Vavila POPOVICI: Victorie sau înfrângere?

„Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt așadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume şi noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Această suferință crește sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îţi revine, aceeași întrebare: Ce caut eu aici?”

Emil Cioran

Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viața pentru învățătura și activitatea sa, a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. El a mutat centrul de gravitate al cercetărilor filozofice din lumea externă în cea internă, de la cosmos la om. „Cunoaște-te pe tine însuți”, celebra maximă de pe frontispiciul de la Delphi, devenise și maxima lui Socrate.

Curajul lui Socrate a mers mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi erau necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: „Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”

Socrate îi făcea pe prietenii săi să deprindă arta dialecticii. E spunea ca numai cei care cunosc legile se poarta cum se cuvine; cei care ascultă de legi se poartă după dreptate. Iar dreptatea este ceea ce poruncesc legile; cei care se conduc după dreptate sunt oameni drepți; cei care cunosc legile ce rânduiesc legăturile dintre oameni, se poarta potrivit dreptății. Iar cei ce se poarta după dreptate sunt oameni drepți. Știința e înțelepciune, dar un om nu poate fi înțelept în toate și e înțelept numai în ce știe.

Spunea despre curaj că este unul dintre cele mai frumoase lucruri. Cei care știu să se poarte bine în împrejurări primejdioase și grozave, sunt oameni curajoși, iar cei care nu știu, sunt fricoși. Numea prin tiranie puterea care se impune în contra voinței cetățenilor și care nu are alte legi decât bunul plac al tiranului.

In fața zeilor și a oamenilor cu judecată, considera că patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii. Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată.

Virtutea, dreptatea, legile și supunerea la legi sunt pentru oameni mai prețioase decât orice lucru, afirma Socrate.

În ziua de 9 iulie 2018 putem spune că am avut momente de confuzie. Politica este complicată și de multe ori surprinzătoare. Purtătorul de cuvânt al Administrației Prezidențiale, Mădălina Dobrovolschi, a anunțat că președintele Klaus Iohannis a semnat decretul de revocare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Augustin Lazăr, a emis, în aceeași zi, ordinul de delegare în această funcție pentru Anca Jurma, procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, potrivit unui comunicat al ICCJ.

Revocarea, de altfel o retragere forțată a Laurei Kȍvesi din funcția de procuror șef DNA a fost un spectacol tensionat și trist, cu actorul principal profund emoționat, stăpânindu-și demn emoția. În cadrul conferinței de presă ținută în urma anunțului revocării, Kȍvesi le-a mulțumit colegilor săi din DNA și tuturor procurorilor din Ministerul Public pentru curajul și profesionalismul lor: „Dragi colegi, nu abandonați, continuați să vă faceți treaba. În final, am un mesaj pentru cetățenii României: corupția poate fi învinsă, nu abandonați! Vă mulțumesc pentru tot ce am făcut împreună!” Laura Codruța Kȍvesi a avut și un mesaj pentru cetățenii României: „Corupția poate fi învinsă, nu abandonați”.

Corpul profesional pe care l-a condus – colegii din DNA au fost prezenți și au aplaudat discursul. A fost plecarea unei învingătoare, care și-a dăruit ani buni din viață luptei anti-corupție. Obiectivul vizat cu mult timp în urmă de către partidul social-democrat îmbâcsit de penali, în frunte având un penal dornic de putere, a fost atins.

Revocarea i-a luat prin surprindere atât pe politicieni, cât și pe cetățenii acestei țări care apreciau activitatea acestei instituții numită DNA, cu toate derapajele existente care au fost amplificate și chiar denaturate de către cei care atacau statul de drept. Fiindcă nimic nu este perfect în lumea asta, dar cântarul binelui și al răului a funcționat și oamenii de bun simț l-au urmărit, cu atât mai mult cu cât viza siguranța vieții lor.

Mutarea pe tabla de șah a Președintelui țării a fost extrem de abilă și de inteligentă. A făcut un gest inevitabil, alegând momentul potrivit. Și tocmai acest moment ales i-a derutat pe mulți.

În primul rând Președintele nu a ieșit să facă anunțul, ci a trimis purtătorul de cuvânt. A fost judecat de către unii pentru lipsa de curaj, dar Președintele a preferat să fie un anunț, un mesaj succint și nu o pledoarie în care să repete viziunea sa. Cel puțin în acel prim moment.

De la început s-a văzut miza PSD-ului, aceea de a lovi în sistemul de justiție și a-l putea subordona, utilizând manevre josnice la care este greu să răspunzi atunci când nu ai aceleași arme de luptă.

Președintele a evitat o bătălie totală, o și mai mare destabilizare a țării. A evitat mocirla în care intenționau să-l introducă cei doi reprezentanți ai partidelor PSD și ALDE. A luat o hotărâre rațională, neputând s-o apere pe Laura Kȍvesi, acționând – așa cum s-a exprimat un distins profesor universitar „à contre coeur” – , fiind forțat să respecte hotărârea Curții Constituționale, și să respecte Constituția țării. Legile în vigoare trebuie respectate. A spus-o și Socrate. Și de la el, până în zilele noastre, se dă atenție acestui raționament. Că unii dintre cei care alcătuiesc Curtea Constituțională sunt vechi oameni politici, este o altă problemă, un alt neajuns. Schimbarea de regim nu a fost complet rezolvată odată cu Revoluția din 1989. Nu spuneau cei investiți în funcții după 1989: „La vremuri noi, tot noi!”?

Echilibrul dorit de Președintele țării s-a zdruncinat. În loc ca toți, guvernul, partidele să urmărească politica externă, politica de siguranță națională într-un moment complicat internațional, ei bulversează politica internă a țării. În loc să înfăptuiască planul de guvernare, de reorganizare a administrației, de a schimba mentalitatea și comportamentul dâmbovițean, de a se ocupa de proiecte de dezvoltare de infrastructura etc, toate pentru progresul țării, PSD-ul a pornit un febril atac asupra statului de drept, protejând interesul grupului mafiot.

Președintele a fost obligat să respecte Constituția, să apere interesul țării, dar și pe cel personal, el fiind singurul în măsură de a lupta alături de popor, în lipsa unor partide puternice de opoziție.

După umila mea judecată, cred că decizia Președintelui s-a datorat mai multor factori: Respectului pentru Constituția țării; scrisorii pe care președintele Comisiei de la Veneția a primit-o, în care s-a subliniat că decizia CCR este obligatorie; discuției din coaliție privind suspendarea sa – mocirla în care doreau pesediștii să-l introducă; războiul la care s-ar fi putut ajunge, haosul și nesiguranța amplificate care ar fi provocat suferințe îndelungate poporului de care nu le-ar fi păsat politicienilor, ei urmărindu-și strategiile pentru preluarea totală a puterii, prin orice mijloace.

Președintele a ales momentul să respecte legea, când Președintele PSD se aștepta mai puțin, când Președintele ALDE plecase într-o scurtă vacanță, dejucându-le astfel planul de suspendare. Cu alte cuvinte – o decizie tactică.

În aceeași zi președintele PSD a vorbit: „Această revocare nu e o victorie pentru nimeni, e o măsură mică dintr-un complex de măsuri care trebuie să se întâmple în perioada următoare. Conviețuim cu un sistem subteran ocult, al unei puteri nelegitime.” „Vineri am avut o discuție destul de lungă şi așezată cu Tăriceanu, i-am spus că PSD se îndreaptă spre decizia suspendării. Nu a respins ideea, urmând să discutăm de azi procedurile, calendarul. Domnul Tăriceanu nu a respins ideea suspendării”.

Nici victorie, nici înfrângere! Situația continuă să fie confuză, mocirloasă situație care se răsfrânge asupra populației întregi, cu atât mai mult cu cât Președintele partidului de guvernământ continuă cu veninoasele-i, scabroasele-i amenințări, lipsindu-i simțul măsurii: „Mergem până la capăt!”.

Capătul însemnând distrugerea democrației și instituirea unui stat autoritar, ruperea relațiilor cu țările civilizate.

Oamenii trebuie să aibă încredere în Președintele țării, cel care se luptă cu politicienii corupți, incompetenți, aroganți care au destabilizat țara. Și în instituția DNA: „Corupția poate fi învinsă, nu abandonați”. Statul de drept poate fi apărat!

————————–

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 iulie, 2018

Monica LEVINGER: Ești fericit prietene?

O mărturie şi un îndemn pentru zilele obişnuite, dintre sărbători

Deşi suntem în prag de vară, gândurile mă poartă spre Paştele trecut. Îmi amintesc de bucuria sărbătorii, de momentele de înălţare şi înluminare sufletească, dar mai ales de faptul că am împărţit cu dărnicie urări de bine şi de sănătate, dorind, ca în fiecare an, “Paşte fericit” tuturor celor dragi şi apropiaţi. Ca în fiecare an… Şi totuşi anul acesta nu este unul obişnuit de vreme ce am hotărât să scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicaţii.

Mă gândesc cât de diferit abordăm subiectul fericirii în timpul şi după sărbători, cât de diferiţi suntem de noi înşine când de Paşti, cu sufletul plin de primăvară vorbim deschis despre fericire, ne amintim că există, ne-o revendicăm cu curaj, ne-o dorim şi o dăruim cu sinceritate prin cele două cuvinte simple: “Paşte fericit!”. Fără doar şi poate sărbătorile se desfăşoară sub semnul fericirii. Dar cum rămâne cu zilele obişnuite, zilele lucrătoare dintre sărbători? Răspunsul îl ştie fiecare dintre noi. După ce revenim la “normal” realizăm cât de grele sunt vremurile şi cât de mult ne apasă frica, cu nenumăratele ei chipuri şi înfăţişări. Ritmul nebunesc de viaţă ne debusolează, ne abate şi ne poartă departe de calea aleasă în zilele sărbătorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur şi simplu un cuvânt prea mare.

În ciuda tabloului schiţat mai sus în nuanţe descurajant de sumbre sau poate tocmai datorită lui, anul acesta am hotărât să nu trec cu obişnuita uşurinţă peste faptul că am urat fericire celor apropiaţi. Luând pentru prima oară în serios urările făcute de Paşti, mă încumet să scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilă şi de neglijată. Vorbesc de pe poziţia oamenilor obişnuiţi, printre care mă număr şi eu. Fericirea pentru care am de gând să pledez nu este una a realizărilor măreţe, pe care mărturisesc că nu o cunosc ci una accesibilă, la îndemâna tuturor – fericirea lucrurilor mici şi a faptelor mărunte, aparent banale, aparent lipsite de importanţă.

Atât de multe s-au spus şi s-au scris despre fericire încât numai gândul abordării acestui subiect vast şi intimidant te poartă imediat spre întrebarea: ce aş mai putea adăuga nou? Adevărul este că prin această încercare nu vizez originalitatea ideilor sau ineditul exprimării şi poate de aceea glasul îndoielii, care mărturisesc că nu m-a ocolit, n-a reuşit să mă abată de la ţelul propus. Dorinţa mea este ca aceste rânduri să constituie un îndemn la trezire şi o chemare la revizuirea propriei existenţe, pentru punerea unui alt început în viaţă, unul bun. Să luăm atitudine faţă de propria noastră fericire, acesta este mesajul pe care l-am primit şi eu la rândul meu şi pe care vreau să-l transmit mai departe prin intermediul cuvântului scris.

Pentru a trece pragul tărâmului luminos numit Fericire este nevoie să plăteşti o vamă… şi de aceea vă întreb pe fiecare în parte: “Eşti fericit, prietene?”. Nu este vorba de o întrebare retorică ci de una care se vrea luată cu adevărat în serios. Nu are importanţă dacă răspunsul va fi “nu” sau “da”, un ezitant “uneori” sau un întristător “nu ştiu” căci “nu răspunsul este acela care luminează ci însăşi ÎNTREBAREA”!

Ni se întâmplă uneori în viaţă să aşteptăm disperaţi la porţile zăvorâte ale fericirii, frustraţi de inaccesibilitatea ei şi pierdem din vedere tocmai faptul că nu am bătut şi nu am cerut… Să fi uitat îndemnul biblic “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide”?
Toate au un început, iar în cazul începutului despre care vorbim, kilometrul zero coincide cu iscoditoarea întrebare “sunt eu oare fericit?” şi mai ales cu hotărârea de a-i da un răspuns cinstit, pas deloc uşor având în vedere că el presupune, înainte de toate, o confruntare cu noi înşine. Orice drum şi orice călătorie din prezent spre viitorul dorit nu se poate naşte dacă nu ţi-e clar unde te afli şi unde vrei să ajungi.

Îi datorez Cititorului o dezvăluire şi anume că întrebarea cheie adresată mai sus nu îmi aparţine. Cel care a abordat cu curaj subiectul fericirii, animat de intenţia nobilă de a servi drept călăuză fiecăruia dintre noi, a fost scriitorul Mihai Rădulescu. În anul 1997, în cadrul unei serii de emisiuni radiofonice pe postul Radio România – Tineret, autorul şi-a purtat ascultătorii într-o expediţie a cunoaşterii de sine, a căutării, a înţelegerii şi învăţării fericirii. Cu un an mai târziu, inspirată de aceste emisiuni a luat naştere o carte – Morală practică a creştinului începător şi o generoasă invitaţie: “Să căutăm împreună a afla ce este fericirea!” Acolo, în acel îndreptar de credinţă în care Cititorul este îndrumat pas cu pas cum să-şi facă o viaţă frumoasă, întrebarea “Eşti fericit, prietene?” m-a aşteptat timp de 10 ani, să o descopăr şi să o urmez.

Poate la o primă vedere, a fi întrebat cum stai la capitolul fericire pare un gest obişnuit, întâlnit la tot pasul. Mărturisesc că am avut curiozitatea să aflu cât sunt de numeroşi mânuitorii cuvântului scris preocupaţi de subiectul fericirii în beneficiul semenilor lor. În urma căutărilor întreprinse pe Internet, am fost îndreptată către mii de pagini conţinând întrebarea “eşti fericit?”. Când am adăugat însă virgula de rigoare şi după ea cuvântul “prietene”, am fost surprinsă să descopăr unicitatea formulării, ca şi cum Mihai Rădulescu ar fi fost singurul care a avut pornirea să ne abordeze cu blândeţe duhovnicească, înlesnindu-ne apropierea de noi înşine prin întrebarea: “sunt eu oare fericit?”. În acest maraton al vieţii de zi cu zi, să vină un seamăn al tău, şi, punându-ţi prieteneşte mâna pe umăr să te îmbie s-o porniţi în doi pe drumul deprinderii fericirii, mi se pare un act de înaltă nobleţe sufletească, de iubire a aproapelui în adevăratul sens al cuvântului.

Adevărul este că până în urmă cu doi ani nu am ştiut nimic despre înclinaţiile scriitoriceşti şi nici despre impresionanta creaţie literară a celui care mi-a fost profesor de engleză în primul an de liceu. Pentru mine, Mihai Rădulescu a fost şi a rămas cel mai remarcabil dascăl cunoscut, de care mă leagă nu numai respectul şi consideraţia, dar şi o amintire preţioasă din anii îndepărtaţi ai adolescenţei – povestea “Bibliotecii de împrumut”.

Neuitandu-mi promisiunea de a vorbi despre fericirea faptelor mărunte, mă adresez prietenului Cititor cu o nouă întrebare: poate oare uşoara bătaie din aripi a unui fluture să producă o tornadă la celălalt capăt al pământului, la distanţă de mii şi mii de kilometri de locul banalului “eveniment”? Întrebarea ca şi răspunsul afirmativ, bine cunoscute celor familiarizaţi cu “teoria haosului”, par să nu aibă nici o legătură cu subiectul acestei scrieri. Şi totuşi, la o privire mai atentă, realizăm ca în viaţa fiecăruia dintre noi există momente cruciale, în care o acţiune minoră declanşează un întreg lanţ de evenimente ce conduc în cele din urmă spre rezultate dramatice, legate de fericirea sau nefericirea noastră personală.

Credinţa mea este că există un fluture al fericirii şi sunt convinsă că el a bătut din aripi în acea zi a anului 1971 când în timpul lecţiei de engleză domnul Rădulescu a hotărât să ne explice nouă, elevilor dumnealui, ce înseamnă Cartea şi în câte feluri ne poate ea sluji. Exemplul din viaţa personală de care s-a slujit profesorul nostru pentru a-şi susţine afirmaţiile, acea poveste adevărată despre o bibliotecă de împrumut m-a impresionat atât de puternic încât şi astăzi, după atâţia ani, o păstrez cutremurător de vie în memoria minţii şi a sufletului, gata să o povestesc oricui ar fi interesat să o asculte: “Plecând pe front şi temându-se că nu se mai întoarce – cum lăsa în urmă o soţie tânără, fără serviciu, şi un copil neajutorat, care nici măcar şcoala primară n-o începuse -, îşi mută, tatăl meu, cărţile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Şi-şi denumi biblioteca ce-l slujise cu credincioşie până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic şi luai cărţi acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinţei, ce murseca existenţele familiilor de ostaşi. Din aceşti bani ne-am întreţinut noi, mama şi cu mine, până la întoarcerea tatei de pe front.”

Fără doar şi poate intenţia domnului Rădulescu de a ne introduce pe noi, proaspeţii elevi de liceu, în spaţiul sacru al Cărţii, ca şi hotărârea de a ne da o lecţie de viaţă care să ne slujească în viitor, nu a avut nimic măreţ în ea. Şi cu toate acestea, mărturia adusă în continuare ne va arăta cât de miraculoase sunt puterile ascune într-o acţiune minoră izvorâtă din dragoste şi credinţă şi cum ne pot ele purta spre clipe de plinătate, de nebănuită fericire, atunci când timpul potrivit soseşte…

În octombrie 2008, la mii de kilometri depărtare de liceul bucureştean în care am învăţat, inspirată de povestirea domnului Rădulescu, am deschis eu însămi o mică bibliotecă de împrumut în scopul autofinanţării unui modest proiect personal. Entuziasmul meu nu a avut margini când, după ce promisiuni de ajutor au fost date uitării, am reuşit să strâng pe această cale banii necesari cumpărării manualelor de studiu pentru o grupă de eleve de ale mele. “Cum de nu dai fuga să-i povesteşti domnului Rădulescu despre noua bibliotecă de împrumut?” La îndemnul soţului meu am hotărât să-l caut pe domnul profesor. Ce şanse aveam să găsesc un nume a cărui urmă o pierdusem încă din al doilea an de liceu, un nume atât de răspândit încât în cartea de telefon a Bucureştiului din acel an figura de 123 de ori? Şi cu toate acestea dorinţa de a împărtăşi bucuria proaspetei realizării cu cel care era cel mai în măsură să o aprecieze la adevărata ei valoare a ieşit biruitoare asupra neîncrederii şi a comodităţii. Am scris numele dascălului meu pe Google şi, cu inima bătând de emoţie, m-am pregătit fizic şi sufleteşte să caut acul în carul cu fân…

De astă dată măruntei fapte, aceea a apăsării cu încredere şi speranţă pe o tastă de calculator, nu i-au mai trabuit decenii spre a stârni întreaga avalanşă de evenimente ce au urmat. Totul s-a petrecut mult mai repede, într-o sincronicitate perfectă a lucrurilor ce se întâmplă exact în locul şi la momentul potrivit, într-un singur şi unic scop. Minunea nesperată s-a produs atunci când, printre miile de pagini primite ca rezultat, am ajuns de la prima încercare, printr-un fabulos “noroc al începătorului”, la site-ul “literatură şi detenţie” aparţinând scriitorului Mihai Rădulescu. Nu mi-a luat mult timp să înţeleg, citind biografia autorului, că prolificul scriitor de beletristică, cu o arie de manifestare impresionant de largă, este de fapt fostul meu profesor de engleză din primul an de liceu. La asemenea descoperire nici că m-am aşteptat şi nici la propunerea de a scrie o schiţă despre cele două biblioteci de împrumut, pe care domnul profesor mi-a adresat-o odată cu răspunsul la lunga şi elaborata scrisoare pe care i-am trimis-o la scurt timp după ce l-am descoperit.

Să scrii scrisori frumoase este una, dar s-o porneşti într-o aventură a creaţiei fără nici o experienţă literară, după vârsta de 50 de ani, este cu totul şi cu totul altceva. Nu ştiu de unde mi-am tras curajul să dau curs provocării de a scrie, eu, cea mai începătoare dintre începători, în faţa scriitorului experimentat, a cărui creaţie literară o descopeream fascinată, citind cu nesaţ scriere după scriere, dimineaţa şi seara, zi de zi. De fapt cred că ştiu ce m-a ajutat cel mai mult în acele clipe de încercare, inerente începutului oricărei ucenicii. Sfaturile domnului Rădulescu, răspunsurile la întrebări care mă frământau – nu cele din scrisorile scurte scrise în luptă cu boala ci cele din creaţia sa literară -, m-au susţinut şi m-au întărit în lupta cu îndoiala faţă de propriile-mi puteri: “După ce veţi fi învingător în cele mici, vă veţi alege măsuri mai mari, şi tot mai mari, şi tot mai mari… Cum să aspiraţi la lupte covârşitoare, dacă nu vă cunoaşteţi încă puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfător urcând, ieşiţi mai bun cunoscător al forţelor, al limitelor ce vă sunt impuse pentru moment şi care trebuie neapărat depăşite de tindeţi la şi mai mari performanţe?”

Regăsirea dintre fosta elevă de liceu şi dascălul ei de engleză a fost de scurtă durată. După trei luni de la acel îndemn: “scrie, scrie fără de-ncetare şi ia atitudine faţă de viaţă”, înfrânt de boala necruţătoare, domnul profesor a trecut în nefiinţă. Din întâlnirea care acum înţeleg că a fost predestinată, s-a născut o schiţă pe care am intitulat-o chiar “Biblioteca de împrumut”, eveniment de genul celor care îţi împart viaţa în două – “înainte de…” şi “după…”. Această perioadă de numai trei luni a fost marcată de momente de intensă trăire sufletească, când am cunoscut fericirea, entuziasmul şi elanul, dar şi frământările, îndoiala, tristeţea sau durerea.

Evenimentele legate de descoperirea unui drum propriu, nou şi nebănuit, al înfloririi personale, pentru care numele de “tornadă a fericirii” nu este deloc exagerat, au constituit doar un început. Ecoul acelor întâmplări de la care au trecut aproape doi ani continuă să se resimtă şi astăzi, în prezentul scrierii acestor rânduri, cuprinzând prin cercuri din ce în ce mai largi tot mai mulţi oameni şi evenimente. Poteca croită atunci s-a transformat într-un drum de care fericirea nu este străină, iar eu, pot spune că mi-am câştigat dreptul să pledez în favoarea ei…

Fără a mai face distincţie între fericirea faptelor măreţe şi cea a micilor măsuri, căci această diferenţă nu există în realitate ci doar în închipuirea noastră, îi dau cuvântul domnului Rădulescu să ne amintească tuturor că ne-am născut cu dreptul de a fi fericiţi: “Seamănă fericirea oamenilor de seamă cu fericirea noastră, atât de umili în aspiraţiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim că este fericirea unor oameni de excepţie şi că noi nu vom fi niciodată aşa ceva. Gândim astfel, pentru că orbiţi de vârtejul vieţii, n-avem niciodată timp să ne privim şi pe noi în oglindă. Or, dacă am face-o, am descoperi că suntem o persoană, adică o entitate unică. Fiecare persoană are dreptul, înscris de la naştere în cartea vieţii ei, de a înflori la maximum şi de a deveni o personalitate de excepţie. Fericirea noastră, aceea ce ne aşteaptă doar pe noi, este echivalentă cu a oricărui om de seamă şi constă în eforturile solicitate de înflorirea pomenită a personalităţii noastre.”

Nu aş fi îndrăznit să scriu aceste rânduri despre un capitol special al vieţii mele dacă nu aş fi ajuns la înţelegerea, care trebuie transmisă mai departe, că mărturiile oamenilor obişnuiţi sunt tot la fel de importante pentru învăţarea fericirii ca şi biografiile oamenilor de seamă din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Oricât ar părea de paradoxal există legi, pe care le-am putea denumi legi ale fericirii şi propriei împliniri sau legi ale moralei creştine sau legi ale iubirii şi smereniei şi tot una ar fi, aşadar există legi întipărite în inimile oamenilor. Aceste legi nescrise aşteaptă să fie trezite şi activate, nu prin predici moralizatoare ci prin exemple vii şi grăitoare din viaţa celor ce au cunoscut fericirea.

După amintita trezire n-ar mai fi decât un pas, să ne alegem fapta sau măsura potrivită nouă şi s-o pornim la drum. Acest drum, care în cazul meu este legat de numele scriitorului şi profesorului Mihai Rădulescu precum şi al foştilor săi prieteni şi colaboratori, ar putea fi drumul către fericire al fiecăruia dintre noi, cu o singură condiţie. Şi de aceea revin la întrebarea care ne-a însoţit de-a lungul acestei scrieri: “Eşti fericit, prietene?”

Aici se încheie pledoaria mea închinată fericirii, o scriere a întrebărilor destinate oamenilor simpli şi obişnuiţi. În vremuri de cumpănă pentru o trăire atât de înaltă şi de plină, îndrăznesc să sper că până la Paştele viitor, tot mai numeroşi vor fi aceia pentru care bătaia aripilor de fluturi va vesti fericirea. Căci la urma urmei “de ce să fim nefericiţi, dacă putem să fim fericiţi?”

*Notă: Toate citatele apărute în scriere aparţin scriitorului Mihai Rădulescu, extrase din volumul Morală practică a creştinului începător, capitolul teologie, site www.literaturasidetentie.ro

–––––––––-

Monica LEVINGER

3 mai 2010 – Israel

Vavila POPOVICI: Ticăloșie

„Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei mai în câștig ar ieși ticăloșii, fiindcă o lespede pe mormânt i-ar izbăvi și de trup și de suflet și dezbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna.”

– Platon

Scriam în eseul „Despre cinste, necinste și ticăloșie”‚ că ticălosul fură, minte, stăpânește în afara oricărei legi; că vrea în orice chip să învingă, să stăpânească. Iată că am avut astăzi ilustrarea acestor afirmații.

Proiectul de lege care prevede modificarea Codului penal a fost adoptat miercuri în Camera Deputaților, în calitate de for decizional, cu 167 de voturi „pentru”, 97 de voturi „împotrivă” și 19 abțineri. Modificarea s-a făcut în 2 zile cu tupeul, nerușinarea autorilor, cu nerespectarea legilor, cu nepăsarea totală față de interesele oamenilor, față de soarta țării. Modificările au fost făcute pentru un grup restrâns de persoane, în raport cu populația acestei țări. Ele nu reprezintă interesele generale ale cetățenilor, ci reprezintă interesele grupului restrâns, de a facilita înlăturarea în unele cazuri a răspunderii penale a infractorilor – funcționari publici și infractori de drept comun. Direct spus, s-a înlesnit dreptul de a păcătui, în scopul dobândirii de bunuri materiale – funcții bine plătite și averi ilicit dobândite. Credința și bunul simț al omului nu permitea în trecut, ca oamenii să nu fie trași la răspundere și pedepsiți pentru greșelile lor. De astăzi toleranța față de abuzuri și nedreptăți va fi deosebit de generoasă, ceea ce va crea un decalaj și mai mare între populația avută și cea sărăcită.

Dragnea împreună cu complicii săi din țară, dar și din străinătate (a tunat și i-a adunat!) au lucrat rapid încercând dărâmarea nu doar al codului penal şi al statului de drept, ci şi al Uniunii Europene și Alianței Nord – Atlantice.

Deși votul pentru schimbarea Codului penal era programat de social-democrați pentru data de 5 iulie, la o zi distanță de dezbaterile din plen, astăzi, miercuri 4 iulie, înainte de începerea ședinței, coaliția PSD-ALDE a decis ca votul final să aibă loc în aceeași zi. Ceea ce s-a și întâmplat.

Imediat după ce Codul penal a primit votul în Camera Deputaților, președintele Klaus Iohannis a criticat dur modul de desfășurare a ședinței din plen și a anunțat că va contesta proiectul la Curtea Constituțională a României (CCR): „Ceea ce s-a întâmplat în Parlament se numește dictatura majorității și este profund dăunătoare democrației. PSD-ul a trecut în timp record Codul penal prin Parlament, cu un simulacru de dezbatere în Camera Deputaților şi acest lucru este profund dăunător. Despre conținutul Codului penal modificat voi avea o prezentare mai lungă atunci când voi contesta la Curtea Constituțională acest act normativ. Este bine de știut că și Codul de procedură penală la care m-am referit acum câteva zile este în pregătire pentru a fi contestat la CCR“.

Este foarte adevărat, democrația nu este dictatura majorității, ci democrația înseamnă ca fiecare om să-și poată exprima opinia sa, și vocea lui să poată fi auzită. Majoritatea este cea care luptă să-și păstreze puterea, minoritatea luptă pentru a o dobândi. Și acest lucru se înscrie în normalitate. Important este cu ce mijloace se duce această luptă și dacă ea respectă moralitatea, adevărul și dreptatea. Ori aici suntem deficitari.

Liderul PSD Liviu Dragnea a replicat susținând niște aberații, ducând lumea în eroare – meșter în buimăceală – , că modificările aduse Codului penal nu au fost făcute pentru el, deși, este clar că modificările îl pot scăpa de condamnarea la trei ani și jumătate de închisoare pentru abuz în serviciu. „Eu nu vreau să plec ca prostul din această viață și din această funcție. Foarte simplu și vă spun pe românește – ca și cum ar fi putut spune într-o altă limbă – , ca la noi în Teleorman, adică vreau să duc această luptă până când sper că fiecare român, și dumneavoastră și oricare din această țară să știe că poate avea încredere în justiție, chiar dacă nu 100%“. Adică nu ca un nătărău ci ca unul deștept. Trufia nu-l poate lăsa să accepte absolut nimic, nici o vină. El, „nevinovatul” vrea să demonstreze această nevinovăție și apoi??? Să plece… În ce mod? S-o fi convins că oamenii nu-l vor! Iar „după el – potopul!”

Justiția nu va mai putea face ceea ce numim „dreptate”, fiindcă noile legi, de fapt, lovesc în dreptate. Este clar că aceste legi vor destabiliza țara, din toate punctele de vedere. Deciziile se vor muta din zona justiției în cea a politicului. Cine a trăit în perioada comunistă, își amintește: Erai prins cu ceva – furt sau ai omorât un om cu mașina, partidul te salva dacă voia. Era suficient un telefon și justiția se conforma… S-a urmărit și s-a obținut în acest moment un control totalitar al țării, în care justiția nu va mai putea face dreptate. Adevărată ticăloșie!

„Schizofrenie!, îmi spune la telefon un prieten din țară. Știi că schizofrenicii au idei false sau au pierdut contactul cu realitatea? Sunt virulenți și periculoși”. Da? „Da! De curând s-a ajuns la concluzia că o persoană diagnosticată cu schizofrenie nu deosebește realul de ireal, are halucinații, temeri nejustificate și paranoia (Soroș, societățile străine, statul paralel, Europa, America). Nu, nu știi ce este la noi! Oamenii cu o pregătire serioasă sunt conduși și criticați de analfabeți, cei cinstiți sunt denigrați de borfași… S-a întors lumea pe dos!”.

Vorbim despre necesitatea schimbării mentalității oamenilor, dar ea nu se poate face decât cu ajutorul elitelor. Cădem de acord că elitele trebuie căutate, promovate și respectate, că vocea intelectualității trebuie să poată fi auzită cât mai des și cât mai mult. Fără știință, fără cultură și fără credință – fiindcă și credința este o formă a culturii – , oamenii sunt debusolați, nu își găsesc locul, liniștea, reperele atât de necesare fiecărei activități. Și în acest mod societatea nu poate progresa. Mihai Eminescu spunea : “Cultură se numește înainte de toate o anumită stare și grad de dezvoltare a inteligenței”. Or, fără muncă, instruire și lectură, inteligența nu se poate dezvolta, omul rămâne o ființă primitivă, se complace de cele mai multe ori în această situație, se comportă în mod necivilizat, stânjenindu-i pe ceilalți, mai instruiți și mai cultivați.

Îl întreb dacă nu este vina oamenilor valoroși că au admis să-i conducă nulitățile. Prin nulități înțelegându-se oamenii needucați, neinstruiți profesional și ne școlarizați suficient. Telefonul se întrerupe.

—————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

5 iulie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Un colț de țară…

În Boeblingen este sărbătoare… Străzile sunt animate cum nu le-am văzut niciodată de când sunt aici. Pe malul frumosului lac din centrul orașului au apărut fel de fel de chioșcuri și tarabe… Oferte… Valuri de oameni… Valuri de bere! Unele pahare în mâinile unor… copii!
Băieți, dar și fete ce nu par să aibe mai mult de 14 ani. Unii/unele poate nu au buletin, dar au dreptul să bea bere. Îmi spun că este fără alcool…
Undeva se trage la țintă. Un cuplu… El, cu pușca la ochi…ea, cu ochii la el. Din 20 de gloanțe loveste 19 ținte ceva mai mari ca o minge de ping pong…i se oferă dreptul să își aleagă premiul. Cavaler, lasă admiratoarea să o facă. O inimă de pluș… Tragerea a costat 10 euro…
Cam scumpă inima… Dar probabil a câștigat două; pleacă la braț cu admiratoarea.
Pe o scenă trei tineri fac mult zgomot la instrumente și vocal. În jurul lor un grup destul de numeros… Unii chiuie… Alții aplaudă. Alții/altele, scutură capul și alte părți componente de crezi că vor să scape de ele… Recunosc un grup de puști/puștoaice ce nu demult avuseseră paharele cu bere în mână. Acum sunt sigur că nu era fără alcool.
Plec mai departe… La nici 100 de metri, văd primul cerșetor de când sunt în Boeblingen. Cerșetoare!
O privesc atent, și în ciuda cartonului pe care este lipită o fotografie cu vreo 5-6 copii alături de un text în limba germană, pot paria că este româncă… Mă înșel din nou? Hotărăsc să verific. Îi întind moneda și scurt, rostesc: ,,În numele Domnului Isus!”.
Răspunsul vine instantaneu: ,,Amin!”
Două secunde ne privim în ochi și ne zâmbim. Fac doar trei pași și aud în urma mea o voce frumoasă, cristalină…,,Dă-le Doamneee sănătatee!”
Îi mulțumesc în gând și realizez că în inima mea a început sărbătoarea. Ce frumos îmi pare acest cântec tânguit. Nu aplaudă nimeni, nu bâțâie din cap…Mă întorc și îi pun în paharul de plastic încă o monedă…
Apoi, plec fericit. Am găsit, într-un fel ciudat, un colț de țară…

–––––––––––

Nicu GAVRILOVICI

30 iunie, 2018

Vavila POPOVICI: Comportament conflictual

„Ura este nebunia inimii.” – George Byron

Conflictul este determinat de obicei între două părți diferite, determină stări afective ale comportamentului, de o parte și cealaltă parte, pornește de obicei de la faptul că oamenii sunt nemulțumiți de traiul pe care îl duc, de modul în care este guvernată țara și de oamenii care o guvernează. Stările conflictuale se pot amplifica în cazul în care situația economică a unei țări nu se îmbunătățește, fapt care a și făcut ca numărul conflictelor să crească necontenit, ele să existe în multe țări ale lumii.

Am mai amintit într-un eseu că omul, atunci când ajunge să fie nemulțumit, începe să se revolte, detestă conducătorul sau conducătorii, protestează față de incompetența lor, față de minciunile, nedreptățile, imoralitatea lor, iar cei vinovați nu au capacitatea de a înțelege deficiențele conducerii lor, țin „cu dinții” la funcțiile dobândite, la averile dobândite ilegal, cu alte cuvinte la interesele lor proprii și nu la cele ale țării, deși fariseismul instalat în mințile lor îi determină să mintă poporul, să le facă continue promisiuni mincinoase. Încep să urască poporul, pe acei oameni raționali și curajoși care îi critică, provocându-le multă suferință prin răzbunare și pedepsire. Găsesc un „țap ispășitor”, modelul fiind preluat de la comuniștii care întotdeauna aveau sau imaginau un dușman, aplicând pe atunci „lupta de clasă” și acuzând veșnic străinii care vor răul țării. La noi, în momentul de față – „Statul paralel” și Europa.
Zilele acestea s-au făcut niște declarații de o duritate extremă. Am putut auzi:

„Modul în care s-a lucrat în Parlament până la această dată a fost caracterizat de o lentoare care nu mai este acceptabilă.”

„Săptămâna viitoare PSD va alege o altă soluție.”

„Vom explica fiecare pas pe care îl facem. Îl explicăm și îl facem.”

„Vom merge până la capăt.”

„Să fiți pregătiți, sunteți tineri, cu arma la picior, când președintele va fluiera, cu toții să fiți în București.”

„Îi vom zdrobi!”, a exprimat chiar președintele Partidului Social Democrat, tremurându-i fălcile de ură.

Politicianul român, vice președinte al Camerei Deputaților, dorind să salveze de condamnare pe președintele partidului său, a amintit că PSD dorește redefinirea abuzului în serviciu fără impunerea unui prag valoric, infracțiunea urmând să fie legată de obținerea unui folos material de către cel acuzat.

Se vrea ca România să fie condusă de decrete și ordonanțe de urgență. După 30 de ani de la revoluție se vrea suprimarea democrației și înlocuirea ei cu un regim dictatorial.

Țara e asaltată de cei care încalcă în mod constant Constituția, de hoți și de mafioți, protestatarii strigând: „Nu mai vrem să fim conduși de hoți și de mafioți!”.

Cum se mai poate media acest conflict pentru a nu se ajunge la violență, când partidul conducător instigă oamenii la violență? Este suficient să ne uităm la expresia feții lor când rostesc aceste amenințări și vedem cât de vizibilă este ura pătrunsă în suflete! Cum mai poți fi tolerant față de nesimțirea, aroganța, ura și inconștiența politicienilor, a partidului și a conducătorului lor „iubit”? Unde se ascund oamenii cinstiți ai partidului care pot cântări dreptatea și cărora le lipsește curajul de a se opune acestor bezmetice luări de poziții ale fruntașilor partidului?

Personajul acesta de plâns, conducătorul partidului, nu vede că poporul nu-l vrea? Am scris mai demult eseul „Teama căderii de pe soclu”… Îl amintesc celor care nu l-au citit. În plus, faptul că ocupă o funcție publică de mare importanță cum este cea de Președinte al Camerei Deputaților, având două condamnări la închisoare în acest moment, una definitivă și alta în primă instanță, îl obligă să-și dea demisia, dar teama, prostia și încăpățânarea prevalează în fața unui gest de normalitate, de onoare.

Situația poate degenera tocmai din cauza amenințărilor și a chemărilor la violență făcute de conducătorii demenți ai partidului. Și ar fi grav. Ura, dușmănia otrăvesc sufletele, spiritul unei națiuni, instigarea la violență distrugând toleranța existentă a societății, ducând la stoparea progresului, lovind, denaturând libertatea și democrația, cucerite cu greu și în timp. Societatea regresează, oamenii suferă. Libertatea la care am visat și pentru care am luptat, în loc să fie o libertate civilizată în care să acționeze forța dreptului, avem o libertate haotică în care acționează dreptul forței. Dorim să fim liberi, dar nu respectăm legile bunei cuviințe, ne comportăm necivilizat și astfel echilibrul social nu este posibil. Conflictul generează violență și ea se poate amplifica în cadrul societății, ducând la scene de nedorit, până la războiri. Istoria ne-a dovedit acest fapt. Din această cauză conflictele trebuie dezamorsate.

Cum mai poți răspunde cu blândețe și bunăvoinţă la gesturile lor violente?

Justiția și societatea civilă au tot dreptul să se opună acestor atentate la spiritul democratic cu greu instituit în țară.

Când se vorbește despre inegalități, contradicții și nedreptăți, se sugerează a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite, prin respectarea lor. Dar pentru aceasta trebuie să existe, se spune, „un anumit nivel general de spirit civic și responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, și se propune totodată ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acțiune și comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional și politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă și să se dezvolte „de la cap”, determinând și întreținând corupția.

Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”. Or, cu astfel de conducători în fruntea guvernului, a parlamentului și senatului, nu putem ajunge decât… nicăieri!

—————————————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

28 iunie, 2018

Alexandru NEMOIANU: O tresărire

Între acțiunile omenești cea mai dificilă este rugăciunea. Pentru a te putea ruga, în permanență, este nevoie de o luptă, de un “sacrificiu”, real sau simțit ca atare. Întotdeauna, când vrem să ne rugăm, suntem copleșiți de gânduri și de “probleme” care nu ar avea posibilitate de amânare. ”Probleme” care trebuiesc rezolvate, acuma, în aceste puține clipe care s-ar cuveni date rugăciunii. Este limpede că “ceva” și “cineva” se împotrivește rugăciunii, că aceleași entități se simt amenințate de rugăciune. Nu este lipsă de mare imaginație să deslușim cine este acel ”ceva” și cine este acel “cineva”. Dar acestui prim prag de împotrivire la rugăciune îi urmează altele și poate cel mai frecvent sunt gândurile de blasfemie și hulă.
În vremea rugăciunii, atunci când am dori să avem cugetul cât mai curat, în gând ne vin îndoieli privitoare la rostul rugăciunii și chiar al Credinței și gânduri care distrag, gânduri “de-a-dreapta” și “de-a-stânga”. Gândurile “de-a-drepta” sunt cele care ne îndeamnă, sau ne sugerează, trufie prostească, ”ce bun ești că te rogi”, ”oare “câți sunt ca tine”, ”cu siguranță Dumnezeu te-a mântuit”. Sunt gânduri fără rost dar care pot face enorm rău, căci pot să te trimeată în “slavă deșartă”, ca pe Fariseu. Iar dacă aceste gânduri nu izbutesc, atunci vin cele “de-a-stânga” cele care îți aduc în minte tot soiul de căderi, de imagini și în final gânduri de blasfemie și hula. Acest soi de gânduri parazit au fost și sunt încercate de toți cei care se roagă, chiar și de marii Părinți ai pustiei. În privința lor, marii duhovnici, au atras atenția cu mare exactitate. Iată ce spunea marele duhovnic și nevoitor, Sfântul Paisie Velichikovsky de la Neamț: ”nu mai primi acele gânduri și întru nimic nu le socoti căci acestea nu-s din voia ta, ci de la diavolul. Ci ceea ce nu este din voia ta ci de la altul asupra ta adus, păcat străin ieste și pentru păcatul străin nu vei fi osândit. ”În mod limpede Sfântul spune că acele gânduri de hula sunt aruncate asupra rugătorului de către cel rău. Acele gânduri “nu sunt primite” atunci când nu intrăm în dialog cu ele, pur și simplu le ignorăm și ne încordăm în rugăciune , fără risipire de minte. Dacă asta vom face aceste gânduri pier. Iar, uneori, printr-o „întâmplare” chiar Duhul Sfânt le alunga. Aceasta se petrece când simțim „Taina prezentei”, simțim prezența mistică, nevăzută și cu neputință de exprimat în vorbe a Duhului Sfânt.Toate cele spuse mai sunt am să caut să le ilustrez printr-o experiență proprie.

Cu mulți ani în urmă am citit “Caietele Princepelui” de Eugen Barbu. Am citit multe dintre scrierile lui Eugen Barbu care a fost un bun scriitor și meșteșugar de cuvinte. Narațiile lui și descrierile lui sunt bune, ideile lui cred că mai puțin. Oricum, în unul din acele “Caiete” era o exprimare blasfemică, o hula nebună. De ce o fi pus-o nu știu. Poate din teribilism, poate din prostie, nădăjduiesc că nu din convingere. Vorbind de împrejurarea că Sfântul Ioan Evanghelistul s-a rezemat de pieptul lui Iisus la “cină cea de Taină”, Eugen Barbu strecura o insinuare sinistră, repet, blasfemie și hula nebună. Exact felul de blasfemii sugerate de necuratul la vreme de rugăciune. Desigur am respins cu scârbă și oroare acea insinuare, dar ea a rămas aninată în inima mea și mă revizita la vreme de rugăciune.Toate încercările de a o șterge din minte nu au reușit. Dar, în urmă cu puțină vreme, o “întâmplare” a preschimbat totul.

Era o seară liniștită în încăperea unde eram, era penumbră și ardeau câteva lumânări; era liniște și pace. Din senin, fără avertisment și fără motiv, nepotul meu David, de șapte ani, a venit încet, mi s-a așezat pe genunchi și și-a lipit capul de pieptul meu. Este un băiețel năvalnic și complet opus “pisicelilor”. A fost o acțiune fără motiv. Atunci duhul care îmi șoptea hule a fugit de la mine neputincios. Brusc, într-o tresărire, am înțeles că există momente când sentimentele se exprimă pur și simplu. Există momente când dragostea trebuie exprimată fizic. Există momente când sufletul este prea plin. Am înțeles atunci, atâta cât pot înțelege ochi de muritor, că la “cina cea de Taină”, atunci când oameni au fost numiți “prieteni” ai Fiului lui Dumnezeu, se întâmpla ceva ce nu va putea fi niciodată cuprins în vorbe omenești. Am înțeles : ”..căci sunt încredințat, că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile/Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,Domnul nostru.” (Sf.Pavel,Români,8 ;38-39)

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

15 iunie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Bartimeu

Tot textul Noului Testament, dar și fiecare fragment, fiecare pericopă, fiecare rând, sunt o deschidere uluitoare spre viață, spre viața veșnică și viața imediată, sunt și îndemn și concluzie. În fapt, atunci când citim, cu minimală insistență și dragoste aceste texte, de fiecare dată putem rămâne uluiți, fermecați, entuziasmați. Citirea acestor texte, de fiecare dată, este bucurie, aventură, descoperire.
Am să încerc să mă refer la un asemenea fragment pe care l-am aflat absolut cutremurător.
“Și au venit în Ierihon. Și ieșind din Ierihon El, uncenicii Lui și mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului. /Și auzind că este Iisus Nazarineanu, a început să strige și să zică: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă! / Și mulți îl certau că să tacă; el însă mai tare strigă: Fiule al lui David, miluiște-mă! / Și Iisus oprindu-se a zis, Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. / Iar orbul, lepădând haina de pe sine, a sărit în picioare și a venit la Iisus. /Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieșți să-ți fac? Iar orbul, i-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. /Iar Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și urmă lui Iisus pe cale” (Marcu 10;46-520)
Acest fragment de pericopă este nespus de puternic și uluitor de cuprinzător.

În primul rând, ca toate relatările, pildele și faptele petrecute în vremea lui Iisus,fragmentul acesta relatează un caz real. Un orb sărac, părăsit, ghemuit la marginea unui drum foarte circulat, aude de trecerea lui Iisus, a cărui faimă străbătuse Iudeea, și îndrăznește să îi ceară ajutor în ceea ce nu mai avea, lumina ochilor. Sărmanul orb nu era băgat în seamă și probabil era și disprețuit, cei din jur îl ceartă și îi comandă să tacă. Dar el cu mai mare îndârjire și disperare cere milă. Și iată că Iisus, recunoscut ca “special” și vestit de mulțimea care îl înconjura, aude glasul orbului și cere ca el să îi fie înfățișat. Abia atunci cei din jur se îndură și îl cheamă pe cel în nevoie; ”îndrăznește, scoală-te, Te cheamă”. Iar orbul, simțind că ceva decisiv se va petrece în viața lui chinuită, se ridică, își abandonează haina săracă, mai mult ca sigur singurul lui avut și aleargă spre cel care îl cheamă. Iar Iisus îl întreabă, ”ce vrei să iți fac”, și cu suspin și în ciuda oricărei nădejdi, orbul “îndrăznește”, ”Învățătorule, să văd iarăși”. Iar Iisus îi împlinește cererea și aceasta cu o generozitate care ne taie respirația. Îi dăruiește poate cel mai de preț lucru pe care îl avem, lumina ochilor, dar nu îi spune “iată ce bun sunt eu”, nu asta îi spune, îi spune altceva, ”îi spune Credința ta te-a mântuit”. Dar orbul, acuma vindecat, înțelege deplin și, ni se spune, ”urmă pe Iisus pe cale”. În sine acest fapt din viața reală și este cutremurător dar semnificația acestui fapt, acestei întâmplări petrecute acuma două mii de ani, este la fel de vie și exemplară azi și va fi exemplară în veci.

În “orbul” care zace pe marginea drumului și cerșește ne putem recunoaște toți și fiecare. Suntem “orbi” duhovnicește, zăcem pe marginea drumului, ascultând toate zvonurile și cerșim înțeles. De jur împrejur este “lumea”, nepăsătoare în cel mai bun caz și ostilă cel mai adesea. Dar între zvonurile care vuiesc se aude și o veste. Că în lume există o “cale” și există un “învățător” care ne pot tămădui. Ba mai mult, această mântuire nici nu este prea departe, trece acuma, în clipă asta, pe lângă noi. Auzind vestea bună ne ridicăm glasul și cerem milă și ajutor. Dar “lumea” din jur este, desigur, scandalizată. Acești “orbi” îndrăznesc să facă larmă, zice “lumea”, iată-I că strigă și nu sunt “rezonabili”. Și lumea ne cere să ne ținem gură, ne spune să ne ducem la doctori să ne vindecăm, ne găsim, nu-i așa, în chiar “zilele noastre” , doar avem nevoie de “spitale nu biserici”. Dar iată că cei “orbi” s-au săturat să fie “rezonabili”, ei ridică glas încă mai tare și cer ajutor și milă. Iar glasul lor este auzit! Li se vestește cu tărie și comandă, ”îndrăznește, scoală-te, te cheamă”. Iar cu asta ajungem în fața Celui care dă toate și prin care sunt toate. Și ce ne întreabă? Nici cine suntem, nici ce vom fi făcut, nici ce stare avem. Ne întreabă simplu și direct,”ce vreți”? Iar răspunsul este unul,”să văd iarăși”. Să nu mai fiu orb, să nu mă mai bălăcesc în mocirla, să nu mai dușmănesc pe fratele meu, să nu mai râvnesc la cele care nu pot da viață, ”Să văd iarăși Doamne!” Iar dacă această dorința este însoțită de Credința că cel căruia I se cere Acela poate și dărui, dacă cererea ne este cu adevărat spre folos, vom primi răspuns bun la această cere. Iar apoi ce am avea de făcut? Să urmăm pe “calea” care este umblată de Cel ce da viață, pe calea împărătească a Ortodoxiei. Dincolo de cele spuse nu mai este nimic important!
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Bartimeu” →

Vavila POPOVICI: Știm cine a fost Marx?

„Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.”

Gabriel Garcia Marquez

Acum când s-au împlinit 200 ani de la nașterea lui Karl Marx, și când în Germania, orașul Trier, a fost dezvelită o statuie uriașă din bronz a lui, cu o înălțime de 4,5 metri, lucrare de artă a unui renumit sculptor chinez, este poate momentul să ne întrebăm cine a fost, cu adevărat, această personalitate controversată.

Karl Heinrich Marx, născut la 5 mai 1818 în Germania și decedat în 1883 în Marea Britanie, a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist care, împreună cu Friedrich Engels au întemeiat teoria socialismului științific, fiind și lideri ai mișcării muncitorești.

Marx s-a născut într-o familie cu vechi și ramificate tradiții rabinice, ambii lui părinți trăgându-se din familii cunoscute de rabini. Tatăl lui devenit luteran, sincer și devotat în noua lui credință, dorea mult ca fiul lui să aibă și el o relație intimă cu Dumnezeu și un caracter creștin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relației lui cu Iisus Cristos. Trebuie știut că la începutul tinereții sale, Karl Marx chiar își făcuse o profesiune de credință din a fi și a trăi ca un creștin. Prima sa lucrare se numește „Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte sunt cuvinte frumoase: „Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către frații noștri care sunt legați de noi în chip lăuntric și pentru care El S-a dat pe Sine Însuși ca jertfă”. Așadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza și să se iubească unii pe alții – Creștinismul. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva s-a întâmplat în viața lui. Marx a devenit un revoltat împotriva lui Dumnezeu și împotriva tuturor oamenilor.

În tinerețe Marx citea cu plăcere poezie greacă și pe Shakespeare, el însuși scria versuri, fapt care l-a apropiat de tatăl viitoarei lui soții, baronul Johann Ludwig von Westphalen, un nobil cu vederi progresiste, și care l-a introdus în teoriile socialiste. Marx a studiat la Universitatea din Bonn și, mai apoi, la aceea din Berlin, perioadă în care a schimbat studiile în drept pentru cele de filozofie și istorie. În Berlin a fost admis în clubul postuniversitar al tinerilor hegelieni, format din avangarda filozofică și politică a regatului Prusiei, ceea ce se concretiza prin critica statului și a religiei.

Sub imperiul concepției hegeliene a progresului rezultat din lupta tendințelor interne, teză împărtășită și de tinerii hegelieni, Marx începe să considere că sarcina rațiunii filozofice este aceea de a critica tot ce există, fie instituții sociale, doctrine religioase sau lumea ideilor, întrucât întotdeauna ceea ce există este limitat, parțial rațional și potențial deschis schimbării.

În imposibilitatea de a începe o carieră academică din motive ideologice, Marx se orientează spre jurnalism, angajându-se la jurnalul (Rheinische Zeitung) creat de un grup de oameni de afaceri din Köln. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe Friedrich Engels, pe care îl va revedea la Paris, în mica comunitate de exilați germani. La Paris, Marx scrie pentru scurt timp și face cunoștință cu poetul german Heinrich Heine, cu socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon, și cu anarhistul rus Bakunin. În această perioadă, Marx ia, pentru prima oară, contact și cu mișcarea muncitorească, implicându-se într-o organizație secretă comunistă, numită „Liga celor drepți”, devenind socialist și comunist. Citește și aprofundează studiul economiei politice. La numai 29 de ani participă la congresul Ligii Comuniste în Londra, și împreună cu Engels expun doctrina în „Manifestul Partidului Comunist”. La 49 de ani scrie Capitalul, considerată ca una din cele mai influente și relevante cărți din istoria modernă. Analiza făcută a avut unele calcule aritmetice și filozofice juste, dar viziunea lui a dat greș, neținând cont de impredictibilitatea cursului vieții.

Devenit un spirit fervent antireligios, scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domnește deasupra tuturor”, convins că există Unul care domnește deasupra tuturor, dar pe care începuse să-L dușmănească. Dorea să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un poem scria: „Atunci voi fi în stare să merg triumfător, / Ca un zeu, printre ruinele împărățiilor. / Fiecare din cuvintele mele este foc și acțiune. / Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…”.

Cuvintele „Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum și mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază și agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).

Revoluționarul rus Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Marx, scria: „Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puțin să-ți fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloșie și nebunie.”

O confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”: „Aburi infernali se ridică și umplu creierul, / Până când înnebunesc și inima mi se schimbă cu desăvârșire. / Vezi această sabie? Prințul întunericului / Mi-a vândut-o. / Pentru mine el este cel care măsoară timpul și dă semnalul, / Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morții”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Știm cine a fost Marx?” →

Ben TODICĂ: Nașterea Eternității sau cum mi-am pierdut pantalonii în Japonia

Mă simt ca un brici de ras trecut prin cureaua ascuțirii. Să-mi fie oare sufletul briciul, iar cureaua, viața? Dar cine le folosește? Tot ceea ce trăiesc și declanșez în mine să fie oare motivul pentru care sunt aici? Dacă Dumnezeu știe și controlează totul, atunci cine e în spatele Lui?

Era prin 1996, când românii abia uitau de fumul revoluției, când eu realizam ca temerar performanțe de nivelul Nadiei Comăneci pentru Ciudanovița, cățărat pe acoperiș în Melbourne, Australia unde la sugestia colegului meu de institut (inginer de sunet) sunt angajat de Prințul Florii de Lotus din Thaichung, Taiwan, care căuta un operator să-i filmeze un răsărit de soare în Aoraki, undeva în vârful muntelui Cook din Noua Zeelandă. El fiind grăbit, se angajează să-mi plătească toate cheltuielile, plus salariu. Era vara, în luna iulie. Mi-am luat concediu fără plată pentru două săptămâni și l-am urmat. Desigur că el avea un anturaj de mai mulți administratori și securitate cu el. Nu eram singuri. Ați văzut prinți pierduți?

Am urcat după-amiaza cu mașina în vârful muntelui la o căsuță turistică, unde ne-am așezat bagajele și am ales poziția unde voi fixa camera în direcția răsărit. Am plantat trepiedul și am încuiat pe directive, în așa fel încât dimineața pe la orele 4, când urma să ne deșteptăm doar să fixăm camera în șezutul trepiedului și să-i dăm drumul. Durata înregistrării răsăritului cerută era de patru ore. Ce face prințul cu înregistrarea, e treaba lui. Am aflat mai târziu cât de spectacular e tot programul lui.

După zece zile de călătorie în jurul părții de sud a țării ne despărțim, eu către Australia și el, spre Taiwan.

Ajuns acasă, îmi văd de treburi. Eu locuiam singur. Văduv. Baiatul era însurat, la casa lui și, în ajun de Anul nou, ca printr-un blestem, dă faliment restaurantul de unde cumpărasem bilete ca să petrec revelionul. M-am trezit dintr-o dată singur cuc, numai cu o zi înainte de această mare sărbătoare. Și ce să vezi, frate? Cerul începe a se întuneca, și ce îmi vine mie, ieșind afară din casă și văzând o grămadă de păsărele care se agitau pe sub streșini, să mă urc pe casă și să curăț burlanele și streașina de frunze și alte gunoaie adunate de-alungul anului, ca în torentul ploii să nu inunde cuiburile și să moară puii păsărilor.

Cum stam așa posomorât, cățărat pe acoperiș și curățam cu o lopățică, numai ce intră poștașul pe motoretă prin intrarea din fața casei și sună. Îi răspund de pe acoperiș și el îmi zice grăbit să cobor repede că este urgent, am un plic recomandat. Ce-o fi, Doamne? S-o fi întâmplat ceva rău acasă, în România? Omul pune întotdeauna răul înainte.

Cobor și semnez. Desfac plicul și ce credeți? Înăuntru era un bilet de avion pentru a doua zi, dimineața, la ora 8, direcția Taiwan, Taipei. Sunt câteva țari, în general în NATO pentru care australienii nu au nevoie de viză. Așa că, privind în sus la păsărelele care de-acum zburdau vesele că am curățat streașina, le-am mulțumit pentru cadou, pentru surpriza cerească, un răspuns la gestul meu și am început să-mi pregătesc valiza. Biletul era plătit de prinț cu o invitație la un nou proiect: Muntele Fuji cu un nou răsărit de soare.

Un moment în urmă eram deziluzionat și dintr-o dată în ceruri. Am ajuns în Taipei, unde prințul mă aștepta în porsche-ul său sport ca să mă ducă în orașul său de reședință, unde aveau o catedrală, Thaichung. Îmi face cunoștință cu doamna, care ea este de fapt șefa supremă, Prințesa Florii de Lotus. Desigur că ajuns aici, fac o video-înregistrare și a răsăritului de soare taiwanez de pe muntele Yushan (Jade Mountain), prințul coroanei. La 3952m este cel mai înalt munte din Taiwan. La aproape 4 mii de metri înălțime era un aer atât de rarefiat pe munte încât la soare mureai de cald, soarele ardea, iar la umbră îngheța apa. Nu vă vine să credeți? Veniți aici! N-am tremurat de frig de când mama m-o făcut cum am tremurat pe You Sun.

M-a dat apoi pentru o săptămâna în grija unei familii, care să se ocupe de mine, să îmi arate împrejurimile și tradițiile lor. Densitatea populației e atât de mare, încât aproape tot teritoriul e populat. Chiar și pereții munților verticali sunt împănați cu lemn tratat sau bare de oțel pe care sunt construite case de locuit și chiar grădini pentru legume. Sunt câteva porțiuni de munte și deal care sunt rezervate turismului, pentru peisajul natural deosebit de frumos, și ca să vizitezi o pădure sau un deal, plătești un fel de intrare. Noi, cei din Australia și România nu realizăm cât de norocoși suntem să avem experiența spațiului liber. Cât am călătorit cu prințul de la aeroportul din Taipei și până în centrul țării, unde locuiește el, nu am trecut prin spații libere între localități. Toate orașele și satele sunt unul lîngă altul. La un moment dat, l-am întrebat pe prinț, după două ore de călătorie, “dar când ieșim din Taipei?” La care el mi-a răspuns râzând că am trecut deja prin câteva orașe, iar pe autostrăzi nu am văzut indicatoare de viteză mai mari de 60 km pe oră, iar pe unele străzi din localități am văzut indicatoare de 5 km/h. Incredibil! Nu? Și asta se Întâmpla în 1996. Vreau să precizez că noi, cei din țările anglo-saxone nu avem în noi plantate formele de respect dintre clase, folosite înaintea numelor sau titlurilor în alte țări, iar eu când mă adresam lui direct, el râdea ca reacție la ignoranța mea.

Continue reading „Ben TODICĂ: Nașterea Eternității sau cum mi-am pierdut pantalonii în Japonia” →

Alexandru NEMOIANU: Nădejdea în ziua de mâine

Trecutul și prezentul românesc au însemnat și înseamnă voinţa Românilor de a supraviețui, de a trece greu clipei istorice, în formă și sub identitatea în care există, cu tot ce are ea bun și rău, cu defecte românești și calități românești. Acesta a fost și rămâne dezideratul suprem, rostul de a fi al istoriei românești. Dacă Românii nu ar fi și nu ar fi fost “născuți” creștini , acest scop nu ar fi putut fi ajuns. Dar iată că ei sunt creștini și asta îi face să nu fie acriți, să accepte clipa cu răbdare și o doză de râs sceptic, cu smerenie, cu blândă și statornică îndoială în “eternitatea” clipei istorice, Slava Domnului, foarte repede trecătoare, cu temeinică și cu nezdruncinată nădejde în ziua de mâine. Această nădejde s-a zămislit din suferință și nici nu se putea altcum….”Şi nu numai atât, ci ne și lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare. Și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a văzut în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (St. Pavel, Romani, 5; 3-6))
Având aceste priorități și fiind un popor mic și așezat în calea tuturor răutăților, Românii nu aveau cum fi nici triumfalişti și nici eroici. Ei au trebuit să se alăture, din nevoie, “biruitorilor” clipei istorice ( în 1950 “Pactului de la Varșovia” iar în 2002 NATO). Personal sunt convins că atât uneia dintre alianțe cât și celeilalte i-au fost și îi vor fi la fel de loiali, și bine fac. Consider că bine fac Românii mimând credință “veșnică” celor ce sunt, azi, îmbătați și dementizaţi de o putere, care se va dovedi la fel de iluzorie ca și cea a Imperiilor ce au preexistat în cursul vremilor. Românii nu au fost nici triumfalişti și nici eroici, în schimb au fost dibaci, răbdători, “vicleni că șerpii și blânzi că porumbeii”. Au făcut aceasta cu greu și chin. Căci poate nu este lucru mai greu de făcut ca cel de a îți păstra demnitatea în condiții de sărăcie și înfrângere fizică. În același timp ar fi cu totul greșit dacă am crede că existența istorică Românească ar fi fost strict pasivă și contemplativă. În mod direct (deși discret). Românii au reușit să îmblânzească natura conflictelor dintre Răsărit și Apus, preschimbându-se pe sine într-un soi de tampon amortizor. Românii au amortizat brutalitățile (uneori preschimbându-le în stări ridicole). Astfel apartenența României la NATO va face acea organizație mult mai puțin agresivă şi mai puţin credibilă . Iar amplasarea României, ca vârf de lance al Apusului, cred că va elimina posibilitatea unor conflicte sângeroase. Românii nu se vor sinucide de dragul NATO! Asemenea așa zisul “dialog” dintre Ortodoxia Română și Episcopatul Romei va turna multă apă în oțetul misionarismului lumesc al Romei și personal cred, îl va face ineficace. Pericolul care pândește pe Români este altul și vine din interior.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nădejdea în ziua de mâine” →