Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”.
Deși nu e redactat la persoana întâia, primul meu volum a fost, într-un fel, autobiografic. Așa cum li se întâmplă majorității condeierilor bivalenți care trăiesc în Israel, dar scriu în românește. L-am intitulat „Lume” (2004). Era o defulare care m-a ajutat să mă împac cu mine însămi, să mă vindec de tristețea mânioasă a trăitorilor în durere și tăcute umilințe, să mă accept, să mă reinventez. Cartea am dăruit-o minunatului, înțeleptului, hăruitului jurnalist și traducător Anton Celaru căruia i-am cerut părerea. După ce a citit-o, el mi-a spus profetic „Vei scrie zece cărți”! Am râs ca de o glumă bună.
Dar iată că prezicerea e pe cale să se îndeplinească. La ora actuală, am încredințat editurii al optulea volum. Cred că romancierul e un soi de scamator. Se dă de trei ori peste cap și se transformă din adult în copil, din bătrân în tânăr, din femeie în bărbat, din sărac în bogat. Devine locuitorul altor țări, îmbrățișează alte cariere, se face mai bun, sau mai rău decât îi stă în caracter. În toate aceste ipostaze ale jocului său fascinant, există ceva nebănuit de cititor. Scriitorul este un om trist, nefericit, nemulțumit, iar cartea lui este dovada nestăpânitei sale nevoi de a comunica semenilor ceva din frământările, spaimele, dilemele și credințele lui. Poate și din experiențele și înțelepciunea sa de viață.
Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor. Trăiesc în paralel mai multe vieți, întind capcane, trag sfori, omor un personaj îndrăgit, părăsesc, sau să trădez. Virtual bineînțeles, căci arta e o convenție acceptată de creator și consumator. Fizic, fac febră și am dureri în piept. Ideile mi se nasc ca aprinderea unui flash. Dintr-o revoltă, o imagine care mă răscolește profund, sau dintr-o veche dorință nerealizată. Se spune că Gustave Flaubert a scris „Madame Bovary” după ce a citit într-un cotidian un fapt divers de câteva rânduri care relata sinuciderea unei femei.
Mă blochez întotdeauna când cineva mă întreabă despre ce e vorba în cartea mea și în genul cărui autor scriu. Mă văd în imposibilitatea de a da un rezumat de tipul celor publicate pe Internet despre literatura universală. „Madame Bovary este o tânără căsătorită cu un farmacist. Din plictiseală, ea are legături extraconjugale cu mai mulți bărbați pentru ca până la urmă, decepționată în dragoste, să se sinucidă”. Sic! Răspund că scriu despre oameni și despre viață, despre dragoste și prietenie, despre aventuri și deziluzii, despre destin… și, o fac în stilul meu personal, căci altfel, aș înceta să fiu eu însămi. Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Taina scrisului – Cum și de ce scriu?”
Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan se încheie cu vorbele, ,,Feriți-vă de Idoli !”. Puțin mai devreme în aceiași epistolă este arătat că idolii sunt amăgitorii și amăgelile lumii acesteia care, “zace sub puterea celui viclean”. Implicațiile acestor adevăruri sunt covârșitoare și poate nicăieri nu ar merită ele să fie cu mai mare strictețe observate ca în lumea aflată sub stăpânirea noului imperiu, “imperiul sodomit”. Această afirmație, care poate părea categorică la limita cruzimii, necesită anume lămuriri.
„Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.”
Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații.
În ciuda tuturor neplăcerilor ce au loc în lumea pământească, adevărul este acel conținut care mai devreme sau mai târziu vine la suprafață cu realitatea lucrurilor întâmplate cândva. Astfel, acțiunea adevărului își face efectul ulterior, prezentându-se cu fapte concrete din trecut. Acest lucru este deja cunoscut în istoria omenirii. Adevărul, ca formă fidelă a realității obiective, este un component mereu ascuns și împotmolit în negura vremii din cauza unor circumstante absurde de timp, însă necătând la toate acestea el reusește să-și spună cuvântul dorit atunci când falsitatea, minciuna și intoleranța atinge apogeul. Acțiunea adevărului, de obicei, suferă mereu din cauza gafelor efectuate de către om în procesul de existență, astfel, producând reprezentări false asupra unei situații, asupra existenței unui act normativ etc., în rezultat, acestea fiind denumite erori/ aberații/ înșelări. În majoritatea cazurilor, erorile sunt provocate de incapabilitatea și incapacitatea omului în a vedea lucrurile în formă corectă și, cel mai grav, atunci când omul devine complice cu impertinența, trădarea și puterea de a domina lumea. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când omul se vede ajuns în capul puterii, având în subordine mase de oameni cărora, prin influență, le pot fi impuse stări de frică, de inferioritate, de neîncredere în sine. O asemenea imagine ce traversează prin viața reală a unui popor, credem, este societatea basarabeană care de-a lungul timpului a cunoscut din plin fenomenul supunerii, al tăcerii, al umilinței, al inferiorității față de sine, aspecte ce domină societatea și la ziua de azi. Respectivele calități ce sunt inhibate în psihologia basarabenilor au fost acumulate în timp, dar, mai ales, din timpul regimului comunist, regim care a subminat tot ceea ce este uman. Astfel, sentimentul de inferioritate, prin umilință, a prins rădăcini atât de adânci întrucât basarabeanul crede că o asemenea realitate este normală în viața omului. Plin de neajunsuri materiale, dar, departe și de cele spirituale, plin de nedreptate socială, basarabeanul continuă să existe în tăcere, o mare parte fiind destul de supus în fața omului putere. Fiind prostit de neajunsurile vieții cotidiene și de atitudinea umilă în fața puterii statale/ omului puterii, basarabeanul acceptă în continuare, cu multă ușurință, să existe cu erorile trecutului, astfel rămânând un adept al trecutului, indiferent de faptul că îi este compromis prezentul plin de incertitudini și fără un viitor decent. Acest lucru se referă, cu precădere, la persoanele de vârsta a treia, dar și la o bună parte din generația mai tânără care, prin smerenie sau și alte calități, contribuie frecvent cu votul majoritar în alegeri locale/ parlamentare/ prezidențiale, astfel determinând viitorul nefast al societății și, totodată, menținând în capul puterii statale personalități cu însușiri negative și cu capacități limitate în administrare.
„Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să alegem calea prin care greșim mai puțin.” 
„Din toate punctele de vedere, catalanul e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai stabilă este cea pentru libertate. (…) Esenţa sufletului catalan: libertatea.” Aşa își descria poporul, în anul 1904, în eseul său „Alma catalana”, poetul Joan Maragall, părintele poeziei catalane moderne.
„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viața veșnică.”