Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Cui protest, Völkerball Catalonia?

„Din toate punctele de vedere, catalanul e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai stabilă este cea pentru libertate. (…) Esenţa sufletului catalan: libertatea.” Aşa își descria poporul, în anul 1904, în eseul său „Alma catalana”, poetul Joan Maragall, părintele poeziei catalane moderne.

Cuvintele lui îmi vin în minte ori de câte ori aflu noutăți despre evenimentele care se succed cu rapiditate în Catalonia. „Libertate” e din nou lozincă, iar nouă, românilor, ne trezește amintiri din Bucureștii anului 1989. La Barcelona, evenimentele se succed în ritm alert, zvonurile circulă, deformând uneori realitatea, emoțiile fierb, masele se precipită. Nimic nu arde incandescent; focul e mocnit, dar continuu. Se respectă programul de muncă, nu se luptă fizic, nu se devastează bunurile publice. Barcelona continuă să fie un oraș normal, mânia destructivă neintrând în joc.

„Joc” zic cu bună știință, pentru că, până la acest moment, întreaga mișcare de trupe seamănă mai mult cu un joc decât cu o agitație vrăjmașă. Ca o minge care trece dintr-o jumătate de teren în cealaltă, sar deciziile politicienilor, nimerind sau ratând „jucătorii”. În copilărie, numeam sportul acesta Völkerball, ceva care se traduce prin „mingea popoarelor”. Cu deosebirea că, în cazul catalanilor, mingea nu mai este instrumentul de selecționare a coechipierilor, ci a devenit poporul însuși, care se pasează dintr-un colț în altul.

Nici protestatarii, nici diriguitorii de la Madrid nu sunt violenți, dar sunt dârji. Toți exersează, răbdători, o curioasă tatonare. Atunci când, totuși, iau o decizie, parcă nici unora nici altora nu le vine să creadă că propria Constituție îi forțează să acționeze așa. Atenție, e vorba de unul și același act oficial, semnat cândva de reprezentanți ambelor părți! Dar să nu ne amăgim prea tare cu aparențele drăgăstoase!

„Pe-aici e plin de turiști, mai ales germani”, îmi comunica în noiembrie un cuplu de prieteni care se plimba liniștit pe Rambla. „Nu știm pe unde-or fi demonstranții, că avem liniște și pace. Probabil îi vedem diseară, în fața Parlamentului”. Voiaje motivate de voyeurism politic, să fie acesta trendul turistic în viitor? Am trăit oare s-o vedem și pe asta? Îmi imaginez deja panglica de pe ecran la știrile de ultimă oră: ”demonstrațiile stradale atrag curioși de pe întregul Mapamond!”

Nu demult, într-o latură a Parlamentului se adusese – doar Dumnezeu știe de ce! – un pian la care un pianist se producea, în timp ce perechile dansau sub cerul liber valsuri, samba și tango. Păi să nu te miri? Mirabilă a fost, în prag de referendum autumnal, și etalarea unor clase-ntregi de elevi pe străzile Barcelonei, aliniați cuminți, cu stegulețe, ca la defilările noastre de 23 August.

„Cui prodest?” se-ntrebau cândva latinii, dar eu aș modifica dictonul cu o singură literă, transformându-l în „Cui protest”. Așa se vor fi întrebat și bieții copilași, ce caută ei acolo, pendulând între ce vrea mămica și tăticu și ce zice tanti învățătoarea. Sper totuși că i-au scos doar la plimbare, să vadă și să-și amintească mai târziu, cum a fost cu, hm, cum a fost … până la urmă ce? Păi nu știm încă, dar vom vedea.

Măcar puii de catalani scapă neatinși, nu ca prichindeii de la Alba Iulia, care se pare că au încasat o strașnică poceală pe Câmpia Libertății, la 1918, ca să nu cumva să uite de Marea Unire. Ei da, noi românii sărbătorim anul acesta Unirea Principatelor. Dar oare catalanii ce vor serba? Opusul, „dez-unirea”? Vom vedea. Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Cui protest, Völkerball Catalonia?” →

Vavila POPOVICI: Săptămâna Mare

„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viața veșnică.”

M.-A. Costa de Beauregard

În Săptămâna Mare numită și Săptămâna Patimilor lui Hristos se fac slujbe bisericești pentru pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de răstignirea și învierea Lui: arestarea, judecata și suferința lui Iisus, terminându-se cu executarea Mântuitorului prin răstignire. Întreaga săptămână este o zi de adâncă tristețe.

Ceremonia liturgică din Sfânta și Marea Vineri reproduce patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului, într-un chip impresionant și cu o puternică trăire asupra sufletelor credincioșilor. Retrăim jertfa Mântuitorului pe cruce. Se oficiază ceasurile liturgice împărătești, urmată de vecernia numită a Sâmbetei celei mari, în care, la cântarea slavei: „Pre Tine Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii și se așază pe o masă, în fata Sfintei Cruci.

Primele flori ale primăverii împodobesc Sfântul Epitaf, iar genunchii noștri se pleacă înaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. În jurul Sfântului Epitaf se desfășoară cea mai impresionantă dintre slujbele cultului divin public ortodox. În centrul acestei slujbe este Prohodul – lungi cântări bisericești. Este cântat pe o melodie jalnică, căreia nu-i lipsește, în mod discret, nota de optimism a speranței. Cântarea se încheie cu prinderea Mântuitorului și punerea lui în mormânt. Credincioșii simt durere, dragoste și venerare pentru răstignirea și moartea Dumnezeului Răscumpărător, dar și nădejde în învierea Sa.

Slujba la Vinerea Mare este impresionantă atât prin cântarea Prohodului, cât și prin înconjurarea bisericii, în dangăt de clopot și toacă, în liniștea serii, în lumina lumânărilor și în parfumul primelor flori ale primăverii, aduse de enoriași și puse lângă icoane. Niciodată parcă sufletul creștinului nu se simte mai apropiat și mai solidar cu patimile Mântuitorului.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Săptămâna Mare” →

Alexandru NEMOIANU: Despre statornicia românească

Cei care au studiat trecutul românesc ori s-au aplecat spre alcătuirea unor lucrări de sociologie ori psihosociologie românească, au fost cu toții, unii dintre ei admirativ alții critic, izbiți de ceea ce unii au numit statornicia iar alții încăpățânarea românească. De fapt ceea ce îi întâmpina era impresionanta continuitate de comportament și conștiință unității de neam și lege pe care fără multe vorbe o trăiesc toți Românii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare și semnificativă.
Chip și fel de explicații au fost avansate, unele credibile și cu meșteșug alcătuite iar altele extreme de năstrușnice, dar chiar și așa câteva recapitulări pot fi de folos.
Spațiul românesc a fost locuit din timpuri imemoriale. Descoperirile arheologice merg efectiv până la “zorile istoriei”, la vremea când primii hominizi au apărut. Din momentul în care istoria a început în înțelesul ei deplin, că înșiruire a dezvoltării comunităților omenești cu suișurile și coborâșurile lor, spațiul românesc apare locuit, cutreierat de nenumărate popoare și imperii care s-au petrecut unele după altele. De cele mai multe ori ignorați de izvoarele “oficiale” și istoriile politice totuși la sfârșitul acestor treceri de războinici cuceritori și atunci când imperiile pe care “lumea nu putea să îi mai încapă” dispărea, același popor apare continuând, practic neschimbat , viața și existența lui milenară, în majoritate covârșitoare, Neamul Românesc. Dovadă statorniciei este evidență ce ne putem întreba este ce a făcut-o cu putință ? Răspunsul nu este ușor și doar o sinceră considerare a structurilor care s-au menținut și reapărut , practic neschimbate, poate oferi un răspuns credibil. Căci este limpede și logic că ceea ce este mereu întâlnit la capătul “epocilor istorice” a făcut posibilă și continuitatea românească și miraculoasa sa supraviețuire, chiar dacă se aflau în calea “tuturor răutăților”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre statornicia românească” →

Valeriu DULGHERU: Paradigma Unionismului

„Ne separă, când ar trebui să ne unească… Ne împrăștie, când ar trebui să ne adune… Ne… Ne… Ne… Dar noi ce-am făcut pentru Unire?”

E o întrebare aparent retorică dar în adevăr una cardinală. Să ne întrebăm fiecare din noi ce am făcut pentru Unire, ce am putut face și nu am făcut. Rămân pe poziția că potențialul intelectual al Unionismului este foarte mare (comparativ cu celelalte curente ideologice!) dar nici pe departe nu este folosit la justa-i valoare. Însă intelectualul are o datorie, o mare datorie, față de bietul țăran basarabean, pe spinarea căruia a făcut carte, care-i permite să aleagă grâul de neghină (desigur, mă refer la adevărații intelectuali, nu la cei care au acumulat diplome gen Dodon sau la ce-i vânduți), să distingă semiadevărul de adevăr, să se descurce în deseori prea complicatele scheme politice. Moș Ion își face datoria: crește „pâinea cea de toate zilele” pe care o mănâncă toți în fiecare zi. O crește cum poate. Ce fac intelectualii pentru a-l ajuta pe moș Ion să se descurce în junglele politice, să discearnă adevărul din avalanșa informațională cu care este bombardat zilnic?

În acest context deunăzi ascultam confesiunile unei Maria Ivanovna la postul RTR „Toate minoritățile naționale trăiesc în Moldova de peste 200 de ani și, deci, sunt băștinași. Nici un rus, ucrainean, găgăuz, bulgar nu vrea unirea cu Rusia, iar moldovenii vor unirea cu România, vor să distrugă statul nostru” a declarat tovarășa. Ce înțelege moș Ion (care privește televiziunile rusești și ale lui Dodon) din această informați: că moldovenii sunt cei care nu doresc statalitatea Republicii Moldova. Prima reacție a lui moș Ion este că și el este moldovean dar dorește păstrarea statalității. Tehnologiile rusești de spălare a creierilor sunt deosebit de perverse. Desigur e o minciună gogonată, dar cine să-i explice lui moș Ion. Adevărul este că rușii din Transnistria, care de iure sunt din Republica Moldova (și tovarășa știe acest lucru), de câte ori au declarat Unirea cu Rusia (chiar au organizat câteva referendumuri!). Dar la mai recentul referendum din Găgăuzia din 2014 ce au dorit 98,47%? Să adere la Uniunea Vamală Rusia-Bielarusi-Kazahstan, ceea ce înseamnă de fapt la Rusia. Kazahstanul va putea oricând ieși din această uniune efemeră (ea deja face pași concreți). Bielarusi, ca și Ucraina ar putea ieși și ea. Iar noi, mici și neputincioși, odată nimeriți acolo nu vom avea nicio șansă de a ieși din acest imperiu. În a. 1991 am ieșit din imperiul sovietic (rus) grație lui Gorbaciov, altfel și astăzi probabil am fi „ales” Cercul Polar în locul oricărei alte țări europene. Iată cum se face dezinformarea maselor.

Timp de o săptămână după epocala Mare Adunare Centenară toate sursele de informație antinaționale (dodoniste, rusești) au făcut tot posibilul pentru a diminua importanța acestui epocal (pentru unionism) eveniment, dând minciuna și semiadevărul drept adevăr absolut. „Au fost puțini!” declară ca papagalii de la toate televiziunile lor (rusești și dodonești. Se vede că sunt fabricate în același laborator). Da, ar fi fost poate 150-200 de mii dacă nu ar fi fost iarna siberiană cu drumuri înfundate până aproape în ziua Adunării. Dar aproximativ o sută de mii veniți de bună voie, la îndemnul inimii, sunt puțini? Să ne amintim cum socialiștii și comuniștii au pregătit la 23.11.2013 în ajunul summitului de la Vilnius timp de o jumătate de an așa numitul „pohod na Chișinev (atac asupra Chișinăului!) care s-a fructificat cu o jalnică adunătură roșie antieuropeană de vreo 5000-7000 de inși, mulți dintre care aduși în mod special. Că „marșul Unirii s-a petrecut trist și aproape neobservat” (declară băgătorii de samă de la Komsomol’skaya Pravda v Moldove (ce caută această făcătură rusească în Moldova?)). Astfel de gogomănii pot spune doar niște nesimțiți dacă nu am ști că la mijloc este o tehnologie de subestimare a tot ce e unionist care trebuie să acționeze prin televiziunile lor asupra creierului lui moș Ion ca picătura chinezească. Într-adevăr, lumea a început să se adune de pe la orele 10.00. Tocmai această perioadă, când în piață erau puțin și abia se adunau televiziunile lui Dodon și cele rusești filmau și luau interviuri. De pe la 11.30 pe scenă s-au urcat minunații haiduci ai lui Tudor Ungureanu care până la orele 12.00 prin excepționalele cântece patriotice au menținut piața într-o stare euforică pe măsura evenimentului (nu pot înțelege această stare cozile de topor și alogenii). După orele 12.00 artiștii s-au retras și de pe scenă s-au auzit doar luări de cuvânt în special ale primarilor semnatari ai Declarațiilor de Unire. Aceasta dezminte minciuna sfruntată a lui Dodon că „În loc de „Marea Adunare” a fost organizat un banal protest minoritar, cu lăutari și discursuri ofilite”. Orice a fost în piață știe că nu a fost așa. Iar alde Toma necredinciosul ar putea viziona filmările făcute în piață, inclusiv cu dronă, care dezminte minciuna Dodonului despre un „protest minoritar”. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Paradigma Unionismului” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii vor înnebuni”

Într- foarte clară și răspicată proorocie, Sfântul Antonie cel Mare (251-356 A.D) avertiza; ”Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva ca nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”
Este o proorocie clară, fără subtilități, pur și simplu înfățișând fapte care se vor întâmpla. Nu sunt prea multe de spus în jurul acestei apoftegme; ea este sau adevărată, sau neadevărată.
Dar dacă vom privi, cu minimala bună credință, fără părtinire, ”sine ira et studio”, vom vedea că acea proorocie s-a împlinit.
În momentul de față tot ce era socotit criteriu existențial, punct de referință morală a fost, sau este pe punctul, să fie înlăturat.
Credința, familia, Neamul, ”țara”, au ajuns să fie socotite categorii “depășite”, vechituri ce ar trebui cât mai repede înlocuite. Dar acest iureș iconoclast, distrugător, se oprește la acțiunea de fărâmare, de anihilare. Distrugerea, este elementară, este act negativ prin excelență. Stări și așezări pot fi distruse dar problema este cu ce le înlocuim. În această privință actuala “putere”, ”globalismul sodomit” nu oferă soluții, oferă tot mai multe bombe și tot mai multă mizerie; fizică și morală. Nu este lipsă de multe exemple. Să ne gândim la încercările de a spurca până și conceptul de “familie”, să ne gândim la “prețuirea” dată aberațiilor de comportament (sodomiei), să ne gândim la furia îndreptată către Biserici și către Statul Național. Iar în locul lor ce ni se oferi? Patimi, singurătate, mizerie, anihilare, existență instinctuală. Iar modul în care această programată distrugere este făcută are mai multe înfățișări.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii vor înnebuni”” →

Alexandru NEMOIANU: Iosif Băcilă la 70 de ani

În luna martie 2018, un număr de iubitori ai Almăjului au avut ocazia să sărbătorească cea de a șaptezecea aniversare a nașterii lui Iosif Băcilă.
Este un prag, în fața căruia, oamenii sunt chemați să își facă o socoteală; au trăit cu rost, sau fără rost, au făcut ceea ce este bun sau nu.
După părerea mea la aceste întrebări Iosif Băcilă poate răspunde pozitiv: existența lui a fost cu rost, în cursul ei a fost ales binele și la aceasta se mai adaugă ceva nespus de important, esențial: promovarea frumosului.
În cursul carierei sale didactice, Profesor de Limbă și Literatură română la Liceul “Eftimie Murgu” din Bozovici, Iosif Băcilă a fost neobosit. El i-a învățat pe copii nu numai despre frumusețea limbii române și obligativitatea de a o vorbi corect și nu numai despre istoria Literaturii Române. Iosif Băcilă a pătruns mult mai departe, în straturile unde se așează concepții și unde se alcătuiesc hotărâri existențiale. El i-a învățat pe elevii săi că Limba și Literatura Română sunt un tezaur de cel mai mare preț, alcătuit cu trudă și cu jertfă și că a cinsti acest tezaur este egal în importanță cu a îți cinsti părinții și strămoșii. În mai multe feluri, Iosif Băcilă, a întipărit în sufletele elevilor lor hotărârea de a “nu uită niciodată ceea ce datorează strămoșilor”. Dar această carierea didactică nu a fost decât parte din activitatea lui Iosif Băcilă. Căci “profesorul” Iosif Băcilă este, în același timp, și “poetul” Iosif Băcilă.Versurile lui, chiar și atunci când le lipsea agerimea, au fost mereu oneste.
El este autorul a numeroase volume de poezie și proză. Aceste volume, toate, sunt dedicate unui “loc” și acel loc este Valea Almăjului.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Iosif Băcilă la 70 de ani” →

Vavila POPOVICI: Kierkegaard și angoasa existenței

Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie privită trăind înainte. A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ți pierde, pe moment, siguranța. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuți.”

– Sören Kierkegaard

Se împlinesc în curând 200 de ani de la nașterea filozofului, scriitorului și teologului danez Sören Aabye Kierkegaard, cel care a folosit prima oară termenul „existențial”. „Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă să trăiești din plin”, spunea Kierkegaard. Considerat drept o „natură stranie și complexă”, gânditor incomod, controversat și greu de clasificat dar nicidecum ignorat, despre Kierkegaard s-a mai spus că „a asemănat geniul cu vijelia care se ridică din direcția contrară vântului”.

S-a născut la Copenhaga, în data de 5 mai 1813 și a decedat la 11 noiembrie 1855. A studiat teologia și filozofia la universitatea din Copenhaga, studii pe care le-a prelungit destul de mult, profund nemulțumit fiind de deșertăciunea existenței sale și de incapacitatea de a-și găsi sensul vieții. Tânăr fiind, își exprima iritarea față de modul de studiu care se rezuma la o cunoaștere/înțelegere pur teoretică: „la ce mi-ar folosi să am în față adevărul gol-goluț, dacă mi-e indiferentă semnificația lui pentru ființa mea?”. A debutat cu eseul „Din hârtiile unuia încă viu” (1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen, scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Cartea care i-a conferit celebritate a fost „Sau-sau” (1843). Au urmat aproape 40 de volume cu subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură și religie.

Jurnalele ținute de el au luminat „străfundurile labirintice” ale ființei sale, confirmând legătura dintre operă și viață. A avut o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale, cu toate că opera sa s-a bucurat de o recunoaștere târzie. Să ne amintim că filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650) definise mai înainte punctul de început al existenței, prin conceptul filozofic „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” (Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist)”.

După obținerea licenței în Teologie Kierkegaard a plecat la Berlin cu intenția de a audia un ciclu de conferințe ținute de Schelling, un filosof german care, în tinerețea sa, colaborase îndeaproape cu Hegel. La început, Kierkegaard a fost impresionat favorabil de ceea ce auzea, fiind de acord cu argumentația lui Schelling, dar mai târziu și-a manifestat opoziția față de ideile acestuia: „Schelling bate câmpii într-un mod intolerabil”, exprimase la un moment dat. A urmat acea perioadă prolifică a vieții sale, lucrarea „Sau-sau” fiind prima carte cu teme filozofice, literare și psihologice cu care și-a început ascensiunea.

Să amintim o întâmplare din perioada tinereții când, în urma unui atac virulent asupra unei persoane din timpul studenției a cărei lipsă de moralitate îi era cunoscută și care avea pretenția de a ocupa o catedră universitară, s-a trezit cu o ripostă dureroasă. Cel atacat împreună cu editorul revistei la care scriau amândoi, au publicat articole și caricaturi care l-au rănit, necruțându-i înfățișarea fizică și nici obiceiurile. Umilit public, Kierkegaard scria în jurnalul său: „Până și băiatul măcelarului se crede aproape îndreptățit să mă insulte urmând îndemnul celor de la „Corsarul” – (numele revistei). Dovadă de sinceritate și fină ironie – totodată.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Kierkegaard și angoasa existenței” →

Alexandru NEMOIANU: Importanța clipei

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare, stării de “acum”.
Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.
Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli, devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.
Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o alta încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slava Domnului că este așa. Noi nu repetam comportamente concrete din istorie, dar putem repeta și imită comportamente morale. Clipa trecută, ”trecutul” nu trebuie uitat, căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.
La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.
Nu știm ce se va întâmpla în viitor. Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale. Dacă vom cerceta ceea ce “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci, patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi, pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau încetinei la minte. Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek, întemeietorul școlii economice din Chicago, drept, ”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’. În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Importanța clipei” →

Elena BUICĂ: Gânduri la 85 de ani

Rostind în gând numărul anilor rotunjiți la 85, am pornit pe calea timpului înapoi, încercând să înțeleg de ce nu se mai potrivește ceea ce știam despre senectute cu ceea ce simt și trăiesc acum. Unele tipare ale bătrâneții, în care se încadrează acum generația din care fac parte, n-au fost cunoscute de părinții noștri și nu aveau cum să ni le transmită. În ultimele decenii, când au apărut semnificative schimbări, deși capabile să modifice viitorul omenirii, s-a scris puțin, iar studiile și cercetările în acest domeniu sunt firave. Vor apărea ele, după ce timpul va așeza totul în tiparele cuvenite, dar, până atunci, încerc singură să fac săpături și să mă ajut și de ceea ce circulă pe internet și pe facebook, impresii personale cu aspecte surprinse de cei aflați în vârstă înaintată.

Ce a făcut posibilă apariția acestor schimbări? Răspunsul e clar. Ele se datorează majorării speranței de viață. Astfel, bătrânețea, instalându-se mai târziu, e firesc că apar schimbări semnificative.

Eu mi-am făcut debutul literar la 70 de ani, și multe persoane credeau că e o virtute ca la acești ani să mai pornești la un nou drum de viață. La rândul meu, eu mă miram de mirarea lor. Trăind o prelungire a deplinei maturități, simțeam neschimbată forța vitală și mă întrebam, cine se păcălește în această situație? Cele 15 volume apărute până la cei 85 de ani, sunt o dovadă a vitalității, așadar păcăleala era doar a celor care vedeau evoluția omenirii, precum în urmă cu câteva decenii. Acum, când aceștia au ajuns la vârsta de 70 ani, sunt departe de a crede că sunt bătrâni, că resursele vitale s-au epuizat. Noi am moștenit credința că bătrânețea se instalează la vârsta de 50 de ani. Pe vremea părinților mei, puțini atingeau vârstă de 70 de ani, iar despre cel care a trăit până la 80 de ani se spunea: “…unul care a trăit mult, uitat de Dumnezeu…!”. Dacă pentru generația părinților noștri, 50 de ani era vârsta când oficial se începea bătrânețea, pentru fiica mea, bătrânețea va începe chiar dincolo de 85 de ani.

Din cele câteva studii făcute pe această temă, rezultatele sună astfel: ” Apogeul activităţii intelectuale a omului are loc în jurul vârstei de 70 de ani, când capacitatea intelectuală creşte de 30 de ori. Începând cu vârsta de 60 de ani, omul începe să utilizeze concomitent ambele emisfere cerebrale.”

Eu m-am pensionat “de bătrânețe” la 55 de ani, și anul acesta împlinesc 30 de ani de muncă în deplinătatea puterilor. Pănă acum, carul zilelor mele a fost încărcat cu zile bune și cu împliniri. Continuu și acum să fac eforturi pentru a nu mă supune tiraniei timpului.

Continue reading „Elena BUICĂ: Gânduri la 85 de ani” →

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,talanți”

Parabola “talanților” ne spune că un “om bogat” a plecat în locuri depărtate și înainte de a pleca a împărțit slujitorilor săi din bunuri (talanți) în dorința de a le vedea înmulțite la întoarcere. Unuia i-a dat zece, altuia cinci, altuia unul singur. La întoarcerea “omului bogat”, cel care primise zece “talanți” a adus alți zece, câștigați prin truda lui, și tot așa ceilalți au adus un câștig stăpânului lor. Dar cel cu un singur “talant” a adus înapoi talantul spunând ca s-a temut să îl folosească. Mâniat, stăpânul, a luat talantul și la dat celuia care avusese din început zece, iar pe sluga leneșă a aruncat-o în “întunericul cel mai din afară”. Este o parabola foarte amenințătoare și care necesită explicații.
Există în fiecare dintre noi o anume tentație, până la un punct firească și direct emoționantă, de a ne da “importanță”. Atunci când această tendință rămâne în limitele bunului simț și modestiei, ea este de folos căci, arată căutare și trudă în a ne află și împlini rostul pentru care am fost aduși și lăsați în ființă. Dar, de multe ori, această înclinație de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie și încă mai adesea, în ridicol. (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaților bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple, în care rolul de frunte îl au chiar ei, și sfaturi trufașe și lipsite de interes, depășite. Femeile, datorită faptului că sunt mai smerite și că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie căci, iubindu-și copiii, acceptă senin prezentul și nu insistă asupra “importanței” experiențelor trecute).
De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifică darurile și timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit “talanții” și chiar trudă de a înțelege menirea pentru care acești “talanți” ne-au fost hărăziți.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,talanți”” →