Hedi SIMON: Unde trăiește Dumnezeu?

Omul Îl caută dintotdeauna pe Creatorul său precum caută firul de paie de care să se agațe înainte de înec, ultimul punct de sprijin în micul său Univers personal. Fiecare crede că l-a găsit, în funcție de educația, pregătirea, concepțiile sau imaginația individuală. În marea majoritate a cazurilor el se supără pe toate celălalte persoane care au păreri și credințe deosebite de ale sale, lipsa de toleranță față de diferențele religioase fiind baza neânțelegerii și dușmăniilor dintre oameni, popoare sau țări.

Lunga istorie a umanității este străbătută de un fir roșu marcând sângele vârsat în sute de războaie. Printre multele cauze care au învrâjbit popoarele au fost cele economice, teritoriale, politice, de succesiune, etc., dar nu pe ultimul loc se aflau și luptele crâncene pe motive religioase. Or războaiele religioase sunt cele mai periculoase; ele nu se rezumă doar la neânțelegeri între două neamuri concretizate prin violență, care se pot stinge printr-un efort comun cu un pact de încetare a focului. Războaiele religioase în schimb, depășesc granițele a două țări, își întind tentaculele urii în diferite colțuri din lume unde trăiesc credincioși de religii diferite, fiecare fiind încredințat că deține monopolul asupra Unicului Creator.

În Evul Mediu Inchiziția a fost aceea care și-a luat puterea supremă asupra Religiei Creștine, în numele căreia a comis crime sângeroase împotriva a mii de oameni care nu puteau ține pas cu fanatismul ei, declarându-i eretici care merită pedeapsa cu moartea. Ulterior, în anii mai apropiați epocii moderne, populațiile care s-au îndepărtat de catolicismul strict al Inchiziției au intrat într-un oportunism violent cu aceasta, desprinzându-se cu timpul; precum toată Anglia și-a schimbat religia în cea Aglicană, sau în Europa luteranii conduși de Martin Luther au deviat spre reforme în căutarea unor căi mai simple de a ajunge la Creator; la fel în Franța, Hughenoții separați de catolici au rămas în memoria colectivă datorită măcelului de tragică amintire din prea cunoscuta „Noapte a Sfântului Bartolomeu” – noapte scăldată în sângele „căutătorilor lui Dumnezeu” pe căi diferite, fără înțelegere și fără clemență, doar pe calea crimelor.

În vremurile prezente nu s-au schimbat lucrurile în bine, dar s-au înlocuit „protagoniștii” denumirea religiilor, a fracțiunilor, a ideologiei și metodelor de luptă modernizate, combinate deseori cu cele vechi și primitive. S-a ridicat prin urmare o nouă forță malefică hotărâtă să cucerească nu o țară sau două, ci lumea întreagă, obligată să adere la religia lor: prin foc și sabie, prin teroare, violență, tăierea capetelor – metodă arhaică -, îmbinată cu arme chimice sau rachete ultramoderne jefuite din ținuturile cucerite.

Războiul religios modern se numește terorism și va fi poate cel mai crunt din istoria omenirii. Omenirea va trebui prin urmare să afle cât mai repede adevăratul loc unde se află Dumnezeu, și anume locul acesta care este peste tot și totodată nicăieri, nu aparține nimănui, ci tuturor ființelor acestui pământ. „El” se găsește în fiecare firicel de iarbă care își ridică vârful fraged din pământul reavăn; în fiecare floare care cu parfumul ei atrage albinele aducătoare de polen și primind ca recompensă sucul lor dulce din care se naște mierea; în rândurile de furnici disciplinate care nu se opresc niciodată din munca închinată Creatorului, în cele două oușoare depuse de un porumbel pe balconul meu, din care s-au născut doi pui aidoma mamei lor: o nouă viață…!

Continue reading „Hedi SIMON: Unde trăiește Dumnezeu?” →

Alexandru NEMOIANU: Noua prigoană

Acțiunile tot mai deschis anti-creștine și mai exact anti-Ortodoxe, care se iau în România, sub cele mai ridicole pretext, sunt tot mai sfruntate, mai evidente, mai agresive.

Sub pretextul “molimei”, zis “pandemia”, marile pelerinaje ortodoxe au fost interzise. Brusc, sinistrul regim Johannes-PNL și acoliții lor USR și alții asemenea, au stabilit că pelerinajele creștine și în general prezența în Biserici reprezintă un pericol teribil și le-au interzis. Asemenea acțiuni arbitrare, samavolnice, ostentaive și provocative sunt fără precedent în România. Iar forțele de ordine, incapabile să își împlinească rostul firesc, sunt mobilizate tot mai deschis în prigonirea Ortodocșilor. Să nu ne amăgim: în momentul de față, în România, ne găsim în plină prigoană anti-Ortodoxă! Luând în considerare acțiunile anterioare: promovarea sodomiei, boicotarea referendumului pentru definirea familiei, promovarea “educației” de gen în școlile elementare, se poate spune că actuala administrație a României intră în hotarul satanismului. Suficient este să amintim scandaloasele ordonanțe împotriva pelerinajelor ortodoxe naționale, la Iași (Sf.Parascheva) și București (Sf.Dimitrie cel Nou Basarabov). Faptul că populația s-a opus ferm, la limita violenței, acestor ordonanțe abuzive și faptul că Jandarmeria a cedat,este dovadă că limita răbdării cu dezastroasa administrație, se apropie de sfârșit. Ar fi bine că oamenii să vadă asta și să voteze în consecință la apropiatele alegeri, câtă vreme vor mai avea accesul la un vot liber.

Atunci când încercăm să analizăm istoria creștinismului este cu neputință să nu observăm că această istorie este în fapt succesiunea unor persecuții neîntrerupte. Persecuții care au fost separate de perioade de relativă liniște, o liniște care a permis reașezarea credinței pe temeliile ei tradiționale. Începutul creștinismului, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost însoțită de prima prigoană sălbatică, uciderea pruncilor. În această persecuție s-a arătat și chipul celui care prigonește, chipul ”celui rău”, cel care ucide pe cei cu totul nevinovați, pe inocenți. Iar de atunci persecuțiile s-au succedat necontenit: în vremea Imperiului Roman, în vremea iconoclasmului, în vremea Revoluției Franceze și în orgia de sânge bolșevică.Iar atunci când persecuțiile nu au fost sângeroase, ele au continuat prin ideologii ateiste, materialiste sau deschis satanice.

Vremea pe care o trăim,stăpânirea imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist,a fost în permanență dominate de un anti-creștinim furibund.

Perioada istorică pe care o străbatem este dominată de confruntarea tot mai violentă dintre “globalism”, care apune, și “locuri” sau, altfel zis, țări, Neamuri, Tradiție locală și mai ales Credință, stări veșnice și de neînlocuit.

În această înțelegere este necesar să reafirmăm ce înțelegem prin termenii și conceptele folosite. Să lămurim ce “limbă” vorbim.

“Globalismul” este, încă, o realitate fluidă, după unii în dezvoltare și după semnatarul acestor rânduri în disoluție.Oricum “globalismul” s-ar dori un soi de nou “turn Babel”. O alcătuire care ar cuprinde tot și toate, de-a-valma, oameni, locuri, stări, așezate sub o singură stăpânire, o singură voie și slujind un singur scop. Ca justificare “globalismul” declară că ar urmări instaurarea “binelui universal”.

Lesne poate fi văzut, la o analiză mai atentă, că această “acoperire de intenție” este strict larmă, zgomot, fonema fără rost.

“Binele universal” este cea mai penibilă credință posibilă. Care “bine”, unde, când, cum? De fapt “binele universal” este o iluzie fără urmă de acoperire. Este bine să ne aducem aminte că iluzia este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură (altcum zis, necuratul). Mai departe scopul propus: o singură stăpânire, o singură voință, o singură gloată, după crâncena experiență a veacului douăzeci, știm bine ce înseamnă: teroare de plumb de tipul Ceka, Gestapo, Guantanamo.

Între timp sunt folosite minciuna, jumătatea de adevăr și vorbăria. Încet, tenace, diabolic, trupurile organice (familia, Neamul, Țara,Credința) sunt minate,calomniate și insultate, atunci când nu sunt atacate direct: cu bombe, intervenții “umanitare” sau aruncări în lagăre. În schimb sunt promovate: relativismul moral, impostura, perversiunile (prezentate, nu doar ca stări “normale’, ci direct că virtuți). Un simptom extrem de semnificativ poate fi observat în modul în care însăși limba în care vorbim este desfigurată și împănată cu “barbarisme” inutile, barbarisme de dragul barbarismului. De regulă “barbarismele”, cuvinte luate dintr-o altă limba, intră în limba locului atunci când nu există echivalent. Dar în momentul de față sunt introduse sinistre, stridente, “barbarisme” fără rost. Spre exemplu se spune “OK”, în loc de bine, a “implementa” în loc de a introduce, s.a.m.d. Aceste “barbarisme” inutile, folosirea lor, demonstrează că oamenii nu citesc și dacă citesc nu pricep. Dar această încercare de eliminare a Tradiției,Credinței și a bunului-simt, printr-o “ideologie” găunoasă, nu a reușit. Iar noul imperiu, globalist-sodomit, anglo-sionist a trecut la faza care trebuia așteptată, persecuția deschisă.

Mai înainte de a intra în acest subiect câteva precizări metodologice sunt necesare.

Evenimentele istorice au ca scop să arate unicitatea persoanei umane și zădărnicia căutării împlinirii ei în această lume. Este vorba de adevărul esențial,existențial că Mântuirea nu vine în timpul istoriei,vine la sfârșitul ei. În această înțelegere putem pricepe de ce fiecărei generații i-a fost dat să asiste la o schimbare majoră de „regim”, fie sub forma încetării unei lungi „domnii”, fie sub formă schimbării de regim sau sistem politic. În asemenea împrejurări s-a putut cristaliza înțeleaptă vorba românească, „schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”. În sens mai larg împlinirea personalității umane, repet mântuirea ei, nu vine în și prin Istorie ci la capătul ei. Dar cele spuse la nici un caz nu înseamnă că în existența sa pământească omului i se cere să fie pasiv, detașat,”neangajat”. Din contra.

Diversitatea uluitoare a evenimentelor istorice, „schimbările” de care vorbeam, sunt toate ocazie, și direct obligație, pentru fiecare persoană, de a alege între bine și rău și astfel, putință de mântuire. Formele sub care suntem chemați la participare sunt mereu noi și fără precedent și de aceea alăturarea la bine sau la rău tot mereu va fi fără echivoc. (De aceea este atâta de degradant să vezi oameni care duc „lupta” contra unor forme istorice dispărute, cum ar fi cei ce continuă să militeze împotriva unui comunism care în România nu mai există, Slavă Domnului, de treizeci de ani). Probabil că cea mai simplă cale de a nu fi părtași,complici, la rău este de a fi mereu alături de victime, de cei care „pierd”, iar că temei de gândire avem mereu alăturarea de Tradiție și modelul existențial al Neamului din care coboram. Cu această introducere am să mă încumet să vorbesc despre ceea ce cred că va fi ” modelul” persecuției anti creștine ce ne stă înainte.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Noua prigoană” →

Mihai BUZNEA: Gaițele

Crrrrr crrruuu crrrrr crrruuu crrrrr crrruuu… onomatopeiele-triluri ale unei păsări foarte cunoscută şi îndrăgită de pe la noi. În termeni ştiinţifici i se spune garrlus glandarus, popular a fost botezată gaiţă, pentru ca televiziunea să o consacre drept moderator de emisiuni gen talk show. Specia este, aşadar, una singură, dar varianta originară, cu cioc şi limbă, aripi şi gheare şi înzestrată cu o voce capabilă să imite ori să reproducă cu virtuozitate mai toate trilurile de păsări, a clonat varianta modernă a cuvântătoarei cu două picioare şi o gură cât meliţa programată să bată orice recorduri în materie de sporovăială. Verişoară cu corbul şi împodobită cu un penaj multicolor, pasărea numită gaiţă a fost blagoslovită, mai dincoace, nu se ştie de cine (doar bănuim) să-şi împartă gloria de limbuţie cu suratele ei din codrul teletembelizării, care rubedenii născute prin eprubetele-minune ale laboratoarelor şi studiourilor tv sunt programate să se dea în spectacol (sau în stambă, spre a fi mai expliciţi) reconvertind vechea zicere a baladei populare în versuri: „…de trei zile-ncoace, gura nu-i mai tace”.

Gaiţa vorbitoare, uzurpatoare a gaiţei cântătoare-cârâitoare, a devenit, de-o bună bucată de vreme, o prezenţă diurnă în fiecare dintre casele noastre. Televizorul şi telecomanda sunt uşa şi cheia care îi deschid accesul. Vine şi nici că se mai dă plecată. Dacă dimineţile şi le rezervă pentru a-şi drege glasul hârâit de revărsările verbale ale zilei precedente, dar şi pentru a-şi stabili repertoriul curent, de pe la orele prânzului celui de mijloc şi până spre miezul nopţii se dă într-un spectacol perpetuu de sunet şi lumină, presărat doar cu mici pauze pentru a-şi trage sufletul ori pentru a mai schimba ceva-ceva din tonalitatea diapazonului, dar fără modificarea liniei melodice a partiturii. Care rămâne, astfel, pe lungimea de undă „bate apa-n piuă”. Întrucât gaiţa-moderator tv le ştie pe tot şi toate, nimic din ce ne alcătuieşte existenţa diurnă nu-i este străin: de la nemurirea sufletului, amintirile despre viitor, efectul razelor lunii asupra cheliei, tratamentul revoluţionar al hemoroizilor sau/şi ultima năzbâtie în materie de politică „pas cu pas” a locatarului de la Cotroceni ori ce vrăji a mai făcut tandemul struţo-cămilă liberalo-democrat. Gaiţa policicălitoare nu ştie, nu poate şi nici nu vrea să-şi pună frăie gurii.

Talentul ei gen „toacă gura” vine din butonul microfonului, cu care-şi interzice şi pune la punct interlocutorul(ii) dacă nu-i convine cât şi ce glăsuiesc aceştia. Ei îi place să se asculte, chiar dacă riscă (şi o păţeşte cel mai adesea) să cadă în păcatul logoreei. Al vorbelor lipsite de idei şi conţinut. Este maestră în a vorbi discuţii, mai mult e pe lângă, decât pe subiect. Îi toacă gura precum pietrele de moară la măcinat porumbul. Îşi etalează din plin talentul, e deopotrivă scenarist, regizor şi interpret; un talent preluat, dar cizelat şi modernizat, de la garrlus glandarus. E flecară, guralivă, limbută, palavragioaică, se ţine scai de ideile – puţine şi proaste, pe care însă le susţine cu tupeul cu care se crede că stă pe o cracă-două mai sus decât cea pe care i se află interlocutorii. Cu alte cuvinte, o persoană (femeie) care vorbeşte mult şi fără rost (am citat din definiţia ştiinţifică a speciei), preocupată nu de receptivitatea şi interesul telespectatorului, ci de ratingul emisiunii. Vezi, Doamne, ce bună (cârâitoare) sunt!

Atoateştiutoare, se crede ea, e departe de a-şi da seama de un adevăr simplu ce-i stă la îndemână, ascuns doar de smocul de pene coafate ce-i împodobesc fruntea; anume, că suferă de o maladie degenerativă cronicizată – diareea verbală. Care nu se tratează cu imodium. Suferă, în timp ce tratamentul îi e la îndemână: microfonul. Luaţi-i-l, sau tăiaţi-i legătura, şi-o să vedeţi cum se lecuieşte!… Cum nu mai bate câmpii, rătăcită pe arătură.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Gaițele” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ANDREI CIURUNGA – Voievodul liric al BASARABIEI răstignite

“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

politic creştin.”

(Părintele Liviu Brânzaş)

La suprafaţă, în afara lumii „libere” fenomenul liric, literar, filosofic şi teologic par paradoxale, dar lăuntric în sufletul neîncătuşat, în spiritul libertăţii depline este o celestă antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar ateu s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase prin excelenţă, o MĂRTURISIRE mistică, fără precedent în Istorie, în Patristică, o Filosofie creştină sofianică, nemaiîntâlnită şi o Teologie ortodoxă ce purcede spre o Filocalie cu o înaltă vibraţie cerească.

La fel de paradoxal şi antinomic POEZIA creştină au urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.

În infernul concentraţionar al României Penitenciare omului creştin intrat sau rămas în comuniune cu Dumnezeu, i-au crescut tainic două aripi spirituale: rugăciunea permanentă şi poezia continuă, ambele arzând lăuntric ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind eticul şi înfrumuseţând esteticul.

Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii spre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar: poeziile au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile destul de adânci.

Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura icoanei sale.

Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul hristic.

Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

Aşa s-au născut în infernul concentraţionar prefăcut în Agora, POEŢII CRUCII.

Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei şi a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă. Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru ceilalţi. Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurarea, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

Prin Rezistenţa lor creştină, Poeţii Crucii s-au aprins în Luceferi călăuzitori de lumină, de har, de sublim peste întregul univers concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral.

Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în libertatea, în nădejdea, în răbdarea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa-sentinţa pătimirii, întrupată prin: ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, calvarul Golgotei Naţiei, Crucea Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Crucea suferinţei Generaţiei mistice – înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică.

“Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului al XX-lea, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.

Unul dintre marii sacerdoţi ai creaţiei mistice, care a stat alături de Radu Gyr, poetul Crucii prin excelenţă, privind spiritul filocalic şi sofianic al poeziei religioase a fost Andrei Ciurunga.

Am avut privilegiul să-l cunosc răsfoindu-i filele vieţii ultimului an şi jumătate.

L-am preţuit, l-am admirat, l-am înţeles, l-am venerat, l-am iubit şi-l cinstesc.

Andrei Ciurunga (1920-2004), Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost arestat în Noiembrie 1945, pentru articolul „Expresul”, eliberat după o lună, rearestat şi condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus preţuirea celor 4 ani de condamnare politică, dar şi interdicţia de a nu mai scrie nici măcar un vers. Cum însă “Canalul Morţii”, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al devenirii demnităţii lor, Andrei Ciurunga nu s-a ”cumințit ” şi a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă.

Pus în libertate în anul 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat definitiv în August 1964.

Îşi ia în anul 1964, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet creştin, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat prigoana şi persecuţiile în sinistrele şi fioroasele penitenciare Jilava, Văcăreşti, Gherla, Galeşu, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Balta Brăilei.

În toamna mileniului trei, la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor a trimis o solie ce s-a reflectat cu reverenţă pe Monumentul Canalului, unde la poalele Columnei era înflorit şi numele marelui poet Andrei Ciurunga, îmbrăţişat de câteva versuri înroşite din celebra sa poezie „Canalul”.

A urcat întru Luceferii creaţiei sofianice cereşti cu imnul şi smirna Sărbătorii Împărăteşti Schimbarea la Faţă a Domnului, la 6 August 2004.

Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al prigonirii lor, moment crucial în care Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor.

Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele în cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri de mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermecate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa care suie peste Carul Mare mireasma luminii serafice. Din şuvoiul cernit al Danubiului însângerat şi-a împletit lacrimile sale de foc pentru Basarabia Martiră.

După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga şi-a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin în Poemele cumplitului CANAL.

CANALUL

„Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

(Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

Creator genial, curgător ca o mare cascadă, temperamental ca un sacerdot, înălţător ca un pisc, fremătând de imagini între clocotiri şi revărsări, Andrei Ciurunga ne înzestrează cu autoritatea sa inefabilă – semnificaţia unei trăiri filocalice, răsfrânte din Trupul frânt, însângerat al Patriei sale smulsă din Sânul crucificat al Ţării MAMĂ.

“O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,// ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt.// O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.// Şi zornăind cătuşele comune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.// Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminţii.// Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă/ ne sunt de lipsă scuturile-acum.// Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.// Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codri şi de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu”… (Răstignire).

Mistica sa şi-a pus inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ANDREI CIURUNGA – Voievodul liric al BASARABIEI răstignite” →

Alexandru NEMOIANU: Biruind lumea căzută

Sub ochii noștri vedem cum valorile morale, toată tradiția creștină care au dăruit splendoare,autoritate morală și prestigiu,sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii „globaliste” și imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană și în momentul de față prin forță, financiară sau militară. Gândirea multor,foarte multor oameni a fost pervertită și pângărita până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți care visează la lagăre cu confort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limita de a nu mai crede că o alternativă există. Dar acestă alternativă există.

Da, acest drum mântuitor există. El există în adâncuri, în sufletele celor care cred și știu că Dumnezeu nu va lăsa lumea Lui să piară.Dumnezeu mereu va lumina mintea celor care îl caută și le va arăta „calea, adevărul și viața”, le va arată drumul care duce acasă. În momentul de față miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul,miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează.

Marea greșeală pe care o fac cei dezamăgiți și descurajați este de a se încrede în „bunătatea ” uzurpatorilor. Așa au crezut banato-ardelenii în „drăguțul ghe împărat” și așa au fost dezamăgiți și înșelați cu furie.

Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conclucrat. Cu diavolul nu se stă de vorbă. Ceea ce trebuie să facă aceia care sunt de bună credință este să spună mereu, tare și răspicat, ceea ce după cunoștință și conștiința lor este adevărul. Nici un fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urmă cu două mii de ani, doisprezece pescari semianalfabeți, au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proste, care se găsesc în fruntea bucatelor azi, nu sunt Imperiul Român, sunt domnia neamului prost. Lupta pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin „retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, care este vie, viețuind în sate și comunități organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău.

Credința în bine și practicarea lui, individual și colectiv, are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos Românii, nu sunt proști și nu pot fi prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din pacte sunt destul de mulți, dar nu ar trebui nici băgați în seamă și mai ales nu trebuie argumentat cu ei. Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe „părerea”, adică vidul pe care îl are în cap. Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Biruind lumea căzută” →

Maria FILIPOIU: Dimitrie – Sfântul Izvorâtor de Mir

Ziua de 26 octombrie reprezintă pentru Ortodoxia Română una dintre cele mai importante sărbătoari creștine de la începutul Anului Nou bisericesc (1 septembrie), prin prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, care s-a născut şi a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (283-311), ca fiu al guvernatorului vechii cetăţii a Tesalonicului.

Născut din părinți creștini, a fost crescut și educat în spirit creștinesc, dobândind sfințenie în chip, fiind mare făcător de minuni, din ale cărui moaște a izvorât mir.

De aceea a fost chemat în ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici, pe care se cuvine să-i cinstim și să le aducem rugăciuni de mărire și slavă la sfintele sărbători.

Cel bogat în toate virtuţile, făcător de minuni și Izvorâtorul de mir, Sfântul Dimitrie, este „Luminătorul cel mare, care ţine cu putere întru sine Cuvântul Vieţii Veşnice.” (Filip. 2:16)

El a purtat în crediță cu sine puterea Cuvântul care era la început cu Dumnezeu: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul.” – Ioan 1:1

Sfântul Dimitrie era o minune a lumii prin cuvintele cele dumnezeieşti, fiind, după afirmația Sfântului Apostol Pavel, „miros de bună mireasmă al lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Cor. 2:15), din mirului ce izvorăște de la racla Marelui Mucenic.

După obștescul sfârșit al tatălui – voievodul Tesalonicului, Maximian împăratul a chemat la dânsul pe fiul acestuia și cunoscându-i înțelepciunea l-a făcut voievod în locul tatălui său, fiind primit cu mare cinste de cetățeni. A cârmuit cu multă vrednicie poporul, propovăduind în dreaptă credință și aducând pe mulți la Hristos, până când împăratul a aflat că voievodul Dimitrie este creștin și s-a mâniat foarte tare pe el.

A poruncit să-l închidă și i s-a cerut să renunțe la credința în Hristos.

Deși se afla în închisoare, Dimitrie a continuat să mărturisească pe Hristos și să condamne închinarea la idoli, încât mulți se adunau să îl asculte. Pentru a-i pedepsi pe creștini, care erau din ce în ce mai numeroși, împăratul a organizat mai multe lupte între gladiatori și creștini, ce cădeau victime, nefiind antrenate de luptă.

Nereușind să-l abată de la credința sa, a poruncit ostașilor să-l supună la chinuri îngrozitoare, iar după tortură l-a străpuns el însuși cu lancea, până când Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Martiriul s-a produs în jurul anului 300, în timpul împăratului Dioclețian (284-305), care îl avea asociat la domnie pe Maximilian, cu titlul de cezar.

De atunci s-au petrecut la moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie multe minuni și tămăduiri.

După Edictul de la Milan, în anul 313, împăratul Constantin a acordat libertate religioasă creștinismului.

Ziua mutării moaștelor, 26 octombrie, 413, a devenit ziua de prăznuire a Sfântului.

Tradiția mai spune că, în locul sângelui, din trupul lui Dimitrie a început să izvorască mir frumos mirositor și tămăduitor de boli.

Înzestrat cu darul săvârșirii minunilor, Sfântul Dimitrie sau Dumitru este foarte popular în rândul credincioșilor.

Este Sfânt militar și protector al armatelor ca și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Moaștele sale se află la Tesalonic, oraș al carui ocrotitor este.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Dimitrie – Sfântul Izvorâtor de Mir” →

Julia Henriette KAKUCS: Casa nr. 19 de pe strada Bem

Und meine Seele spannte

Weit ihre Flügel aus,

Flog durch die stillen Lande,

Als flöge sie nach Haus.

(Mondnacht, Joseph von Eichendorff)

Și sufletul meu își întinse

Aripile largi

Plutind prin liniștea ținutului

De parcă ar zbura acasă.

(Noapte cu lună, Joseph von Eichendorff)

Traducere: Julia Henriette Kakucs

Mă bucură să te întâlnesc aici! Aici, în această cafenea mică, afară, în umbra copacilor. Îți amintești când îți spusesem odată, de mult, că amintirile îmi sunt săgetate de cârduri întregi de nume, ce asemeni păsărilor călătoare le străbat încă din frageda mea copilărie? Îți amintești cum îți spuneam că tabloul orașului va fi pentru mine mereu legat de portretele locuitorilor săi?

„Der Mensch heiligt den Ort!“, „Omul sfințește locul“ mă atenționa mereu tatăl meu, când mă plângeam din cauza unei hotărâri birocratice, nefericite. Nu o instituție, nu un birou ia hotărâri. Întotdeauna este o persoană cea care hotărește. Omul crează, realizează, își definește rolul și funcția. El va fi acela de care îți vei aminti. Banca liberă pe malul Begheului rămâne un tablou tăcut. Dacă însă ai stat pe ea, împreună cu cineva, se vor trezi la viață cuvintele care-ți alimentează dorul.

În ce se ascunde secretul memoriei? Poate în parfumul copilăriei, în căldura atingerilor, a îmbrățișărilor, în timbrul vocilor, în toate acele sentimente, care sub vraja micilor detalii, se retrezesc la viață.

Porți ce găzduiesc umbre… Ascult glasurile lor, le văd trăsăturile feței. Femei, bărbați, copii ce se joacă, bătrâni și tineri împreună, cu toții alcătuiesc o societate colorată. Ei sunt cei ce fac ca întreg orașul, uneori însă doar o stradă, să se retrezească în amintirile mele. De cele mai multe ori însă, revăd în spatele pleoapelor închise doar o singură casă anumită.

„Hallo! Hallo! Spreche ich mit dem Maestro Roth? Mit Maestro Roth Laci?“ / „Hallo! Hallo! Vorbesc cu maestrul Roth? Cu Roth Laci?“ Vocea îmi este nervoasă, nesigură. Ce așteptări pot avea de la această convorbire telefonică cu bărbatul de 100 de ani care în mod sigur nu a sărit pe fereastră și nu a dispărut. Slavă Domnului! Un centenar a cărui zi de naștere este tocmai astăzi, 4 iulie 2020 și a cărui memorie îi permite să-și amintească până în ultimele detalii tot ce a trăit, tot ce a văzut, tot ce a simțit. Aluzia mea la cartea lui Jonas Jonasson este absolut nepotrivită. Doar cu o zi înainte stăteam în fața computerului, în camera mea din apropierea orașului Frankfurt am Main și urmăream conversația virtuală, moderată de Martin Ladislau Salamon, directorul Institutului Cultural Român (ICR), Tel Aviv. Maestrul era acasă, în Tel Aviv, conectat prin ZOOM cu Cristian Rudic, directorul Operei din Timișoara și cu verișoara mea, Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreiești din Timișoara.

Care era legătura dintre noi? Timișoara, orașul meu de baștină, a fost orașul în care sătmăreanul – după ce a supraviețuit lagărele din Auschwitz și Melk, după ce și-a terminat studiile la conservatorul din Budapesta – a devenit dirijorul Operei. Un muzician împlinit… un om împlinit…

„Hallo, Maestro? Hier spricht eine Friedmann aus Temeswar. Ich wollte Ihnen zum 100. gratulieren.″ („Hallo, Maestre? Aici vorbește o Friedmann din Timișoara. Doresc să vă felicit cu ocazia împlinirii a 100 de ani.“) Vocea lui lăsă bucuria să străbată până la mine: „Friedmann? Friedmann Ernö a fost prietenul nostru cel mai bun din oraș, până nu s-a mutat la București pentru a cânta acolo în corul Operei. Înainte de a pleca din Timișoara ne-am întâlnit foarte des. El a cântat nu doar în cor, ci a interpretat și o serie de roluri mici în diferite opere. Sunteți fiica sorei sale, Rozsi? Îmi amintesc foarte bine de toți membrii familiei Friedmann. Rozsi… Deseori i-am vizitat în locuința lor de pe strada Bem (astăzi, Văcărescu). Ernö a avut un pian minunat. Nu o pianină! Un pian adevărat, marca Hofmann din Berlin. Până și culoarea lemnului din care era, îmi este prezentă. Julia, numește-mă Laci. Simplu, fără forme de politețe… doar Laci. Iubesc Timișoara și mă simt acasă la Comunitatea evreiască de acolo.“ Ne-am adâncit în multe ce ne legau. „Nu îndrăznesc să vă urez tradiționalul ‘Bis 120!’, deoarece un rabin înțelept s-a revoltat auzind că i se pun granițe vârstei sale.“ Maestrul râse cu poftă. „Să rămânem optimiști!“ spuse el, binedispus.

Am închis telefonul încă sub impresia dialogului. Roth Laci… Mama mea, care cânta și ea cu mare plăcere arii de operă și operetă, vorbise des despre el. S-ar fi bucurat să afle că maestrul, renumit în toată lumea, prietenul trecut prin grele încercări, care în anul 1958 a fost concediat de la un moment la altul de la opera din Timișoara – interzicândui-se până și pășirea în sala de spectacol cu un bilet de intrare – la 6 iunie 2019, la vârsta de 99 de ani, devenise cetățean de onoare al orașului Timișoara și în același timp membru de onoare al Operei Naţionale Române din Timişoara (ONRT). În acea zi, ziarul Ziua de Vest a scris: „La 99 de ani, Ladislau Roth este tot mai rar pe scenă, dar cu foarte mare plăcere revine la Timişoara. ONRT l-a onorat cu distincţia de membru de onoare al ONRT, el fiind şi membru fondator al instituţiei“, adăugând cuvintele actualului director al operei, Cristian Rudic: „Ladislau Roth este o legendă vie, o istorie a culturii, el se confundă cu muzica”.

Liniștea devenise din nou stăpâna camerei mele. În îmbrățișarea ei, imaginile tocmai trezite se perindau însă mai departe, în spatele pleoapelor mele. Pianul… sunetul lui… Simțeam atingerea tastaturii lucioase alunecând ușor sub degetele mele de copil. Vizitele mele la Omami culminau des în camera fratelui cel mai mic al mamei mele, Gyuri. Acolo stătea pianul. În timp ce el desena proiecte necesare studiului său la Politehnica Timișoara, facultate cunoscută și peste hotare, lăsam melodiile pianului să se împletească cu visele mele. Pianul lui Ernö rămase în locuința bunicii până când sosi și ziua în care îl urmase la București.

Aroma ciocolatei

Bem încă un espresso? Poți rămâne ceva mai mult cu mine? Aș dori să-ți povestesc astăzi despre această casă nr.19. Se găsea vis-a-vis de cinematograful Arta, într-o stradă, ce în amintirea multor generații păstrează încă aroma ciocolatei. Poarta clădirii aflate pe strada Bem, mai târziu denumită Văcărescu, ascundea chiar la intrare, sub o boltă mare și grea, două scări identice, simetrice, aflate la stânga și la dreapta intrării. La capătul lor se aflau locuințele spațioase și frumoase ale casei. În aripa stângă locuia Clara împreună cu familia ei. Suferea încă în urma nedreptății ce i se făcuse scurt înainte de terminarea războiului. Reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc, povestea cu amărăciune cum la vârsta fragedă de 16 ani fusese prinsă pe stradă și transportată în Rusia, deoarece la „numărătoare“ lipsea o persoană într-un vagon. O evreică printre deportații germani în lagărul rusesc… La întoarcere devenise profesoară de limba rusă. Mult timp nu știusem cine a locuit în dreapta intrării. De curând, după ce am publicat eseul meu „Amintiri timișorene – Jiddische Mamme“, un text în care îmi descriu bunica ce locuia la nr.19, am primit un mesaj din Haifa, Israel. „Cunosc bine casa. Noi am locuit în aripa dreaptă de la intrare. Fiind copilă tânără am urmărit des de la fereastră, cum frumoasa ta mătușă, Clara Friedmann, era adusă seara pe motocicletă acasă, de chirurgul Dr. Pop Zeno, cu care mai tărziu s-a și căsătorit. Și eu mă numesc Clara…“

Așa a început acest puzzle să se întregească.

Se spune că toamna, când cerul colorează copacii, Timișoara este încântătoare. Culorile ei ajunseră și până în curtea bunicii mele, deși eram convinsă că arșița verii a cucerit-o pentru întotdeauna. Singurătatea plantelor m-a impresionat deja în acele timpuri. Nu ai observat cât de puternic este sentimentul de izolare răspândit de un arbor singuratic în mijlocul câmpiei? Unica dalie, înaltă și mândră, își ridica obrazul fardat în culorile Orientului. O întâlneai deja la primii pași făcuți prin curte. Flanca ușa mereu deschisă a unei șvăboaice prietenoase, vesele, venite dintr-un sat bănățean, Juci Tante, care cu obrajii îmbujorați și zâmbetul binevoitor, mă primea mereu cu un cuvânt bun. Grăbindu-se, mișcandu-și șoldurile opulente în întâmpinarea mea, îmi oferea sentimentul de a fi sosit acasă, aici, în umbra ricinului mai înalt decât mine, strămutat în aceste ținuturi cândva din India sau Africa. Nu doar oamenii își caută refugii sigure… Spațiul mărginit de clădirile înalte ce-l înconjurau părea să-i fie un scut împotriva catastrofelor de tot felul. Doar soarta locatarilor era marcată de tragedie. Balconul lung, numit de noi Gang, pe care se găsesc și acum, adâncite în timp, urmele pașilor bunicilor mei, dăruia apartamentelor înșirate pe el o viață comună. Pe el se întâlneau pentru un salut scurt sau doar pentru câteva cuvinte, doamna Wieder, cea cu brațul tatuat la Auschwitz, Genu, tânărul maltratat în urma încercării nereușite de a fugi peste graniță, Kálmán, închis nevinovat pentru potlogăriile sefului său.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Casa nr. 19 de pe strada Bem” →

Adina LOZINSCHI: Te port în suflet

Când eram copii nu înţelegeam cum este posibil ca un om necunoscut să aibă un monument închinat lui: „Monumentul eroului necunoscut”. La şcoală sau în excursiile tematice ni se relatau şi ni se explicau evenimente din istoria zbuciumată a României şi chiar dacă am aflat că pe front au murit milioane de oameni neidentificaţi, tot era ceva apăsător şi sumbru, inaccesibil.

Într-o zi mohorâtă, pictată în culori închise, cerul parcă stă să cadă pe mine. Nu ştiu de ce îmi vine în minte momentul când am intrat într-un muzeu de istorie. Cred că nu eram singura care se întreba dacă eforturile omului de a supune materia, piatra, lemnul, fierul, de a cuceri pământul şi cosmosul, microuniversul, genetica, performanţele din informatică, toate acestea au oare vreun sens atâta timp cât el, omul nu a fost în stare să se cucerească pe sine, să se autocunoască, să-şi învingă egoismul, răutatea şi cruzimea, să-şi stăpânească pornirile de răzbunare, înverşunarea în a distruge, a nimici, a umili. Din cauza urii dintre semeni extrem de mulţi oameni au pierit.

Bunica mea îmi povestea că la Monumentul Eroului Necunoscut în anii de după război, fie primul, fie al doilea război mondial, puteau fi văzute bileţele, batistuţe, chei, lăcăţele, poze şi tot soiul de lucruri spre amintirea celor căzuţi la datorie.

Un astfel de bileţel, o simplă bucată de hârtie care părea a face parte din cu totul altă lume faţă de obiectele expuse într-un muzeu de istorie, mi-a atras atenţia cândva. Pe hârtia îngălbenită, cu litere tremurânde ca o ceară topită de lumânare scria: „Scumpul meu Ionel, mă gândesc tot timpul la tine. Vin mereu aici. Te port în suflet în fiecare clipă. Ilenuţa”. Cum ajunsese un asemenea bilet de la Monumentul Eroului Necunoscut în vitrina unui oarecare muzeu de istorie, lângă obiecte seci, lipsite de viaţă, este greu de înţeles. Sinceră să fiu, acum nu-mi dau seama dacă am văzut într-adevăr un asemenea bilet, sau poate doar mi-am imaginat. Cert este că îmi răsar în minte obsesiv unele întrebări cum ar fi: Cine sunt Ionel şi Ilenuţa? Unde au locuit? Ce au făcut în viaţa lor? Câţi ani aveau? Erau căsătoriţi, sau doreau să-şi unească destinele? Nu vom şti niciodată. În schimb există ceva care străbate cu o forţă inimaginabilă orice barieră. Ştim un singur lucru: că se iubeau. Deşi Ionel nu se mai află printre noi, Ilenuţa continuă cu îndârjire să vină şi să-i vorbească, să-i scrie, să-l caute, să-l păstreze în viaţă chiar şi aşa, în gând. Se spune că omul este viu atâta timp cât este iubit şi doar uitarea pecetluieşte moartea. Numai când încetăm să-i mai pomenim pe cei dragi ei mor cu adevărat.

Bunica mea Olimpia Savin, din partea mamei, îşi pierduse de timpuriu mai toate rudele. Tatăl, Constantin, care era C.F.R.-ist la 56 de ani, mama Victoria la 44 ani, un frate aviator la 31 ani, un alt frate strungar la 21 ani, aşa că în fiecare duminică mergea la cimitir să îngrijească mormintele. Uneori mă lua şi pe mine. Eu ţopăiam ca o vrăbiuţă, iar bunica, zâmbind îmi spunea:

– Nu călca pe morminte. E păcat. Acolo sunt cei care îşi dorm somnul de veci.

Pe atunci mormintele erau cu multă verdeaţă şi cu spaţii între ele. Acum cimitirul arată total diferit. Predomină cavourile din beton şi nu mai este spaţiu între morminte, sunt unele lângă altele, iar copacii umbroşi s-au rărit tot mai mult.

– Bunico, uite zmeură pe mormântul acela.

– Las-o acolo. Să nu mănânci. Este a morţilor.

Respectul faţă de cei duşi ne era impus şi în familie, dar şi la şcoală. Ţin minte că atunci când eram în clasa a III-a urma să fiu primită în Organizaţia de Pionieri. Mi-a fost înmânată o cărticică numită „Statutul membrului din Organizaţia de Pionieri a Republicii Populare Române”şi am fost nevoită să învăţ pederost toate capitolele şi aliniatele. Mă simţeam responsabilă şi pregătită de a face acest pas important în ierarhia socială a vremii. În prezenţa comandantului de Unitate – elev în clasa a VIII-a -, a unor cadre didactice, a comandantului de detaşament şi desigur a colegilor mei de clasă s-a desfăşurat o şedinţă. Împreună cu alţi copii care urmau să fie primiţi în rândurile acestei organizaţii mă aflam în faţa clasei.Ni s-au adresat şi întrebări legate de situaţia noastră şcolară, dar majoritatea erau din statut. Într-o atmosferă tovărăşească am fost felicitaţi şi ne-am îndulcit cu bomboane. Primirea efectivă a noilor membri se făcea într-un cadru festiv.

Locul cel mai potrivit considerat de autorităţi era Cimitirul Eroilor. Existau pe vremea aceea, în anii 60, în oraşul copilăriei mele două cimitire cu eroi. Unul era Cimitirul Eroilor din primul război mondial. Crucile stăteau încă drepte după 40 de ani de la tragicele evenimente. Încă se mai puteau zări pe alocuri nume. Pe multe dintre cruci era scris un cuvânt foarte ciudat şi neînţeles pentru un copil de numai 9 ani: „NECUNOSCUT”. Efectiv nu puteam să pricep cum poate exista o cruce, un mormânt şi să nu se ştie nimic despre acel om. Primirea noastră în Organizaţia de Pionieri a avut loc în Cimitirul Eroilor din al doilea război mondial. Trecuseră 20 de ani de la război, dar se putea observa că toate crucile erau mai noi, iar mormintele erau îngrijite. Pe lângă persoanele din administraţia cimitirului care se ocupau de morminte, încă mai trăiau rude ale celor înmormântaţi acolo. Încă mai puteai vedea câte o femeie în vârstă, uscată de plâns, cu flori şi stropitoare în mâini, aplecându-se pios. Cel mai impresionant era faptul că acolo, în Cimitirul Eroilor din al doilea război mondial erau îngropaţi atât soldaţi, cât şi ofiţeri, atât români –cei mai mulţi- dar şi nemţi, ruşi, câţiva cehi şi chiar un francez. În afară de aceste morminte, la margine era o groapă comună unde se spunea că se aflau peste 200 de morţi neidentificaţi. La intrarea în Cimitirul Eroilor era o platformă de piatră care putea fi utilizată drept scenă.

Fanfara armatei îşi acorda instrumentele. Noi, copiii ţineam strâns în mâini buchete cu flori. Eu eram îmbrăcată în uniforma de pionier care era compusă din bluză albă cu epoleţi şi fustă plisată din tergal bleumarin. Aveam pantofi noi de lac cu baretă şi nişte ciorapi albi trei sferturi care îmi tot cădeau până la exasperare. Părul creţ îmi era chinuit în două codiţe împletite, mai subţiri decât coada pisicii. Şi…colac peste pupăză, cum se spune, trebuia să recit la microfon o poezie patriotică. Părinţi, bunici, profesori, un public pestriţ care cuprindea şi trecători de moment, toţi aşteptau evenimentul. În vacarmul acesta eu auzeam un singur lucru: ciocănitoarea, doctorul pădurii. Ciocănitoarea duruia cu ciocul ei puternic în coaja unui copac de lângă mine. Când a venit rândul meu la microfon îmi stăruia în minte doar coloritul superb al penajului cu roşu, negru şi alb al ciocănitoarei. Ceea ce ar fi trebuit să spun, îmi dispăruse complet din minte. Mă simţeam uşoară ca o pană, iar sângele începuse să se urce în obraji. Printre zecile de persoane prezente am descoperit dintr-odată ochii mamei. După ce stătuse toată noaptea să-mi scrie pe o coală de carton Angajamentul Pionierului şi să deseneze frumos un cap de băiat şi unul de fetiţă, mama aranjase în celofan totul ca să îmbrace într-o notă festivă documentul. Nu existau atunci folii de plastic. Deşi obosită, mama încă mai avea puterea să-mi zâmbească şi să mă încurajeze din priviri. În acel moment doamna mea învăţătoare, salvând situaţia, m-a întrebat la microfon care este deviza pionierului, iar eu, trezindu-mă din starea de visare, am răspuns mai spontan ca niciodată: „Tot înainte!”

– Bravo!

Apoi mi-a pus la gât cravata roşie de pionier, vârând colţurile într-un inel de plastic. Aceasta era o inovaţie, nu se mai făcea nod la cravată, ci se folosea inelul de plastic.

– Copii, spuse doamna învăţătoare. Eroii nu mor niciodată. Jertfa lor ne ajută pe noi să trăim astăzi. Mergeţi şi puneţi florile la morminte.

Fanfara intona solemn imnul ţării: „Te slăvim, Românie, pământ părintesc/ Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc/ E zdrobit al trecutului jug blestemat/ Nu zadarnic străbunii eroi au luptat/ Astăzi noi împlinim visul lor minunat” (Versuri: Eugen Frunză şi Dan Deşliu, muzica: Matei Socor)

A urmat cunoscutul marş funebru al lui Frederic Chopin şi cântece patriotice. Corul şcolii din care făceam parte şi eu a interpretat „Eroi au fost, eroi sunt încă” şi alte piese.

Sunt amintiri adânc săpate în sufletul meu. Anii trec, dar uitarea nu ar trebui lăsată să se aştearnă peste filele scrise cu sânge în istoria neamului nostru. Gândindu-mă în urmă acum, după o carieră didactică de 37 ani, îmi dau seama cu părere de rău că în cadrul orelor de dirigenţie, sau cu alte ocazii apărute, ar fi trebuit să insist mai mult asupra educării tinerelor generaţii în spiritul patriotismului şi al preţuirii eroilor noştri. Da! Ar fi trebuit să alocăm mai multă atenţie acestui subiect. Copiii de atunci sunt acum părinţi la rândul lor şi poate că nu este târziu să ne aplecăm asupra jertfelor din timpul războiului. Numeroasele bătălii care s-au dus au fost de fapt rezultatul luptei dintre ambiţiile şi orgoliile unor căpetenii iresponsabile, care nu s-au gândit nici o clipă la consecinţe. Milioanele de morţi, cei mai mulţi foarte tineri, în floarea vârstei, au intrat în pământ prea devreme, lăsând în urma lor familii îndurerate şi pe veci neconsolate.

Răsfoind filele din istorie aflăm că odată Basarabia eliberată, opoziţia din România reprezentată de Iuliu Maniu s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, considerând că o înaintare dincolo de Nistru însemna agresiune, ceea ce nu caracterizează nicicum poporul român. La data de 27 iulie 1941 Hitler îi cere lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii, în acel moment istoric a apărut întrebarea dacă să se meargă doar până la Nistru, sau până la aşa zisa victorie finală. Iuliu Maniu declara că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Dar nimeni şi nimic nu a mai stat în calea hotărârii lui Antonescu. Marea ofensivă a armatei române, cu sprijin şi indicaţii tactice germane, pentru cucerirea Odesei a fost declanşată la 3 august 1941, când al patrulea corp de armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul între Tighina şi Dubăsari, flancat de al cincilea corp, format din divizia a 15-a de infanterie, brigada întâia de cavalerie şi divizia întâia blindată, conform planurilor de luptă elaborate de autoproclamatul mareşal Ion Antonescu personal, prin ordinul operativ Nr.31 al Marelui Stat Major, emis la data de 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a să cucerească Odesa „din mers”. Realitatea de pe front însă nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost oprită, oraşul dovedindu-se mai greu de cucerit decât se presupusese.

Şi acum, lăsând la o parte pentru moment datele din istorie, să încercăm să facem lumină prin negura timpului, strecurându-ne înapoi în prima jumătate a secolului XX. Străbunicul meu din partea mamei, Gheorghe Morăraşu, era factor poştal şi atunci când s-a căsătorit cu Paraschiva-Pachiţa Savin, aceasta fiind fiică de preot, numele de familie al tinerilor căsătoriţi a fost dat nu de soţ – Morăraşu, aşa cum era firesc, ci de soţie – Savin. Pe atunci se considera o ruşine ca un simplu lucrător poştal sărac să se însoare cu o fată de preot şi legea nescrisă care exista în acele vremuri s-a aplicat cu stricteţe şi în cazul lor. Ei au avut în total şase copii, mai întâi trei băieţi şi apoi trei fete. După ce primul născut Georgel (1896-1899) a murit la vârsta de numai trei ani, a urmat Dimitrie (1900-1981), care a fost bunicul meu şi Ionel (1902-1941) la care ne oprim pentru a găsi răspunsuri la unele întrebări.

Continue reading „Adina LOZINSCHI: Te port în suflet” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a IV-a)

„Conştiinţa de neam este aceea care,

întemeindu-se pe amintirea vastului

teritoriu dacic, îi cheamă pe românii

separaţi de vitregiile vremii la refacerea

unităţii prin comuniune de iubire frăţească.”

(Părintele Ioan Vlăducă)

În Dacia străbună, libertatea sălăşluia în fiecare ungher, în fiecare luminiş, în fiecare lucru, în fiecare fiinţă, dar mai cu seamă în fiinţa Omului hărăzit de Dumnezeu să-i stea alături.

În Dacia străbună, s-a format o şcoală a demnităţii, a cavalerismului, a eroismului, a onoarei, a iubirii de Glie şi a dragostei de Dumnezeu, care să dea sens menirii, trăirii, definirii, continuităţii, spiritualităţii sub toate coordonatele virtuţiilor cardinale şi religioase.

În Dacia străbună, s-a dat sens cultului religios, cultului familiei, cultului omeniei, cultului eroului, cultului martiriului, cultului strămoşilor, duhului culturii, cultului ţăranului, cultului ţărânii, cultului lui Dumnezeu, cultului Patriei, cultului nemuririi, cultului Dacului liber.

În Dacia străbună, cultul Dacului liber a constat în cinste, în adevăr, în iubire, în libertate, în dreptate, în credinţă dreaptă, în lupta şi jertfa sfântă doar pentru apărarea pământului străbun şi Altarului lui Dumnezeu şi niciodată pentru alte cuceriri, deşi a existat deseori cazul când duşmanii cotropitori s-au năpustit cu ura lor feroce şi sălbatică să ne sfărâme ţara, dar au fost spulberaţi de vitejii daci, ca praful de pe pământ când îl scurmă furtuna năprasnică.

În Dacia străbună, toate migraţiile, toate năvălirile, toate invaziile, toate poftele samavolnice au fost biruite, chiar şi după unele căderi, chiar şi după unele frângeri. Înfrângerile n-au avut loc niciodată prin luptă, ci doar prin trădare, mai ales cea lăuntrică, trădare care s-a accentuat dea lungul timpului, menţinându-se linia profund făţarnică iudeo-fariseică, excelând marile trădări contra lui Burebista (82-44 a.Chr.), Hristos, Decebal, Regalian (258-268), Ahtum (Ohtum) (1000-1030) de către aliatul său Chanadinus, Asan I, Petru Asan (trădaţi de bizantini), Borilă Asan (trădat de nepotul său Ioan Asan), Mircea cel Bătrân, Vlad Dracula (trădat de Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş (trădat întâi de Matei Corvin, apoi de boierii cumpăraţi de Laiotă Basarab), Doja, Radu de la Afumaţi, Petru Cercel, Mihai Viteazul (trădat de habsburgi), Ioan Vodă Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Ionochentie Micu-Klain (trădat de Maria Tereza, de Francisc I şi de Papa Benedict al XIV-lea (1740-17589), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Ţara şi Armata (trădaţi de regele Mihai de Hohenzollern), trădarea cea mare a poporului român creştin ortodox şi a elitei sale spirituale începută în secolul al XX-lea şi continuată mult mai aprig în secolul XXI.

Între aceste trădări seculare regicide şi fraticide, s-au întreţăsut şi trădarea prin uniaţia religioasă, cea prin odioasa înţelegere maghiară „unio trium nationum”, precum şi cea dublă a nobilimii române din Ardeal în secolele XIV-XV, sub vasalitatea cotropitorilor maghiari. „Trădarea cnezilor şi voievozilor români pentru parvenire în noua societate, transformarea lor în nobili, a fost şi o trădare de sine, a propriei fiinţe, ei deznaţionalizându-se. S-au lepădat şi de ortodoxism şi au comis şi o trădare religioasă.” (Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români. Vol. I, De la Origini până la Mihai Viteazul, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 27)

Măsurile „nobile” luate de regele maghiar Ludovic I, pentru întărirea suzeranităţii sale asupra Transilvaniei, contra nobililor români, care se doreau reînnobilaţi, vizau în primul rând caracterul confesional, care se răsfrângeau apoi implicit şi asupra celui naţional. „O dată cu trecerea la catolicism, nobilii români sfârşeau prin a fi asimilaţi de nobilimea maghiară. Cazul cel mai ilustru şi totodată cel mai concludent este cel al Hunianzilor: familie de nobili români – originară din Ţara Românească -, ea s-a maghiarizat, în cele din urmă, odată cu îmbrăţişarea catolicismului.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p.77)

Trădarea cu „sânge albastru” nu i-a cuprins doar pe nobilii ardeleni, ci şi pe mulţi dintre voievozii din Ţara Românească şi din Moldova, astfel: unii s-au turcit, alţii s-au catolicit, unii s-au calvinit, alţii s-au fanarizat sau s-au slavizat, deznaţionalizându-se, dezromânizându-se, în aşa fel încât plaga trădării să se întindă până astăzi când sus de tot, la vârf să nu mai avem nici daci, nici valahi, nici români, nici creştini ortodocşi într-o ţară eminamente ortodoxă.

Peste Patria însângerată – Grădina Maicii Domnului în care s-au trădat, s-au vândut şi s-au omorât Voievozi, Domnitori şi Conducători, cade Blestemul (Dreptatea) lui Dumnezeu de a avea conducători neromâni şi necreştini, adică cei „pe care-i merităm.”

În Dacia străbună – peste Ţara Dacului liber, s-au năpustit mai apoi către ceasul cel din urmă, adică cel de astăzi, apocalipsa lăuntrică (slugoii, laşii, mişeii, alogenii şi trădătorii), încercând să Re-răstignească Adevărul şi pe cei care cred cu tăria fiinţei lor jertfelnice în El, chiar dacă pentru mulţi El, nu mai există, iar pentru ceilalţi Adevărul nu mai contează. „Nu ştiu cât contează, spune Alexa Visarion, în ziua de astăzi, adevărul… Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într-un climat vicios de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită… Nu pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotodeauna în spaţiul miticist are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează… Ştiu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios existenţa.” (Alexa Visarion, Cealaltă scenă, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti-2020, p. 20)

Marea conspiraţie Atee a prigoanelor şi persecuţiilor antiromâneşti şi anticreştine, declanşată furibund în veacul al XX-lea, s-a năpustit asupra elitelor Valahilor ortodocşi şi a falangelor lor, Traianii-Daci, care au umplut Temniţele, au ars pe rugul aprins al torturii, au răbdat infernul anchetelor, au prisosit iertarea pentru călăi, au străbătut purgatoriul agoniei teroarei atee, dar şi-au pus nădejdea în Mântuitorul Iisus, oferind în Jertfa lor curată şi sfântă Dumnezeeştile virtuţi: adevărul-credinţa-iubirea.

Traian Maniu/ Traian Geacu Marinescu/ Traian Grigorescu/ Traian Mihălţan

TRAIAN Maniu s-a născut în anul 1924 în comuna Zagra din Bistriţa-Năsăud, într-o familie creştină evlavioasă. Fiind deosebit de înzestrat nativ, ajunge unul dintre studenţii eminenţi ai Facultăţii de Medicină din Cluj, care se opune acaparării la vârf a facultăţii de către elementele ateo-comuniste prin abuzurile lor fariseice, alăturându-se astfel grevei studenţeşti. Represiunile n-au întârziat.

A fost arestat, anchetat, bătut, torturat, umilit, înfometat, batjocorit, purtat pe drumul Calvarului temniţelor comuniste, primind 7 ani de închisoare. În tot acest supliciu demonic fiinţa lui s-a detaşat de iadul bolşevic care a cotropit ţara, înălţându-şi menirea spre azurul serafic al Înaintaşilor săi legendari şi cereşti.

Demonul vremii şi-a jucat ultima carte, sau ultimul act al satanismului său -Infernul Piteşti, unde eroul s-a îmbolnăvit destul de grav şi a fost transferat la penitenciarul Târgu Ocna, purgatoriul în care moare la 30 Mai 1951, dar unde îşi înfăptuieşte finalitatea vieţii sale de martiriu întru mântuire. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor Ucişi în Lupta Împotriva Comunismului. 6martie 1945-16 decembrie 1989. Ed. George Coşbuc, Bistriţa-2004, p. 85)

TRAIAN Geacu Marinescu s-a născut în localitatea Izvoare-Voineşti, judeţul Dâmboviţa într-o familie înstărită, harnică, evlavioasă, creştină şi de un înalt patriotism înflăcărat. Înclinat spre studiu, ajunge un student bine pregătit la Academia Comercială, dar nutrind repulsie faţă de odiosul regim roşu este arestat şi întemniţat în Iadul experiment al odiosului penitenciar Piteşti, alături de sute de tineri inimoşi şi curaţi cu sufletul doldora de frumos şi iubire.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a IV-a)” →

Maria FILIPOIU: Omenirea la răscrucea pandemiei

„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” – citat celebru al scriitorului francez Andre Malraux, este ancorat tot mai mult în realitate la începutul mileniului III pe Terra. Afirmația se dovedește a fi profetică în aceste vremuri, așa cum a spus fiul marelui filosof român Constantin Noica – ieromonahul Rafail Noica:

„Din punct de vedere tehnologic, omenirea a ajuns la stadiul și capacitatea de a se autodistruge.”

Până la sfârșit de veac XX și începutul mileniului III – finele anului 2019, majoritatea omenirii își ducea viața cotidiană în mod obișnuit, cu datoria vieții – munca și îndatoririle zilnice – dar nimeni nu bănuia ce că Anul Nou va aduce molima de Coronavirus, cu decimarea populației de pe întregul mapamond și codiționarea vieții de normele de protecție: purtarea măștii medicinale, evitarea aglomerațiilor, izolarea în casă a celor din categorii de risc (vârstnici, obezi, diabetici și cei cu boli cronice) și spitalizarea cazurilor grave în secțiile A.T.I, dotate cu aparatură de oxigenare, dar cu toate eforturile, șansele de vindecare sunt de 20-40%.

Răspândirea fiind pe cale aerogenă, boala este contagioasă și se caracterizează prin simptomatologie predominant respiratorie: tuse și dificultate în respirație, însoțite de stare febrilă, în faza incipientă. Evoluția bolii este fulminantă, către pneumonie și insuficiență respiratorie – principala cauză de mortalitate. Riscul de contaminare mai mare îl au persoanele cu vârsta peste 60 de ani (cu imunitate scăzută) și cele cu boli cronice – comorbidități: hipertensiune arterială, diabet zaharat, obezitate, la care agresivitatea virusului este mai gravă prin afectarea organelor vitale.

La tineri, manifestările cauzate de boală sunt gastrointestinale, pierderea mirosului și a gustului.

Atmosfera este dezolantă în zonele intens populate, zi și noapte auzindu-se zgomotele alarmelor înfiorătoare din ambulanțele sanitare, ca în vremuri de război, în lupta cu inamicul invizibil, mult mai greu de învins.

Ca într-un film de groază, viața în pandemia COVID-19 (așa cum a fost numită, după virusul mortal – noul coronavirus SARS-COV-2), a devenit motiv de îngrijorare și pentru societatea română, ca pentru întraga omenire, prin statistici alarmante.

Zilnic sunt raportate mii de contaminări, zeci de morți și spitale neîncăpătoare pentru cazurile aflate la cumpăna vieții, cu experimentarea schemelor de tratament pentru o maladie nemaiîntâlnită în sistemul medical și epuizarea personalului, ce nu mai poate face față solicitărilor. Spaima generată de Coronavirus a alungat sentimentul veseliei și de pe fețele copiilor, obligați să respecte normele de protecție, asemeni adulților, fară manifestarea sentimentelor de iubire față de colegi, dascali sau bunicii din familie.
Pandemia a destabilizat toate domenii de activitate, prin restricționarea manifestărilor publice și munca în echipă, spre limitarea propagării virusului în colectivități, iar educația sanitară se face prin mijloacele de comunicare, de către oficialitățile sanitare și de guvernare.

Învățământul funcționează după mecanismul semaforului: codul galben sau hibrid, în cazuri sporadice din colectivități (etapizat cu prezență fizică și online), codul roșu, în cazuri de focare infecțioase și codul verde, fară contaminare în colectivități (cu prezența fizică la cursuri). Din cauza contaminării alarmante, Direcția de Sănătate Publică emite norme de conduită civică, de limitare și contracarare a focarelor epidemice prin închiderea locațiilor publice și anularea evenimentelor culturale. Ca o consecință a măsurilor de izolare, instituțiile culturale își deruleză proiectele online, prin conexiuni profesionale sau vocaționale, iar scriitorii își consemnează instantanee din viață pe foi „pentru minte, inimă și literatură”, continuându-și rolul în dezvoltarea culturii românești. Astfel, această perioadă a omenirii este marcată de scriitorii contemporani, conștienți de vremelnicia vieții pământene.

Roadele muncii de condeier în anul 2020 – anul pandemiei globale – le-am înmănuncheat în copertele unui jurnal de mărturii, spre a vedea lumina tiparului, ca un vis surprins de zorii zilei, împărtășind viziunea filosofului italian Umberto Eco.

„Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” – Umberto Eco Continue reading „Maria FILIPOIU: Omenirea la răscrucea pandemiei” →