Tudor PETCU: Apocalipsa este o Înviere

Deseori când auzim cuvântul „apocalipsă”, ne gândim la ideea de catastrofă care inevitabil duce la sfârșitul acestei lumi locuite de noi, dar abandonată în planul iubirii și aventurii metafizice. Evident, în sens scripturistic apocalipsa este acel sfârșit care o dată și o dată va avea loc, dar nu știm când și cum. Prin urmare, nu prea suntem îndreptățiți să percepem apocalipsa ca pe o catastrofă, de vreme ce poate omul însuși transformă lumea creată în splendoare într-un soi de catastrofă.

Însă, înainte de a raporta procesul apocalipsei la destinul ireversibil al umanității promisă Învierii veșnice, ar fi mai indicat să începem a regândi apocalipsa în lumina evenimentelor care se petrec în viața noastră, cele care constituie experiența personală prin prisma căreia devenim întru Ființă. Conștientizăm sau nu, viața este alcătuită din mai multe cicluri și etape existențiale care ne transformă sinele și propriul într-un sens revelatoriu. Astfel, are loc ceea ce Heidegger numea „evenimentul revelarii propriului”, adică transformarea omului în alt om, angajat într-un sine mult mai profund, dar care, fără să știm, a făcut dintotdeauna parte din Ființa noastră ca întreg. Pe de altă parte, toate acestea nu pot fi înțelese și percepute de o minte profund cotidianizata incapabilă să dobândească sensul plenar al comuniunii cu sufletul, pe care Sfântul Evraghie Ponticul îl definește drept „singura poartă a Deschiderii către Dumnezeu care a creat Cerurile și Pământul”.

Dar dincolo de orice definiții sau descriptii specifice filosofiei limbajului, putem sesiza că omul, oricum ar fi el în aluatul și substanța sa, trăiește un ciclu existențial care la un moment dat ajunge să cunoască sfârșitul. Astfel, omul trăiește de la o perioadă la alta o apocalipsă firească pentru a se înnoi în structura sa fiintiala și perceptibila. Nu degeaba spunem uneori „sunt un alt om” sau „parcă am renăscut”. Spunem aceste lucruri conștienți fiind de schimbările pe care le-am trăit, care au dus înspre revoluții interioare, pasiuni mistice, într-un cuvânt înspre o nouă existență. Gândind în acest sens Realitatea și realitățile, Apocalipsa ni se înfățișează ca o renaștere, adică în calitate de înviere. Din moment ce viața ne oferă periodic situații noi și provocatoare din timp în timp, atunci este suficient de clar că un sfârșit duce la un alt început prin care omul invie sau învață lecția învierii pentru a accepta binecuvântarea veșniciei. Nu a fost deloc greșită sau hazardata afirmația lui Voltaire, conform căruia „Învierea are loc în fiecare zi”.

Într-adevăr, omul moare și renaște fără a-si dea seama, pierdut în jocul de-a destinul și în capricii conceptuale. Învierea nu este un proces biologic, ci însăși starea trezirii de constiinta în profunzimea veridicității sale neînțelese și paradoxale. Omului îi sunt permise nenumărate experiențe personale tocmai pentru ca el să învețe să renască, uneori chiar și din propria sa cenușă. De aceea, în planul angajamentului mistico-metafizic, totul este posibil, pentru că Minunea este cea care dicteaza și pictează totul. Angajat într-un asemenea plan orice om va fi lămurit în privința unuia din adevărurile incontestabile: apocalipsa nu este neapărat o catastrofă, ci poate fi o Înviere. Pentru aceasta este nevoie doar de stimularea sfințeniei ascunse a fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare posedă un grad mai mare sau mai mic de sfințenie, adică acea inocența ontologică adormită. Dar sfințenia ascunsă ca potecă înspre Biserica Învierii ridicata pe temelia Apocalipsei, se descoperă numai în și prin revelație. În caz contrar, Apocalipsa va fi întotdeauna o catastrofă, dar provocată nu undeva din afară, ci dinlauntrul Ființei noastre, măcinată de ironiile Demiurgului cel rău.

Continue reading „Tudor PETCU: Apocalipsa este o Înviere” →

Gheorghe APETROAE: Alexandru Nemoianu un mărturisitor al Neamului Românesc

ALEXANDRU NEMOIANU, un filosof al istoriei și al spiritualității noastre naționale, un intelectual român rasat și mare patriot, chiar dacă destinul l-a împins a hălădui în alte locuri, pentru a-și asigura existența. Cuvintele sale însumate în eseul „Biserica Română trebuie apărată”, apărut în prestigioasa revistă EXTEMPORAL LIRIC, coordonată de Teodor DUME, un alt intelectual român prestigios, sunt principii morale și existențiale de valoare socială și spirituală, care, prin contribuția nobilă a ierarhiilor eclesiastice, având ca pivot axial- referențial pe marele ierarh-arhitect, patriarhul Daniel, prin care se hăruiesc cu lumina credinței și cu morala cristică, fără exagerări mistice, marea masă de creștini din România, asigurând, astfel, eternitatea în credința cristică a neamului românesc… Sunt acestea, alăturate istoriei și culturii, principii naționale, de la care nu putem nicicând abdica și, de aceea, mi-am permis să relev în continuare câteva fragmente din acest interesant și valoros eseu: „Nu pot fi enumerate aici realizările Patriarhiei în vremea păstoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esențiale trebuie amintite. Este vorba de împlinirea visului românesc de a avea o catedrală monumentală în București. Lucru care s-a împlinit cu prisosință. Iar a doua lucrare privește un fenomen colosal din viata Neamului. Este vorba de migrarea unui foarte mare număr de Români în țări dezvoltate, în căutarea de oportunități economice. Patriarhia Ortodoxa Romana nu i-a uitat si nu i-a abandonat. Structuri eclesistice care sa le poarte de grija au fost așezate în toată lumea și locașuri de rugăciune care să îi adune au fost ridicate. În acest fel, toți acești Români au centre tari care să îi țină și în Ortodoxie și în Neam. Patriarhia Ortodoxă Română este SINGURUL așezământ românesc care a făcut ceva esențial pentru Românii pribegi. Ar trebui să nu uitam asta!

Se poate spune că Preafericitul Daniel a făcut cu putință și a asigurat viitorul Bisericii Ortodoxe Române în veacul XXI.„…. ”În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoana Preafericitului Daniel, un Patriarh providențial .Un ierarh care ,cu mâna fermă și cu dragoste , așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință”…”. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile,să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire”….„Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.”….„Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vladici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel. El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie, teamă existențială, îndoială pe care o trăim. Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultări, fiind o ierahie a dragostei.”…..„Confruntat(ă) cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, „pune la punct”. La fel de promt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante.Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt”…”.

Continue reading „Gheorghe APETROAE: Alexandru Nemoianu un mărturisitor al Neamului Românesc” →

Alexandru NEMOIANU: Patriarhia Ortodoxă Română trebuie apărată

La sfârșitul lunii August 2020, regimul Klaus Johannes și acoliții săi: Partidul Național Liberal și sinistrele formațiuni politice Uniunea Salvați România-PLUS, au decis, în chip samavolnic, provocativ și insultător să interzică marile pelerinaje Ortodoxe de la Sfânta Parascheva și de la Dimitrie cel Nou. Aceste pelerinaje sunt, pentru Români, naționale. De câteva veacuri, an de an, la bine și rău, Românii Ortodocși merg să cinstească acești doi Sfinți apărători. Pelerinajele aceste sunt manifestări de credință dar și de identitate națională. Interzicerea pelerinajelor, sub penibilul pretext al prevenirii gripei, a fost un act samavolnic, un act de răutate vicioasă. În chip limpede administrația Johannes și ‘vasele de necinste”, PNL, USR-PLUS au arătat cui slujesc: șarpelui celui bătrân, necuratului, Satanei.

În marea Ei înțelepciune Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia și Mitropoliile, au acceptat, nu au protestat, au dat ‘Cezarului, ce este al Cezarului”, dar și-au exprimat nemulțumirea. În chip înțelept acestei exprimări de nemulțumire Înalt Prea Fericitul Patriarh Daniel i-a adăugat un avertisment, ”Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Cei care lovesc în Biserica, în Trupul lui Hristos, să se aștepte la pedeapsa cuvenită. Ei bine aceste exprimări, mai mult decât cuvincioase, au fost prilej că trepădușii regimului să se lanseze într-o avalanșă de insulte, la adresa Patriarhului și a Bisericii. Au fost insulte de felul celor folosite în “reeducarea” de la Pitești și, nu întâmplător, ”vârf de lance” a fost un ziarist cu o figura demonică. Turma Ortodoxă și-a strâns rândurile în jurul Patriarhului și stă gata să apere si sa riposteze. Vremea celor “caldicei” a trecut.

În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoana Preafericitului Daniiel, un Patriarh providențial. Un ierarh care, cu mâna fermă și cu dragoste, așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință. Se mai poate spune că, rămânând credincios condiției sale de Bănățean autentic, Patriarhul Daniel dovedește din nou că “Banatu-i fruncea”.

În ultima vreme Patriarhia Română și Patriarhul sunt ținta unor atacuri vicioase. Evident este glasul celui rău care se exprimă prin “imbecilii utili” și prin oameni fără minte și suflet. În aceste condiții s-a exprimat opinia că “Biserica a rămas singură”. Biserica nu are cum să rămână “singură”. Biserica Ortodoxă este Trupul mistic al lui Iisus și Ea se află sub o făgăduință mult mai tare, fără asemănare mai tare, decât cea a oamenilor. Dar în aceste împrejurări, a atacurilor iresponsabile și vicioase împotriva Ortodoxiei, să fim deplini conștienți: toți și fiecare vom da seama de modul în care am acționat. Căci ateiștii și sectarii păcătuiesc prin eroare, dar cei care își spun ortodocși și nu spun nimica, păcătuiesc prin tăcere. Să nu ne amăgim: există vorbire în deșert, dar există și tăcere în deșert. Iar acest lucru este mai grav în condițiile în care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este un om de excepție.

Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hrisos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământeasca și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt „altceva” decât simpli indivizi. Acest „altceva” este Trupul lui Hristos. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau, cum spunea Episcopul Kallistos Ware, „noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserica, membrii ei, toți și fiecare,nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin „limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia.Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință, dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună,căci este ierarhia dragostei.

În fruntea Bisericii se află Episcopii, Preoții și Diaconii. Ei sunt cei care slujesc și „drept învață cuvântul adevărului”. Autoritatea supremă stă în Sfântul Sinod Național și în hotărârile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vlădici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel.

El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie,teamă existențială, îndoială pe care o trăim.

Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului,este a strictei ascultării, fiind o ierarhie a dragostei. Despre buna gospodărire pe care o împlinește nu este aici locul să insist. Dar cu totul remarcabil îmi pare modul în care a făcut rânduiala acolo unde nu era și mai ales modul în care a transformat, de fapt a reinventat, modul de a comunica al Patriarhiei.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Patriarhia Ortodoxă Română trebuie apărată” →

Ionuț ȚENE: ”Sfârșitul Europei” preconizat încă din 1958. Așteptându-i pe barbari!

Europa retrăiește ”tendințe și crize”, din care renaște de fiecare dată, tonifiată și totuși schimbată, fără să mai fie totuși la fel. Oswald Spengler prezicea încă din 1930 ”declinul occidentului”, dar nu a Europei. Albert Camus încă din 1958 prevedea sfârșitul Europei. Experiența sa de scriitor francez născut și educat în Algeria l-a făcut să înțeleagă mai bine spiritul deconstructuvist, care a cuprins Europa în anii celui de-al doilea război mondial, dar și gulagul stalinist. Inițial, membru al partidului comunist algerian, din convingere naivă într-o posibilă lume mai bună, Albert Camus a fost exclus pentru că nu se cadra pe linia tiranică a Kremlinului și nu dorea ca Algeria să fie transformată într-o țară socialistă în urma unui război de independență împotriva metropolei franceze. Autorul romanelor ”Străinul”, ”Ciuma”, Căderea și ”Primul om” a realizat criza Europei în fața barbariei epocii: nazismul, stalinismul și…imigrația. E un paradox al marelui scriitor francez. Încă din 1958, proapătul laureat al Premului Nobel pentru Literatură, Albert Camus era convins că imigrația va duce la prăbușirea Europei iudeo-creștine și greco-romane. El vedea pierderea Algeriei de către Franța în urma unui război terorist feroce și extrem de sângeros din partea ambelor tabere, care se hrăneau reciproc prin crime, ca o retragere a civilizației occidentale din Africa de nord. El nu s-a lăsat păcălit de ”socialismul” mișcării arabe de independență FLN din Algeria, care folosea terorismul sângeros împotriva civililor francezi, femei, copii și bătrâni, ca o metodă de luptă împotriva metropolei pentru instaurarea unui stat independent comunist Algeria, cu susținerea Moscovei.

În realitate, mișcarea ”socialistă” algeriană finanțată generos de URSS era doar o parte din vârful aisbergului acțiunii pan-arabe islamiste cu sediul în Egipt. Pentru aceste păreri expuse în articolele vremii, Albert Camus a fost atacat atât de partidul comunist francez și intelecutalii plătiți de sovietici, ca Jean Paul Sartre, dar și condamnat la moarte de mișcările de gherilă islamiste pan-arabe. Retragerea francezilor din Algeria e interpretată ca o fugă de răspundere a Europei din Africa, la renunțarea unei lumi democratice a păcii și dialogului. Albert Camus, care cunoștea foarte bine din interior aparatul de propagandă comunist ca fost membru al partidului plătit de Moscova a perceput pentru prima dată alianța dintre islamiști și comunismul ateu în lupta împotriva Occidentului și Europei democrate în general. În 1958, în plină criză a creației personale, Albert Camus se reîntoarce la regia de teatru punând în scenă la un teatru parizian finanțat de ministrul culturii Andre Malraux, o piesă după romanul ”Demonii” de Dostoievski, care deconspiră dezumanizarea unei societăți fără Dumnezeu și care refuză transcendentul, unde crima și teroarea este permisă pentru că nu are cezură, măcar ipotetic. Cine metafizic să o mai condamne? Svidrigailov este personajul central, care, dacă este ateu și refuză divinitatea, atunci îi este permis orice: mai ales crima ca mod de existență în societate. Era un atac la stalinismul și islamismul care și-au dat mâna în Algeria pentru distrugerea Europei. ”Așteptându-i pe barbari” nu este numai un roman contemporan de succes al scriitorului sud-african JM Coetzee și recent ecranizat în care joacă Johnny Depp, ci și o profeție a lui Albert Camus din 1958, care într-o scrisoare către poetul Rene Char prevede sfârșitul Europei printr-o invazie demografică. Totul este legat de căderea Algeriei în ecuația unui imperiu islamic pe care politicienii epocii nu o percepeau fiind infectați de socialismul marxist. ”Pe termen lung, toate continentele (galben, negru și gri) se vor revărsa peste vechea Europă. Sunt sute și sute de milioane. Le e foame și nu le e frică de moarte. Noi nu mai știm nici să murim nici să ucidem. Ar trebui să predică, dar Europa nu mai crede în nimic. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm anul o mie sau un miracol”.

La peste un an de la aceste rânduri scrise, Albert Camus moare într-un accident de mașină spre Paris, pe 4 ianuarie 1960.

Acest ”testament” al lui Albert Camus este cutremurător, ”o Europă care nu mai crede în nimic” este condamnată la moarte, mai întâi spirituală și apoi fizică. După 1960, peste 1.200.000 francezi nativi (pieds noirs) din Algeria fug în Franța. Politicienii care nu mai cred în nimic, nu mai jură pe nimic și refuză transcendența sunt mesagerii unei morți anunțate: Europa.

–––––––-

Ionuț Țene

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a III-a)

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,

Avutul nostru, tot ce-am risipit.

Nu pregeta să suferi şi să sângeri!

Izbânda noastră creşte din înfrângeri!”

(RADU MĂRCULESCU)

Dacia – Regatul libertăţii peste care se întindea lumina Soarelui cu izvorul ei cristalin zugrăvindu-şi aura majestuoasă peste trecutul eroic rămas şi prezentul zelos ce dăinuieşte, peste munţii înalţi şi apele repezi, peste câmpiile mănoase şi dealurile dăltuite de vremuri, peste zăpezile scrobite răsunând de Colindele Naşterii, peste primăverile însorite de verdele vieţii, peste verile unde chindia fugărea răcoarea, peste toamnele doldora de pometuri, de orătănii, de turme, de porumb şi de vin, peste pădurile dese din care ţâşnesc altare şi cetăţi, peste legendele timpului şi vietăţile miraculoase, peste răsărituri şi amurguri, peste zările albastre şi paşii pelerinului, peste doinele răsfrânte în dumbrăvile sihastre, peste păsările măiastre şi mireasma florilor, peste roiurile de albine şi cugete aprinse ale îndrăzneţilor, peste cântecul, jocul şi portul emblematic purtător de taină, peste Ţărâna sacră – Pantheonul atâtor viteji şi pustnici, care cu pumnul lor de pământ sfinţit au urcat şi-au ctitorit lăcaşuri în cer.

Dacia – Regatul libertăţii îşi avea propriul ei Soare – născut din Lumina Cuvântului!

Dacia – Regatul libertăţii avea hărăzit în Sânul Vetrei sale străbune un Pământ martiric şi un Cer profetic cu Soarele său, care prefigura pe SOARELE – HRISTOS – Lumina lumii. „Soarele Daciei, grăia marele profet-rege Zamolxis, m-a născut şi am fost trimis în Egipt cu o Mână de Pământ în Sân ca Icoană a Fiinţei mele de adânc… Voi nu ştiţi, (le grăia preoţilor egipteni) ce sunt OCHII de Ţărână în care Soarele răsare… Ţărâna acestui Pământ are în ea SOARELE. Noi Dacii nu avem Zei, Avem ICOANA unirii Cerului cu Pământul… Văd Lumea în SOARE, cum din Pieptul lui răsare SOARE Întrupat ce se face şi Pământ… Dar tot aici pe Pământul strămoşesc era „Marea TAINĂ”… (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm, 2000, p. 6-11)

Pământul Daciei Mari şi Soarele ei trăiau într-o armonie deplină de comuniune cerească, de frumos, de adevăr, de libertate, de cântare şi părtăşie cu Dumnezeu. „Sufletul acestui Neam”, continua Profetul, are deja „TAINA LUI”. Pământul ce noi îl luăm în Mână la moarte, este închipuirea Plămadei dintre El şi Lume. Poporul meu, Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer, din care DUMNEZEU „TRUP” şi-a făcut. Recunoaşteţi Poporul meu în CHIPUL Lui HRISTOS, şi Pământul Neamului nostru.” (ibid., p. 14)

Expresia: „Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer”, prefigurează şi ofranda sacră adusă cu smerenie Cerului, respectiv Atotcreatorului, de către Neamul geto-dac, „cel mai drept şi cel mai viteaz dintre traci”, după afirmaţia lui Herodot, pentru Cea care se v-a naşte pe Pământul Daciei Mari al Profetului-rege Zamolxe, ce v-a primi ulterior şi cognomenul de Grădina Maicii Domnului, pentru cea mai faimoasă prinţesă a Vlahilor, deci, Crăiasa MARIA – Vlaherna – Carpatina, prin care se v-a uni pururea Cerul cu Pământul.

Mare v-a fi fost bucuria legendarului-rege Zamolxe când s-a îmbrăcat smerit şi profetic cu Cămaşa lui Hristos, revelată prin Taina cea Mare, prin Taina mai presus de orice Taină – Întruparea Domnului. „O cât se va „Bucura” ZALMOXE când va lua „HAINA Lui HRISTOS” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ.” (ibid., p. 15)

Ce privilegiu sacru! Ce binecuvântare cerească să fiu în preajma părintelui Ghelasie, clipe, ore, zile, dar întrerupte pe parcursul câtorva ani cât eram student la Teologie! El, misticul şi isihastul nu m-a grăbit în tainele sale spre a nu mă poticni. A lăsat binecuvântarea să-şi continue ciclul: formare, creştere, cunoaştere, înţelegere, cultură, creaţie, mistică, mărturisire.

Totuşi, cu răbdare şi tainic mi-a transmis şi inserat în cuget spiritul nostru Iconic Carpatin.

Aşa s-a întreţăsut în sinele meu metafizic Icoana dumnezeiescă: Maria-Vlaherna-Carpatina!

Mare bucurie, frumuseţe, nădejde, har, dragoste şi împlinire mi-ai făcut Avva Ghelasie!

Expresia: „Haina lui Hristos” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, se tâlcuieşte astfel: „Haina lui Hristos” – face referire la Trupul lui Hristos, Înomenirea Sa, iar „ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, semnifică Plămada sacră, Obârşia care a luat-o Iisus din fiinţa Fecioarei Maria – Fiica acestui pământ dacic, prin Naşterea din Ea, din acest Pământ ales de Tatăl ceresc şi pe care l-a odrăslit dumnezeirii şi omenirii Duhul Sfânt.

Nu întâmplător, profetul Mihail Eminescu ne-a transmis expresia: Hristos – Regele Daciei.

Marii cercetători care s-au ocupat conştiincios de Studiul Religiilor lumii, confirmă monoteismul geto-dac, ca o religie superioară antichităţii. „E destul să pomenim aici credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare… O ştire precisă ne aduce Iisus. El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut. Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită.” (Protos Arsenie Boca, Ţara de Obârşie, în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)

Obârşia Daciei Mari explică şi destinul ei în Iconomia şi Împărăţia Mântuitorului Hristos, Care are aceeaşi Obârşie cu nemuritori daci. „Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia sensului şi a explicaţiei depline.” (idem., Gândirea…)

Tensiunea vitală a vieţii Dacului liber s-a aprins şi înteţit permanent în Vatra străbună a Cetăţii, în cotidianul cerinţelor, trebuinţelor, încercărilor, responsabilităţilor, iar consistenţa spiritualităţii lui religioase eroico-martirice s-a înălţat pe Rugul Aprins al focului ceresc al creştinismului, permiţând trecerea spre o nouă renaştere, spre adevărata împlinire, a dacului recreat, care a pătruns odată cu Învierea lui Hristos prin toate încheieturile şi fibrele vieţii sale, cutremurându-i sufletul, uimindu-i cugetul, stârnindu-i dragostea ca Frumuseţe divină.

În Dacul liber, devenit trăitor creştin, temelia, stâlpul, farul conştiinţei sale spirituale este Adevărul revelat, singurul pe care se pot clădi: viaţa, binele, dreptatea, frumosul, crezul, nădejdea, suferinţa, dăruirea, veşnicia sa şi a celorlalţi cu care îşi împleteşte destinul haric.

Prin noua axă creştină toate categoriile vieţii, naşterea, mişcarea, creşterea, maturizarea, conştiinţa, credinţa, adevărul, timpul, spaţiul, cauza şi efectul, materia, substanţa, realitatea, pogorârea harului, trecerea în transcendent, capătă dimensiunea hristică a orizontului eshatologic, care dă sens şi plinătate vieţii spiritual-religioase, mărturisitoare a Dacului liber.

Adevărul divin revelat, în credinţa creştin-ortodoxă, nu trebuie manifestat în credincios, în luptător, decât în conştiinţa sa mistică, harică, mesianică, hristică, prin trăire, ca menire, ca atitudine, ca responsabilitate, ca iubire, ca mărturisire, asumându-se demnităţii şi onoarei Neamului său, indiferent de încercări, de zguduiri, de drame ori tragedii, care se văd mult mai clar când suferi cu ele, prin ele: „Astfel, avea să spună eroul nostru marele Român, Radu Mărculescu, pas cu pas, cu inima strânsă, am urmărit toată drama poporului nostru: ocupaţia sovietică, foametea, dezorganizarea organizată, arestările, condamnările, execuţiile, deportările, în genere toată răsturnarea lumii noastre cu capul în jos şi cu fundul în sus. Dar şi începuturile unei << rezistenţe>> (eroică, disperată, dar fără noroc). Iar în final, abandonarea noastră de către Occident (din interese de joasă specie) la picioarele de lut ale uriaşului sovietic.” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi Iluminări din Captivitatea Sovietică, Ed. Humanitas, p. 447)

Dacia Mare a fost liberă şi imperială cât timp a promovat în cadrul sistemului său social cele două forme de guvernământ monarhice, imperative: Teocreţia – forma absolută şi Etnocraţia – forma perfectă. Tocmai de aceea am avut mari voievozi demni şi domnitori aleşi care s-au jertfit pentru Neam, pentru Patrie şi pentru Dumnezeu.

Când s-a abdicat de la aceste forme superioare s-a pripăşit natura inferioară a celor trei mari degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia, ultima fiind cea mai atroce, cea mai lungă şi cea mai perfidă: o ţesătură din haos, având imprimată pe ea hegemonia numărului, brodată cu viciul incurabil, tivită cu sufragiul turmei, fără criterii de selecţie a valorilor, urzită pe parvenitism, ateism, idioţenie, imoralitate, demagogie, dezastru economic, minciună şi furt.

De aceea Ciocoii Vechi şi Noi sunt vânzători de Neam, de Biserică, de Patrie şi de Pământ.

Marele filosof creştin şi naţionalist Petre Ţuţea, considera că: „Democraţia totală e un cimitir istoric. Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate?” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas, Bucureşti-1993, p. 40-41)

Etnocraţia este marea ctitorie a etnicului care îşi are drept temelie şi stâlp valorile supreme, moral-religioase ale Neamului creştin ortodox. Valorile supreme semnifică varietatea indestructibilă a spiritualităţii etnicităţii respective care o circumscriu Patriei şi Bisericii. Numai raportându-ne la aceste valori suntem CREŞTINI ortodocşi şi totodată ROMÂNI!

Valorile moralo-religioase sunt coordonatele fundamentale ale SINELUI prin care se reflectă conştiinţa adevăratei identităţi de DACOROMÂN şi CREŞTIN ORTODOX.

Numai în Etnocraţia creştin-ortodoxă în conlucrare cu Teocraţia se întrupează aceste înalte valori: adevărul, binele, curajul, dreapta măsură, demnitatea, frumosul, fidelitatea, jertfa, înţelepciunea, libertatea, onoarea, solidaritatea, care trasează continuu Calea devenirii noastre naţionalist-creştine în Istorie, precum religiozitatea, limba, tradiţia, cultura, independenţa, unitatea, suveranitatea şi suzeranitatea statului naţional.

Democraţia este absenţa totală a Valorilor supreme, în golul cărora se ridică prin eforturi disperate edificiul unui conglomerat imaginat pe promisiuni, pe iluzii deşarte, pe deşertăciuni.

Filosoful Ilariu Dobridor face o radiografie a omului prea contemporan şi prea neliniştit, sărac cu duhul, lipsit de originalitatea tradiţiei creatoare, care absolutizează un concept nihilist, aplicându-l procustian, cu „grilă” interpretativă, societăţii, în plan multidimensional: pe „economicul” lui Marx, pe „instinctul” lui Bergson, pe „sexualitatea” lui Freud şi pe „marea conspiraţie” dirijată de puternicii lumii, gen miliardarul iudeo-maghiar G. Soros ş.a.

De ce neliniştiţii, oligarhiştii urii, mercenarii haosului, agită violent liniştea Cetăţii creştine?

„Fiindcă domină spiritul faustic – răspunde Spengler; fiindcă se revoltă forţele telurice – răspunde Keyserling; fiindcă se deplasează centrii spirituali pentru un nou ev creştin – adaugă Berdiaev; fiindcă a invadat misticismul slav – completează Massis. Fiindcă s-au dizolvat certitudinile, adevărurile stabilite şi convenite – dogmele – răspundem noi. Pentru sufletul omenesc(românesc) Certitudinea e rodul vieţii şi condiţia rodirii, (mântuirii).” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor, Ed. Fronde Alba Iulia – Paris, 1999, p. 1)

Comandorul de Aviaţie Radu Theodoru numeşte această deviaţie anticreştină citatomania, mişcare bântuită de „ideea unui guvern planetar, guvern care trimite obligatoriu la programe, instituţii care să le transforme în viaţă, o justiţie planetară şi, implicit, o poliţie şi o armată planetară necesare să aducă pe calea cea bună indivizii, comunităţile, popoarele, naţiunile şi statele care, înapoiate fiind, nu s-au ridicat la conştiinţa globalizării.” (Radu Theodoru, New Age – Imposibilul Hermafrodit, Ed. Miracol, Bucureşti-2004, p. 3)

„Degeaba”, au murit tinerii creştini însângerând cu inima lor curată, Tricolorul Patriei în Decembrie ’89, strigă marele rapsod şi patriot creştin-ortodox Tudor Gheorghe.

Degeaba, reconfirmă „nechemaţilor”, care impun presiunea eradicării urmelor identităţii noastre, academicianul Ioan-Aurel Pop, că IDENTITATEA românească este „felul de a fi şi de a se simţi împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici, cum ar fi limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creaţiile spirituale şi instituţiile adiacente), religia (creştinismul), teritoriul, obiceiurile (tradiţiile).” (Ioan-Aurel Pop, Identitatea Românească-Felul de a fi român de-a lungul timpului. Ideea Europeană, Bucureşti-2016, p.17)

Degeaba, grăieşte optimist Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate că „Gunoaiele şi otrepele se vor pierde în propria nimicnicie.”

Degeaba, mărturisea permanent în Agora vremii sale, profetul Mihail Eminescu că „Biserica Ortodoxă Română este Mama poporului român!”

Degeaba, marele apologet creştin ortodox Mihail Diaconescu reiterează semnificaţia imperativă a valorilor supreme, precum că, „Preocuparea pentru lumea valorilor, ca măsură supremă a relaţiilor umane este o dimensiune majoră a tuturor creaţiilor spirituale prin care poporul nostru s-a impus în istorie.” (Mihail Diaconescu, Istorie şi valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti-1994, p. 15)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a III-a)” →

Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)

„Există un singur bine – cunoașterea și un singur rău – ignoranța”. – Socrate

Prin Morală se înțelege modul de comportare a individului în familie și societate, Morala fiind linia generală de conduită a cuiva.

Civilizația este nivelul de dezvoltare a culturii materiale și spirituale ale unei societăți.

Religia și Morala, credința și moralitatea constituie un tot organic, inseparabil. Marii oameni de știință și artiști, care ne pot fi un exemplu de urmat, au fost oameni de o profundă religiozitate: Poeți ca Ovidiu, Horațiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori și sculptori ca Leonardo da Vinci, Tițian, Michelangelo și mulți alții. La fel, istoria ne dă multe exemple de oameni, conducători și oameni simpli, revoluționari, a căror moralitate a constituit un exemplu, ei luptând pentru binele și progresul țării lor.

Forțele active ale creației binelui general, sunt forțele morale ca: patriotismul, virtutea domestică, sufletul curat, credința în Dumnezeu.

S-a spus de nenumărate ori că știința care se clădește pe religie dobândește un plus de adevăr, iar arta care are în vedere religia dobândește un plus de frumusețe spirituală.

Am mai scris despre morală, amintind spusele Apostolului Pavel și anume, că legea morală e înscrisă în inima omului, iar conștiința morală a omului îl ajută să judece și să aprecieze ideea de bine și în final îi îndreaptă pașii în așa fel încât omul se poate conforma legii morale.

Marii filozofi, precum germanul Immanuel Kant, au prețuit în mod deosebit argumentul moral. El spunea că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, admiteau existența altei lumi, existența unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Conform ideilor lui Kant, Dumnezeu, libertatea și nemurirea nu sunt obiecte de cunoaștere teoretică, nu pot fi deci demonstrate științific, ci sunt obiecte ale rațiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral.

Poetul și prozatorul german Heinrich Heine afirma cu convingere că „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”.

Să înțelegem că rațiunea noastră de a fi în lume nu se mărginește la existența terestră care urmăreste numai satisfacerea nevoilor materiale. Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții devin scopuri de bază pentru cei ce urmăresc binele și liniștirea sufletului.

Socrate, filozoful Greciei Antice – gânditorul creștin înainte de creștinism – spunea să nu ne îngrijim mai mult de trup, ca de suflet. Și mai spunea: „Nu pot învăța pe nimeni nimic, pot doar să-l fac să gândească”.

Ideile se materializează prin sentiment, iar sentimentul acționează asupra materiei. Spiritul trebuie să treacă prin suflet ca să atingă materia, adică prin intelect și inimă. Sentimentul pune corpul în mișcare. Or, ce sentimente avem când auzim de comportamentul imoral al unora care stau în fruntea noastră și ne conduc? Putem admite comportamentul lor, al unor oameni orgolioși, lipsiți de morală? Putem să fim de acord ca puterea să fie în mâinile lor și ei să ne dirijeze viața?

Dacă nu vom da importanță simțirilor sufletului nostru, nu vom putea avea parte de sentimentele nobile, ne vom transforma în simple animale sau chiar roboți.

Avem nevoie de libertate și de ordine în libertate. Un filozof ne amintea că „Ordinea este prima lege a universului”, adică nu putem trăi veșnic în degringoladă. Prin ordine câștigăm timp pentru viață.

Un filozof român (Constantin Noica) întreba: „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire ?

Continue reading „Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)” →

Paul LEIBOVICI: Itzhac Rabin z.l – Comemorarea

An de an în perioada tristei comemorări a celui care a fost conducătorul guvernului, generalul care a stat în fruntea apărării Israelului, a omului care şi-a închinat viaţa, din fragedă tinereţe, pentru ţara sa Israel, răsfoiesc şi mă adâncesc asupra documentelor.

Chiar dacă o singură dată am avut prilejul să fiu în preajma sa,în vizita pe care a întreprins-o la Aşkelon, am constatat interesul său faţă de cetăţenii localităţii, prosperitatea populaţiei şi în acelaş timp cunoaşterea perfectă a desvoltării oraşului. Aşkelonul, ca aşezare israeliană îşi are în fapt vârsta ţării. Vizita s-a petrecut în Parcul de lîngă Mare. Copii orașului petreceau vacanța în cadrul taberelor de vară. Pregăteam un spectacol de ,,cîntece și dans,, Rabin a acordat cîteva minute vizionînd una din scentele pe care le repetam. După felicitările adresate colectivului, mi s-a dresat. Avea o față zîmbitoare. Noi l-am condus spre ieșirea din parc cu cîntece de voie bună.

Aruncând o privire asupra evenimentelor care au loc în această perioadă a anului 2020 şi întorcând paginile calendarului spre evenimentele petrecute în 1995, pot conclude: n-am învăţat nimic!

Perioada de după iscălirea convenţiei de la OSLO, a determinat numeroase evenimente tragice, manifestări ale dreptei israeliene –brutale în care Rabin a fost prezentat ca ,,fascist”. Portretele sale în haine naziste sau cele cu Kafia pe cap au fost provocări anormale.

Trebuie să menţionez intervenţiile organizate de partidele de dreapta care la orice adunare la care participa Primul ministru Iţhac Rabin ,zgomotele ,bubuiturile difuzoarelor plasate pe acoperişurile clădirilor făceau imposibilă ascultarea cuvântărilor sale.

De asemenea au avut loc numeroase crime ,sinucideri (1994-1995) organizate de criminalii arabi împotriva poporului israelian.

Partidele de dreapta au desfăşurat o campanie de incitarea împotriva guvernului ales, pe care la condus primul ministru Iţhac Rabin z.l.

Una din aceste ,,adunări” a avut loc în centrul Ierusalimului. Vorbitorii au apărut pe un balcon de unde în fraze provocatoare l-au atacat pe Primul ministru, iar în acest centru au fost aduse mase de evrei din coloniile Iehuda-Şomron, bine instruiţi, cu lozinci şi numeroase caricaturi ale lui Rabin z.l.

Toate acestea au dat frâu liber incitatorilor,provocătorilor care în ultimă instanţă au tras cele trei gloanţe murdare asupra Primului ministru ales al Israelului IŢHAC RABIN z.l.

Trebuie afirmat ,între membri partidelor de stânga şi nu numai, au fost unii care au sesizat aceste mârşave provocări ale partidelor de dreapta şi au avertizat ,,marea nenorocire”.

Numai atunci au fost organizate manifestaţii în care lozincile erau: ,,DA,PĂCII ! ,,NU VIOLENŢEI!

25 de ani după uciderea lui Iţhac Rabin simt obligaţia să arunc o privire retrospectivă şi în acelaş timp să răsfoiesc pe cât posibil arhivele.

În acest mod ,mi-am propus să găsesc elementele necesare care stau mărturie ,,uciderii lui Rabin”.

Delicvenţa ideologică a dat încă din anii optzeci semnele unei crize ideologice.

Deoparte extremiştii de dreapta şi nu mai puţin acei din lagărul partidelor de stânga.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Itzhac Rabin z.l – Comemorarea” →

Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!

De când a izbucnit pandemia de Covid 19 ura se propagă pe reţele sociale, media şi în comunităţi cu o înverşunare distopică. Răul şi încrâncenarea sunt noile stindarde ale jurnaliştilor, analiştilor politici şi politicienilor. Se pune accent doar pe puterea/neputinţa omului, scoţându-se din ecuaţie transcendentul. Totul se explică doar prin materie. Ni se livrează panseuri filosofice materialiste de la Karl Marx la Stephen Hawking. Nimic nu mai este lăsat la voia întâmplării totul este explicat cu de-amănuntul. Toate lucrurile fiind doar în puterea omului. Profanul a eliminat orice rămăşită a sacrului din societate. „Dumnezeu a murit” de mult, „ucis” de Nietzsche. Iar ura revărsată pe ecranele televizoarelor şi monitoarelor de gadgeturi inundă imund societatea şi înstrăinează omul de Fiinţă. Trăim în plin absurdism, genial creionat de Albert Camus în romanele „Ciuma” şi „Străinul”. Cu cât îşi explică omul mai mult lumea prin puterile sale, cu atât este mai înstrăinat de sine şi preajmă. Greşeala filosofilor materialişti este că scoate iubirea din ecuaţia funcţionalităţii comunitare şi din creaţie. Totul e fişat, controlat şi exclusiv în puterea omului, iar sufletul e tot mai mecanic şi mai însingurat. Lumea a devenit un fast-food, iar filosofia un meniu de livrări materiale. Filosofii materialişti contemporani, în majoritate rupţi de metafizică sau transcendent, încearcă să ne explice lumea în ecuaţie atomizantă, de parcă ce spun ei s-a născut odată cu secolele XIX/XX. Materialiştii mizează pe lipsa memoriei comunitare şi pe uitare. Societatea are memorie scurtă. Nu întâmplător asistăm la asasinarea memoriei colective. Memoria are rădăcini, iar acestea trebuie tăiate pentru a fi un bun cetăţean docil şi supus cerinţelor materiei. „Putem învăţa din istoria popoarelor că popoarele n-au înţeles nimic din istorie” ne spunea un filosof al istoriei, Hegel.

În realitate toate aceste „invenţii” filosofice materialiste nu sunt de ieri sau de azi, ci au o istorie milenară izvorâtă din lumea greco-romană. Ura care mişcă materia este o paradigmă de prin anul 500 î.H. Anaxagora din Atena credea în divizibilitatea infinită a materiei și indestructibilitatea acesteia și a negat existența vidului. Universul, conform teoriei sale era alcătuit din mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică (numite de Aristotel – homoiomeriai). În viziunea filosofului grec, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mișcării, principiul motor care a ordonat toate aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere universul, a fost denumit de Anaxagora nous (rațiune, spirit). Empedocle a dus mai departe filosofia materialistă a lui Anaxagora într-o lume a intelectualilor care dorea să explice totul doar prin materie, nimic la voia întâmplării sau intervenţiei transcendentului. Taina metafizică era exclusă, la fel ca la corifeii de azi ai filosofiei materialiste. Originar din Agrigentul Siciliei, Empedocle duce paradigma materialistă de la Parmenide şi Anaxagora mai departe. Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile în poemul „Despre natură”: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale („puteri dominante” sau „principii”), iubirea (philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de Continue reading „Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!” →

Alexandru NEMOIANU: Un triumfalism fără acoperire

Trăim în aceste zile evenimente care schimbă față lumii. Încercarea de instaurare “veșnică” a imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist a eșuat. Această fiară hidoasă încă se zvârcolește. Este o fiară rănită de moarte și prin urmare nespus de periculoasă. Acțiunile ei nu mai sunt nici previzibile și nici raționale. ”Imperiul” lovește buimac în dreapta și stânga,află dușmani în tot locul și caută să îi războiască și în plus, în interior, este sfâșiat de contradicții care nu mai pot fi reconciliate. Cauza acestei crize mortale nu este conjuncturală, este sistemică. Ideea care a adus în ființă “imperiul” a fost putredă,din capul locului, iar acuma cangrena este generalizată în tot trupul acestui ‘imperiu”.

“Ideologia” globalistă își are obârșia în Protestantism care, la rândul său a devenit posibil din ‘filioque”, erezia romano-catolica.

Protestantismul a tăgăduit, din capul locului, conceptul de Biserica și de mântuire colectivă, în Biserica. Prestantismul s-a axat pe idea dubioasă a “mântuirii” individuale. Din acest concept, al “mântuirii individuale”, s-a dezvoltat actualul individualism al “apusului”. Căci ,pe măsură ce trecea vremea, Protestantismul a degenerate în secularism și individualismul, foarte repede, s-a preschimbat în egoism, hedonism, laudă de sine, ”să ne simțim bine” și infantilism cretin. Aceasta este “mântuirea personală” conform cu ideologia ateistă a secularismului. Fiecare este prorpiul său “dumnezeu’!

Astfel,după căderea zidului din Berlin, în Noiembrie 1989, și după ce, rând pe rând, regimurile comuniste est-europene s-au prăbușit și coșmarul Marxist a luat sfârșit, ideologii “apuseni” au considerat că nimic nu le mai poate sta împotrivă. Cuprinși de superbie, de triumfalism dement, acești ideologi au considerat că individualismul lor vulgar va cuceri toată lumea, sub sloganul “valorilor” dubioase împachetate sub eticheta, fără conținut real, ” democarație și libertate”.

În consecință, ”imperiul” a căutat să distrugă ce mai rămăsese din Rusia,să lichideze Islamul, considerat de “imperiu” că fiind “primitiv” și având convingerea că India și China se vor subordona rapid. Cu aceste gânduri, ideologia globalistă s-a grăbit să anunțe triumfalist și cretinoid, ”sfârșitul istoriei”.

Cuprinși de un hubris dement globalistii au fost convinși că vor cuceri lumea promovând ideea de egoism salbatec și,în același timp violenta organizată ,care este o trăsătură dominanta a “apusului”. Prin “imperialism cultural”, adică antivalorile consumarismului vulgar și larmei de tip Hollywood, globalistii au fost convinși că repede vor termină de subjugat planeta. Iar, la caz, aceiași globalisti, au folosit agresiunea deschisă, bombardamentele salbatece, prezentate drept acțiuni de “democratizare”. Să nu uităm cazul Kosovo!

Dar, s-a dovedit din noul că această cale a răutății pure are adversari și adversar tari!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un triumfalism fără acoperire” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Inducția simbolului albastru

Etufarea din ziua de azi, în lipsa exterioară de cultură, sensibilitate și, nu în ultimul rând, omenie, determină Domnului Doctor Atanasiu Bogdan-Ovidiu-Costin intrarea într-o stare de refulare, de adâncire în subconștient. Sigismund Freud ne spune că dacă un om este mai profund, mai sensibil, mai cult, profesionist acerb, refularea se produce intens. Aceasta în condițiile unui mediu ostil, când vibrațiile unei personalități complexe ca cea a lui Ovidiu Atanasiu sunt înnăbușite la tot pasul.

Defularea este necesar să se producă, iar în cazul unui personaj de basm ca cel al Doctorului școlit la Paris, doar sublimarea are loc. Discursul intens, punctat de un suflet multiplu dimensionat, este o aspirație spre transcendent. Linie de foc țâșnita din originile sacerdotale ale familiei nobiliare după ramura moldavă a neamului, aspirația domnului doctor nu se oprește, călătorește preastral, alimentată de o genealogie familială de excepție. Cuvintele în căutarea perfecțiunii devin poarta ca într-un subconștient umplut de bogăție.

Muzica lui Berlioz încarcă vaduri de râu sclipitor, răcoros, în care să curgă liniștit, calm, demn, ca ale patriei spre care Ovidiu s-a întors de la Paris ca la o chemare a ancestralității genetice. Plasat în sferele astrale, divine, transcendente, spiritul unui adevărat erou, vibrează în căutarea căii ce va aduce o revărsare de ape pure ale omenescului pe Mapamond. Baia mocirloasă care a ajuns societatea, fără modele demne, impunatoare, nobile, ca cele ale eroilor lui Racine si Corneil, se cere purificată, mai bine zis apa înlocuită ca într-o baie cu mult spumant, aromitor, binefăcător, sfințit, va trebui să calce noua generație.

Modelul este Doctor Bogdan-Ovidiu-Costin Atanasiu care, purtând povara pe umerii puternici ai unei educații familiale impreganate de marile valori spirituale romanești, găsește calea prin scris să își comunice acumularile vaste în mediile de cultură și știintă. Aspirația transcendentă nu își găsește revelatia decât în sălile de operă, unde muzica, rafinată prin studiul intens al protagoniștilor, i se oferă, dându-i satisfacția împlinirii. Într-o lume în care fizicul este de vanzare, prostituția la tot pasul, imoralitatea, nimic nemaicunoscând puritatea întâlnirilor de Dragobete ale frumoaselor fete, pulsiunile ovidiene intensifică trăirea în spații divine, unde caută fericirea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om.

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Inducția simbolului albastru” →