Nu toate biografiile scrise de Tatiana Niculescu sunt reuşite. Cea despre viaţa lui Arsenie Boca musteşte de ideologica propagandă futilă a vremurilor noastre. Totuşi, în recenta carte publicată, de fapt o isagogie, Tatiana Niculescu îşi recapătă echilibru intelectual şi ne oferă o biografie sentimentală a filosofului Nae Ionescu, acest teolog mefistofelic reprodus în pictura iadului într-o biserică ortodoxă de către patriarhul Miron Cristea – „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu” (Ed. Humanitas). Nae Ionescu a fost un profesor şi filosof complicat şi complex, care a creat şcoala trăirismului sau existenţialismului interbelic, de la care şi-au tras sevele telurice un Cioran, Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu. Să scrii despre brăileanul Nae Ionescu nu este uşor. „Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.” Personajul s-a dublat mefistofelic sub fascinaţia faustiană a lui Goehte. Născut dintr-o familie săracă şi rămas de foarte tânăr orfan, Nae Ionescu şi-a direcţionat inteligenţa sclipitoare spre o ambiţie de a parveni în marea cultură şi în elitele societăţii. Cu o studenţie sub semnul modestiei materiale, dar atins de marea cultură germană Nae Ionescu sprijinit de C. Rădulescu Motru obţine o bursă în Germania, la Göttingen. Aici învaţă cu sârguinţă, dar nu este neapărat sclipitor. Caracterul sentimental i se oţeleşte în dragostea pentru Elena Margareta, o fată dintr-o familie distinsă, care refuză alianţa cu un scăpătat. Elena Margareta fuge de acasă şi i se dăruieşte ca logodnică lui „Domn Nae”, care după un periplu complicat sentimental prin Germania belică, prin lagăre şi restrişti, se căsătoresc ortodox. Prin căsătorie, Nae Ionescu devine un mic moşier, chiar dacă mai mult sentimental, ridicându-se în scara socială. Nae Ionescu devine un admirator al culturii germane, dar şi un reprezentant al firmelor din Republica de la Weimar sau Reich în România, situaţie care îi aduce bani şi un Mercedes. El înţelege repede că politica şi femeile din înalta societate îl pot duce pe culmile succesului în Bucureşti. Se reîntoarce în ţară, unde devine profesor la Mănăstirea Dealu. Sub influenţa unui autor englez impune cercetăşia la tinerii aleşi pentru a urma acest liceu al viitoarelor elite româneşti. Din carte aflăm o informaţie interesantă. Nae Ionescu i-a fost profesor de liceu lui Corneliu Zelea Codreanu, viitorul căpitan al Mişcării Legionare. Poate de la Nae, liderul Legiunii să fi învăţat metodele cercetăşiei care le-a aplicat în cuiburi? Ajuns profesor la facultatea de Litere din Bucureşti, Nae Ionescu devine idolul noii generaţii naţionaliste din România. El a folosit maieutica, metoda socratică de a fascina auditoriul tânăr. Era spontan şi teatral la cursuri. Unii îl acuzau că îl preda pe Oswald Spengler ad litteram.
La cursurile sale cu ore înainte se aşează studenţii pentru a-l asculta pe maestru. „Îi place să i se spună Nae. Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelep-ciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale” scrie autoarea. Se visa deja şef al Siguranţei, aşa cum îi spunea în secret discipolului său Mircea Vulcănescu.”Perspectiva de a deveni șef al Siguranței în România Mare din secolul următor și la o vârstă apropiată de cea la care tatăl său îndeplinise ultima slujbă a vieții sale ca șef al poliției va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului, în timp ce studenților le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile și începătoriile îngerești”. Nae Ionescu devenise prin publicaţia sa „Cuvântul” o voce respectată şi temută în România Mare. Avea o cultură catolică, prieten cu monseniorul Vladimir Ghika, dar se afirma ca cel mai „ortodox dintre ortodocşi”, iar „românul era sinonim cu „a fi ortodox”. Mulţi îl acuzau că introduce un catolicism abscons în teologia ortodoxă. Prieten cu Nicolae Malaxa, de la care împrumuta bani să-şi ridice casa din Băneasa, de un alb imaculat în contrast cu figura sa negricioasă şi sprâncenele mari, Nae Ionescu trăia ca un rege în mijlocul generaţiei sale tot mai fanatizate în lupta împotriva vechilor structuri. Chiar şi un scriitor evreu s-a lăsat sedus intelectual de el, Mihail Continue reading „Ionuț ȚENE: Seducătorul domn Nae Ionescu. O biografie sentimentală!”
,,Nimeni nu e mai îndreptățit decât mine să vorbească despre România. E țara în care m-am născut. Nu mi-a fost niciodată rușine de acest lucru. Am fost adesea mâhnit pentru felul în care este guvernată. Dar n-am încetat să-mi iubesc țara de origine, limba ei, oamenii ei, folclorul, tradițiile, munții, râurile, văile ei”. Konrad Bercovici
Aflându-se a doua oară în Anglia, compozitorul Joseph Haydn, ce ajunsese în Londra în 4 februarie 1794, fiind primit cu onoruri, ca și prima oară, într-o după amiază a fost vizitat la hotelul unde era găzduit, de un tânăr ofițer de marină, blond și cu ochii albaștri.
„Zadarnicele chinuri ale dragostei” de Shakespeare la Teatrul Bulandra BULANDRA din București
În aceste vremuri marcate de conflicte subtile ale lumii noastre și cu amenințări în tot ceea ce poate defini educația prin pierderea culturii, a identității și a tradițiilor ca identificare a etniei, cădem de acord, cei care am promis pe întreg totul că vom apăra adevărul și vom muri pentru adevăr, să aducem în fața iubitorilor de cultură și literatură, antologii care se doresc a păstra spre neuitare autorii incluși, creațiile și darurile lor către orice percepție. „Regal Literar” reprezintă ultimul curent de creație pe care românii îl abordează din anii 2000.
Frace BENULE,
Profunzimea geniului lui Ion Creangă nu a fost pe deplin investigată și încă mai oferă nebănuite filoane aurifere. Opinia după care „Povestea lui Harap Alb” ar fi un amalgam eclectic de basme nu definește adecvat structura alcătuită de autor. Mozaicul literar din această poveste are perfecțiunea cristalelor și un echilibru interior conform acelorași legi geometrice și aritmetice, simple dar fundamentale, ce guvernează matematica cu implicații filozofice a lui Pitagora sau a lui Zamolxe. Herodot afirmă că Zamolxe a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cultul cifrei 3 este atestat arheologic pe teritoriul românesc încă din vremuri anterioare lui Pitagora. Creangă a moștenit din cultura populară orală cultul cifrei 3, ca simbol al perfecțiunii sau al echilibrului universal și a structurat narațiunea sa după criterii matematice. Nu putem fi siguri dacă Ion Creangă cunoștea totul sau măcar ceva cât de cât, despre valoarea simbolică a cifrelor la Pitagora, însă știm că era de la țară, din zona culturii Cucuteni, și avea o solidă cultură populară multimilenară, moștenită din străbuni.
-Educatorul bun nu primește mita înșelătorului!