„Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”

 – William Butler Yeats

 

   Cuvântul educație provine din latinescul „educatio, -onis” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Conform DEX 2009 este „fenomenul social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate; cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora”. Este o acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei. Educația este cauza tuturor manifestărilor noastre care produce efecte importante.

   Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Este importantă deoarece ea poate schimba fața lumii.

   Filozofii s-au ocupat de înțelegerea, definirea educației. Grecul Socrate, gânditor creștin înainte de creștinism, insista asupra faptului că viața trebuie cunoscută, cercetată, nu glasul celorlalți trebuie înăbușit, ci pregătirea de sine însuși a fiecăruia este importantă, pentru a deveni virtuoși.

   Platon, filozoful modern al Antichității, definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”.

   Aristotel, cel mai mare filozof și om de știință al Greciei Antice, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

   Johann Amos Comenius, filozof ceh, important pedagog (1592-1670) considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devenind un bun al fiecărui om numai prin educație.

   Pentru filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) educația se stabilește între educator și copil (viitorul „gentleman”).

   Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „educația are drept scop formarea caracterului”.

   Educația conduce la un proces de umanizare; omul nu poate deveni om decât dacă este educat. El este un întreg proces spiritual, și ca atare, nu este niciodată ceva complet împlinit. „Omul este om întrucât se face om”, omul are valoare prin ceea ce va putea face, el fiind „o eternă promisiune”, spunea, pe bună dreptate, filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944).

   Societatea zilelor noastre solicită mai mult ca oricând inteligența și capacitatea creatoare a omului. Prin urmare, se precizează că „prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de viitor ale societății”. În acest sens educația pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, pregătește omul pentru viață, stimulează idealul ființei umane, exprimat prin „a fi și a deveni”.

   Educația este un fenomen social, specific uman apărut odată cu societatea din comuna primitivă, și este supusă schimbărilor istorice care apar odată cu societatea, din necesitatea dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat.

   „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”, spunea filozoful, politicianul chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.). Viața trebuie înțeleasă, și pentru a o înțelege este necesar mai întâi a ne înțelege pe noi înșine. Vrem să cunoaștem cât mai multe din ceea ce ne înconjoară, dar nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citit doar câteva pagini. Și mai avem atâtea pagini de citit și de reflectat asupra lor! Nu în zadar, încă din timpul Greciei antice, Templul lui Apollo de la Delfi purta inscripționată cugetarea lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”.

   Este nevoie de a înțelege bine și corect viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate care, sunt ale omului. Este vorba de emoțiile noastre, de acei așa ziși fiori care ne străbat: „Dacă nu se aprinde acea flacără, dacă elevul nu simte acea foame de a înțelege, totul se duce de râpă”, spunea matematicianul român Solomon Marcus, în cadrul unei conferințe. Da, educația se plantează în minte, pentru a hrăni inimile.

   Petre Țuțea vorbind despre concepția din vremea noastră, pentru ca viața să fie suportabilă, atât cea individuală cât și cea colectivă, sistemul instructiv – educativ trebuie să creeze condițiile necesare dezvoltării unui om întreg, normal, liber și demn, conform gândirii lui Platon care-și păstrează valoarea și în timpul nostru, valoare la care s-a adăugat caracterului tehnic al modernității „timpul nostru arătându-ne când un om mărginit teoretic, tehnic și practic, prin specializare, când redus conștient la neliniștile lui metafizice, exprimate estetic”.

   Educația are un început, trebuie să cultive o viziune integrală asupra vieții, să se desfășoare pe întreg parcursul vieții, desigur în mod gradat, importantă fiind cea din prima parte a ei, atunci când se imprimă bine în mintea copilului, a tânărului, perceptele morale, fiindcă, mai târziu, avea dreptate dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) când spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia.

   Casa părintească și școala sunt locurile de bază ale însămânțării educației, a consolidării în sufletele copiilor a sentimentelor bunei cuviințe și ale decenței, în scopul evitării libertății haotice dobândite în lipsa educației, prin care intră cu ușurință viciile, ura ajunsă la cote maxime, obrăznicia, răzbunarea, lipsa de respect, toate manifestările insultătoare, devastatoare la adresa semenilor.

   Copiii sunt viitorul – ei trebuie pregătiți pentru evitarea răului acestei lumi, pregătiți să înfrunte greutățile, să se comporte civilizat, să conștientizeze răul pe care-l poate determina comportamentul necivilizat, imoral al oamenilor fiindcă acesta devine deprindere cu ușurință, să păstreze credința neamului, s-o respecte, fiindcă credința este cea care ajută în educație.

   Cultivarea respectului față de părinți și față de cei mai în vârstă are o mare importanță, pentru că actualele tendințe nivelatoare, uniformizatoare duc, pe nesimțite, la necuviință și nerușinare, distrugătoare pentru viața socială. „În vechea literatură grecească, nerușinarea este prezentată drept cea mai gravă boală umană, iar din punct de vedere creștin nerușinarea constituie o însușire demonică, care dă naștere insensibilității și lipsei de scrupule”, menționa profesorul grec Georgios Mantzaridis (n. 1935).

   Cred că mai întâi trebuie educați dascălii și numai apoi elevii. Și mai cred că procesul este de durată, dar trebuie început rapid, fiindcă mentalitatea dascălilor trebuie schimbată, a unora, a celor care nu s-au putut debarasa de egalitarismul educațional, de metodele de predare învechite, de comunicarea necorespunzătoare cu elevii și, în general, de educația greșită de la sfârșitul secolului XX, și care se continuă și în zilele noastre. „Cuvintele dascălului trebuie să izvorască dintr-un suflet recules, senin, armonios, pătruns de statornicele idealuri morale și intelectuale ale omenirii, dar și dintr-o minte plină, în curent cu toată mișcarea culturală a țării și a lumii”, spunea jurnalistul și criticul român de origine evreiască, Henric Sanielevici (1875-1951).

   Educația este necesar să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei, mai întâi de toate să imprimăm sentimentul de cinste și corectitudine copilului. În comunism era greu așa ceva, întrucât profesorii nu se ocupau de aceste virtuți ale copiilor, totul fiind în jurul lor și deci în întreaga societate, minciună, furt, vicleșug, sinceritatea înlocuită cu dedublarea etc. Puțini au fost cei care s-au ocupat de educația adevărată a copiilor, în ciuda dificultăților din acea perioadă și puțini copii au înțeles-o, puțini au putut să discearnă adevărul de minciună, binele de rău.

   Amintesc dialogurile între Socrate și Menon, contrazicerile cu privire la învățarea virtuții. Pentru Socrate știința era virtutea, iar ignoranța – viciul. Considerând – o dată că virtutea poate fi  învățată și altădată – că nu poate fi învățată, exemplifica cu elegiile lui Theognis (elegia fiind considerată muza durerii): „Lângă aceștia bea, mănâncă, și cu ei alături stai; / Cată să le placi acelor care au putere mare; / De la oamenii de seamă înveți multe lucruri bune, / Dar cu răii de te-amesteci, pierzi și mintea ce-ai avut. […] De-ar putea ei face mintea, de-ar putea s-o bage-n om… / S-ar alege c-o răsplată mare, neasemănată…” Amândoi sunt de părere, la un moment dat, că virtutea se poate învăța și dacă se poate învăța, ea trebuie să fie chibzuință (judecată logică); și dacă există dascăli pentru ea, se poate învăța, dacă nu, nu! La apariția altui personaj între ei, acesta este întrebat dacă nu socotește drept învățători ai virtuții pe sofiști (profesori de filozofie și arta retoricii în Grecia Antică, plătiți, gata să demonstreze orice”). El le răspunde că orice cetățean de treabă este mai capabil să predea virtutea decât sofiștii, întrucât un astfel de cetățean a învățat virtutea la rândul său de la înaintași. Foarte interesant! zic. Așa s-au păstrat urmele educației în zilele noastre… De la oamenii culți sau mai puțin culți răsăreau armele virtuții.

   În fine, ei ajung la concluzia că virtutea obținută prin educație este un har divin. Și în Creștinism virtuțile sunt considerate trăsături morale și de caracter bine stabilite în ființa noastră, care ne direcționează spre fapte bune. Totodată Sfinții Părinți ne spun că „Virtutea nu e pară, nu poți s-o mănânci dintr-o îmbucătură”, ceea ce pledează pentru lunga perioadă și chiar neîntreruptă a educației în viața noastră.

   „Dacă aș avea de crescut un copil, de ce m-aș ocupa mai întâi: să-l fac om cinstit sau om mare? și mi-am răspuns singur: să-l fac om cinstit. Mai întâi să fie bun; va fi mare după aceea, dacă e în stare să fie. Atât pentru el, cât și pentru mine, și pentru toți cei ce-l înconjoară, țin mai mult să aibă un suflet bun decât să fie un geniu”, mărturisea filozoful și scriitorul francez Denis Diderot (1713-1784).

   Procesul educativ se produce oarecum diferit de cel cultural: cultura hrănește mintea, educația hrănește și mintea și sufletul, formează caracterul, caracterul determină comportamentul în viață. Căci nimeni nu poate face ceva fără să existe consecințele acțiunii sale.

   „Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, Se bucură și Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur).

   Studii efectuate în ultimii ani, care au analizat educația și învățământul românesc, au scos în evidență – spune profesorul român care predă în Germania, Constantin Lomaca – că există o strânsă corelație între nivelul scăzut al învățământului și problemele economice ale țării. Ca să nu mai vorbim de cele sociale.

   În istoria pedagogiei românești au fost foarte mulți educatori de marcă: Spiru Haret (1851-1912)  – matematician, astronom și pedagog român, cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea, Dimitrie Gusti și alții, care au contribuit la schimbări reale, la promovarea atât a valorilor românești cât și la integrarea celor universale în cultura română, persoane capabile de interes și respect pentru binele țării. Ar fi bine să păstrăm ceea ce este bun din trecut și adecvat zilelor noastre, întrucât interceptările istorice constituie tradiția, grație căreia e posibil să restrângem „razele risipite de-a lungul ultimilor ani” și să le focalizăm, adăugând cerințe noi corespunzătoare evoluției.

   Lipsa educației este vizibilă în manifestarea unor indivizi, pentru care comportamentul libertin (care sfidează regulile decenței și ale moralei) este o normalitate, în aparență afișând o sinceritate falsă, vulgară, în fond practicând minciuna, dezmățul, nebunia. Creștinii au descoperit sursa decăderii, amintește Petre Țuțea, după ei libertatea poate fi „o frânghie pe care se coboară în întuneric, dar sufletul ales stăpânește ispitele, făcând uz de libertate”, fiindcă, spune tot el: „libertatea e partea divină din om”. „Iubește și fă ce vrei”, a spus și Fericitul Augustin, înțelegându-se că ești liber să faci ce vrei când ești educat în numele adevărului, dreptății.

   Președintele României a declarat că nu de bani avem nevoie în educație, ci de schimbarea mentalității. El a spus că trebuie dată tinerilor o educație de foarte bună calitate, adaptată anilor care vin, și nu anilor care au trecut. Este un adevăr, o viziune care poate fi înțeleasă, dacă am înțeles rolul educației în societate.

   Prosperitatea unui popor depinde în primul rând de sistemul său educațional, de adaptabilitatea lui la interesele momentului și numai apoi de cel economic pe care-l realizează. Interesul pentru educație a fost dintotdeauna o preocupare majoră a societăților, a elitelor. De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul în creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, în cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.

   Dacă ne interesează viitorul țării, vom recurge la efortul educațional care va aduce câștigul necesar societății noastre.

––––––––––––––

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord, SUA

30 iulie, 2018

„Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine.”

– Pr. Dosoftei Dijmăescu

   Dicționarul definește Dezbinarea ca fiind învrăjbire, neînțelegere, discordie; conflict, ceartă. Dezbinarea este un sindrom social, asociat cu ura, invidia, aroganța, mârlănia.

   Deseori, în istoria țării noastre, au existat momente de dezbinare, dar țara a fost unită în momentele ei cele mai grele, atunci când sufletul românilor a fost răscolit de minunatul sentiment al patriotismului. În acele momente țara a fost prețuită, slăvită, neputând fi biruită.

   Dezbinarea este considerată a fi dezastrul unei țări, a unei națiuni. Ce îi dezbină pe oameni? În primul rând interesele materiale; ele dezbină și popoarele, fiindcă, spunea gânditorul creștin ortodox Nichifor Crainic „apetitul posesiunii, odată dezlănțuit, nu cunoaște limite”.

   Niciodată parcă, lumea nu a fost atât de dezbinată ca în zilele noastre. Ne întrebăm: unde să ne aruncăm privirea, să nu vedem dezbinare, ci înțelegere?

   Dezbinarea apare într-un colectiv, într-o organizație, într-un partid politic, între vecini, în familie etc. Și se tot lărgește sfera dezbinărilor… Dintr-un colectiv mare care ar putea avea putere se formează unele mai mici, organizații noi sau partide politice noi, mai mici. Cei care profită sunt cei care bagă zâzania între noi, își ating scopurile și râd satisfăcuți. Ne putem închipui că sunt infiltrați oameni special pentru acest scop al dezbinării, oameni cu misiuni speciale? Ești nebun, ar răspunde un altul, necunoscând metodele ultrasofisticate folosite în informare, dezinformare, manipulare, dezbinare, bazate pe sentimente și acțiuni dintre cele mai josnice ale oamenilor, făcându-i să se manifeste corespunzător, în exterior.

   Ne dor efectele dezbinării, dar nu suntem în stare să analizăm, să determinăm și să înlăturăm cauzele. Este regretabil că, pe măsură ce timpul trece și sărăcim din ce în ce mai mult, suntem tot mai dezbinați. O mânie oarbă, vicleană și-a făcut loc printre noi, manifestându-se într-o ură sălbatică. I-a acaparat nu numai pe oamenii lipsiți de educație, ci și pe oamenii educați din institute superioare de învățământ dar care nu au avut, la rândul lor, profesorii adecvați acestei misiuni – educația. Cei care s-au mărginit doar la a instrui tineretul din punct de vedere cultural-profesional nu au ținut cont de faptul că un om cultivat, dar needucat, poate fi și brutal și neformat din punct de vedere al caracterului, sărac sufletește.

   Drept urmare, de foarte multe ori vedem că dezbinarea este făcută cu vulgaritate, ipocrizie, lașitate, mediocritate, aroganță și chiar prostie. Sunt acei oameni orgolioși din calea-afară, porniți să murdărească pe cei din jurul lor, insultând, scormonind în viața lor intimă, fără să țină seamă de discreție, jignind, rănind, mințind, denaturând anumite fapte din trecutul oamenilor, vrând să-și verse veninul, să-i pedepsească. De ce numai eu să fiu pedepsit și să nu trag în mocirla mea pe alții? – este logica lor. Și totul făcut în apărarea propriei persoane, atitudine caracteristică parvenitului, omului lacom, temător de a-și pierde avutul, temător de întemnițare. Expresia „Nu vreau să mor prost” dă în vileag aceste temeri.

   Ne conduc oameni lipsiți de experiență, de realizări, oameni inculți, mărginiți, mincinoși, vicleni. Ne plângem de milă, de văităm că avem astfel de conducători, că viața a luat un curs atât de nesatisfăcător, dar nu facem nimic important pentru a o schimba. Și dacă unii totuși au încercat să iasă în stradă și să protesteze, conducătorii le-au întors spatele văzându-și de treburile lor murdare – „fiindcă putem!”. Expresia va rămâne în istorie, mai semnificativă ca exprimarea lui Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”

   Ne plângem și atât. Așteptăm ca altcineva să se lupte pentru noi?

   Există un spirit de adversitate irațională între partide, și care produce neliniște, confuzie în mediul social. Actualul partid conducător din țara noastră, președintele lui, guvernanții țării, datorită diverselor experimentări, a incompetenței, au știut doar să distrugă și să nu pună nimic bun în loc. I-a ajutat și parlamentul care a asigurat lipsa de răspundere a infractorilor, acceptând legi contrare bunului mers al societății, lovind în statul de drept și politizând justiția. Astfel au reușit să dezbine poporul, să-i nemulțumească și să-i învrăjbească pe oameni. La ură s-a răspuns tot cu ură! Intelectualitatea țării a fost și continuă să fie umilită. Președintelui țării nu i se acordă încrederea și respectul cuvenit. Grupul slugarnic al noului regim dorit – regim post-comunist –  creează această atmosferă viciată.

   Vinovați de situația în care ne aflăm ca popor, cred că suntem noi toți, românii, care prin indolență, nepăsare, ignoranță, lipsă de acțiune, nu ne-am dat seama de viclenia și dezinteresul acestor indivizi pentru țară, nu am acționat la timp pentru a-i împiedica să-și urmărească cu asiduitate planurile care duc către o situație economică și morală din care țara își va reveni greu. Cu atitudinea noastră am permis toate aceste nedreptăți. Am spus și repet: Târziu nu este niciodată, dar costurile vor fi mari! În primul rând este nevoie de implicarea fiecărui cetățean în lupta pentru dreptate.

   Mergând cu gândul spre Învățătura creștinească, în predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri, Mântuitorul spune: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire la pace și bună înțelegere. Hristos vorbea în primul rând despre pacea pe care o vom afla în noi („împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Dar pacea pe care ne-o dorim în sufletele noastre depinde de pacea dobândită în societatea în care trăim, dorită și în lumea întreagă.

   Un filozof chinez spune că atunci „când o națiune este plină de dezbinare, patriotismul înflorește”. Să sperăm!

 ____________________

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

24 iulie, 2018

 „Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt așadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume şi noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Această suferință crește sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îţi revine, aceeași întrebare: Ce caut eu aici?”

Emil Cioran

 

Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viața pentru învățătura și activitatea sa, a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. El a mutat centrul de gravitate al cercetărilor filozofice din lumea externă în cea internă, de la cosmos la om. „Cunoaște-te pe tine însuți”, celebra maximă de pe frontispiciul de la Delphi, devenise și maxima lui Socrate.

Curajul lui Socrate a mers mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi erau necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”

Socrate îi făcea pe prietenii săi să deprindă arta dialecticii. E spunea ca numai cei care cunosc legile se poarta cum se cuvine; cei care ascultă de legi se poartă după dreptate. Iar dreptatea este ceea ce poruncesc legile; cei care se conduc după dreptate sunt oameni drepți; cei care cunosc legile ce rânduiesc legăturile dintre oameni, se poarta potrivit dreptății.  Iar cei ce se poarta după dreptate sunt oameni drepți. Știința e înțelepciune, dar un om nu poate fi înțelept în toate și e înțelept numai în ce știe.

Spunea despre curaj că este unul dintre cele mai frumoase lucruri. Cei care știu să se poarte bine în împrejurări primejdioase și grozave, sunt oameni curajoși, iar cei care nu știu, sunt fricoși. Numea prin tiranie puterea care se impune în contra voinței cetățenilor și care nu are alte legi decât bunul plac al tiranului.

In fața zeilor și a oamenilor cu judecată, considera că patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii. Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată.

Virtutea, dreptatea, legile și supunerea la legi sunt pentru oameni mai prețioase decât orice lucru,  afirma Socrate.

În ziua de 9 iulie 2018 putem spune că am avut momente de confuzie. Politica este complicată și de multe ori surprinzătoare. Purtătorul de cuvânt al Administrației Prezidențiale, Mădălina Dobrovolschi, a anunțat că președintele Klaus Iohannis a semnat decretul de revocare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Augustin Lazăr, a emis, în aceeași zi, ordinul de delegare în această funcție pentru Anca Jurma, procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, potrivit unui comunicat al ICCJ.

Revocarea, de altfel o retragere forțată a Laurei  Kȍvesi din funcția de procuror șef DNA a fost un spectacol tensionat și trist, cu actorul principal profund emoționat, stăpânindu-și demn emoția. În cadrul conferinței de presă ținută în urma anunțului revocării,  Kȍvesi le-a mulțumit colegilor săi din DNA și tuturor procurorilor din Ministerul Public pentru curajul și profesionalismul lor: „Dragi colegi, nu abandonați, continuați să vă faceți treaba. În final, am un mesaj pentru cetățenii României: corupția poate fi învinsă, nu abandonați! Vă mulțumesc pentru tot ce am făcut împreună!” Laura Codruța Kȍvesi a avut și un mesaj pentru cetățenii României: „Corupția poate fi învinsă, nu abandonați”.

Corpul profesional pe care l-a condus – colegii din DNA au fost prezenți și au aplaudat discursul. A fost plecarea unei învingătoare, care și-a dăruit ani buni din viață luptei anti-corupție. Obiectivul vizat cu mult timp în urmă de către partidul social-democrat îmbâcsit de penali, în frunte având un penal dornic de putere, a fost atins.

Revocarea i-a luat prin surprindere atât pe politicieni, cât și pe cetățenii acestei țări care apreciau activitatea acestei instituții numită DNA, cu toate derapajele existente care au fost amplificate și chiar denaturate de către cei care atacau statul de drept. Fiindcă nimic nu este perfect în lumea asta, dar cântarul binelui și al răului a funcționat și oamenii de bun simț l-au urmărit, cu atât mai mult cu cât viza siguranța vieții lor.

Mutarea pe tabla de șah a Președintelui țării a fost extrem de abilă și de inteligentă. A făcut un   gest inevitabil, alegând momentul potrivit. Și tocmai acest moment ales i-a derutat pe mulți.

În primul rând Președintele nu a ieșit să facă anunțul, ci a trimis purtătorul de cuvânt. A fost  judecat de către unii pentru lipsa de curaj, dar Președintele a preferat să fie un anunț, un mesaj succint și nu o pledoarie în care să repete viziunea sa. Cel puțin în acel prim moment.

De la început s-a văzut miza PSD-ului, aceea de a lovi în sistemul de justiție și a-l putea subordona, utilizând manevre josnice la care este greu să răspunzi atunci când nu ai aceleași arme de luptă.

Președintele a evitat o bătălie totală, o și mai mare destabilizare a țării. A evitat mocirla în care intenționau să-l introducă cei doi reprezentanți ai partidelor PSD și ALDE.  A luat o hotărâre rațională, neputând s-o apere pe Laura Kȍvesi, acționând – așa cum s-a exprimat un distins profesor universitar „à contre coeur” – , fiind forțat să respecte hotărârea Curții Constituționale, și să respecte Constituția țării. Legile în vigoare trebuie respectate. A spus-o și Socrate. Și de la el, până în zilele noastre, se dă atenție acestui raționament. Că unii dintre cei care alcătuiesc Curtea Constituțională sunt vechi oameni politici, este o altă problemă, un alt neajuns. Schimbarea de regim nu a fost complet rezolvată odată cu Revoluția din 1989. Nu spuneau cei investiți în funcții după 1989: „La vremuri noi, tot noi!”?

Echilibrul dorit de Președintele țării s-a zdruncinat. În loc ca toți, guvernul, partidele să urmărească politica externă, politica de siguranță națională într-un moment complicat internațional, ei bulversează politica internă a țării. În loc să înfăptuiască planul de guvernare, de reorganizare a administrației, de a schimba mentalitatea și comportamentul dâmbovițean, de a se ocupa de proiecte de dezvoltare de infrastructura etc, toate pentru progresul țării, PSD-ul a pornit un febril atac asupra statului de drept, protejând interesul grupului mafiot.

Președintele a fost obligat să respecte Constituția, să apere interesul țării, dar și pe cel personal, el fiind singurul în măsură de a lupta alături de popor, în lipsa unor partide puternice de opoziție.

După umila mea judecată, cred că decizia Președintelui s-a datorat mai multor factori: Respectului pentru Constituția țării; scrisorii pe care președintele Comisiei de la Veneția a primit-o, în care s-a subliniat că decizia CCR este obligatorie; discuției din coaliție privind suspendarea sa – mocirla în care doreau pesediștii să-l introducă; războiul la care s-ar fi putut ajunge, haosul și nesiguranța amplificate care ar fi provocat suferințe îndelungate poporului de care nu le-ar fi păsat politicienilor, ei urmărindu-și strategiile pentru preluarea totală a puterii, prin orice mijloace. 

Președintele a ales momentul să respecte legea, când Președintele PSD se aștepta mai puțin, când Președintele ALDE plecase într-o scurtă vacanță, dejucându-le astfel planul de suspendare. Cu alte cuvinte – o decizie tactică.

În aceeași zi președintele PSD a vorbit: „Această revocare nu e o victorie pentru nimeni, e o măsură mică dintr-un complex de măsuri care trebuie să se întâmple în perioada următoare. Conviețuim cu un sistem subteran ocult, al unei puteri nelegitime.”  „Vineri am avut o discuție destul de lungă şi așezată cu Tăriceanu, i-am spus că PSD se îndreaptă spre decizia suspendării. Nu a respins ideea, urmând să discutăm de azi procedurile, calendarul. Domnul Tăriceanu nu a respins ideea suspendării”. 

Nici victorie, nici înfrângere! Situația continuă să fie confuză, mocirloasă situație care se răsfrânge asupra populației întregi, cu atât mai mult cu cât Președintele partidului de guvernământ continuă cu veninoasele-i, scabroasele-i amenințări, lipsindu-i simțul măsurii: „Mergem până la capăt!”.

Capătul însemnând distrugerea democrației și instituirea unui stat autoritar, ruperea relațiilor cu țările civilizate.

Oamenii trebuie să aibă încredere în Președintele țării, cel care se luptă cu politicienii corupți, incompetenți, aroganți care au destabilizat țara. Și în instituția DNA: „Corupția poate fi învinsă, nu abandonați”. Statul de drept poate fi apărat!

————————–

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 iulie, 2018