilor. Ei sunt numai unul din elementele care influențează și modelează hotărârea, dar nu singurul – atunci când politicieni trebuie să ia decizii. Nu este de domeniul oamenilor de știință ca sa ia în considerație toate aceste variabile complexe, interactive, care pot afecta o decizie asupra societății în general, sau a unui segment din ea. Am dat doua-trei exemple de asemenea variabile (care sunt dincolo de domeniul specialiștilor) dar numărul lor poate fi mult mai mare.

Deci… arbitrul final al „adevărului în acțiune” (exemplul dat, fiind cel al politicilor), sunt laicii – oameni de rând, politicieni, parlamentari, regi, regine. Nu specialiștii, sau oamenii de știință, care rămân un element important în luarea deciziilor, dar doar UNUL din posibilele elemente. Și e normal să fie așa. Unele state au făcut experimente, aducând pentru o perioadă grupuri la putere, în poziții stratecige, grupuri de „tehnocrați”. In cel mai bun scenariu, aceștia au funcționat aproape la fel de bine precum politicienii adevărați (laicii), dar de multe ori au funcționat mult mai deficitar.

Acest fenomen – de a nu pune neparat știința în rolul de arbitru ale cărui hotărâri sunt fără drept de apel – ar trebui aplicat la viață în general. NU vreau să diminuezi importanța științei. Ci să atrag atenția că în ultima vreme (câteva decade) a fost pusă pe locul hotărâtor, strategic, ca ultm arbitru al adevărului. Dumnezeu a murit (cum a spus Nietzsche) iar locul lui a fost ocupat de știință. Oamenii de știință sunt acum marii preoți ai noii religii.

În loc să rămână în rol operațional/tactic, științei i-a fost pus pe tavă rolul strategic. Ori, cum am argumentat, ea nu este echpată să țină seamă de complexitatea vieții și comportamentului uman individual, ca societate, țări, și omenire în general. Nu are modalitatea de a analiza coerent toate aceste variabile. Nu este echipată pentru așa ceva.

Se asumă, în mod greșit, că știința, și oamenii de știință – pot răspunde oricărei întrebări, și sunt repozitorii cunoștiințelor finale, și de netăgăduit IN ORICE DOMENIU. Argumentul meu este că există domenii pe care știința nu le poate acoperi (arta, filozofi, întrebările existențiale fundamentale etc, sunt doar câteva exemple).

Dar substratul începutului acestor probleme – care a dus la această lipsă de echilibru în favoarea științei, este mult mai complex. Nu îl voi aborda acum. Dacă ați citit până aici, vă veți întreba care-i legătura acestui eseu cu titlul lui? Nu știu nici eu. Poate este doar o refulare a subconștientului meu, dar asta e doar o bănuială.

***

WHO DECIDES IF THE PUDDING IS GOOD?

The current Covid19/SARS2 crisis has brought into focus, for me at least, the conundrum regarding the position of science and scientists in relation to how society functions or should function. The problem is, in my view, that scientists are viewed, by many, as the ultimate arbiters of „truth” – and therefore the ones capable, above everybody else, to determine public policy. I believe this is very flawed thinking, and ultimately can be dangerous.

I do not think that science and scientists should function at a strategic level. Their role should be pitched at the operational or, at most, tactical level. I will use the analogy of a functioning democracy (an increasingly rare phenomenon, sadly). As an aside, when considered on its own, democracy as a concept and practice is – as Winston Churchill aptly put it – a very inefficient way of governing. But it looks suddenly far better (it is the best in fact) when compared with any other form of government!

How does a functioning democracy… function? Does it have in charge, as ultimate strategic decision makers and lawmakers, broadly speaking, specialists? Scientists? No. The ultimate law and decision makers are politicians, most of which are “lay people”. They are the representatives, proxies, of ordinary citizens, you and me – be it as parliamentarians and senators (formulating and passing laws) or as ministers of different departments, as executives, dispensing policy in a practical manner. Sure, under them may function some groups of specialists, scientists in their various domains, which act as either advisers or even implementers – but NOT as ultimate decision makers. The decisions are formed and formulated as policy – meaning on a political (meaning broader reasoning) basis, not purely on a scientific basis (which will necessarily remain narrow). The term polis (etymology for politics) stand for city – citizens, ordinary people. In other words the policies are meant to focus first and foremost on the interest of the broadest possible segment of citizens. To achieve this (which it will never do perfectly), it needs to always compromise and do trade-offs – be it in terms of time (short vs long terms, for example), implications and links to other policies, effect on different interest groups and complex criteria on how to grade this, international issues possibly interfering with the effect of the policy etc etc etc etc. (this is WHY policy will never function perfectly, nor should it be expected to).

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Cine decide dacă budinca-i bună? / Who decides if the pudding is good?” →

Cornel T. DURGHEU: Drumul omului

Motto:

„A începe de la noi înșine;

iată singurul lucru care contează”

(autorul)

„Non multa, sed multum”. „Viața omului se obiectivează prin „produsele” activității sale, în funcție de obiectivele majore propuse”. Nicio întâmplare, nicio întâlnire, nicio rânduială împreună cu semenii nu este întâmplătoare. Totul conține o esență spirituală „secretă”- ii putem spune Divina, care are nevoie de noi pentru a ajunge la forma sa perfectă. Contactul nostru cu lumea, respirația citadină comună, întâmplările dintr-un perimetru vizual trăit în comun, sunt încercări care se leagă vital printr-un „Fir nevăzut” al destinului comun. Întâlnirile dintre cetățenii unei obști care determinâ o metamorfoză inedită a evenimentelor particulare petrecute în comun, ajungându-se la realizarea unor lucrări care dau un sens unic calității relațiilor interumane, spirituale, sociale, etc. dezvăluie enigma apariției punctelor de comunicare si comuniune între indivizi diferiți ca pregătire profesională sau intelectuală, stare socială sau culturală diversificata, ele fiind determinante pentru schimbarea in bine a relațiilor identitare.

Stabilirea pur şi simplu a unui program, al unui fenomen comunicativ firesc, de-a promova atât cât e posibil într-o construcție civilizată comună, slujiți de elasticitatea minții și o voință umană majoră, printr-o judecată corectă, o gândire sau acțiune comună nediscriminatorie înlesnind relații normale între semeni, mai ales între cei asociați sau animați, de împlinirea acelorași idealuri, obiective sau scopuri predestinate de viață superioară, este indispensabilă. Pentru o astfel de țintă e nevoie a dezvolta omului vocația libertății de gândire, de trăire, schimbarea de paradigmă, cum ar spune filosoful, nu a blocării umane, uneori impunând cu bună știință „tradiția” ca argument al supunerii sau umilirii.

În decursul timpului, Bihorul, cu precădere Oradea, s-au impus în conștiința noastră, ca importante și prestigioase spaţii de tradiție istorică și spirituală, aici la intersecția unor zone de interferențe culturale variate, ca un spațiu cosmopolit, plurietnic și pluriconfesional. Atestat cu aproape o mie de ani în urmă, aşezare binecuvântată într-o vatră strămoşească geto-dacica, Oradea a cunoscut o înflorire culturală deosebită începând cu secolul al XV-lea datorită legăturilor spitituale ale Episcopiei Catolice cu Roma. În context Oradea este numit de umaniștii florentini drept „Oraşul Fericit”, – „Civitas Felix”, fiind beneficiarul influențelor umaniste ale Renașterii şi a civilizaţiilor vest-europene.

Puternică Cetate Medievală din Oradea a fost ridicată între anii 1570-1618, Cetate Bastionară de formă pentagonală, construită în Europa Centrală în stilul Renașterii Italiene și păstrată cel mai bine, până în vremurile noastre.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Oradea și-a menținut caracterul rafinat cosmopolit, beneficiind de prezența și activitatea unor intelectuali prestigioși formați la Înaltele Școli din București, Viena sau Budapesta, aceștia facilitând printr-o efervescentă activitate creatoare și atmosferă culturală elevată, deschiderea societății locale către o admirabilă apropiere și amplitudine socială între cetăţenii de diferite etnii şi confesiuni spirituale. Stau mărturie relațiile armonioase de civilizație comună în comunitatea orădeană în decursul timpului, cu anumite excepții sporadice, momente mai puţin semnificative dar neşterse din memoria colectivă, determinate și influențate de distructivele conflicte armate mondiale. Am subliniat, a Oradiei nu a Bihorului! Totul spre cinstea și lauda comunității orădene.

Povestea locului de după Primul Război Mondial, mă obligă a face o discretă „sesizare” între viaţă urbană, culturala specială a oraşului Oradea şi ceea ce se întâmpla în localităţile Ţinutului Bihor cu satele şi comunele sale înfloritoare în plină expansiune socială şi economică, păstrătoare de datini şi obiceiuri tradiţionale, netulburate de incluziunea etnică şi socială fertila prin apariţia aşa ziselor „sate noi”. Sunt de menţionat în acest sens şi unele oraşele ale acelor timpuri prin dezvoltarea unor „cartiere noi”, moştenitoarele şi beneficiarele unor prestigioase prosperităţi economice, culturale dar şi Instituţionale – şcoli, bănci, instituţii juridice, obiective culturale, s.a., precum; Beiuş, Salonta, Aleşd sau Marghita, obiective care au dat acestor aşezări o notă cultural-administrativa distinctă şi civilizată. O „construcţie” de amploare benefică social şi economic populaţiei bihorene, în perioada interbelică pe a cărei structura de civilizaţie socială şi culturală s-au „dezvoltat” în anii de „democraţie comunistă” ce au urmat, brutalele şi distructivele procese „reformatoare” în spirit bolşevic.

„Exista două lucruri infinite: infinitul şi prostia umană, dar nu sunt prea sigur de prima, de-a doua DA” – Albert Einstein.

Comunismul s-a prăbuşit în România în anul 1989. Evenimentele care au urmat, tulburi şi de loc prielnice mediului politic sănătos, au lăsat regretabile „urme” cu impact devastator, întregului climat spiritual şi nu numai, vizibil până astăzi în întreaga societate românească. Bihorul, Oradea cu toate excepţiile sale a trăit în aceleaşi spaţii culturale şi sociale imprevizibile sub influenţa unor condiţii politice multipolare nefericite, dar mai puţin malefice.

Fără a întâmpina vreo împrejurare potrivnică, Cetatea Medievală din Oradea, devine din toamnă anului 1996 sediul FACULTĂȚII de ARTE VIZUALE din Oradea. Stabilirea aici a Instituției Academice a fost un moment esențial pentru EVOLUȚIA Culturii și a învățământului artistic orădean în deceniile următoare, favorizând formarea unor generații militante de intelectuali și specialiști în domeniul artelor vizuale, al Istoriei și Teoriei Artei, al artelor muzicale şi teatrului.

Continue reading „Cornel T. DURGHEU: Drumul omului” →

Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere

George Călinescu , s-a născut 19 iunie 1899, în București, a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). S-a afirmat și ca scriitori (Enigma Otiliei, Arca lui Noe, Cartea nunții etc)

Redăm mai jos etapele principale care au jalonat viața acestui mare cărturar.
Pe 19 iunie se naşte, la Spitalul Filantropia din Bucureşti, Gheorghe Vişan, cel care avea să devină cunoscut ca George Călinescu, fiul Mariei Vişan şi al lui Tache Căpitănescu.

1907 — La 17 martie soţii Constantin şi Maria Călinescu, născută Căpitănescu, îl adoptă pe Gheorghe Vişan, elev în clasa a doua primară. Familia se află la Iaşi. În acelaşi an moare tatăl adoptiv.

Primele două clase primare le face la Iaşi, la Colegiul Carol I.

1908 — În iunie, Maria Călinescu se mută la Bucureşti, în casa surorilor sale.

1910-1914 — Urmează gimnaziul „Dimitrie Cantemir”.

1914-1916 — Urmează secţia modernă a Liceului „Gh. Lazar”.

1916-1917 — Se refugiază la Iaşi, unde face în particular ultima clasă de liceu.

1918 — În octombrie trece bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală.

1919 — Trimite primele versuri la „Sburătorul”. În octombrie se înscrie la Facultatea de filozofie şi litere, secţia filologie modernă a Universităţii din Bucureşti, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultăţii.

1920 — Urmează cursurile de literatură română ţinute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaşte pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limba şi literatura italiană a universităţii bucureştene.

Se angajează ca paleograf şi bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului. Îşi dă demisia din postul de subbibliotecar. Debutează în publicistică în paginile ziarului „Dimineaţa”.

1921 — Semnează în revista „Roma” traducerea nuvelei Nastagio degli onesti din Decameronul lui Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.

1923 — Apare romanul lui Giovanni Papini Un uomo finito, tradus de George Călinescu, cu o prefaţă a autorului, scrisă pentru această traducere.

Îşi trece examenul de licenţă şi devine profesor suplinitor la liceele „Gh. Şincai” şi „Matei Basarab” din Capitală. Renunţă la postul de arhivar.

1924 — Redactează, scriindu-le de fapt, numerele pe ianuarie, martie, iunie-iulie şi august ale revistei „Roma”.

Promovează examenul de capacitate la limbile italiană şi română şi devine profesor la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, prin ordin ministerial.

Obţine concediu de studii şi o bursă de doi ani pentru Şcoala Română din Roma, pe atunci de arheologie şi istorie. Frecventează biblioteca şcolii, a institutului De propaganda fide şi a Vaticanului. Ascultă cursurile lui Adolfo Venturi şi va vizita muzeele Renaşterii.

1925 — Publică în revista „Diplomatarium italicum” studiul Alcuni missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII, studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu „Libreria di seienze e lettere” din Roma.

1926 — Se întoarce în ţară, unde este detaşat ca profesor de limba şi literatura italiană, la Liceul „Gh. Şincai” din Capitală. Frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu şi debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia Nova mihi apparuit Beatrix.

1927 — Îşi extinde colaborarea la diverse publicaţii: „Vremea” lui I. Valerian (unde scrie până în 1929, apoi, sporadic, în 1932 şi 1933), „Sinteza” (unde începe polemica cu Eugen Lovinescu, dusă intermitent, până la moartea acestuia, în diverse publicaţii), „Gândirea” (unde publică neregulat până în 1929), „Politica” (accidental, dar revine şi în 1928).

1928 — Colaborează la „Universul literar”, condus de Camil Petrescu, la revista „Opoziţia”, preia cronica literară a „Vieţii literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusă de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Şoimaru şi Şerban Cioculescu. Îşi ia în primire postul de la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, dar vine lunar în Bucureşti.

1929 — Se căsătoreşte cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion şi a Elisabetei Trifu din Bucureşti. Locuieşte până la sfârşitul anului la Timişoara. Este detaşat la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Capitală.

Colaborează cu studiul Valachia şi Moldavia în vechile periple italiene la volumul colectiv Omagiu lui Ramiro Ortiz.

1930 — Se transferă la catedra de italiană de la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Bucureşti.

Redactează revista „Roma” (unde publică intens până în 1932), scoate revista „Capricorn”, două numere, unde foloseşte prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre Eugen Lovinescu, începe polemica cu „Gândirea”, colaborează întâmplător la „Vestul”.

Apare Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni în acelaşi „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu „Libreria di scienze e lettere” din Roma.

1931 — Este numit profesor titular de limba italiană în învăţământul secundar şi comercial din Bucureşti. Colaboreaza la „Adevărul literar şi artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viaţa românească”. Termină de scris Viaţa lui Mihai Eminescu şi începe s-o publice în foileton în ziarul „Mişcarea”.

1932 — Colaborează regulat la „Adevărul literar şi artistic” (până în 1939). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar şi artistic” ca şi în „Viaţa românească”, „România literară”. Tot în „România literară” publică un prim capitol al romanului intitulat iniţial Ursitoarele, numit ulterior Cartea nunţii. Apare Viaţa lui Mihai Eminescu.

La propunerea lui Garabet Ibraileanu este numit codirector la „Viaţa românească”, alături de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obţinut de Mircea Eliade pentru romanul Maitreyi.

1933 — Apare ultimul foileton al romanului în „România literară”. Apare, la „Editura Adevărul”, Cartea nunţii.

Începe polemica cu Camil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar şi artistic”, Cronica mizantropului, pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 şi, mai rar, până la sfârşitul vieţii. Iniţiază apariţia bilunară a „Vieţii româneşti”. Aici, ca şi în „Adevărul literar şi artistic”, publică fragmente din Opera lui Mihai Eminescu. Apare ediţia a doua la Viaţa lui Mihai Eminescu. Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineaţa”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere” →

Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Brennus

Brennus a fost o căpetenie a tribului celt al Senonilor. El a înfrânt trupele Romei republicane la Allia, în 18 Iulie 390 I.d.Hr. În anul 387 I.d.Hr. el a condus trupele sale din Galia Cisalpină ,a atacat Roma, a capturat cea mai mare parte din oraș și a ținut orașul captiv câteva luni.

Senoni erau un trib celtic care s-au extins și în nordul Italiei de azi. În jur de 400 I.d.Hr. au pătruns în Umbria iar în 391 I.d.Hr. au invadat Etruria. O încercare de pacificare cu Roma a eșuat și Senonii au atacat Roma. În bătălia de la Allia (din 18 Iulie, 390 I.d.Hr.), cum spuneam, armata Romei a fost înfrântă și Senonii au pătruns în oraș. Ei au ocupat bună parte din oraș dar nu au reușit să ocupe Capitoliu. Conform legendei, gâștele sacre ale Iunonei au deșteptat din somn pe Marcus Manlius Capitolinus care a reușit să scape de ocupație Capitoliul, (De acolo provine și vorba,’gastele au salvat Roma”). Totuși, văzând bună parte din oraș ocupată, Romanii au căutat să cumpere pacea. Brennus, căpetenia Senonilor, a cerut o mie de livre de aur. La cântărirea aurului Senoni au adus greutăți măsluite și deci cereau mai mult aur decât fusese înțelegerea. La protestul Romanilor, Brennus a aruncat sabia sa pe deasupra și a exclamat; ’Vae Victis”, „vai de cei învinși. „Se spune că acest incident a amânat o vreme încheierea păcii. Timp suficient ca dictatorul Marcus Furius Camillus să adune trupe și să reînceapă lupta sub deviza; ”non auro, sed ferro recuperanda este patria” (nu aurul, ci fierul va redobândi patria). Celții au fost înfrânți iar Camillus a fost ovaționat drept “Pater Patriae”, Părintele Patriei. Oricum din întreg acest eveniment istoric, memorabil și repetitiv, a rămas conceptul, ”vae victis”, vai de cei învinși.

Este vorba faptul că cei înfrânți în război erau abuzați, persecutați, umiliți și asta în condițiile în care nu aveau putință de a protesta, învingătorii aveau și “dreptate”, și glorie, și pradă, după bunul lor plac. Această practică producea în chip inevitabil un ciclu de războaie ulterioare. Cei înfrânți așteptau până le venea la îndemână și apoi porneau războaie de “revanșa”. Violența genera altă violență și ciclul devenea tot mai nemilos, tot mai distrugător. Oamenii au fost și sunt incapabili să înțeleagă că răul și nedreptatea nu pot genera decât un rău și o nedreptate mai mare. Oamenii nu au putut și nu pot înțelege că ura va genera tot ura.

Este destul să ne uităm la istoria foarte apropiată.

Către sfârșitul celui de al doilea război mondial, pe măsură ce succesul militar al Aliaților devenea evident, limbajul rațiunii dispărea. Cuvintele despre “democratizare”, ”libertate”, ”stare de drept”, erau înlocuite cu făgăduințe și amenințări de răzbunare. Aceste făgăduințe au fost împlinite din plin.

Într-un manifest, de o cruzime obscenă, ”Ucide-l pe Neamț”, propagandistul sovietic ovrei Ilya Ehrenburg, îndemna pe soldații sovietici să distrugă totul în cale lor: orașe, sate, oameni. Ii îndemna să nu cruțe nici pruncii din pântecele mamelor lor și să ia ca pradă femeile germane. Toate aceste lucruri soldații sovietici le-au împlinit din plin!

Aliații “apuseni” nu au fost mai prejos. Soldații germani care li s-au predat au fost declarați”combatanți în captivitate”, un termen care nu a mai fost auzit!, și în consecință sute de mii de soldați au fost ținuți sub cerul liber, fără nici un fel de hrană sau asistență. Zeci de mii au murit și încă mai mulți au rămas grav bolnavi. În plus teritoriul Germaniei a fost măcelărit. Provincii întregi, Prusia Orientală, Silezia, Țara Sudetilor, au fost rupte din Germania și populația expulzată sau nimicită,zeci de milioane de oameni. Aceasta a fost cea mai mare operație de “curățire etnică” și genocid din istorie. O practică în care anglo-saxonii aveau o serioasă experiență. Mă refer la genocidul împotriva populației native din America de Nord. În același timp, chiar după constituirea Republicii Federale Germane, pământul german a rămas sub ocupație. Până în ziua de azi Germanii sunt supuși unei operații de spălare la creier de o intensitate fără precedent și sunt siliți să plătească “despăgubiri” gigantice către statul Israel, Ovreimea mondială și urmașilor Holocaustului, ajunși la a patra generație.

Aceleași lucruri s-au întâmplat în Japonia unde, în plus, forțele USA au folosit și arme nucleare, stabilind dubiosul record de a fi singura țară care a utilizat asemenea monstruozitate.

Dar această politică de tip canibalist este continuată de USA și astăzi.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Brennus” →