Vavila POPOVICI: Despre loialitate

„Loialitatea e bunul cel mai sfânt al inimii umane.” – Seneca

Cândva am scris un eseu despre recunoștință, ca fiind „miezul dragostei față de semenii noștri”, un sentiment de mulțumire însoțit de bucurie, un răspuns la primirea unui dar; o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți, având un conținut spiritual creștin. Ea redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoștinței ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni. La fel și loialitatea – însușirea celui care își îndeplinește cu cinste, onorabil mai spunem, obligațiile asumate: de a fi sincer, cinstit, leal, de a demonstra credință, devotament, fidelitate, sinceritate, statornicie.

Din această perspectivă loialitatea este mai mult decât un sentiment de recunoștință, fiindcă ea este de durată și mai mult decât aducătoare de avantaje. Este și ar trebui să fie pentru totdeauna un fapt existențial, menținându-și această funcție pe tot parcursul vieții.

Noțiunile de loialitate și onoare par să fie ignorate, dacă nu și uitate, pe când ne aruncăm în goana nebună a supraviețuirii, împroșcând cu noroi de câte ori putem – în dreapta și stânga noastră. Loialitatea presupune să-ți dovedești integritatea prin acțiuni cinstite față de o cauză, un proiect, prin așa numitele acte de bună credință. Mai mult decât atât, reprezintă asumarea și respectarea cu fidelitate a unor angajamente luate, iar celui care o face îi este cerut a fi caracterizat prin onestitate și probitate. Cu alte cuvinte individul să ofere ceea ce a promis, atunci când a fost numit într-o funcție, când i s-a dat ceva de înfăptuit. Să-și facă treaba cu devotament, nu din constrângere, să o facă în numele dreptății. Fiindcă, atunci când ne respectăm propria muncă, ne respectăm pe noi, ne respectăm colegii de muncă, respectăm superiorii, respectăm legile.

Te trezești la un moment dat cu un comportament lipsit de loialitate și de recunoștință, devenind trădător al bunelor sentimente de până atunci. Motivele pot fi mai multe, dar în locul trădării ai o cale mai onorabilă, cea a demisiei în momentul când conștiința ta se opune anumitor dispoziții, atitudini. Este retragerea (de bunăvoie) dintr-o funcție, dintr-o slujbă a unui angajat, acesta cerând să i se desfacă contractul de muncă. Orice salariat are dreptul să demisioneze dintr-un post, fără a fi nevoit să își motiveze decizia, angajatorul fiind obligat să accepte încetarea unilaterală a raportului de muncă.

Și-atunci, de ce, uneori, nu avem acest curaj, acest act onorabil al demisiei, ci ne lăsăm, în timp, „cumpărați”, fără să înțelegem ce se află în spatele acelui cost? De ce și cum îl uităm imediat pe cel care și-a demonstrat ajutorul, aprecierea față de noi?

De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”. Și viața, iată, ne dovedește că așa, se și poate întâmpla. Un alt gânditor și scriitor german spunea că este greu să-ți păstrezi fidelitatea față de principii în condiții de vivacitate a sentimentului și atunci se recurge la calea mai comodă „punând caracterul la adăpost prin împietrirea sentimentelor, fiind infinit mai ușor a fi lăsați în pace de un adversar dezarmat decât a stăpâni un dușman curajos și robust”. Era vorba de cele două instincte, cel senzorial și cel rațional.

Respectarea unor reguli și legi, se impune, regula fiind „o aproximație a realității, pe când legea reprezintă realitatea redusă nu la aproximație, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcăm în realitatea ce ne înconjoară, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele să ne poată fi folositoare.

Când ești plasat într-un loc, de exemplu, ai niște responsabilități, trebuie să ai o conduită pe care s-o urmezi conform regulilor și legilor cerute și de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obținut doar cu motivații raționale, adânc cunoscute, nicidecum prin lipsă de respect, ingratitudine sau trădare. Trebuie să porți recunoștință celor care te-au ajutat la un moment dat, superiorului tău, țării care te hrănește și te adăpostește, oricare ar fi ea. Sau… ești atât de preocupat de cariera ta, interesul tău, încât găsești că este bine să acționezi singur, într-un mod „original” pentru a obține o glorie și nu ai timp și nici prin cap nu ți-a trecut gândul recunoștinței, chiar dacă pentru scurt timp ai fost loial colectivului și superiorului tău.

Nemulțumirile întotdeauna pot fi discutate, cu fermitate și curaj. Dacă te arunci de unul singur fără să știi în ce ape adânci vei înota, ce vârtejuri te pot aștepta, îți poți distruge viața. Prin lipsa de loialitate, de recunoștință, se dă dovadă de orgoliu, poate chiar de răutate, egoism sau inconștiență. De aceea, nerecunoștința este un păcat greu care poate duce la distrugerea vieții.

„Nu te lăsa influențat de gândirea și mentalitatea acestui veac și a oamenilor lipsiți de evlavie. Nu fi unul nemulțumitor!”, ne sfătuiesc veghetorii credinței. Cu adevărat, mai bine este a gândi la cine și ce a investit în viața ta, la efortul pe care l-ai făcut pentru a dobândi un loc în societate (dacă l-ai dobândit!) și a păstra o atitudine de mulțumire în inimă pentru toată viața. Este vorba despre o conlucrare dintre minte și inimă, dintre înțelegere sau cunoaștere și iubire. Înțelegerea sau cunoașterea presupune discernământul, în urma căruia se face alegerea. Alegerea adevărului și binelui este indispensabilă în opera de desăvârșire a omului.

Înțeleptul Socrate în dialog cu Kriton, îl întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătălie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort?”.

Și-atunci mă întreb: Când condamni şi trădezi, când abandonezi oamenii care ți-au fost alături la bine și la greu, mai poate încăpea în sufletul tău sentimentul iubirii? Poate nu te simțeai liber? Dar pentru a te simți liber trebuie mai întâi să-ți înfrângi barbaria din tine, fiindcă fiecare om poartă cu sine această amprentă a barbariei. Amintesc cunoscutul pasaj din Faust: „Ah două suflete-mi sălășluiesc în piept,/ Ce vor necontenit să se dezbine;/ Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut, / Cu ghearele-ncleștate în lume se împlântă;/ Iar celălalt vânjos, desprins de lut,/ Spre plaiul nalților strămoși s-avântă.”

Loialitatea este un fenomen emoțional și se dobândește, de regulă, cu eforturi, prin educație. Este mult mai ușor să trădezi decât să poți fi loial toată viața.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre loialitate” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruce – Jertfă şi Răscumpărare a Generaţiei mistice dacoromâne

„Dumnezeu pregăteşte fiecărui suflet

timpul necesar pentru curăţire, luminare

şi desăvârşire în actul cunoaşterii spre

mântuire.” (Virgil Maxim)

Pe Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au pătimit deopotrivă Dumnezeirea Treimii, Maica Domnului, întregul Cer şi o parte dintre Aleşii pământului.

Crucea Hristică este rădăcina aşezării noastre în Vatra binecuvântată a veşniciei, trunchiul menirii noastre ca fiinţă religioasă, corola suferinţelor, mireasma mistică a jertfirii întru Dumnezeu şi Neam, dar şi Potirul răscumpărării întru biruinţa Învierii.

Crucea poartă în trup sângele Jertfei şi-n spirit potirul Răscumpărării creştinului.

Crucea Neamului poartă în trupul şi spiritul ei zămislirea dacoromânilor şi întocmirea apartenenţei şi permanenţei lor Hristice: trădarea şi vânzarea pe ,,30 de arginţi” de către Iuda, uneltirile saducheo-fariseice, condamnarea Irodo-Ana-Caiafică, lanţurile şi biciuirea, scuiparea şi denigrarea, oţetul şi fierea, trestia şi suliţa, piroanele şi cununa de spini, lacrimile de sânge picurate din sufletul Mamei, suferinţa şi cutremurarea Ucenicilor, jalea şi tânguirea Mironosiţelor, dar şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, mângâierea Duhului Sfânt, Apoteoza bucuriei Fecioarei Maria, Liturghia slăvirii cereşti, splendoarea cântării pământului, răscumpărarea vieţii întru Înviere.

Crucea suferinţei Generaţiei mistice – înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică. “Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

Jertfa este un act curat, suprem, sfânt, desăvârşit prin care se întrupează în iubirea creştinului jertfitor dragostea Dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc!” (Evanghelia Sfântului Apostol Ioan XV, 12-14)

Porunca Iubirii este dată tuturor împlinitorilor dragostei divine până la sfârşitul veacurilor, având Măsura Iubirii lui Iisus Hristos: “Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan XIII, 34-35)

Jertfa este un act al comuniunii supreme dintre martirul creştin ortodox şi Dumnezeu, împlinită ca un Dar sacru oferit Creatorului, ca iubire prisositoare şi dăruitoare la Darul absolut săvârşit de Dumnezeu prin Creaţia Sa, atotprisositoare şi atotdăruitoare. “Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a constituit şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi răscumpărării. Acesta este sensul adevărat al răscumpărării ca jertfă: dăruirea totală, necondiţionată din dragoste pentru reintegrarea lumii în dragoste.” (Părintele Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti-1991, p. 14)

Omul – Chip al lui Dumnezeu a fost aşezat de Atotcreatorul în Creaţia Sa, apoi reaşezat de Hristos prin Întruparea Sa, întru Calea mântuirii, ca o Cruce a împlinirii, a desăvârşirii între Jertfă şi Răscumpărare, printr-o perpetuă creaţie a Iubirii – comuniune divină Om-Dumnezeu în viaţa Bisericii, a Neamului şi a lumii.

Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului XX, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice, şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.

Eroii şi Martirii acelei Generaţii sacre de înnoire a Neamului şi-au împletit din fiorul şi fascinaţia mistică, un acatist al voinţei, un şirag şi o metanie de doine, înfiorând sub faldurile învârtoşatului destin soroacele crucilor şi-al răscrucilor vremii…

Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului Eroilor-Martiri, punând jalea în bocet de marş. Şoaptele inimilor de Mame licăreau ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trecea-n mireasma hlamidei de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia şi ura cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Îndurările se prefac în lacrimi de ceară aprinsă, iar rănile, devin o adiere parfumată de trandafir. Suspinele lui Iisus şi-ale Eroilor-Martiri s-au înaripat în fluturi. Sutaşii, gaborii păzeau lumina prelinsă din cântarea îngerilor. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi, peste smeriţii asceţi care şi-au transfigurat prin har sufletele în sihaştri.

Crăiasa Maria Vlaherna cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii nemuritoare. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit înmiresmată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, frângându-se în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a întrupat în taina Viţei de vie, iar untdelemnul s-a revărsat pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de cuminecare. Buretele a absorbit zenitul din surâsul Fecioarei Maria. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului dacoromân. Fierea s-a preschimbat în nectarul de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr auriu. Suliţa s-a smerit incrustându-se în sceptrul demnităţii valahe. Ţarina Olarului a rodit un camp de maci şi de învieri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruce – Jertfă şi Răscumpărare a Generaţiei mistice dacoromâne” →

Vasilica GRIGORAȘ: Performanță și perfecționism

În condițiile societății actuale este o concurență acerbă în toate domeniile de activitate. Este stimulată pe bună dreptate dorința de performanță. De excelență. Pentru acest lucru este nevoie de inițiativă și creativitate. Acestea se cultivă, se formează în timp și pot îmbrăca două aspecte: dorința de performanță și tendința spre perfectionism.

Pentru a nu da naștere unor întrebări inutile și interpretări eronate, voi începe acest demers eseistic de la definițiile din dicționar ale celor două cuvinte: I. performanță sf : [fr performance] 1 Rezultat obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc. într-o întrecere. 2 (Spc) Rezultat foarte bun obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc., în raport cu valoarea medie a performanțelor (1). 3 (Pex) Realizare deosebită într-un domeniu de activitate oarecare. 4 Cel mai bun rezultat dat de un sistem tehnic, de un aparat, de un motor etc. în ceea ce privește una din caracteristicile lui; II. perfecționism s. n. 1. Tendință de a atinge perfecțiunea. 2. (Med.) Tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie. 3. Punct de vedere la stoici și scriitorii creștini, după care scopul vieții este atingerea unui ideal perfect. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. perfectionnisme.

I. Performanța a fost un factor de evoluție a omului și oamenirii în decursul istoriei. Dorința de a performa a existat în toate orânduirile sociale, în toate țările de pe planetă. Se întâlnește și astăzi în activitățile omului și se va manifesta cât va exista omul creator, înzestrat cu inteligență și dorință de afirmare, capabil de noi descoperiri și de obținerea de noi recorduri, având satisfacția împlinirii în toate domeniile cunoașterii umane.

Astăzi s-a ajuns la performanțe uimitoare. Lumea nu poate sta în loc, performanțele vor atinge noi și noi vârfuri. În aceste condiții este firesc șă ne dorim să fim performanți, noi, copiii și nepoții noștri. Școala, familia, instituțiile științifice, culturale, societatea civilă… trebuie să se implice în acest proces de obținere a performanței. Suntem mândri și ne bucurăm când auzim numele unor personalități românești care au obținut recunoașteri internationale în știință, tehnică, sport, muzică, film, arte grafice, literatură… Rezultatele copiilor noștri la concursurile internaționale pe diferite materii, sunt dovada vie că românii sunt preocupați de performanță. Să mai amintim și de românii din diaspora care s-au remarcat prin performanțele lor în întreaga lume. Dar să vedem ce înseamnă și ce necesită performanța.

Performanța presupune stabilirea de scopuri (vârfuri de atins), iar pentru a le atinge este nevoie de o serie de obiective clare și de utilizarea unor mijloace adecvate.

Dependentă de scopuri, obiective și mijloace, atingerea performanței se realizează prin muncă asiduă, tenacitate și perseverență, informare și documentare de rang înalt, spirit inventiv, exercițiu inspirat… Putem conchide clar că performanța nu există în sine, este un subansamblu al actiunii, format din efecte și rezultate. Acestea variază în funcție de implicarea oamenilor într-un demers activ și inovator.

Performanța este subiectivă, ea constând în a apropia o realitate de o dorință și se exprimă prin comparație cu ceva. A.Burlaud, J.Y.Eglem, P.Mykita: „O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios. Deci, performanța reprezintă nivelul de realizare a obiectivelor”.

Performanța este rezultatul măsurat, superior celui existent, celui anticipat sau celui care decurge din rezultatele anterioare. Ea nu există în afara cuantificării și comparării, ci se descrie printr-un ansamblu de un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat. De precizat, că nu trebuie să se confunde performanța cu indicatorii sau măsurile care o descriu. Conținutul concret al performanței trebuie evaluat în funcție de anumite repere. Ceea ce este performant într-o situație dată, poate să nu fie într-o altă situație.

Performanța personală înseamnă a te întrece pe tine, prin comparație cu rezultatele anterioare sau în comparație cu recordurile și succesele obținute de ceilalți. O dată obținut succesul prin îndeplinirea standardelor începe un nou drum. O nouă analiză pentru cunoașterea punctuală a standardelor momentului și locului, dar și a potențialului actanților acțiunii.

Prin identificarea modalităților în care au fost realizate acțiunile, a pașilor făcuți pentru obținerea performanțelor într-un domeniu, se pot previziona căile de a acționa în viitor, întocmirea de programe de muncă pentru atingerea sau depășirea standardelor. Un rol important îl are și identificarea capcanelor care pot împiedica atingerea performanței, astfel pot fi înlăturate erori și abateri de la parcursul spre reușită.

Prin performanță se crează întotdeauna valori. Prin performanță ne putem reinventa și putem evolua. Dorința de performanță ne ține în priză, ne disciplinează, ne împuternicește să ne descoperim/redescoperim, ne motivează să alegem ce drum să urmăm și cum să acționăm în deplină cunoștință de cauză, să stabilim cât mai lucid țelul și să decidem până unde vrem să mergem. A fi performanți înseamnă a fi mai buni în domeniul în care activăm, dar să și acceptăm că întotdeauna este loc de mai bine. Creșterea încrederii în sine și a respectului față de propria persoană nu exclude aprecierea la justă valoare a celorlalți. Doar astfel putem tempera derapajele iraționale în evaluare și evita alunecarea pe panta narcisismului și egocentrismului și căderea spre perfectionism.

II.Perfecționismul poate fi orientat către sine sau către ceilalți. În primul caz, oamenii își doresc să fie perfecți și să facă lucrurile perfect, iar în cel de-al doilea caz se pretinde celorlați să fie perfecți, criticându-i în evaluările pe care le fac acestora.

În primul caz, dacă nu atingem perfecțiunea, ajungem să ne învinuim pe noi înșine, să ne considerăm incapabili, crezând că nu suntem în stare, nu am făcut suficient efort, ori aruncăm „anatema” pe alții, fie că ne-au obstrucționat ideile, fie că nu ne-au apreciat suficient. Și într-o situație și în alta, nu facem altceva decât să ne micșorăm stima de sine și să ne zdruncinăm încrederea în noi.

Pe de altă parte, dacă reușim să obținem ceea ce dorim, să ajungem unde ne-am propus, apare marele pericol de a cădea în păcatul mândriei cu formele sale mult mai severe, orgoliu și idolatrie. Dacă reușitele noastre sunt mai mici decât ale altora, nu este decât un pas mic până la invidie, ură.

Nici pe departe, nu trebuie încurajat și elogiat perfecționismul. Perfecționism înseamnă deraierea de la drumul firesc spre performanță, ceea ce este extrem de nociv în educația copiilor. În formarea copiilor, părinții sunt „barometrul” acestora.Cei mici interiorizează standardele părinților, însușindu-și-le necondiționat în dorința lor de a-i vedea mulțumiți pe părinții care îi critică. Se străduiesc din toate puterile să le arate cât sunt de buni pentru a le câștiga iubirea, Asemenea comportament este molipsitor, o dată dobândit de la părinți este lăsat moștenire generațiilor viitoare. Unii părinți fac o mare greșeală, din cauza neîmplinirilor personale și a propriilor frustrări acumulate de-a lungul vieții sunt foarte severi cu copiii, cerându-le să fie perfecți și, totodată fiind deosebit de critici cu realizările lor. Copiii neavând puterea de discernere a adultului, asemenea tendințe perfecționiste le pot submina obținerea rezultatelor scontate și le pot distruge viitorul și viața.

Părinții aleargă după bani, carieră, prestigiu maxim, considerând că este important pentru copii asigurarea, satisfacerea necesităților materiale, financiare, oferindu-le mult mai mult decât au nevoie. Fac abstracție de toate celelalte nevoi ale copiilor: psihologice, emoționale, de timp petrecut împreună, timp de cunoaștere reciprocă, timp de relaxare și manifestare a sentimentelor, de iubire. Nesimțind căldura și iubirea părinților, la rândul lor vor fi copii fidele ale acestora; astfel se atenuează dragostea filială.

Un alt fapt real al zilelor noastre este acela că, din păcate, o parte dintre copii nu mai au copilărie (fiind încărcați cu extrem de multe activități din dorința părinților de a fi perfecți), o parte din tineri nu mai au timp personal, timp de socializare și relaționare. În fuga de a se instrui și forma pentru o carieră strălucită și a ajunge cât mai repede în vârful ierarhiei la serviciu, tinerii nu-și mai asumă responsabilitatea căsătoriei și a nașterii de copii. Iar unii dintre cei care au copii, sunt nerăbdători să le descopere potențialul intelectual, înclinațiile, predispozițiile în toate domeniile științifice, literare, artistice și să investească în acest sens, ceea ce nu e rău deloc, însă lipsirea copiiilor și tinerilor de timp personal este o mare greșeală.

Unii părinți consideră că și-au făcut datoria față de copii doar alocând bani pentru meditații și pregătiri care să le asigure succesul. În acest mod reușesc să inducă o voință de fier în a obține doar rezultate excelente la școală. Însă, să nu uităm că mari personalități ale lumii au avut oarece probleme cu școala. Să ne amintim de Bill Gates (cofondatorul companiei Microsoft) și Steve Jobs (cofondatorul companiei Apple) au renunțat la studiile universitare, însă au obținut rezultate remarcabile în domeniul ales. Lista poate continua cu Albert Einstein, fizician care a primit premiul Nobel, a renunțat la cincisprezece ani la liceu, revenind un an mai târziu; Thomas Edison, a avut peste 1000 de invenții, a început târziu școala și catalogat de un profesor ca fiind „buimac”, a renunțat la școală, apoi a fost instruit acasă de mama sa; Benjamin Franklin, om de știință, inventator, publicist și om politic nu a reușit să termine liceul; Charles Dickens a mers la școală până la 12 ani, iar la 22 de ani a devenit jurnalist, apoi scriitor a cărui operă a fost tradusă în nenumărate limbi.

Nu dorim să se înțeleagă greșit că facem pledoarie pentru abandon școlar și lipsei de interes pentru școală, învățătură și educație aleasă, temeinică. Însă, este corect să precizăm, chiar să accentuăm faptul că un om nu poate fi performant în toate domeniile de activitate și sferele de creație. A trecut vremea când s-a născut conceptul de „homo universalis” (omul renascentist – persoană cu o abordare generală a cunoașterii) și epoca socialismului care promova fără discernământ „omul multilateral dezvoltat”. Important este să se descopere cât mai devreme înclinațiile copilului și să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a ajunge la performanță. Să ne dorim să fim mai buni, foarte buni, să fim primii pe scara valorică a preocupărilor noastre, dar nu întotdeauna cei mai buni, ci este nevoie să acceptăm că alții pot fi mai buni decât noi. Este o diferență între a fi foarte bun și cel mai bun. A fi foarte bun înseamnă a avea puterea, capacitatea, discernământul de a recunoaște că altcineva poate fi mai bun decât noi, de a manifesta spirit de faiplay, acesta nefiind valid doar în sport, cum cred unii, ci în toate domeniile.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Performanță și perfecționism” →

Ionel PINTILII: Taina Scrisului (114) – Gândul gândirii gândește

Impulsul de a scrie câteva rânduri despre ce reprezintă taina scrisului a determinat apropierea bazei materiale necesară consemnării acestei aserţiuni şi apoi să-i descifrez în şiruri de cuvinte sensul.

Mă simt în situaţia celui care trage concluzii de la început, deoarece taina este cu siguranţă cuvântul. „Baţi” la maşina de scris câteva litere ca la moara cu ciocănele, iar la tastatura calculatorului degetele sunt pe post de ciocănele. Apare joaca de a face cuvinte, apoi apare și înţelesul, căci literele nu au semnificaţie sau valoare decât cea simbolistică atunci când le iei separat. Consider, asemenea celor din această breaslă, când scriu, pixul nu are rol de picamăr, nu mă zdruncină, e o normalitate, cum aş duce lingura la gură, desigur plină.

De foarte multe ori am considerat o taină faptul că după punctul final al unei lucrări, la recitirea celor înşiruite, intervenea profunda mirare. O mirare asupra faptului că unele aspecte nu le planificasem sau nu aveam cunoştinţă de ele la începutul proiectului publicistic. Poate chiar acest lucru să fie o taină, apariţia elementelor noi, neplanificate, necunoscute suficient, fără gând conştient de a fi scoase la lumină. Toate acestea se întâmplă pentru că gândul gândirii gândeşte şi în esenţă aceasta este menirea omului.

Cum macro şi microuniversul sunt o taină şi scrisul are taina universului său, fiecare cu ale lui necunoscute. Preocupat de activitatea profesională scrisul era un lux, întrucât doar cu voinţă de fier te puteai aşeza la o masă şi în mare viteză să-ţi adnotezi câteva gânduri-idei. Aşa a fost la mine, dar toate aceste gânduri consemnate, nu și-au găsit sfârșitul într-un colț de sertar. A venit cineva şi a spus, ai timp, nu mai poţi fugi, câmpul vieţii e liber, nu ai după ce te ascunde.

Tot acest drum de un deceniu şi jumătate, a dus la editarea a 14 lucrări, din care 4 volume de poezie, 5 volume de autor şi 5 în calitate de coautor, acestea din urmă împreună cu personalităţi de prestigiu ale culturii şi spiritualităţii româneşti, cum ar fi: regretaţii academicieni Gheorghe Buzatu şi Const. Gh. Marinescu sau alături de ÎPS. Pimen Suceveanul şi acad. Vasile Burlui. De asemenea, am publicat articole, eseuri, studii în 20 de publicaţii din ţară şi Republica Moldova.

Tot în această perioadă am avut câteva responsabilităţi şi atribuţii în cadrul unor asociaţii cultural-patriotice, cum ar fi: Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala judeţeană Iaşi, dar și în cadrul publicației „Eroii Neamului”, în calitate de director. Toate aceste experiențe au dus la realizarea de studii, publicarea de articole, eseuri, aserţiuni referitoare atât la contribuţia unor personalităţi la realizarea idealurilor strămoşeşti, cât și la momente cruciale din zbuciumata noastră istorie.

Pe lângă acestea se adaugă activitatea de Secretar general de Redacţie la revista „Convergenţe Spirituale Iaşi-Chişinău”, membru în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, membru ALPI şi cea de realizator de ştiri şi emisiuni la postul regional de televiziune „Apolloniatv”.

Tematica articolelor, eseurilor, studiilor sunt în domenii divese şi multiple, cum ar fi: Literatură, Istorie, Sociologie, Politologie, Comunicare, Filozofie, Economie, Ştiinţă, Cultură, altfel spus, o preocupare multidisciplinară.

Spre regretul meu nu am citit până în prezent, lucrări din volumele editate ce cuprind taina scrisului la diverşi autori, dar, cea mai simplă analiză mă determină să afirm că cei mai mulţi, în funcţie de modestia care îi caracterizează, descriu aspecte pe care le-au trăit în copilărie, data şi locul debutului literar, impulsul care i-a determinat să se înroleze în tagma celor care nu au altceva mai bun de făcut decât să dea de lucru editorilor, tipografiilor, și nu în ultimul rând, firesc, Măria-Sa cititorul.

Dacă taina scrisului are o altă semnificaţie pentru fiecare, curiozitatea şi interesul meu sunt ce reprezintă aceasta pentru cei care iau contact prin lecturare a inşiruirilor de cuvinte, rânduri, fraze consemnate în lucrările personale publicate.

Referitor la activitatea cultural-ştiinţifică, predau taina cuvântului scris în mâinele altora, pentru că ştiind ce am desfăşurat în folosul comunităţii din care fac parte, vreau să înţeleg ce resorturi i-a determinat pe cei din breaslă să-și expună prin scris taină la taină.

Acad. Const. Gh. Marinescu: „Col. (r) Ionel Pintilii a devenit un reper al vieţii cultural-patriotice a etapei pe care o parcurgem, care a demonstrat elocvent, că: «Omul sfinţeşte locul şi Per aspera, ad Astra»”; Prof. Dr. Victor Crăciun, preşedintele „L.C.R.”: „Vă înmânăm această distincţie în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru aportul ştiinţific, cultural-patriotic şi de ambasador neobosit, de prestigiu, al comunităţii noastre academice, în circuitul ştiinţific şi cultural şi, deopotrivă, în Republica Moldova”; Prof. Univ. Dr. hab. Victor Moraru (R.M.): „Am avut ocazia să-l cunosc pe Dl Ionel Pintilii în cadrul relaţiilor de colaborare, stabilite cu centrele universitare din România (participarea la conferinţe ştiinţifice, vizite de documentare, efectuate la Universităţile din Iaşi, Galaţi, Bacău şi Suceava), dar şi în timpul activităţilor desfăşurate în cadrul implementării unor proiecte internaţionale. A reuşit să se impună în mediul profesional prin ataşament sincer faţă de rigorile profesiei, prin perseverenţă, prin spirit inventiv şi o dăruire sinceră cauzei. Din câte cunosc, în toate activităţile desfăşurate de-a lungul anilor, a dat dovadă de o abordare serioasă, pătrunzătoare a obligaţiilor asumate”; Prof. Univ. Dr. Constantin Fătu: „Domnul Ionel Pintilii este un veritabil Spiritus Rector al «Ligii Culturale Române» un coordonator şi militant învederat pentru promovarea Valorilor Culturii, Istoriei şi Conştiinţei Naţionale”; Prof. Dr. Catinca Agache, scriitoare: „Având în vedere mediul de provenienţă al autorului, cel militar, diversitatea temelor abordate, a rigurozităţii documentare, apreciez spiritul analitic şi responsabilitatea cu care domnul col. (r) Ionel Pintilii tratează problemele din conţinutul lucrărilor sale. Se dovedeşte încă odată că Armata Română formează oameni cu o cultură generală deosebit de bogată”.

Dr. în istorie Vasile Diacon, scriitor: „Om de o debordantă energie, colonelul Ionel Pintilii, fost comandant de unitate militară, după trecerea în rezervă s-a implicat activ în viaţa Cetăţii. Actul de guvernare, rolul statului şi vremurile noastre, politicieni şi politicianism, decadenţa societăţii, procesele electorale, probleme legate de religie, dar şi unele aspecte economice sunt subiectele pe care le analizează cu discernământ şi spirit critic”; Prof. Pompiliu Comşa, directorul Trustului de presă „Pompidu” din Galaţi: „Prima oară am avut senzaţia că mai noul meu prieten ieşean este un romantic incurabil, dar cunoscându-l mai bine la acţiunile «Ligii Culturale Pentru Unitatea Românilor De Pretutindeni» – Departamentul Moldova, unde este principalul «motor», m-am convins că riscam să mă înşel. Colonelul în rezervă Ionel Pintilii, intelectual de marcă al Cetăţii, şi-a îmbrăcat extrem de comod şi haina scriitorului”; Col. (r) ing. Ioan Timofte, preşedintele Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, Filiala judeţeană Iaşi: „Intelectual cu o înaltă conştiinţă morală şi profesională, scriitorul, publicistul şi jurnalistul Ionel Pintilii este un pasionat cărturar, un iscoditor prin arhive şi muzee sau biblioteci cu fonduri documentare importante pentru cultura românească, rămânând în toate ceea ce a fost toată viaţa: un îndrăgostit de istoria, cultura şi spiritualitatea ţării noastre”.

Expunerea sufletească în lucrări determină apariţia unei taine cu mult mai specială, acea taină inversă care reiese din opiniile şi afirmaţiile formulate de cititori sau de cei avizaţi, criticii literari. Dintotdeauna m-a impresionat la şcoală întrebarea „ce a vrut să spună autorul” pentru că un cuvânt, vers, propoziţie generează sensuri, stări, iar în final, un alt univers. În această aserţiune mă voi opri asupra câtorva afirmaţii avizate pe care autorul nu le prevede când „desconspiră” din taina lui către ceilalţi.

Taina creaţiei literare pentru un autor are o platoşă mai mult sau mai puţin de nepătruns însă cititorul profesionist găseşte totuşi la o simplă lectură mult mai mult decât „a vrut să spună” autorul.

Adi Cristi, poet: „Fiind disciplinat şi om de cuvânt, a reuşit să-şi construiască un nou univers. Poezia lui Ionel Pintilii este o replică a realităţii. El reuşeşte să construiască poezia din alt material”; Paul Gorban, poet: „Cred cu certitudine că, Ionel Pintilii intră pe bună dreptate în biblioteca poeziei mari, nu doar pentru că stăpâneşte formule de ludens poetic, sau pentru că atinge teme grave ale poeziei universale, ci mai curând pentru că ştie să dezvolte adevărate exerciţii de imagerii, pentru că ştie să pună laolaltă stări şi imagini, trăiri şi game diferite, asemenea unui film-puzzle, ba mai mult Ionel Pintilii ştie că fiecare poem este un corp de sine stătător, are identitatea lui, este parte la matricea care construieşte universul şi relaţia universului cu omul”.

Conf. Univ. Dr Diana Vrabie (R. M), „Ionel Pintilii vine să ne convingă că ceea ce se întâmplă în exterior nu are importanţă decât dacă converge cu o stare lăuntrică: «Albul zilei pare ireal/ Măsurarea timpului oprit/ Masa omogenă cenuşie/ Nu mai curge prin oase» (Ora interioară). Poet al interiorităţii, Ionel Pintilii preferă staza reflecţiei cumpătate, pigmentate arareori cu doze temperate de ludic, pe care şi le asumă ca pe o stare a poeziei”; Mihai Batog-Bujeniţă, preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” din Iaşi: „Este un poet de o factură aparte. Universul său spaţial a fost delimitat într-o poezie de două direcţii de tragere, reuşeşte să facă poezie cu o frumuseţe lăuntrică, cu o înţelepciune care incită la întrebări cu sensuri superioare”. Continue reading „Ionel PINTILII: Taina Scrisului (114) – Gândul gândirii gândește” →

Dorina CARP-NENICI: Taina Scrisului (113) – Lumină pentru suflet

Mă născusem în Postul din Săptămâna Mare a Paștelui în anul 1956. La câteva zile, tatăl meu un om deosebit de sensibil, cu un caracter ales, a mers la biserică în noaptea de Înviere să ne aducă „lumină”, mie și mamei mele. Iar eu, pământeană de câteva zile, m-am gândit: ce-ar fi să iau măcar o scânteie din Lumina Cuvântului?!

Și am luat!

Și apoi anii s-au înghesuit de-a valma și am crescut cântând și jucându-mă cu armonia și versul. La radio se cântau melodii din repertoriul străin și îmi plăceau cum sună dar nu înțelegeam ce se spune în viers și atunci am început să inventez versuri ca să pot cânta și eu acele cântece. Aveam 10 – 12 ani. Așa am început să scriu versuri fără să mă gândesc că începusem deja să caut prin cuvinte, lumină pentru sufletul meu.

La liceu am avut privilegiul, plăcerea și onoarea, de a-l avea profesor de limba română, pe cunoscutul nostru poet hușean, Ioan Alexandru Angheluș care mă ambiționa și mă încuraja mereu să scriu. Prima apariție editorială a fost la revista liceului „Zorile”. Și așa m-am trezit și membră a Cenaclului Literar „Mihai Eminescu” din cadrul Casei de Cultură din oraș, într-o lume absolut minunată în care începeam să trăiesc cei mai frumoși ani ai timpului meu.

Cunoscusem oameni cărora frumusețea le izvora din interior și păreau poleiți cu acel frumos care mă fascina și îi priveam ca pe niște îngeri: Ion-Gheorghe Pricop, Valentina Teclici, Ana Anton… și spuneam: „Voi îngeri ai cuvântului/ în care cuibărește lumina și iubirea, /flămânzi și însetați ades/ de răsărit și de apus în mii de sori,/ de doruri tainice, de infinit,/ de nopți și zile sfinte/ ce nu încap de multe ori/ în șiruri de cuvinte”. (Îngerii cuvântului).

Începusem să simt frumosul artei de a scrie și-mi părea atât de vital… Participam la concursuri de creație și recitări unde aveam bucuria de a primi și câte un premiu. În paralel ne organizam noi, cenaclistele, la inițiativa Valentinei, întâlniri literare unde mai ascultam și muzică. Și așa i-am cunoscut pe George Enescu, Ciprian Porumbescu, Vivaldi…

Despărțindu-mă de anii adolescenței, pășind pe alte tărâmuri ale destinului am constatat că scrisul meu devenise dor. Scânteia Luminii Cuvântului m-a luminat când am cunoscut pe doamna profesoară de limbă și literatura română, Luminița Săndulache care m-a îndemnat să adun ce am scris. Și așa a apărut primul meu volum intitulat simplu „Poezii”, a cărei prefață a fost semnată de însăși Luminița Sandulache!

Clepsidra timpului părea că-și cernuse nisipul stelar, eu intrând în penumbra incertitudinilor, când abandonasem dorința de implicare în arta scrisului, acaparată fiind de universul familiei… deși din când în când mai scriam câte ceva, când nu mă mai înțelegeam cu timpul. „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deșert îndepărtat să-i vărs nisipul/ în nisip/ Sau să o-îngheț măcar o iarnă/ s-adorm cu ea-n același anotimp?” (Unde să ascund clepsidra).

Trebuie să recunosc că în acea perioadă, în mine se dădea o luptă în care erau doi eroi: eu și cu mine. Eu spuneam că nu voi mai scrie pentru că scriam numai pentru mine și mi se părea că sunt egoistă că nu o puteam împărtăși… însă în mine se auzea vocea fermă a eu-lui meu îndrăgostit de poezie care îmi striga că trebuie să scriu chiar dacă e pentru mine. …„Mi s-au uscat ochii din rădăcini,/ tot născocid urme de pași/ necălcati, înspre mine”. (Minciuna timpului).

Și am scris. Si am adunat tot ce am scris în acea perioadă de neliniște. După zeci de ani, la o lansare de carte, destinul m-a pus față în față cu tinerețea de mult apusă, cu prietenele adolescenței mele – Valentina Teclici care străbătuse o cale atât de lungă, din Noua Zeelandă pentru a-și lansa, acasa volumul „Poduri Lirice – Poetical Bridges” (poeme bilingve) și poeta Ana Anton revenită și ea de undeva din inima țării. Am avut bucuria de a organiza o întâlnire de suflet unde am depănat amintiri și atunci îngerul meu păzitor a scos Scânteia din Lumina Cuvântului care m-a călăuzit; acolo și atunci s-a decis editarea celui de-al doilea volum „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura „Scripta Manent”, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie” semnat de poeta Ana Anton, iar coperta și grafica de Cornelia Dinu, graficiana din Constanța care m-a sprijinit în acest demers cu tot sufletul și care nu s-a mai putut bucura alături de mine, pentru că în graba sa, a ales drumul spre stele și am dedicat acest volum în memoria ei. Deasemeni am fost sprijinită în realizarea copertei acestui volum de domnul Ioniță Carmen Angeluș, oameni cărora le mulțumesc. Editor a fost însăși prietena mea, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici. Bucurie neașteptată de mine, însă atât de dorită!

Continue reading „Dorina CARP-NENICI: Taina Scrisului (113) – Lumină pentru suflet” →

Gheorghe BĂLĂCEANU: Taina Scrisului (112) – Să fii sincer cu tine și cu ceilalți

Pornind de la titlu, înţelegem că scrisul ar avea o taină, care, ca orice taină, nu este „oferită la liber”, ci vor beneficia de ea doar cei care vor reuşi s-o descopere şi s-o înţeleagă. Pentru a reuşi să descoperim indiciile care ne-ar putea conduce pe calea cunoaşterii acelei taine, cred că ar fi indicat să investigăm căile care ne-ar ajuta să le descifrăm. Pentru aceasta, chiar dacă pentru unii ar putea părea mai puțin relaționat cu subiectul în discuție, e nevoie de un preambul în care să discutăm mai întâi despre acțiunile noastre, despre ce ne motivează și cum înțelegem să procedăm pentru a obţine ceea ce ne dorim. Se impune să vorbim despre faptul că în tot ceea ce gândim, în tot ceea ce ne dorim, în tot ce ne motivează să acționăm într-un fel sau în altul, suntem mai mult sau mai puțin conștient dirijați de imaginea de sine, de imaginea pe care fiecare ne-o formăm despre noi înșine.

Încă din fragedă copilărie, în complexul proces de cunoaștere și adaptare la lumea în care ne ducem traiul, în interacțiune cu părinții, frații, rudele, colegii de grădiniță, de școală, cu prietenii, învățătorii, profesorii, colegii de serviciu, în strânsă relație cu trăirile resimțite din aceste interacțiuni, cu succesele și eșecurile înregistrate, se conturează și se întărește imaginea fiecăruia despre el însuși, despre ce poate și ce nu poate, despre ce-i place și ce nu-i place, despre ce merită să obțină de la viață, etc.

În fiecare etapă, normal, dorințele noastre sunt diferite. La fel și motivațiile. În copilărie suntem mânați către acțiune mai mult din curiozitate și din dorința de a ne verifica posibilitățile de a realiza ceva anume. Ceva care ne atrage mai ales fiindcă dorim să reușim și noi ceea ce reușesc să facă anumite persoane pe care le admirăm, care sunt un fel de modele cu care ne place să ne asemănăm. Pe măsură ce anii se adaugă vârstei, la tinerețe, motivația acțiunilor începe să fie în relație cu dorința de afirmare de sine, de a fi văzut de ceilalți ca persoană adultă, responsabilă, capabilă de a duce la bun sfârșit acțiuni pe care adulții au oarecare rețineri a ni le încredința. Odată ce am depășit această etapă, ca adulți, așa cum înțelege fiecare, în funcție de imaginea pe care fiecare ne-am format-o despre noi înșine, începem să gândim și să ne dorim din ce în ce mai mult avantajele ce pot fi obținute prin îndeplinirea unor acțiuni care s-au dovedit a fi „de succes”. Și cum nu gândim și nu acționăm toți la fel, în funcție de cât de bine și cât de serios a gândit și acționat fiecare pentru a reuși să ajungă la ceea ce și-a propus, constatăm că unii își aleg o meserie care le place, care să le aducă satisfacție indiferent de nivelul câștigului pe care îl obțin, în timp ce alții „nimeresc” la un loc de muncă după cum îi duce valul vieții și se străduie, de nevoie, pentru traiul zilnic, să facă față unei activități care nu le face nicio plăcere, iar alții, se feresc de muncă ‒ așa cum se spune ‒ ca dracul de tămâie.

Problema e că fiecare dintre noi, odată ce ne-am format o anumită imagine despre noi înșine, ne vine foarte greu să renunțăm la ea. Asta nu ar fi în sine o problemă, dacă imaginea noastră despre noi ar fi cea reală. În fapt, pentru fiecare funcționează două imagini: o imagine rezultată din ceea ce credem noi că suntem, vrem și putem, și o imagine a celorlalți oameni despre ceea ce cred ei că suntem, că vrem și că putem sau nu putem să obținem în viață. Din păcate însă, nu știm nici dacă imaginea noastră despre noi înșine este cea reală, sau dacă nu cumva e formată doar din ceea ce ni se pare nouă că am avea anumite capacități, posibilități, talente, etc., ce ne-ar îndreptăți după părerea noastră să aspirăm a realiza ceva anume. Astfel, e posibil să credem că avem niște capacități dezvoltate la un nivel mult superior față de cele pe care le avem în realitate și să credem că putem obține ceea ce de fapt nu avem cum să putem obține, dat fiind că acele capacități pe care credem că le avem, de fapt nu sunt la nivelul care să ne permită a obține ceea ce credem că am merita. Sau dimpotrivă, e posibil să credem că nu avem capacitățile necesare pentru a încerca să realizăm ceva anume, și, să nici nu îndrăznim a încerca să realizăm acel ceva, când, de fapt, dacă nu ne-am subestima, în realitate am dispune de capacitățile necesare pentru realizarea a ceea ce ne dorim.

Din păcate însă, foarte mulți dintre noi nu ne cunoaștem posibilitățile reale, și, fie ne supraestimăm capacitățile și posibilitățile de a realiza ceva anume, fie ni le subestimăm și acționăm în funcție de acea imaginea pe care o avem despre noi.

Și astfel ajungem și la taina scrisului. Sigur că atâta vreme cât încă din școală, toți am învățat să scriem și să realizăm diferite compuneri pe anumite teme, e de înțeles că sunt foarte multe persoane care sunt convinse că dispun de capacitățile necesare pentru a scrie, pentru a putea fi considerați scriitori. Din păcate însă, ne pare rău să le spunem celor care cred asta, că a scrie despre o întâmplare sau alta, așa cum crede fiecare de cuviință, e capabil oricine dintre noi, însă a scrie la nivelul la care cineva poate fi considerat scriitor, sunt foarte puțini cei care reușesc asta. Știm cu toții că pentru a putea duce la bun sfârșit o activitate într-un anumit domeniu, este necesar să avem anumite aptitudini și capacități dezvoltate la un anumit nivel care să ne permită a o putea duce la bun sfârșit cu succes. E important să subliniem: să o ducem la bun sfârșit nu oricum, ci cu succes. Până și la executarea unei sarcini foarte simple, de exemplu a mătura, putem constata că toți ne pricepem la măturat, dar unii o fac cu mult mai bine decât alții, cu mai multă îndemânare, reușind să depună mai puțin efort, sau executând perfect sarcina într-un timp mai scurt. Vom aprecia astfel că acele persoane au aptitudini deosebite pentru a executa cu succes acea sarcină. La fel și pentru a scrie ca un scriitor, sunt necesare anumite aptitudini dezvoltate la un anumit nivel. Nu e suficient să relatăm în scris o anumită întâmplare, situație, povestire, etc., pentru a fi apreciați ca fiind scriitori.

Continue reading „Gheorghe BĂLĂCEANU: Taina Scrisului (112) – Să fii sincer cu tine și cu ceilalți” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (19) – David Hume

„Întristarea și dezamăgirea răsar din mânie, mânia din invidie, invidia din ranchiună și, pentru ca cercul să fie închis, ranchiuna din întristare și dezamăgire.”

– David Hume

David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. A elaborat teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politică și religie. Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor”.

Putem spune că el ca și alți filozofi au analizat profund și cu sinceritate lupta dintre acea parte a ființei care înclină către fiorul religios al existenței și cealaltă parte care înclină spre rațiune și care permite să se înțeleagă mai ușor și mai clar, dar superficial, întâmplările vieții. Modul de viață umanist pare unora că ar fi cel necesar de a cuprinde viața fiecărui om, prin îmbrățișarea rațiunii și științei. Religia însă și persoanele religioase spun că nu poți să fii fericit crezând că nu există nimic după această viață, că nu există un scop sau plan divin pentru viața fiecăruia dintre noi. Unii au ajuns, mai de curând, la concluzia că „umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți”. Și aceasta deoarece umanismul este iubirea de oameni, este atitudinea cuviincioasă față de valorile general umane.

Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă, căreia Hume i-a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiective corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea faptul că oamenii au o concepție reală despre sine, susținând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

David Hume s-a născut în 1711 la Edinburgh, Regatul Marii Britanii și a murit în 1775. Moartea sa este deseori amintită, exemplificată. Ne este cunoscut că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar sfârșitul lui Hume a fost venerat deoarece a fost unul deosebit, și anume: Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces și cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale: „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit, fericit, dar și foarte lucid, deoarece i-ar fi spus medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Sau, poate spusele făceau parte din scepticismul sufletului său?

În 1723 s-a înscris la secția greacă a Universității din orașul în care s-a născut, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani s-a înscris la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului și încercarea de intrare în viața de afaceri, și-a dat seama că negoțul nu este pentru el. A plecat în Franța și-a reluat studiul și a redactat prima lucrare „Tratat despre natura umană” între anii 1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. După această lucrare au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Eseuri morale și politice” (1741), „Cercetare asupra intelectului omenesc” (1748), „Cercetare asupra principiilor morale” (1751), „Istoria Angliei” (1754-1761), „Istoria naturală a religiei” (1757), a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului”; „Dialoguri asupra religiei naturale” (1779), apărută postum.

Hume a fost un critic al dogmatismului metafizic și religios, devenind celebru pentru modul în care a abordat, de pe poziții sceptice, o serie de subiecte filozofice, cum ar fi cauzalitatea, probabilitatea, identitatea personală sau originea virtuții.

Contemporanul său, filozoful german Immanuel Kant, l-a apreciat pe Hume, afirmând că prin contestarea valabilității obiective a ideii relației cauzale l-a trezit din „somnul dogmatic”.

Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut. Dovada convingătoare a acestui principiu este faptul că persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este, deci, cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) îl considera unul dintre cugetătorii însemnați în problema cauzalității, fiind de acord cu acest caracter al cauzalității care nu se poate înțelege decât prin experiență, că singură experiența poate da posibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre două evenimente.

Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) admitea ideea lui Hume despre cauzalitate ca fiind o obișnuință produsă de succesiunea aparentă a întâmplărilor (succesiunea lor), dar cauzele reale le considera mistere, cele ca timpul, spațiul, întregurile, lucrurile, experiența și semnele nerelevante; mirarea rămânând un fapt psihic inexplicabil, ca și întrebările și reflecțiile care o însoțesc.

De-a lungul timpului, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Cu câțiva ani în urmă au fost întrebați mulți filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel”, a făcut o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune.

„Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filozofia noastră, Hume este religia noastră” – afirma filozoful idealist scoțian James Hutchison Stirling în secolul al XIX-lea, afirmație care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filozofului scoțian David Hume.

Hume a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugera că ar trebui să fie respinse religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator: „guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie”.

Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

Definind moralitatea drept sumă a calităților care sunt aprobate de oricine și de cele mai multe ori și practicate de către toată lumea, s-a preocupat în continuare de descoperirea celor mai largi motive ale aprobărilor. Le-a găsit pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”, deciziile morale fiind bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru faptul că sunt plăcute celor din jur. Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai importantă parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretindea că le-a găsit în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. A considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analiza diferite teorii morale, Hume susținea că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce ar însemna consimțământul moral? – Un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (19) – David Hume” →

Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj

Mă numesc Cristina Andreea Stan, sunt din Brăila, dar de șase ani trăiesc în Iași, în prezent fiind înscrisă la studii universitare de doctorat, în anul I, la Universitatea Alexandru Ion Cuza, sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Luminița Cărăușu. Domeniul în care mi-am propus să fac o riguroasă cercetare este cel al Pragmaticii. La Iași, mi-am început activitate fiind studentă la Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză, urmând apoi și masteratul de Lingvistică generală și românescă.

În legătură cu orașul studenției mele, oraș care s-a dovedit a fi și orașul în care am ales sa-mi continui studiile și activitatea dincolo de perioada celor trei ani de studiu aferenți ciclul de licență, mi-a fost adresată suficinet de des încât să devină aproape supărător întrebarea: „De ce la tocma’ la Iași?”, „De ce Iașiul?” „De ce nu la București sau Galați?”, cei care mă întrebau argumentând adesea că o universitate aflată într-o relativă proximitate de casă și implicit de părinți ar fi fost o soluție mult mai bună. Răspunsul?! După șase ani petrecuți departe, printre străini, dar și după o muncă care s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce credeam eu că pot să fac vreodată, cred, fără teama de a greși, că alegerea de a veni la studii la Iași a fost una care, în mod indubitabil mi-a schimbat prioritățile în viață, modul de a o vedea precum și modul în care o trăiesc de fapt. Spun asta nu pentru că mi-am găsit sufletul pereche la vreun curs de sintaxă, poezie interbelică sau lexicologie, prin căminele de studenți sau la bibliotecă ori pentru că mi-am gasit jobul mult visat, ci pentru că, mai presus de toate, aici, am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte sau în alt context.

Am învățat, în pofida faptului că anii studenției sunt considerați a fi cei mai frumoși, mai liberi (ca stare generală de spirit), mai sinceri, mai ușori și mai plăcuți, să studiez în adevăratul sens al cuvântului, iar prin această muncă m-am descoperit aidoma situației în care m-aș privi într-o oglindă. Această muncă a avut ca pricipal izvor ideea care mi-a trecut prin minte în toamna anului 2014, cand am călcat pentru prima dată în Iași (iarăși, un alt semn cum că alegerea centrului universitar fost cel puțin bizară, în condițiile în care eu nu mai călcasem în Iași pâna în septembrie 2014, adică cu căteva zile înainte de începerea anului universitar), iar acestă idee era legată de cei trei ani de licență (nu aveam prea multe perspective și nici măcar nu cutezam să mă gândesc la un masterat, iar la doctorat, nici nu visam), ani de care depind tot ceea o să vreau să fac. Acești trei ani vor fi definitorii, gîndeam eu, pentru serviciul pe care il voi avea poate pentru tot restul vieții. Am crezut atunci că în funcție de cât de bine te-ai pregatit și in funcție de cât de mult ți-ai dat interesul în facultate, vei fi fericit și împlinit în carieră. Nimic mai adevărat!

Nu am greșit când am gândit asta atunci, mai ales că același lucru îl cred și acum, doar că, spre deosebire de atunci, acum am certitudinea și argumentele cu care pot demonstra că ceea ce am gândit a fost și adevărat. Târziu am fost cu adevărat sigură că am o oarecare coerență, condei și ușurință în a scrie, mai precis, atunci când, cei mai instruiți oameni care erau și îndreptățiți în a face astfel de afirmații, mi-au oferit primele semne conform cărora, ceea ce fac este și bine. Semnele nu au fost niciodată ostentative, ci mai degrabă foarte discrete, dacă nu, în unele situații am fost chiar nevoită să le deduc. Oricum, faptul că am obținut note onorabile, gesturile simple de acord ale profesorilor la prezentări sau pur și simplu schițarea zâmbetelor din partea acestora m-au încurajat și m-au determinat să continui. Trebuie să mai adaug aici un adevăr. Un adevăr potrivit căruia, în pofida faptului că în facultate am obținut perpetuu note mai mari la literatură, totuși am ales drumul lingvisticii, deci al studiului limbii, mai ales din punct de vedere sincronic, acest lucru fiind tot o provocare.

Totuși, gustul pentru limba și literatura română și tot ce implică această disciplină care este astfel denumită în toate programele și planificările școlare nu a început la Iași, nici la liceu în virtutea faptului că am fost la profil uman, filologie, nici în gimnaziu, perioadă în care mi-a fost greu să trec de disciplinele exacte și trebuia să gasesc o soluție ca să nu îmi compromit viitorul definit, nici în ciclul primar atunci când aveam falsa senzație că mă descurc la fel de bine și la română și la matematică, ci cu mult mai mult timp în urmă, atunci când, fiind mică stăteam cu mama mea și ascultam cu o inimaginabilă atenție, având doar vreo trei ani, emisiunea care îl avea moderator pe George Pruteanu „Doar o vorbă să-ți mai spun”, atunci când, înainte de somnul de amiază, la casetofonul vechi, părinții îmi puneau să ascult caseta care avea două povești: „Căușe de ghindă” și „Diamantul buclucaș”, cea din urmă avându-i ca protagoniști pe Daraban și cu Tăgârță, personaje pe care nu le voi putea uita vreodată, atunci când mama îmi citea și mă ajuta să învăț poezii ca: „Păsările harnice”, „Două gâște”, „Vine rața de la baltă”, „Rață, rățișoară”, „Cocostîrcul”, „Cîntecul berzei”, „Rândunica”, „Gospodarii”, „Cosașii” sau „La cosit”, poezii cuprinse în cărticica „Cocoșel cu gîtul gol” (Chișinău, Hyperion, 1991), atunci când, în bucataria mică și cam neprietenoasă a unei garsoniere din oraș insista, în timp ce îmi gătea, să despart în silabe, atunci când, seara, înainte de a spune rugăciunea mi-a citit povestirea „Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voinești, povestire care de altfel mi-a umezit nu puțin ochii, dar mama a fost acolo să mă liniștească și să imi explice cu ce învățătură pot să rămîn din această povestire sau atunci când pur și simplu mă lua in brațe, mișcându-se lent pe muzica de la post oarecare de radio, pe care îl aveam grație vechiului casetofon. Mama nu a lucrat niciodata. A fost casnică, iar din ziua în care eu am văzut lumina zilei pentru prima dată, ea și-a dedicat tot timpul, atenția, grija, blândețea, priceperea și viața, creșterii și educației mele. Nimic nu i-a fost prea greu ca sa-mi fie mie mai ușor. Cred cu tărie că de atunci s-a dezvoltat dragostea pentru ceea ce avea sa aflu după ani că poartă frumosul nume de filologie.

Mama a fost cea care m-a determinat să îmbrățișez și să descopăr taina scrisului, asta mai ales pentru faptul că ea însăși a iubit filologia, însă, spre deosebire de mine, neavând șansa să fie studentă la litere. Am aparut devreme în viața ei și astfel toată energia, dorința de a învăța, de a cunoaște și de a aprofunda și le-a canalizat cu cea mai mare dăruire asupra copilului ei.

Mama a fost primul meu profesor de română care s-a ocupat foarte mult de mine. De la mama am simțit cum toți ceilalți dascăli, de la cei mai puțin instruiți pănă la cei foarte bine pregătiți din mediul universitar au venit cumva în completarea ei. Astfel, din punctul meu de vedere și sunt sigură că nu numai, nu cred că locul este cel care influențează și își pune amprenta asupra a ceea ce va urma în viață, ci mai curând cred că oamenii sunt cei care pot ghida, dirija pâna la a manipula, dorințele copilui, opinile acestuia, viziunea sa cu privire la diverse lucruri și chiar sentimentele lui.

Pe de altă parte, tata, persoană ingenioasă și extrem de inventivă, dar cu reale abilități tehnice, fapt care l-a propulsat încet, dar sigur, pe un drum care astazi numără cel de-al 31-lea an în industria petrolului, m-a iubit și m-a educat în stilul lui, un stil foarte diferit de cel al mamei. De asemenea, în pofida faptului că, din cauza serviciului și a multor zile și nopți petrecute pe șantier, nu am reușit să petrec atât de mult timp cât mi-aș fi dorit eu să petrec cu tata, relația este la fel de frumoasă și de caldă precum este cea cu mama.

Tata a înfățișat întodeauna o severitate pe care rar sau aproape niciodată nu o întâlnești la alți bărbați. O severite cu totul diferită. O severitate izvorâtă, ghidată și potențată de un singur gând: acela de a nu suferi. De aceea, în completarea mamei, tata, în ceea ce privea creșterea și educația mea, era cel care aducea un strop de ambiție, de curaj, de putere, de sprijin, astfel că, pot spune acum doar uitându-mă și nu analizând tot ceea ce a fost în urmă că mama și tata au avut și au în continuare caractere complementare, iar unii spun chiar că din acest amalgam a ieșit un cocktail destul de reușit, însă eu nu aș merge atât de departe și m-aș opri doar la a zice că degeaba ai talent – ceea ce aveam de la mama, dacă nu ai curaj și ai ambiție – chestiuni învățate de la tata.

Mai curând, amalgamul caracterelor lor a dat naștere unor pricipii, rigori și a unui set de valori foarte bine pus la punct. În tot cazul, acesta este mediul în care am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, în ciuda faptului că ai mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară. Momentele petrecute cu mama în lumea poeziilor, a poveștilor și a basmelor pentru copii m-au ajutat să-mi dezvolt foarte bine gândirea critică și un simț foarte puternic de a analiza și de a fi observator, punând astfel la doar 4-5 ani întrebări de tipul: „De ce în fiecare melodie se vorbeste despre dragoste?”, „De ce oamenii dau din picior atunci când ascultă muzică?”, „De unde știe copilul în momentul în care începe să vorbească ce limbă să vorbească?”, „De ce am început eu să vorbesc limba română ca voi și nu o cu totul alta stranie și îndepărtată?”! Cât despre activitățile gospodărești sau responsabilități, pot să spun doar că am făcut cunoștință cu ele, cînd am plecat de acasă, deci undeva în primele luni ale studenției. Până atunci însă, eram foarte departe de a cunoaște aceste lucruri pentru că pe ai mei părinți i-a interesat ca eu să învăț și să fiu fericită, crezând că restul treburilor casnice se pot învăța cu o mare ușurință cam la orice vârstă.

Continue reading „Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj” →

Alexandru NEMOIANU: În noua prigoană

Atunci când încercăm să analizăm istoria creștinismului este cu neputință să nu observăm că această istorie este în fapt succesiunea unor persecuții neîtrerupte. Persecuții care au fost separate de perioade de relativă liniște, o liniște care a permis reașezarea credinței pe temeliile ei tradiționale. Începutul creștinismului, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost însoțită de prima prigoană sălbatecă, uciderea pruncilor. În această persecuție s-a arătat și chipul celui care prigonește, chipul”celui rău”, cel care ucide pe cei cu totul nevinovați, pe inocenți. Iar de atunci persecuțiile s-au succedat necontenit: în vremea Imperiului Roman, în vremea iconoclasmului, în vremea Revoluției Franceze și în orgia de sânge bolșevică. Iar atunci când persecuțiile nu au fost sângeroase, ele au continuat prin ideologii ateiste, materialiste sau deschis satanice.

Vremea pe care o trăim, stăpânirea imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist, a fost în permanență dominate de un anti-creștinism furibund.

Perioada istorică pe care o străbatem este dominată de confruntarea tot mai violentă dintre “globalism”, care apune, și “locuri” sau, altfel zis, țări, Neamuri, Tradiție locală și mai ales Credință, stări veșnice și de neînlocuit.

În această înțelegere este necesar să reafirmăm ce înțelegem prin termenii și conceptele folosite. Să lămurim ce “limbă” vorbim.

“Globalismul” este, încă, o realitate fluidă, după unii în dezvoltare și după semnatarul acestor rânduri în disoluție. Oricum “globalismul” s-ar dori un soi de nou “turn Babel”. O alcătuire care ar cuprinde tot și toate, de-a-valma, oameni, locuri, stări, așezate sub o singură stăpânire, o singură voie și slujind un singur scop. Ca justificare “globalismul” declară că ar urmări instaurarea “binelui universal”.

Lesne poate fi văzut, la o analiză mai atentă, că această “acoperire de intenție” este strict larmă, zgomot, fonema fără rost.

“Binele universal” este cea mai penibilă credință posibilă. Care “bine”, unde, când, cum? De fapt “binele universal” este o iluzie fără urmă de acoperire. Este bine să ne aducem aminte că iluzia este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură (altcum zis, necuratul). Mai departe scopul propus: o singură stăpânire, o singură voință, o singură gloată, după crâncena experiență a veacului douăzeci, știm bine ce înseamnă: teroare de plumb de tipul Ceka, Gestapo, Guantanamo.

Între timp sunt folosite minciuna, jumătatea de adevăr și vorbăria. Încet, tenace, diabolic, trupurile organice (familia, Neamul, Țara, Credința) sunt minate, calomniate și insultate, atunci când nu sunt atacate direct: cu bombe, intervenții “umanitare” sau aruncări în lagăre. În schimb sunt promovate: relativismul moral, impostura, perversiunile (prezentate, nu doar ca stări “normale’, ci direct că virtuți). Un simptom extrem de semnificativ poate fi observat în modul în care însăși limba în care vorbim este desfigurată și împănată cu “barbarisme” inutile, barbarisme de dragul barbarismului. De regulă “barbarismele”, cuvinte luate dintr-o altă limba, intră în limba locului atunci când nu există echivalent. Dar în momentul de față sunt introduse sinistre, stridente, “barbarisme” fără rost. Spre exemplu se spune “OK”, în loc de bine, a “implementa” în loc de a introduce, s.a.m.d. Aceste “barbarisme” inutile, folosirea lor, demonstrează că oamenii nu citesc și dacă citesc nu pricep. Dar această încercare de eliminare a Tradiției, Credinței și a bunului-simt, printr-o “ideologie” găunoasă, nu a reușit. Iar noul imperiu, globalist-sodomit, anglo-sionist a trecut la faza care trebuia așteptată, persecuția deschisă.

Mai înainte de a intra în acest subiect câteva precizări metodologice sunt necesare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În noua prigoană” →

Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“” →