Ploua…
Ploaia biciuia fereastra într-un ritm anormal… Priveam absent la copacul din fata casei care se legăna cu crengile până la pământ.
Câteva frunze se încăpățânau să rămână prinse de fratele ram.
De parcă iernii i-ar fi păsat de ele!
Aveam o stare de nepăsare, tristă…
eram obosit și apatic, dezamăgit de tot și de toate.
În calvarul acela de vânt, ploaie,frunze…
mi-a atras atenția un bătrân ce se chinuia să-și țină umbrela sa nu o zboare vântul dar și el echilibrul.
L-am privit atent si am văzut cât de mult semăna cu bunicul si dintr-o data m-a cuprins dorul acela care-l simți cu durere în suflet.
Mi-era dor de bunici,de tata, de mama…
Toți s-au dus unul câte unul dar dorul de ei este nesecat
Ca ieri a fost….tot în noiembrie
Nu plecam de la ei fără gutui, dulceața de gutui sau nuci.
Cât aș fi vrut să-i sun, să le aud vocea, să-i văd sau să mă întrebe la plecare:
– Pe la noi…când mai vii?
– Lasă tată că o să vin..
Nu am mai fost…nu știu ce naiba se întâmplă cu timpul că nu se mai ajunge.
Nu mai avem timp nici măcar pentru câteva vorbe.
S-au dus toți unul câte unul și bunicii si părinții…
Doar undeva la colțul casei părintești gutuiul își leagănă crengile lovind ușor fereastra…
Am pus pentru voi o gutuie la fereastra…sa lumineze calea sufletelor cu dor de casa…asa…cu blândețe de soare mic…cu blândețe de icoane cu sfinți…cu blândețe de candelă de dor…ce încă luminează odaia…
Când plouă… privesc spre cer si îmi doresc ca de acolo de sus să mă vadă și să mă audă:
– Vă iubesc, dragii mei!
Nu mai e timp…
De ceva vreme suntem prea ocupați,
Nu mai avem timp pentru mamă…
Nu mai avem vreme de frați…
O vizită scurtă, parcă ar fi măsurată
E drumul prea lung la bietul meu tată.
Imposibilul nostru ni se pare calvar,
Între noi şi părinți e un mare hotar,
E distanța prea mare, ei vin din alt veac
Părinții în lacrimi, ne văd,…şi-apoi…tac,
De ceva vreme suntem tot mai străini
Un hotar invizibil între noi şi vecini,
Nu e timp de binețe, nu e timp de cuvânt
Între noi şi ceilalți numai ploaie şi vânt.
Uităm despre suflet, uităm despre noi
Atâtea probleme avem, prea multe nevoi.
De ceva vreme timpu-i prea scurt…
Privim anotimpuri în fugă- farmecul mut,
Ne plângem de ploaie, nu râdem la soare,
Ca sclavii din vremi cărăm în spinare.
De ceva vreme ne mâncăm între noi…
Că-i vreme de pace sau ultim război,
Uităm duioşia, n-avem ochi să vedem,
Puterea-i la alții cu limba de lemn.
De ceva vreme suntem tot mai bătrâni…
Copii parcă ieri…rătăcim prin străini,
Ne căim prea târziu, n-am trăit de ajuns
Cătăm ochii mamei şi-n icoane răspuns
Şi venim la morminte să le povestim
De toate, ce-n viață, n-a fost timp…să vorbim.
9 / 10 noiembrie 2017 Ploieşti
——————————–
Vasile COMAN
( în fotografie, gutuiul de la casa părintească…
Gutuile…parca ar fi niște lampioane ce strălucesc târziu…în toamnă, la lumina lunii…în memoria celor duși…)