Categorie: Cultură

Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere

Johan Öberg mi-a cerut să-i aduc texte de la zece dintre cei mai reprezentativi scriitori români în viață. Asta era la începutul anului 1990. Pe atunci, el era redactor șef la revista Ord&Bild, corabia amiral a culturii din țările scandinave. Voia să dedice un întreg număr acestor scriitori. Intenționa să invite cei zece scriitori pe banii Suediei la lansarea numărului, în aula mare a Universității din Göteborg. Actualmente el e farul călăuzitor și idolul suprem al universităților din Suedia, dar la fel de modest ca un înger protector, ceea ce și este de fapt, prin bine-cunoscuta sa platformă și influență în cultură, care îi permite să bată cu pumnul său de viking în masa celor de la guvern. Revista Ord&Bild a fost întemeiată în 1892 și este cea mai veche publicație de cultură din Europa, singura care a rezistat, fără întrerupere în timpul celor două Războaie Mondiale și se menține proaspătă. Fiecare număr al revistei are o tematică de actualitate și dă diapazonul culturii și orientării ideilor în Nordul Europei. Apare de șase ori pe an, sub formă de carte și se trimite la toate ambasadele Suediei, la toate universitățile din lume unde se predă limba și literatura suedeză, la bibliotecile orășenești din țările nordice, are câteva mii de abonați, se vinde prin librării și la prăvăliile cu reviste. Pentru studenți, redacția pune maldăre de exemplare gratuite în holul Universității. Unele articole din revistă intră în bibliografia obligatorie a studenților de la diferite facultăți. Niciun scriitor român nu mai apăruse în această revistă.

La cine să apelez în țară să-mi trimită textele cerute? Cine putea fi competent, pentru a selecta cei zece scriitori? Era necesar să apelez la o persoană imparțială, ca nu cumva să îmi trimită textele vreunor prieteni, cu care își făcea servicii reciproce. Locuiam în Suedia și nu aveam adresa nimănui din țară. M-am gândit să apelez la scriitorul Dumitru Trancă. Văzusem în dicționarul de literatură că era licențiat în limba și literatura italiană, poet, prozator și traducător din mai multe limbi, fusese director la mai multe edituri din București, apoi la centrala editurilor, consilier și director la Direcția de cultură și presă din Ministerul Afacerilor Externe. Știam că fusese atașat cultural la ambasadele României din diferite țări și ambasador al țării noastre la UNESCO, până când a căzut în dizgrația lui Ceaușescu, a fost chemat în țară și aruncat la groapa cu furnici. Un asemenea diplomat, cu un orizont atât de larg asupra literaturii române și un om atât de distins, cum îl știam, nu putea să aparțină niciunui grup literar din jurul vreunei cârciumi și deci putea fi cât se poate de nepărtinitor la alegerea celor zece scriitori. Cum să ajung la o asemenea personalitate? Simplu. Am avut onoarea să fiu vecin de bloc cu dânsul. I-am scris și i-am transmis ce îmi ceruse Johan Öberg.

Mi-a trimis ce selectase dânsul și i-am dat telefon lui Johan Öberg. M-a chemat la vila lui din Bohuslän, ca să facem traducerile împreună, muncind pe ruptelea câteva zile la rând. I-am spus că Marius Bunescu pictase peisaje din Bohuslän și nu fuseseră apreciate la fel ca celelalte tablouri ale lui, deoarece prezentau o natură unică în lume, ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuseră românii, nici chiar prin alte țări, așa că dăruise acele tablouri pinacotecii liceului Ioniță Asan din Caracal. Öberg a zis că vrea să ilustreze numărul dedicat scriitorilor români cu fotografii după acele tablouri și cu autoportretul lui Marius Bunescu, făcut în arhipelagul norvegian Svalbard. Să scriu câteva rânduri despre el și periplul lui prin țările nordice. Voia să pună și caricaturi din albumul lui Mihai Stănescu, pe care i l-am adus. I-am tradus verbal și la repezeală toate foile primite de la cei zece scriitori. A rămas profund impresionat de eseul lui Petre Țuțea, despre care eu nu mai auzisem. În țară, eu munceam pe șantiere și eram rupt de viața literară din București. Petre Țuțea ajunsese de îi tremurau mâinile, nu mai putea să scrie și i-a dictat lui Dumitru Trancă eseul. Johan Öberg, traducător din mai multe limbi și tobă de literatură universală, nu mai pomenise niciodată un text atât de așa și pe dincolo, cum îl elogia el, entuziasmat. Asta m-a făcut să-mi crească pipota în mine și mi-a dat aripi să îi explic toate nuanțele stilistice, aluziile și cadrul de referință al ideilor, cât mai fidel textului original, iar el a așternut textul în suedeză, să sune cât mai bine și mai aproape de înțelegerea cititorilor. Țuțea m-a făcut să fiu mândru că sunt român.

Apoi a zis să trecem la Ana Blandiana. Auzise cu ani în urmă că Jon Miloș tradusese câteva poezii ale dânsei. Nu cumva, vreuna din poeziile pe care le primiserăm noi o fi fost deja tradusă de Miloș? I-a dat telefon acestuia, s-a prezentat, i-a spus că pregătea un număr dedicat literaturii române și l-a întrebat ce poezii de Ana Blandiana tradusese. Miloș a refuzat să îi spună ce poezii tradusese. Se băteau turcii la gura lui și articula suedeza strident, de parcă suna ca limba sârbă. Vorbea răstit și cu o înverșunare nepotrivită în situația de față. Öberg asculta calm și îl lăsa să se desfășoare. Miloș a vorbit cu arțag și nejustificat de mult, apoi a trântit telefonul în furcă. Nu am înțeles ce l-o fi înfuriat. Abia peste câțiva ani, poetul Gheorghe Istrate, redactor la Tribuna României, când a venit prin Suedia, mi-a spus că Miloș i se lăudase în țară cu un proiect asemănător și deci a aplicat această strategie vicleană temându-se de concurență și ca să îl facă pe Öberg să renunțe. Însă nu a reușit să publice propriile sale traduceri de scriitori români, aleși de el pe criteriul de servicii reciproce, deoarece tipografii suedezi au zis că traducerile lui erau o insultă la adresa limbii suedeze. Cum așa, când Miloș însuși spunea că el cunoștea limba suedeză mai bine decât suedezii? Era al doilea caz de cenzură în Suedia, când tipografii au cenzurat ceva. Prima oară îi tipăriseră lui Miloș o carte cu traduceri din Eminescu și, după ce au citit ce tipăriseră, au zis că ei nu puteau da drumul pe piață la o asemenea batjocorire a limbii suedeze și au aruncat întreaga ediție la reciclarea hârtiei. Au preferat paguba financiară, ca să nu păgubească limba suedeză și indirect să îl păgubească pe Eminescu, despre care poate că nu mai auziseră, dar au înțeles că o asemenea traducere îl compromitea în ochii suedezilor.

Öberg a rămas cu receptorul în mână și a ridicat ochii la mine, privindu-mă mirat. Eu îl întrebam din ochi și îi respectam tăcerea. Și-a aprins o țigară și s-a cufundat în norii de fum. A urmat o îndelungată tăcere. Suedezii au obiceiul să comunice foarte bine prin tăceri pline de sensuri și subînțelesuri. Am înțeles că trebuia să mă ridic și să plec, până nu îmi zice el. Am luat originalul eseului lui Țuțea și i-am lăsat celelalte foi, ca să își poată aminti de proiectul său și să mă cheme altă dată să continuăm traducerile. Nu m-a chemat. M-am mai dus pe la redacție, ca să își amintească de proiectul cu scriitorii români. În mod discret, îmi dădea de înțeles că atitudinea lui Jon Miloș îi lăsase un gust neplăcut, aruncase o pată asupra românilor și îl făcuse să renunțe la proiectul care îi prilejuise un asemenea dezgust. Miloș m-a făcut să îmi fie rușine că avem așa români, în realitate neromâni. I-am zis câte și mai câte lui Miloș la Congresul scriitorilor de la Neptun din 1995, iar Gheorghe Istrate râdea în hohote și nota stenografic, pe când Miloș schimba fețe-fețe, se învinețise, scrâșnea din dinți și se sufoca. Iar eu dădeam la manivelă, sperând că va face infarct. Bine că mai erau și alții acolo, care mă încurajau din priviri, cu gesturi și cu hohote de râs, că altfel ar fi sărit peste masă și m-ar fi sfâșiat cu colții mistrețul.

Continue reading „Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere” →

Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu

                                   Motto:

                                            „Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI”

(Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor)

 

Intrigat, zilele trecute,de intervenţia mai colorată a unei prestigioase personalităţi istorice şi patriotice din mediul intelectual superior orădean, de sublinierea şi afirmaţia eronată, de altfel, a Distinsului Domn, precum că în oraşul Oradea „apar Statuile ca ciupercile după ploaie”, combativ  şi deranjat de astfel de afirmaţii răutăcioase, nesustenabile, m-am hotărât a lămuri, unele aspecte legate de fenomenul de civilizaţie culturală în sine, scoţând din contextul mai larg al scrierilor mele istorico-biografice, paragraful de mai jos. Însemnări care stau mărturie peste timp, de atitudine civică şi critică constructivă, dar şi un punct de vedere  sever, privind unele acţiuni deloc lăudabile în acest domeniu, ale Forurilor Administrative Locale, cu toate meritele lor sub alte aspecte. Este un „Detaliu”, pe care îl prefer lansat publicităţii, considerându-l un gest folositor care să dea de gândit omului, în aceste vremuri pandemice dramatice, însoţite la nesfârşit de-o tulburătoare instabilitate politică şi morală în spaţiul mioritic, o instabilitate determinată mereu de forţele obscure ale naţiei romane, în ultimele trei decenii. Un material sever oferindu-l spre  observare atentă şi analiza lucidă ochiului critic local, ca fiind, din punctul meu de vedere, justificat, corect  şi necesar sufleteşte.

„Cu mulţi ani în urmă a încolţit în mintea mea, de tânăr aspirant la împliniri artistice înălţătoare, un gând de civilizaţie aristocratică generos, uşor a fi pus în aplicare, ceva mai târziu, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea. Distribuiri şi risipiri de energie creativă şi manageriala,bine stăpânite de un elan interior inconfundabil în diversitatea culturală orădeana a timpului, au motivat şi determinat o cu totul specială dorinţa  profesională, dar şi morală, de-a subordona  unei exigente vizuale, interferenţe estetice şi simboluri semantice argumentate, atmosfera arhitectonică citadină a oraşului Oradea. Totul, pe lângă alte împliniri semnificative, cu scopul, de-a forma şi organiza, în oraşul de pe Crișul Repede, o „grupare” de creatori artistici profesionişti, o echipă de sculptori profesionişti redutabili, serioşi şi dedicaţi profesiei lor şi idealurilor profesionale măreţe, sculptori de sorginte bihoreană, dar nu numai, aşezaţi aici şi stăpâniţi de sentimente cultural-patriotice locale profunde, motivate pentru împliniri artistice grandioase, în perimetrul  creaţiilor artistice din Domeniul Artelor Monumentale şi a Sculpturii de For Public.

„Proiectul”, era motivat de necesitatea  primenirii  şi înnobilării spaţiilor publice orădene, atât de multe şi generoase,dar „uitate de lume” din păcate, de lumea cu atribuţiuni şi sarcini speciale, esenţiale în acest sens, în Administraţia Locală Orădeană, persoane plătite  bine din bani publici, dar din păcate suferinde de valoare şi  decenţa profesională. Spaţii arhitectonice, pieţe, parcuri şi scuaruri, etc, ahtiate şi rugătoare la Ceruri, pentru  primirea şi realizarea de Comenzi Sociale  din Domeniul Sculpturii Monumentale şi Ornamentale de For Public, purtătoare de simboluri şi semnificaţii morale, şi nu numai, în mult lăudată şi, pe bună dreptate, civilizata noastră metropolă bihoreană.

Iniţiativa, de-a organiza şi activa acest Grup Profesional Artistic, din păcate subminat de forţe oculte, pentru a găsi soluţii estetice şi ambientale, în foarte multele spaţii libere sau abandonate, în climatul arhitectural orădean, prin realizarea unor creaţii artistice valoroase, a dat greş. Dar spaţiile amintite au rămas, şi sunt „flămânde”, după  Comenzi Sociale în domeniul artistic amintit, noi trăind cu părerea de rău, că s-au irosit oportunităţi reale, defavorizând capacităţi creatoare prestigioase şi autorizate, din spaţiul cultural local, cu extensie şi la cel bihorean. Acest vis nu s-a putut împlini decât într-o mică măsură şi datorită orgoliilor şi „egocentrismului” profesional limitat, poate a invidiei şi misticei credinţe, specifică uneori colegilor de breaslă. Colegi care nu au înţeles adevăratul rost şi profundul sens profesional, dar şi patriotic, al acestei propuneri de construcţie a unui For Cultural Local puternic. Ar fi fost o instituţie, de grea şi mare responsabilitate civică, dar interesele mărunte au primat  şi datorită frustratului „comandament”, administrativ orădean, a se citi Administraţia Locală, închistată meschin în limitele propriilor interese. O administraţie locală ferecata şi de reacredinţă, stereotipă, ineficientă şi „suficientă” în prostia şi limitele ei de civilizaţie urbană, neputincioasă în contact cu exigenţele de civilizaţie umană veritabilă, s-a auto-abandonat prin obtuzitatea comunicării, de fapt a incapacităţii comunicării, cu Forurile Culturale Profesioniste locale, atâta cât sunt ele de interesate şi putincioase, cu Personalităţile Culturale de anvergură managerială majoră orădeană, care nu sunt întâlnite la tot pasul, în abordarea constructivă a detaliilor arhitectonice şi estetice  locale. O administraţie care nu a avut  capacitatea şi  puterea,  de-a recepta şi sprijini, implementarea în „ogorul” spiritual  propriu, în decursul timpului, propunerile realiste, în ceea ce mă priveşte, a fiinţării spre exemplu a unui „şantier de muncă şi creaţie”,  – a se înţelege – Centru Cultural Artistic Modern – în Oradea, bine organizat şi cu propensiune naţională şi internaţională de anvergură, prin expansiunea şi încurajarea libertăţii de creaţie artistică, artistică plastică, în mod special. Centru,  patronat de Administraţia Locală în colaborare cu Facultatea de Arte Vizuale şi Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Bihor, în mod eficient. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în Oradea existenţa Facultăţii de Arte, alăturată celor patru mari Centre Naţionale de Creaţie Artistică Academică cunoscute în România, impune respect dar şi responsabilităţi administrative locale şi  regionale speciale.

 În Oradea, multe spaţii disponibile, din vechile Platforme industriale oradeane erau utile şi corespundeau organizării unor Centre Cultural-artistice veritabile şi prolifice – Galerii de Artă, Ateliere de Creaţii artistice diversificate, Saloane de Modă, – dar, datorită unor oameni indolenţi şi nevizionari, s-a preferat regretabil şi nediferențiabil, „băgarea” buldozerelor în acele construcţii.

Crearea, amenajarea unui Centru Cultural Artistic Modern în Oradea, în viziunea subsemnatului, ar fi avut o menire civilizatorie superioară, şi ar fi fost deosebit de  benefic, necesar şi eficient din punct de vedere spiritual dar şi economic, de-adevăratelea  productiv, prin realizarea mai  facilă a multor  lucrări şi  Opere de For Public, semnificative, în spaţiul istoric şi cultural orădean, pentru comunitatea orădeana, cu extensie bihoreană şi naţională. Ar fi fost un fapt onorant şi lăudabil, pentru explozivul standard cultural şi administrativ al urbei. Ca o firească consecinţă, În acest context administrativ şi organizatoric, nu se putea omite complexul fenomen al socializării afective şi morale a valorilor creatoare locale, pentru totdeuna. Nemaivorbind de faptul că punerea în valoare a potenţialului creativ local; artişti plastici – sculptori, arhitecţi, designeri, studenţi, să fie sprijiniţi, încurajaţi şi susţinuţi material şi financiar, de către Administraţiile orădene sau de către Consiliul Judeţean Bihor, impulsionând efectiv deschiderea culturală multidimensională, pentru „producţii” cultural – artistice originale şi reale, către lume, ar fi asigurat şi evidenţiat o plus valoare,  capacităţilor creatoare locale, beneficiind astfel de un câştig spiritual prestigios, pentru societatea locală, pentru noi toţi. Special în domeniul Sculpturii de For Public, a Artelor Monumentale, prin cheltuieli financiare mai confortabile şi mai controlabile, s-ar fi putut realiza reale creaţii artistice, simbolice şi evocatoare, necesare prin spiritul şi specificul lor,  spaţiului de civilizaţie istorică şi cultural orădean. Din păcate, pe mulţii bani ai contribuabilului orădean trădat, printr-o deficitară şi dezonorantă atitudine de conduită civică şi morală, a unor persoane din sistemul socio-spiritual local, şi din Adminstratia Publică Locală, s-a apelat, prin diverse mijlociri, jenante pentru comunitatea artistică locală, dar şi condamnabile totodată, la  „anume ateliere de lucru” recurgându-se prin lamentabile manevre, prin umile şiretlicuri şi farse organizatorice, la comenzi „legiferate”, prin „comanda publică licitativă”, pentru realizarea unor lucrări în spaţiul nostru public. Te întrebi adesea, de ce toate acestea?!

Din nefericire, facile imitaţii figurative, sau false lucrări de Artă Monumentală, realizări mimate retranspuse, care nu şi-au câştigat Demnitatea, de adevărate creaţii sau Opere de Artă Originale, sunt amplasate întâmplător în spaţii pubice importante, fără un impact sau mesaj estetic de înţeles, cum ar impune comanda publică pretenţioasă. Unele lucrări sunt lipsite  de forţă expresivităţii artistice relevante, iar altele prin multiplicare, şi-au pierdut originalitatea şi automat valoarea artistică. Din păcate  scăpându-le bietelor notabilităţi administrative, ideea că arta se fundamentează tocmai prin faptul că nu e natura, nu e imitaţie a lumii, ci creaţie simbolică de lume, ceea ce este cu totul altceva. Iar noi, poate   mai speram, şi binefacem, că frumoasa noastră urbe, cu un număr infim de Lucrări de Artă Monumentală, care dau frumuseţe şi înnobilează spaţiile exterioare orădene, să cucerim Europa culturalizata, pentru a visa să devenim  şi mai mult, un – Oraş Cultural European!

Continue reading „Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu” →

Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)

HERTA MÜLLER (IV)

 „NU AM INTENŢIONAT SĂ O REDUC PE HERTA MÜLLER (ORICUM, NU AM NICI O ŞANSĂ!), SAU SĂ O MINIMALIZEZ ÎN CREAŢIILE EI LITERAR-POETICE (ORICUM, EU SUNT MULT PREA ÎN SPATE!), CI AM VENIT S-O ÎNTĂRESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN BĂTĂLIILE EI SOCIAL-ISTORICE (ORICUM, SUNT UN SCRIITOR PROTESTATAR), AM VENIT S-O ÎMPLINESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN DESCHIDERILE SALE ANTHROPOSAPIENTICE (AICI PAR A FI ÎN AVANTAJ PRIN SISTEMELE MELE FILOZOFICE), TOATE PORNITE DIN TEMPOROSPAŢIALITATEA SPIRITUALĂ TEUTONO-MIORITICĂ DIN SUD-ESTUL EUROPEI (UNDE AM EXPERIENŢA DIRECTĂ A VIEŢII DE LA ŢARĂ, CA ŞI HERTA MÜLLER DE ALTFEL), ŞI EXTINSĂ DUPĂ 1987 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE TEUTONO-VESTICE (DRAMATICE REALITĂŢI CREATIVE PENTRU MINE), ŞI, DUPĂ ANUL 2000 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE OCCIDENTALE ŞI MONDIALE (AICI SUNT MULT ÎN SPATELE EI!), ÎMPLINITE ÎN REMARCABILUL ŞI EXTRAORDINARUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ DIN ANUL 2009 (URIAŞ AVANTAJ DE SINGULARITATE ŞI EXCEPŢIONALITATE HERTA MÜLLER!)”…

(Augustin Ostace)

…Dacă am prezentat ceva, extrem, extrem de puţin, desigur, din cărţile Hertei Müller în precedentele articole literar-jurnalistice sau de gen jurnalism poeto-filozofic, să continuăm această aventură a spiritului şi preţuirii, evident, Selbstverständlich, nu numai de breaslă literară, printr-o investigare analitică (adică o formă a idealismului analitic, care se doreşte o recombinare de Hellenism Graeco–Roman, de filozofii Anglo–Americane şi de conceptologii Germano–Latine), cât şi poetico-filozofică, toate în substratul Limbii noastre Române, cel mai comun element şi document sufletesc între Herta Müller şi subsemnatul autor a prezentelor comentarii, impregnate de spiritul Herta Müller, (geprägt bei Herta Müller’s Geist)…

Aş fi vrut să scriu la „subsemnatul autor“ de mai sus, pe Augustin Ostace, dar soţia mea, un gnadenlos R.S., deci fără milă, îmi spune apăsat, repetând cuvânt cu cuvânt:

„Tu nu eşti nici unu la sută din Herta Müller!“… Cum nu prea am un contra-răspuns la îndemână, eine Gegenantwort zur Verfügung, asaltez mai departe creativitatea ultimului premiu Nobel al Germaniei din, şi cu, sau prin acest sub unu la sută valoric al subsemnatului… Bătăliile, chiar cele literare, chiar cele poetice, nu sunt niciodată uşor de purtat, fiindcă bătăliile metaforelor se manifestă, se confruntă, se înfruntă prin ele însele, adică Bellum se ipsum alet, Der (metaphorische) Krieg nährt sich selbst… „Mă întreb adesea, dacă nu ar trebui să-mi fie teamă sau frică, mie, un necunoscut asaltator literar, să abordez piscuri de gen Herta Müller cu acest procent de atac, sau de asalt, de sub unu la sută, <1%?”

„Deloc! Deloc! Deloc! îmi răspund mie însumi, fiindcă Universul însuşi a început acum vreo 14 miliarde de ani cu evenimente de singularitate de tip Big-Bang, ce au durat mai puţin de o secundă, întipărind în acel Urknall al tuturor începuturilor toată evoluţia universului ulterior, cu protoni, cu neutroni, cu electroni, cu atomi, cu stele, cu galaxii, cu sisteme galactice în constelaţii, cu sisteme solare, cu sisteme planetare, toate întreţesute de câmpuri gravitaţionale şi electromagnetice, cu forţe nucleare tari şi slabe… Când sistemul nostru planetar, de aproximativ 4.5 miliarde ani, dezvolta viaţa, iniţial unicelulară simplă şi mai apoi cea multicelulară complexă, cu evoluţie de phylumuri, clase, ordine, familii, genuri şi specii, care în cazul Speciei raţionale Sapiens conduce la sisteme sapientice de culturi şi civilizaţii de care aparţine, volens-nolens, şi Herta Müller (cu 99% mai sus decât mine, cu 99% mai galonată decât mine, cu 99% mai premiată decât mine, cu 99% mai cunoscută în lume decât mine), dar, finalmente, de acelaşi Universum aparţine şi subsemnatul, acest minor eu, acest minimal super-Ego, desigur, undeva, mai la coadă, şi mai greu zăribil sau citibil… Dar, dacă intrăm în aceste critici extra-literare, aparent nesfârşite, sugerând Marele Tot (The Big Everything), intuind Marele Pretutindeni (The Big Everywhere), şi potenţând pe Marele Cineva (The Big Everyone), atunci, şi numai atunci, ce ne mai rămâne din Herta Müller? Eu zic că rămâne Herta Müller însăşi, evident repersonalizată şi posibil transpersonalizată, rescrisă, transcrisă şi reînfăşurată în alte anatomizări, în alte embriologizări şi alte (neo)cortexologizări, deci, finalmente, Herta Müller rămâne ea însăşi, în ciuda Hertianismului Müllerian, imaginat de autorul ocazional, subsemnatul, Der Unterschriebener…

Lăsând acum la o parte aceste alegorii literar-ştiinţifice, sau prosodic-cosmologice şi biologice, să trecem deci de la cartea Hertei Müller, Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt – Omul este un mare Fazan al Lumii, poetizată şi filozofată în Herta Müller 3, la CD – Herta Müller, cumpărat de mine Luni seara, 20 Ianuarie 2020, la gigantica manifestare literară de la Köln Universität, pentru mine un Albertus Magnus Universität, înnobilată şi transfigurată acum de Nobelul lui Herta Müller, de personalitatea lui Herta Müller, de unicitatea cu totul extraordinara a lei Herta Müller, un real suprareal, un Außergewöhnliche! Deci, un CD – Herta Müller? Daa, este un CD Herta Müller – Tübinger Poetik Vorlesungen, Hörbuch 3 CD’s, Verlag Claudia Gehrke, November 2009, deci un CD – Herta Müller (Compact Disc – Herta Müller), apărut în Noiembrie 2009, deci, imediat după anunţarea remarcabilului succes de la Fundaţia Nobel de la Stockholm – Sweden, prin care Herta Müller intră în istoria literaturii mondiale, alături de Kipling, Tagore, Yeats, O’Neill, Mauriac, Hemingway, Steinbeck, Mann, Asturias, Beckett sau Heinrich Böhl…

Să traducem înscrisul de headline german al CD-ului (cu trei CD-uri incluse), care ne spune, daa, Herta Müller – Prelegere de Poezie de la Tübingen, Audiţie prin 3 CD-uri (CD’s), Editura Claudia Gehrke, Noiembrie 2009…

Să stăruim puţin la acest Hörbuch 3 CDs al Hertei Müller, deci un CD – audiţie de carte (CD – Hörbuch), deci un CD audibil, (CD – hörbar), deci un CD de perceptibilitate auditivă, (CD – Hörbarkeit), deci un CD de imagine acustică, (CD – Hörbild), care CD de carte devine o Carte a Ascultării, poate o carte de înţelepciune (Buchweisheit), deci o Carte – Eccleziast, de ce nuu?… Înţelepciunea, (die Weisheit – Liber Ecclesiastes), nu trebuie să fie întotdeauna într-un cuvânt (Wort), într-un concept (Begriff) sau într-un text (Text), ci în felul în care este interpretat, Auslegung, cuvântul, conceptul sau textul sau contextul respectiv… Referitor la Ecclesiast, înţelepciunea mea (cea mai mică dintre toţi înţelepţii lumii, desigur), îmi spune că nimic nu este deşertăciune în creativitate şi efort (Necit vanitas vanitatum), că nimic nu este inutil în perseverenţa cunoaşterii (Necit vani sunt labores homini), şi că nimic nu este în zadar în zbaterea instructivă şi educativă (Ora et labora! Ora et labora!)…

Deci, Herta Müller într-un Vorlesung de poezie (Ecclesiast Herta Müller?), iar acest Vorlesung este tradus, este translatat ca prelegere, sau ca un curs, sau o conferinţă în public, în sală, în amfiteatru, deci, persoana care citeşte ceva, cuiva, deci în cazul Hertei Müller o cititoare, deci o Vorleserin, o cititoare de poezie, eine Dichtungsvorleserin! …Ascult acest prim CD Herta Müller (sau Herta Müller – CD1), sub titlul „In jeder Sprache sitzen andere Augen – În fiecare Limbaj, stau, sau există, sau coexistă alţi Ochi”, de mai multe ori, încercând să prind, să cuprind sau să surprind, ceva de dincolo de cuvinte, fraze, respiraţii, modestii, emoţii, aplauze… CD1 – Herta Müller are o durată de 69 de minute şi 18 secunde… Există o artă a citirii în limba Germană, Vorlesekunst in Deutsche Sprache, urmând un text pregătit de dinainte, un Vorlesungs-manuskript, pe care Herta Müller le urmează ca o elevă de gimnaziu, conştiincioasă şi ascultătoare. Să analizam titlul, urmând modelul din Herta Müller III, de idealism analitic, începând asaltul nostru, prin conceptele centrale, Hauptbegriffe ale titlului, Sprache und Augen, Limbaj şi Ochi…

Să numerotăm întru ordonare şi reordonare a noastră translatio şi retranslatio de Herta Müller, ajunsă la a patra dimensiune, de Herta Müller IV… O Herta Müller cu mai multe dimensiuni? Desigur, multi-dimensionalitatea ei depăşeşte în literar şi Germanistik pe subsemnatul, autorul de sisteme filozofice care se vede obligat, se vede presat, unterdrückt, la fiecare pas de Herta Müller, să improvizeze, să speculeze, sa transforme literatura în filozofie şi poezia în poeto-filozofie, conceptul în sisteme conceptologice, mizând în substratuum (în hypokeimenon) pe o contralovitură literar-videologică de triadică căutare – cercetare – explorare, un fel de Erforscher – Entdecker – Erfinder multiplicat… Deci, în fiecare LIMBAJ (Sprache) stau alţi OCHI (Augen)…

Comunicăm, ca individ, comunitate şi Specie, printr-un limbaj articulat, co-articulând în fiecare din cele aproximativ 400 de limbaje diferite ale Terrei (multe dintre ele, fără un alfabet propriu), vocale şi semivocale, consoane şi semi-consoane, fonetizând întru sunetizare, monoftongi, diftongi, triftongi, corelând un bipedism al mersului, alergării şi dansului, cu un supracorelaj de vârtej de aer, urmând ordinea anatomo-fiziologică din diafragmă – plămâni – laringe, înspre faringe – cerul gurii – limba anatomică – obraji – dinţi – creste alveolare – buze…

Fiecare individ are propriul său conţinut de limbaj, un IDIOM, un LEXIKON propriu, eigene IDIOM – LEXIKON, corelând prin el înzestrarea sa genetică de GENOM, de Erbanlage, care reproduce şi preia din structurile geologice ale pământului ca planetă, Erdanlage, sau din structurile fizice şi chimice ale sistemului solar, Solaranlage, fiindcă omul, fiecare din noi este o multiplă structură de intercomplexitate de ERD – MOND – SONNE – MENSCH! Să fie oare, o corelare secretă, o relaţie de mistere între IDIOM şi GENOM?

Prin Sistemele Filozofice ale lui Augustin Ostace (12 la număr, condensate în Era Sistemelor Filozofice, sau AERA I), se încearcă de ani de zile o decodificare de mistere cosmologice, de mistere biologice şi mistere sapientologice, deci o triadă de mistere, unul potenţându-l pe celălalt, făcând aproape imposibil să descifrăm, să decodificăm misterele sapientologice fără descifrarea prealabilă a misterelor biologice şi a celor două metereze de mistere fără o prealabilă (chiar generală) descifrare Cosmologică!

Descifrare Cosmologică? Daa, de Big Bang, de ATOM (cu supergreul PROTON! (De aceea am acceptat acel sub unu la sută, (<1%), fiindcă pentru un creator de sisteme filozofice (ale Știinţei, ale Istoriei, ale Conceptologicului, ale Sapiensului, ale Transatlanticului, ale Justiţiei, ale Literaturii, ale Theatrons-Filmului, ale Binecuvântării, ale Mediologiei şi ale Necunoaşterii), acest minimal 1% este totuşi uriaş, fiindcă prin acest 1%, a mea AERA I, se poate angaja în orice fel de luptă, îndrăznind multitudinea bătăliilor din sferele cunoaşterii, ale incertitudinilor şi ale necunoscutului. Sapiens însuşi este un monument de limbaj articulat, un Sprachdenkmal, fiindcă Specia în întregimea ei este un căutător de limbaj, eine Sprachsuchender Spezies, este un cercetător de limbaj, Sprachforscher, este un promotor şi dezvoltator de limbaj, Sprachentwickler, fiindcă Sapiens ca Specie şi individualitate are acest simţ al limbajului articulat abstract, Sprachgefühl, permiţându-i în orice împrejurare de confuzie sau rătăcire, Sprachverwirrung, să păstreze instinctul abstract de comunicare, prin frunte, ochi, buze, mişcări ale capului, ale mâinilor, ale geometriei mersului, deci un limbaj abstract extins întru sunet şi gest…

Pământul în întregimea sa, extins acum şi cosmologic, este patria limbii articulate, GelenkisierteSprachheimat, iar orice mamă vorbitoare din Specia Sapiens este automat şi o învăţătoare de limbă maternă, Muttersprachlehrerin, Poetofilozofia corespunzătoare la Herta Müller 4, referitoare la CD1 – Herta Müller, ar suna cam aşa, prin conceptele Limbaj şi Ochi, subliniate de mine, deci o poetofilozofie conceptologică, sau, de ce nuu?, un Conceptologism Poetofilozofic…

Limbaj! Limbaj! Limbaj!

Cel mai străin fiu de pământ,

Necunoscută rădăcină

Plutind din râu în râu,

Ajunsă-n fluviul Sapiens

Speranţă şi târziu…

Ochi! Ochi! Ochi!

Cei ce privesc pe privitor,

Gândindu-l şi străfulgerându-l

Din piscul cel ascuns sub dor…

Limbaj şi Ochi

Ochi şi Limbaj,

Sunteţi al Speciei şirag

Replămădiţi prin Neuron

Să vezi cuvântul zeu

Ascuns în con…

Augustin Ostace

Köln Nord, Deutschland, la 016.002.2020

HERTA MÜLLER (V)

Îndrăznitorului îi stă bine cu îndrăznirea, căutătorului cu căutarea, exploratorului cu explorarea, filozofului cu filozofarea şi poetului cu poetizarea, fiindcă suprafaţa unui fenomen sau proces sau eveniment (inclusiv cel literar, Herta Müller), atrage şi profunzimea sa, după cum litera atrage silaba şi cuvântul, cuvântul atrage propoziţia şi fraza, după cum lumina atrage fotosinteza şi privirea iar sunetul naturii naşte auzul, posibil pe cel literar şi muzical… Şi poate însăşi gravitaţia terestră atrage prin contrasens şi revoltă, bipedalismul de Sapiens, un mister al biogravitaţionalului în mişcare şi tresărire… Să continuam recitirea, reascultarea şi dorita repercepţie de pe primul CD – Herta Müller, într-o retraducere personală… În fiecare Limbaj stau, există şi coexistă, alţi Ochi – In jeder Sprache sitzen andere Augen.

Vom analiza, în modul nostru idealistic, prima frază din CD-1, care ne spune… „In der Dorfsprache, so schien es mir als Kind, lagen bei allen Leuten um mich herum die Worte direkt auf den Dingen, die sie bezeichneten – În Limbajul Satului, îmi apărea mie ca şi copilă, de la toţi cei din jurul meu, în legarea, în asocierea cuvintelor de lucruri, pe care ele, cuvintele, le descriau, le denumeau… Sat! Sat! Sat! Eternitate născută posibil din imemorialul de Paleolitic Superior, deci, din illo tempore, a comunitate rurală (Dorfgemeinde), formată din săteni, din ţărani (Dorfleute, Dorfbauern), care locuiesc în sat, având case în sat (Dorfbewohnern), de care a aparţinut Herta Müller în copilăria ei, în acel Nitzkydorf din Banatul de Temeschburg în anii ‘50 şi ‘60 ai secolului trecut… Dar, de acelaşi sat, Nimigea de Sus, undeva în Ardealul de Nord, pe Someş, pe Valis Rodnensis, a aparţinut şi subsemnatul, tot în aceleaşi timpuri, aspre, sărace, lungi, nesfârşit de lungi, trăind, învăţând şi muncind în sat (Dorfleben – Dorferleben – Dorfmiterleben), fiind preelev (Vorschuler), elev (Grundschuler), ajutor de cioban sătesc (Dorfhirtehelfer), ajutor de plugar (Ackermannhelfer), căpălitor sau prăşitor (Behacker), cosaş (Heuschnitter), căruţaş (Wagenführer), chiar şi la căruţa cu loitre (Leiterwagenführer)… Realmente, între existenţa la sat, la ţară a Hertei Müller între anii ’50 şi ’70 din România (Banat), şi cea a lui Augustin Ostace, tot la sat, tot la 8 ţară (Nord Ardeal), în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară, şi în acelaşi sistem comunist, există un teribil paralelism existenţial, ambii noştri protagonişti, sau eroi, desigur, neştiind unul de celalalt, necunoscându-se direct, se zbat întru supravieţuire, întru aceeaşi generaţie de după război (Nach Zweite Weltkrieggeneration), întru muncă, întru învăţare, întru disciplinare şi ascultare…

Mai mult, eroii noştri parcurg şi perioada anilor ‘70–‘87 (Herta Müller), si ‘70–‘88 (Augustin Ostace), prin studii liceale şi universitare (Herta Müller la Temeschwar – Germanistik şi Rumanistik, iar Augustin Ostace la Koloszvar sau Klausenburg – Medizin), muncind apoi ca intelectuali în România (Herta Müller ca profesoara şi Augustin Ostace ca medic)… Demn este de subliniat că „eroii“ noştri au acelaşi gen de probleme cu regimul comunist din România după absolvirea facultăţilor, amândoi fiind în conflict mocnit sau deschis cu ideologia marxist-ceauşistă a timpurilor, suferind fiecare mai multe seturi de persecuţii, de nedreptăţi şi pedepse… Acesta o fost sistemul totalitar din România, în regim dictatorial, cu bune, cu rele, cu nefericiri şi multiple neîmpliniri… Diferenţa dintre cei doi în destinul de drumuri, Schicksalwege, apare în 1987, când Herta Müller pleacă legal, oficial din România în BRD (Bundes Republik Deutschland), în timp ce Augustin Ostace fuge ilegal din ţară, din România, în 1988 în Iugoslavia (setul meu de romane „Nesfârşitele Frontiere” şi „Emigrant Iniţiatic” relatează dramaticele evenimente de atunci).

Diferenţierile dintre cei doi se măresc exponenţial în perioada 1990-2020, când, pe de o parte, Herta Müller cunoaşte o ascensiune remarcabilă în sferele literare, încununate de mulţimi de premii de rezonanţă mondială, încununate în Nobel, în timp ce, pe de altă parte, Augustin Ostace se cufundă în marasmele lumilor capitalist-occidentale din Statele Unite, Germania, Anglia, Uniunea Europeană şi din nou România (de data asta, postcomunistă), pline de capcanele invidiei, ale răutăţilor, ale nedreptăţilor sau loviturilor pe la spate, cunoscând doar umilinţe şi nepremieri…

Fiecare cu destinul lui, fiecare cu soarta lui, Fata viam invenient, Das Schicksal findet seinen Weg, ne spune Vergilius în Aeneida, având în întregime dreptate… Pentru mine, trista dreptate… Dar, să revenim la fraza Hertiană (sau Mülleriană?), prin care Herta Müller (oare clasica Herta Müller sau o devenire din ea însăşi, prin subsemnatul autor, de Hertianism Müllerian?) conectează limbajul de sat, Dorfsprache, de lucruri, de obiecte, de Dingsprache, sau de Dinglichkeitsprache, adică limbajul lumii concrete, adică limbajul lumii reale, bipolarizând astfel cuvântul abstract, Das Wort, prin lucruri concrete, obiectivabile, reale, prin Der Dinge sau Dinglichkeit…

Deci, Cuvântul / Das Wort, această ciudată asociere de sunete articulate, „a – be – ce – de – e – ef – ghe – haş”… finalizat în limbajele Indo-Europene de „ex – yuai – zet”, este o teribilă, şi cel puţin până acum, o unică corelaţie în anatomicele spaţialităţi pulmonar-laringiene şi faringiene, şi condiliene, cu coparticiparea, Mitbeteiligung, limbii anatomice, a obrajilor, a dinţilor, a buzelor, toate coordonate şi interactivate de creier, de creierul uman, prin supremul său judecător şi analizor, Neocortexxul… Oare Cuvântul – Das Wort, dezvoltă Creierul – Die Gehirn, sau Creierul – Gehirn, dezvoltă Cuvintul – das Wort?… Asta înseamnă că orice Cuvânt este în originea lui, în rădăcina lui, în etimologia lui, în geneza lui, în Wortstamm-ul lui, un sinonim al Tribului, a Gintei, al Neamului lui Tribus, al lui Volkstamm, deci Wortstamm ist Volkstamm, iar Tribul, Ginta, Neamul, este un sinonim al Cuvântului, Volkstamm ist Wortstamm!

Deci, Cuvintul – Wort este un prim locuitor al Tribului, al Gintei, al Neamului, o prima fiinţă a lor, Sein des Volkstammes sau Dasein des Volkstammes, iar Tribul, Ginta, Neamul, sunt în întregimea lor, locuitori ai Cuvântului, Sein des Wortes sau Dasein des Wortes, inter-relaţionându-se amândouă (Cuvint şi Trib, sau Cuvânt şi Gintă), inter-dezvoltându-se amândouă (Trib şi Cuvânt, sau Gintă şi Cuvânt)…

Este Herta Müller aici? Sau un Hertianism Müllerian, envizionat de autorul subsemnat, anonim şi anonimizat? Sau o Hertianologie Mülleriană, ca remorfologizare a numelui uman, repus în mişcare, în devenire, în dezţepenire? Sau, continuându-ne avalanşa conceptologismelor de substanţialitate substantivală, o redevenire în Hertalogicum, prin care D-na Herta Müller este suprareprezentată dincolo de fizicul ei plăpind, de firava făptură, reproiectarea întru aceeaşi a întregii copilării de fiinţă biologică şi ontologică (oare a întregului Sapiens?), întâlnită de mine la 20 Ianuarie 2020, la Albertus Magnus Universität din Köln, Bundes Republik Deutschland… Poezia, posibil antropologică?, se scrie acum de la sine, în sine şi prin sine, nemaifiind nevoit la o altă respaţializare sau transgresare geometrică… „Firavă făptură, din mersul plăpând / Copilării repurtate, în glasul plângând”…

Dar, la ambele expuneri de Herta Müller prin Herta Müller (deci, aceeaşi întru aceeaşi), literar-poetice, literar antropologice, literar-sapientologice, ca cele de la Köln Universität (020.001.2020) şi Köln Kunstkirche (021.001.2020), avem de-a face cu un dar şi har al vorbirii Herta Müller, cu un dar şi har al replicii Herta Müller, un wortgewandt al sensurilor lexicale de tip Herta Müller, adică o încoronare in modus Herta Müller… Continuându-ne şirul logosului explicativ şi intuitiv de Herta Müller, rebotezând-o în multiple deveniri de nume genealogic, de arbori genealogici, nuu? (Herta Müller Stammbaum, sau Herta Müller Stammbäume), intrăm oarecum gradual în formele diatezelor reactivate prin cuvinte compuse, Wortzusammensetzung, sau, de ce nuu?, prin concepte compuse, Begriffzusammensetzung, care permit, care admit, că însuşi Cuvântul – Das Wort, substantivul deci (Das Dingwort), să se adjectiveze pe el însuşi, Das Eigenschaftswort, recreându-se astfel întru acelaşi, ca WORTWÖRTLICH!… Cuvântul cuvântat? Desigur! Aici intervine una din marile diferenţieri între Latinitate şi Teutonitate, prin care Latinitatea noastră întru Grammatik (Italiana, Franceza, Spaniola, Portugheza şi Româna), nu poate ţine pasul cu Germanitatea, noi, latinii, intrând istoric, lingvistic şi gramatical, într-o prelungită amurgire, într-o Lateinische Dämmerung…

Sigur, că autorul – subsemnat (deloc resemnat), ar încerca să se traducă pe el însuşi, mai degrabă decât pe Herta Müller, dar centricul întregii critici literar-idealiste, sau literar-conceptologiste sau literar-ştiinţifice de faţă, Wissenschaftsliteratur, rămâne fundamental Herta Müller, chiar dacă autorul – subsemnat încearcă în Etimologicum, o derivare de modus Wortabteilung, sau recitire de tip Wortabstammung… Recunosc în mod sincer că semantica lexicală a Hertei Müller (Herta Müller – Wortbestand sau Herta Müller – Wortbedeutung) este uneori nuanţată şi alteori diferită prin autorul – subsemnat, care se doreşte mai degrabă, Erwunschenswert, un Rescriitor de Scrieri, ein Umschriftsteller, un Retălmăcitor de semne, ein Wortverdreher sau Zeichenverdreher, un Reglăsuitor de Glosare, Umstimmer der Wörter, folosind şi îndrăznind o terminologie şi conceptologie EXTRA-GERMANĂ (Außergewöhnliche Deutschsprächige Wörter), neexistentă în dicţionarele clasice germane, in Deutsche – Rechtschreibung, confuzionând şi aliterând deopotrivă, dar oferind autorului – subsemnat acel grad de libertate launtrică, Innerstefreiheitskala, ce se numeşte creativitate, fantezie şi posibil originalitate într-o poezie conceptologică a iniţierilor în transintuitivitate… Poetofilozofia conceptologică, sau poetofilozofia antropologică sau poetofilozofia sapientologică vine din însăşi interfaţa conceptelor de mai sus… „Reglăsuire din vocea auzirii? / Miracoli de miracoli, opusă asurzirii?”… Satul, deci satul lumii ancestrale, Ilotemporedorf (Germanolatinitate în conceptologos?), reunind întru acelaşi loc, Georteteinheit, întru aceeaşi Gintă, ein Volkstamm sau pluralul Volkstämme, deci sat rezonând întru acelaşi hereditar biologic acelaşi cuvânt, Wortstamm, sau pluralul de Wortstämme, toate venite şi provenite din acelaşi trunchi, sau tulpină sau trib, sau seminţie, sau soi, sau turmă sau stup, ereditând obârşii şi ursite, Erbstammdorf sau / oder Erbstammburg, din strămoşescul vremurilor din moşi strămoşi, din Stammeltern, creând conştiinţa de gintă, de neam, de popor, Stammesbewusstsein, creând sentimentul de gintă, de neam şi popor, Stammesgefühl, creând mândria de gintă, de neam şi popor, Stammeshochmütigt… Poetofilozofia conceptologică urmează în alegoric ideile de mai sus… „Din rădăcini de rădăcini / obârşia şi ursita / din trunchi să naşti al meu genom / retulpinându-mi vita“…

Dar, Herta Müller ne spune că Limbajul Satului, Dorfsprache sau al Satului Limbaj, Sprachdorf, era direct în lucruri, în obiecte, în Dinge, în însăşi substanţa substantivului, în Dingwort, în însăşi consubstanţialitatea abstractoreală a Cuvântului – Lucru, eine Abstraktwirklichkeit des Dinges, a lucrului, a obiectului, comergând şi coiniţiind posibilul Lucrul – în – sine, Dinge – an – sich, care este însăşi sublimarea din imperceptibilele profunzimi de Abstrakt & Conkret deopotrivă… Poate că însăşi Originea Limbajului, Urspung der Sprache, Entstehung der Sprache, este în lucruri sau în lucrurile însele, din Kosmos, din stele şi lumini, din Natură, din sufletul ei mişcător şi tulburător, din Naturphysis, din copaci, din nori, din ape, din picăturile de ploaie, din vânt şi furtună, din animale şi oameni, toate fiind semne, toate fiind încifrări, toate fiind coduri, toate fiind, deci, Limbaje… Die Sprache spricht, adică, Limbajul se vorbeşte, Limbajul se glăsuieşte, Limbajul se rosteşte pe sine însuşi, şi prin sine însuşi, este însăşi vocea adâncurilor, Klang des Unterbewusstseins, trăindu-se şi amplificându-se în Specia Sapiens, prin culturi, tehnologii şi civilizaţii… Să încercam o poetofilozofare specifică autorului conceptologist, posibil şi antropologist şi chiar sapientologist (un autor, oricum, în ciuda autonumirilor, un “second hand of one percent” în relaţie cu Herta Müller!)

Sat! Sat! Sat!

De case bătrâne şi uliţi prin uliţi

Bătrânii tăi nuci uscaţi întru suliţi

Venit din adâncuri de triburi vânate

Sub zid adăpost

Respiraţii prin stânci răsfirate.

Cuvânt! Cuvânt! Cuvânt!

Resăpat în suflare

În vânturi sorbind

Mântuita salvare.

Sat şi Cuvânt

Cuvântul prin sat

Robit în memorii

de plugul

uitat la arat…

Cuvânt şi lucru

Lucru şi cuvânt

Abstract redefinind

Descântatul pământ…

(Augustin Ostace, Köln Nord, Deutschland, la 018.02.2020[13] 13

HERTA MÜLLER (VI)

Aventura de Herta Müller continuă, rămânând încă în circumscrierea de Herta Müller, CD 1… Lipirea de iluzie, circumscrierea în iluzie, obsesia întru iluzie, este neaşteptat de puternică în uman, necesitând introducerea unei a treia forţe de acţiune şi reacţiune în natură, după forţele nucleare slabe şi forţele nucleare tari… Susţin neabătut şi nedescurajabil, că poezia şi poetofilozofia, împreună cu derivatele lor, pot deveni vectori de cunoaştere, vectori epistemologici şi gnoseologici în zbaterea umană, un Startup în al meu Novum-Enzyklopaedismus…

Dar, să revenim la HM – CD1… Ce odisee este asta până la urmă, care se întrupează prin propria desprindere de sine, depăşindu-se în privirea fără ţintă, starren ins Nichts, sau alunecărilor în goluri, gerutsch ins Leere (preluare din simbolistica Hertiană din CD 1)… Oare este cunoaştere de Herta Müller? Sau curiozitate de Herta Müller?… Sau amândouă împreună, cunoaştere prin curiozitate sau curiozitate de cunoaştere?… Nu ştiu exact ce să răspund, dar atât timp cât cunoaşterea însăşi vine din curiozitate, wielange das Wissen entsteht durch Neugierde, atunci să acceptam bivalenţa ambelor sensuri, prin care poezia poate deveni filozofie, iar filozofia poate deveni poezie (incluzând aici nenumăratele lor derivări şi desprinderi)… Dacă avem poezie de ritm abstract, de ce să nu avem şi fraza filozofică de ritm abstract… Dacă avem versul alb, de ce să nu avem şi fraza albă şi filozofia albă şi conceptologismul alb, mai ales că albul, Das Weisse, este însumarea tuturor culorilor, după cum în suprasinteticul supraconcept UNIVERSUM, încerc însumarea întregii cosmologii, a întregii biologii şi a întregii ontologii de Sapiens, Sapiensgesamtheit… Dacă avem metafora poetică, de ce să nu avem şi metafora filozofică şi metafora conceptologică, mai ales că omul însuşi este o metaforă a Naturii prin Natură, the man itself is a metaphor of Mother – Nature – physis… Poetofilozoful – subsemnat, sau conceptologul – subsemnat (autor în devenire, nuu?, chiar aşa cu unu la sută iniţial, de fapt < 1%), se obligă[14] 14 să dezvăluie fragilităţi şi vulnerabilităţi de sine, fără să se ascundă în faţa realităţilor de atâtea ori dure şi aspre ale înălţărilor sau căderilor poetofilozofice, sau poetoconceptologice…

Continue reading „Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (V)

Scrisorile celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica Micle, parte din câte vor fi fost, au ajuns însă a satisface curiozitatea publicului. Dar cele păstrate de Valeria – în număr de 93 ale lui Eminescu și 15 (probabil, rezultat al unei selecții riguroase) ale Veronicăi – vor fi dezvăluite târziu, după moartea celei care păstra comoara epistolară. Asta s-a întâmplat prin intermediul unei reprezentante a familiei Valeriei de peste două generații. Graziella Nanu, fiica din prima căsătorie a Valeriei preluase scrisorile de la mama sa spre a le transmite, ca într-o ștafetă genealogică, fiicei sale Ana-Maria Grigorcea Messeri. Cu legământul sacru de a le tăinui celor doi amanți intimitatea. Nepoata Valeriei, respectiv strănepoata Veronicăi, în sfârșit, se lăsă convinsă de fosta ei profesoară Maria Economu să le publice sub auspiciile editoriale ale Cristinei Zariofopol-Illiaș, fiica profesoarei. Iată argumentul hotărâtor al celei care a produs nepoatei Valeriei ruperea jurământului de taină purtat de patru generații de femei: „Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu română. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!” (după Christina Zarifopol-Illias).

Ceea ce e cert, legat de activitatea Valeriei la Boureni prin intermedierea propriului condei, e că a finalizat un volum de versuri, „Din preajma mea”, publicat la Fălticeni în 1920, cu scopul de a facilita, prin difuzare, strângerea de fonduri pentru înălțarea unui monument închinat eroilor căzuți în războiul ce abia se sfârșise. Aflăm însă (din însemnările învățătorului A. Grigoriu) că preconizata difuzare a întâlnit impedimente (neclarificate) și, în consecință, finalitatea filantropică a rămas neîmplinită, spre dezamăgirea generoasei autoare.

Cât despre caracteristicile poeziilor din acest volum, să extragem o frază sintetică dintr-o fulgurație exegetică târzie a scriitoarei Elena Vulcănescu: „Abundentă în compoziție și mai puțin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imaș de stînă, de un ronron cosmic.”

Poeta cu traiul la Boureni își făcuse debutul la Iași, încă de la tinerețe și în companii celebre. La vârstă de 19 ani primise botezul literar în „Convorbiri literare” (15 februarie 1885) cu poemul „La șezătoare”. În acea ediție apăreau și cîteva poeme ale mamei sale, primul act al „Scrisorii pierdute” de I. L. Caragiale și „Moș Ion Roată și Unirea” de Ion Creangă. Iată un fragment din „La șezătoare”, poezia Valeriei: „Vîntul suflă cu tărie și izbește în fereștri,/ Iar în casă lîngă vatră șede lumea la povești/ …Și tăcerea cea mai mare în căsuță-acum domnește,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîește”. Aceeași voce de peste timp, rostește despre versurile de debut ale Valeriei următoarele: „În timbru robust și aer de prospețime, expresia simplă, fluentă și cantabilă are firescul oralității versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene.” (Elena Vulcănescu). La Iași, Valeria Micle mai publicase în revista periodică „Natura”.

Învățătorul A. Grigoriu, sau mai probabil Gheorghe Grigoriu (tatăl lui Adrian, tot învățător), transcrisese un caiet întreg din poeziile Valeriei, câteva dintre ele inserate și în manuscrisul monografiei lui A. Grigoriu, document aflat în custodia rudelor din Cristești, urmași care manifestă un deosebit afect pentru memoria dascălului contemporan și vecin, la Boureni, cu Valeria Micle Sturza. Acesta era un admirator fervent al poetei care i-a istoricizat meleagul prin traiul generoasei și distinsei doamne în sânul obștii lor sătești, prin actele filantropice și prin versurile sale dedicate vieții comunității, naturii și istoriei locului. Rară, putem constata și noi (cei care aflăm despre asta), această asociere extremă, bazată pe empatie reciprocă, între exponenții unei microsocietăți arhaice, cu oameni rudimentari și cvasianalfabeți, și exponenta unei lumi emancipate, cu studii în școlile europene, cu preocupări contingente cu arta și cultura elitei vremii.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (V)” →

Mariana GURZA: „Solari într-o lume glacială”

                   Motto:

                                Drumul spre „înţelepciune” sau spre „libertate” este un drum spre centrul fiinţei tale.

                               Aceasta este cea mai simplă definiţie care se poate da metafizicii în genere.

 

     Mircea Eliade

 

Poezia Constanţei-Doina Spilca este presărată cu adevărat de enigme metafizice.

În spatele lor, veghează acel el ce este prezent în fiecare respiraţie de vers. Cronos ticăie în zgomot de praf de stele. Dialogul cu macul, ,,toiag printre amintiri”, este unul firesc, şi de fiecare dată apare curcubeul. Eternitatea are şi ea piatră de hotar. Iubirea i-a rămas muză, prezenţă tăcută cu fiecare scurgere a timpului. Veşnicia cuvântului îi mângâie tâmpla în sunetele abacului ce-i numără ridurile. Acel el, o priveşte zâmbind cu fiecare răsărit de soare.

O poezie interesantă, în mişcare, aici şi în spaţiul cosmic, cum ar spune şi Blaga. Pentru Doina – Constanţa Spilca, poezia este ,,esențializare, Univers în bob de slovă”.

O poetă discretă, iubitoare de neam, pământ românesc şi frumos. Un fin observator al realităţii, un om al artei prin ceea ce face.

Metafora și filozofia îşi găsesc locul în spaţiul poetic. Meditativă, nu-i scapă nimic din esenţa vieţii. Îşi doreşte să rămânem solari într-o lume glacială…

Un volum ce merită lecturat cu seriozitate. Atât poezia, cât şi interviurile aduc în faţă un creator interesant prins în vâltoarea vieţii.

Parcursul liric este unul edificator. Poeta Constanţa – Doina Spilca ni se destăinuie şi ne sfătuieşte ,,să nu ne rinocerizăm” pentru a rămâne în normalitate.

————————–

Mariana Gurza

Timișoara

7 mai 2020

 

(Preafață la volumul ,,Enigme metafizice”, Editura Hoffman, 2020)

 

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)

În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valerie (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin considera că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”.

Cum e bine știut din popor, arar un necaz vine singur. Sensibilitatea Valeriei căpătă accente agravante în relațiile conjugale. În anturajul soților Sturza apăruse o tânără nemțoaică din Bucovina, pe care sătenii o identificau prin sintagma „țiitoarea boierului”. Stăpâna moșiei fusese așadar înlocuită la un moment dat în viața conjugală. Va fi contând, poate, că Valeria era cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul ei, sau că sechelele căsătoriei anterioare a Valeriei au început să tulbure al doilea mariaj. Sătenii, atenți la asta, îi erau solidari cucoanei Valeria. De altfel, legătura afectivă a localnicilor cu dânsa era deja consolidată pe altă cale. Cucoană Valeria avea o compasiune puternică pentru cei care duceau greul vieții, ca unii să huzurească. „A trăit în mijlocul țăranilor și pentru țărani”, consemnează învățătorul Adrian Grigoriu în demersul său monografic (manuscris) dedicat satului Boureni. Din aceeași sursă, aflăm că Valeria era receptată ca fiind o ființă blândă și generoasă, o mamă dedicată care inducea etalonul de model maternal.

Trebuie spus că, în inima sa de mamă, Valeria a fost lovită de două ori. După ce-i murise băiatul din prima căsătorie, cel de-al doilea născut al familiei Sturza, Mihai (Coca Mițu, după numele de alint din pruncie) se îmbolnăvi de tuberculoză. Băiatul avea și el, ca și mamă-sa, înclinații muzicale, pe care le dezvolta prin intermediul unei viori Stradivarius. Valeria știa însă că boala îi va limita fiului perspectiva evoluției artistice. Mițu muri prematur, spre a împărți (vremelnic) cu fratele Fănică și mama sa cripta cavoului din poiana cu pini, edificiu mortuar pe care Valeria îl comandase meșterului străin ca pe un preludiu premonitoriu la drama sa familială.

Legat de vioara Stradivarius a lui Mițu, onorabilul profesor C. Partin, a cărui copilărie s-a petrecut în preajma Boureniului, știe de la bunicul său că fiul Valeriei ajunsese, din cauza bolii, dependent de morfină. La un moment dat boierul, tatăl băiatului, consideră că se impunea întreruperea finanțării medicamentului cu pricina. Fiul însă nu renunță la pomada suferinței sale și amanetă vioara învățătorului satului, spre a-și putea continua alinarea. Învățătorul, care compătimea cu suferința familiei tânărului Sturza, a acceptat să conspire la această soluție „de necesitate”, în speranța că timpul va fi în favoarea unui deznodământ pozitiv pentru fiul Valeriei. Dar soarta a fost potrivnică. Iar în privința viorii, se crease în sat o poveste a cărei verosimilitate rămânea pe seama arbitrariului. În timpul ultimului război „comoara” a fost tăinuită într-o groapă săpată cu discreție de învățător. La întoarcerea din evacuare învățătorul află că Stradivarius-ul din ascunzătoare dispăruse. Dar, cei care povestesc asta mai adaugă (cu vădită insinuare) și că, după război, un violonist celebru (cu numele Ion Drăgoi) le vizitase de câteva ori satul.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (III)

     Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice – în speță, muzicale și poetice – ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Operei Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini.

        Devenită studentă la Conservatorul de Muzică din București, Valeria debuta la sfârșitul anului 1886 în rolul titular din „Fra Diavolo”, opera în trei acte a compozitorului francez Daniel Auber. I se remarcă frumusețea și întinderea impresionantă a vocii, ceea ce a contat în a accede la Școala De Belcanto din Paris, ca elevă a reputatelor profesoare Rosine Laborde și Caroline Pierrot. Timp de cinci ani, Valérie-Nilda (numele de scenă) a fost asociata celebrei Elena Theodorini, prima divă a liricii românești, evoluând în distribuții și turnee pe marile scene ale Europei.

        A avut prima căsătorie la 26 de ani (1892) cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, 34 de ani, domiciliat în Iași str. Carol nr. 33, fiul lui Gheorghe (Iordache) Nanu, fost senator liberal în Colegiul II, și al Mariei Nanu, de profesie „liberi”, domiciliați în comuna Siliștea, județul Neamț. Până la divorțul celor doi soți (1896), Valeria naște doi copii, pe Graziella și pe Fănel/ Fănică.

       Căsătoria cu Nanu intrase într-o discretă criză, perioadă în care Valeria îl cunoscu pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturza, devenit în ianuarie 1895, din fiu nelegitim (mama fiindu-i Aglaia Popovici), fiul cel mare al prințului Grigore M. Sturza (Beizadea Vițel), naturalizat și înfiat fiindcă singurul moștenitor legal al prințului (Grigore, și el) se sinucisese din eșec în dragoste.

        Între timp, Valérie-Nilda revenea pe scenă, interptetând rolul titular din „Carmen”, de Gerges Bizet (aprilie 1900), la La Grand Théâtre din Versailles, primind elogii generoase: „…excelentă mezzo-soprană, interpretare ireproșabilă, temperament violent, perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrițe de comedie…”.

        La conacul de la Boureni se va instala în 1903, puțin înainte de căsătoria cu numitul moștenitor al Sturzeștilor. Valeria îi născuse acestuia (la București, în 1902) pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturza (din relația încă neoficializată). Căsătoria s-a legalizat în 1904, conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile aflat în arhiva Primăriei din Cristești, jud. Iași. Cei doi copii din prima căsătorie sunt recuperați de mamă de la tatăl lor și crescuți la moșia de la Boureni. Îl naște aici și pe Mihai, al doilea copil al familiei Sturza.

        Stabilirea familiei Sturza la Boureni, se pare, a fost dorința expresă a fiicei Veronicăi Micle de a fi într-un areal de proximitate cu mormântul mamei sale. Poate va fi contat și faptul că meleagurile acestea moldave îi erau familiare din copilărie, când revenea la căsuța de sub Cetatea Neamțului, locuință înstrăinată târziu, când Valeria avea douăzeci de ani. Viețuirea urmă să se deruleze la conacul aflat pe locul Școlii Generale de azi. Aici e de luat în seama și probabilitatea (susținută de scriitoarea Elena Vulcănescu) că, încă înainte de căsătoria cu Dimitrie Sturza, Valeria era deja proprietara moșiei de la Boureni, cumpărând-o la o licitație impusă de grevările prințului Grigore M. Sturdza, zis Beizadea Vițel (tatăl viitorului soț), decedat la 13 ianuarie 1901.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (III)” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)

Să urmărim așadar cum s-a „interpus” satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci).

Spațiul satului Boureni și al localităților din proximitate, locuri cu rezonanță toponimică în Istoria Românilor (Războieni, Baia, Cetatea Neamțului), păstrează în țărâna lor urmele oștilor vremii, ale moldovenilor și cotropitorilor, căci în acest spațiu istoric din proximitatea Boureniului au fost ariile centrale ale unor mari bătălii contextualizate războaielor pe pământul Moldovei. Ungurii învinși la Baia (parte din cei pe puțin 25 de mii de oșteni) au fost împrăștiați după înfrângere prin satele mărginașe de pe Drumul Băii până spre Roman și, hărțuiți de săteni, siliți să-și abandoneze bombardele lor trase de boi și cai șubreziți de frig și foame. Armata otomană, la 1476, cu puhoiul ei de osmanlâi, abia încăpea în lărgimea luncii Moldovei, iar oamenii acestor meleaguri au văzut atunci luciul sabiei lui Ștefan cel Mare strălucind în mâinile Voievodului. Cu un veac mai târziu, în vara anului 1600, Mihai Viteazul, aflat la Roman în fruntea unui corp expediționar format din 20 000 de oșteni, din care 8 000 de călăreți, trecea pe aici, pe valea Moldovei, spre Cetățile Neamțului și a Sucevei, cu rosturi legate de săvârșirea vremelnică a primei Uniri a românilor. Cu un alt veac mai târziu, la întoarcerea de prin părțile Bugeacului (dintr-o expediție împotriva turco-tătarilor), cei 30 000 de oșteni polonezi ai lui Ioan Sobietski, până a cunoaște legendarul eroism al plăieșilor de la Cetatea Neamțului, au prădat și pârjolit satele Moldovei, între care și Boureni. În Primul Război Mondial, divizii și regimente aparținând milionului de soldați ai armatei țariste aflați pe pământ românesc, inițial aliații armatei române, dezertaseră și împânziseră satele și pădurea din vecinătatea Boureniului, silind unități ale armatei române să le opună rezistență zile la rând. Maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat în ianuarie 1918 pe poziții la Miroslovești, este ucis mișelește între satele Soci și Boureni, în timp ce își executa o misiune de negociere cu rebelii armatei destrămate sub impulsul Revoluției bolșevice din Rusia.

Dar să urmărim acum și valoarea adăugată acestei istorii cu oșteni și arme a satului Boureni, anume prezența duhului eminescian în spațiul acesta restrâns de pe valea Moldovei, atât cât de subțiat va fi ajuns el aici prin Valeria (Micle) Sturza, fiica muzei poetului-Luceafăr.

Anna Antonia Câmpan (fiica Anei Moldovan și a lui Johann Mischinger) trecu Carpatii în 1849, oprindu-se la Târgu Neamț, ca refugiată ardeleană în urma persecuțiilor post-pașoptiste. Avea cu ea doi copilași, pe abia născuta Veronica, cu numele oficial Ana Câmpeanu (Ana Câmpan, în documentele parohiei năsăudene; numele „Veronica” și-l luase copila în școala primară), și un băiețel de doi ani (Radu), fratele Veronicăi. Soțul femeii, Ilie Câmpan (Câpeanu, în demersurile istorico-literare), înrolat în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu, a fost împușcat mortal înainte de a i se naște fiica. Cele două refugiate, mamă și fiică, au locuit o vreme în căsuța de sub Cetate, acum casă memorială, cumpărată de ardeleanca de la Năsăud în 1850, cu 100 de galbeni. Cei doi copii aveau aici traiul asigurat prin calificarea de moașă a mamei lor, profesie dobândită si practicată la Năsăud.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)” →

Ioan Miclău-Gepianu: Cuvinte de Minte

-Dacă a venit vremea unei noi deșteptări la români, atunci, din experiența Istoriei, va trebui să învățăm ceva! Va trebui să învățăm a fi parte unitară în ceea ce se cheamă ”unitate în diversitate”, adică să învățăm a valorifica specificul nostru național, școala și gândirea proprie, fără a copia pe nimeni. Sigur, întotdeauna a știut Românul a lua ce e bun și folositor din exemplul altor țări, vecine sau mai îndepărtate, dar de aci și până a ajunge la fenomenul de a te atinge de identitatea ta, este o altă poveste!

-Dacă cineva vrea bani, atunci să i se dea munca; iar dacă vrea munca, atunci să i se dea banii cuveniți!

De muncă n-a murit nimeni, dar de lene au murit mulți!

-Dacă până la șaptezeci de ani nu i-a venit mintea, ce autobiografie așteptați să vă mai prezinte!

-Dă-i flămândului cozonacul tău, dar nu-i da și cheia casei!

-De Dumnezeu n-ai unde fugi, nici unde te ascunde!

-De-alungul istoriei am mai experimentat noi asemenea fenomene, ce pot fi adunate în vechiul și arhicunoscutul proverb: ”Peștele mare înghite pe cel mic”, dar înainte de a ne acoperi cu proverbe, să ne vedem pe noi înșine în propria noastră istorie!

-De ce plângeți voi de mila Dumnezeului din ceruri, când mai bine ar fi să plângeți de mila voastră!

-De n-ai nimic, ești singurul pierdut, deci să fii om bun…, de n-ai nimic a pierde; câștigător de rai se dovedește hoțul!

-După cum mierea e opera albinei, la fel și arta este opera artistului. Cine nu este artist, este ca musca prin bucătărie!

-Dacă și minciuna este o artă, atunci nici mincinosul nu poate fi fără o oarecare înțelepciune, din  moment ce ne poate ține pe toți cu gurile căscate.

-De unde să găsească studentul calea cea bună, când cărțile falsifică adevărurile; care-i ”adevărul” pentru cei ce o scriu rău? Interesul.

-Dă fiecăruia dreptatea lui, căci vezi bine cu cât foc și-o pretinde, dar tu stai în dreptatea ta, ca să nu te rătăcești, căci de când e lumea lume se știe, cum, întotdeauna adevărul umblă cu capul spart!

-Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit. Timpul este a Lui!

-Dumnezeu ajută unde nu-i putere, ne dă și avere, doar credință cere!

(Culese din cartea Cuvinte de Minte, autor Ioan Miclău, 2012).

 

Aprecieri:

   Ben Todica – Australia

   ”…Proverbul este esența milenară, care a luminat și îmbărbătat cultura neamului românesc. Proverbele și limbajul folosit s-au adaptat și au crescut în valoare și forță odată cu omul, cu timpul și viața socială.

Poetul roman Marcus Lucan(anii 39-60) scria proverbial: ”Pigmeii așezați Pe umerii giganților văd mult mai departe decât giganții înșiși”.

Poetul Ioan Miclău în Cuvinte de Minte ne arată tocmai cât de simplu și efectiv proverbul poate fi sursă de inspirație în adresarea situației, e mult mai eficient decât vârful sabiei și a glonțului! Este iluminarea adevărului, trezirea judecății sănătoase. Citiți-l și vă veți lumina, citiți-l și veți prinde curaj”.

Tania Miclău – Australia

”…Proverbs have always been with us. The one thing I have always loved about proverbs is that it expresses the truth in a practical and sometimes honorous way. Ioan Miclău-s novel Cuvinte de Minte does exactly this, and it is a joy to read. I will be refering to these proverbs for a long time to come. I hope you enjoy them as much as I did”.

Mariana Gurza – România

”…Scriitorul Ioan Miclău ne propune o nouă carte: Cuvinte de Minte, Apărută la Editura ”Cuget Românesc – Bârda”.

    Așa cum precizează, autorul a reușit ”să adune de prin toate scrierile anterioare vreo 500 de proverbe, ziceri de minte și înțelepciune, cam în ideea de care amintea Preabunul Român Tainic Artur Silvestri!”

 Un demers de prezentare a cărții, la cererea autorului, mi-l asum, pornind de la ”un cuvânt care poate fi arbore”citindu-l pe Constantin Noica: ”Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din lumina altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică”.

    Să fie vorba despre o carte minimalistă? Dând posibilitatea celorlalți de-a reflecta asupra acestor termeni, mă grăbesc să adaug că cei mai mulți scriitori minimaliști evită adverbele și descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie să determine înțelesul ”cuvântului” pe baza propriilor experiențe și mai puțin pe contextul autorului.

    Volumul Cuvinte de Minte reușește să ne capteze de la bun început prin reflecții privind arta: ”A intra în poezie înseamnă a ieși afară în universul mare, spre a pândi și prinde din realitate visele imaginației proprii; altfel zis, visele pot deveni realitate atâta vreme cât imaginația noastră le poate intui”.

   Aranjarea ”cuvintelor” în ordine alfabetică sugerează credința poetului Ioan Miclău în puterea lor ca ”voce a inimii”, ca să-l citez pe Confucius.

    Autorul vede literatura română, trimițând la B.P.Hașdeu, ca ”o câmpie Poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa”.

Ioan Miclău este de necesitatea cuvintelor, ”umbra de aur în conștiință a materiei” (Nichita Stănescu).

   ”Cuvintele de Minte”sunt acumulate de către scriitorul Ioan Miclău în ani de trudă pe câmpul literaturii române. Demersul său editorial s-a născut din dorința autorului de a transmite celor de față, dar și celor ce vor veni ”proverbe, ziceri de minte și înțelepciune”, ca zestre și carte de învățătură.

       ”Zilele vieții sunt ca valurile râului, deși prezente sunt, totuși, noi. De unde vin?

Din Marea spre care se  reîntorc. Așa și zilele vieții, dinspre sfârșit răsar ca aștrii cei cerești!” spune atât de poetic și de profund Ioan Miclău.

(Din prezentarea scriitoarei Maria Gurza dedicată acestui volum ”Cuvinte de Minte”).

 

Pr.Al.Stănciulescu-Bârda

   Tudor Arghezi lăsa drept bunuri de moștenire urmașilor săi ”un nume adunat pe-o carte”.

Domnul Ioan Miclău, – român pribeag la marginile lumii -, lasă ceva mai mult. Pe lângă Renumele câștigat pe-ncetul, cu trudă și migală, lasă copiilor, nepoților și strănepoților

Limba și sfintele aduceri aminte de Țara moșilor și strămoșilor din care își trag rădăcinile;

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Cuvinte de Minte” →

Personalități drăgășenene

Baractaru, Mihai V. (n. la 18 apr. 1915 în com. Oşeşti, jud. Vaslui) – inginer agronom; inovator, cercetător, publicist. A efectuat vizite de documentare în URSS şi Ungaria, pentru schimburi de experienţă. A lucrat ca şef al Secţiei Agricole din raionul Oceakov – Transnistria (1943-1944), şef al Centrului Viticol Drăgăşani (1945-1947), şef al Ocolului Viticol Drăgăşani (1948-1949), inginer agronom la Staţiunea Viticolă Experimentală Drăgăşani şi totodată – şeful Secţiei Agricole şi vicepreşedinte al Sfatului Popular al raionului Drăgăşani (1958-1961) şi cercetător ştiinţific principal la staţiunea viticolă menţionată (1961-1982). Ca veteran din cel de-Al Doilea Război Mondial (a luptat până la căderea Odessei),

a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, iar pentru meritele sale, a primit diferite alte medalii şi ordine, în număr de nouă. În perioada 1962-1965, a fost propus deputat în Marea Adunare Naţională şi i s-a acordat titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Contribuţii însemnate la refacerea vechilor plantaţii de pomi şi la armonizarea speciilor, producerea materialului săditor în pepinierele proprii, extinderea suprafeţelor cu legume şi zarzavaturi, microraionarea viticulturii în Podgoria Drăgăşani, producerea viţelor altoite etc. A participat la pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor, la centrele republicane de la Crevedia, Ploieşti-Stoineşti, Craiova, Galaţi etc. A publicat 12 broşuri de îndrumare şi promovare (Producerea viţelor altoite în Regiunea Argeş – 1963, Viţa de vie de pe lângă casă – 1968 ş.a.), 24 de de studii în „Anale” şi în volume colective, 5 pliante şi planşe etc. Brevet de inovaţie pentru „Adaptarea grajdurilor şi magaziilor la altoitul şi forţatul viţelor altoite” (1964).

Barbu, Teodor (n. 14 oct. 1938, com. Voiceşti, jud. Vâlcea) – tehnician constructor; poet, publicist, animator cultural. Tehnician constructor la Institutul Proiect Bucureşti (1956-1957) şi la Institutul de Proiectare Proiect din Piteşti (1957-1958); şef atelier Proiectări la FINCA (Fabrica de Încălţăminte) Drăgăşani (1968-1989). Între 1970-1980, a lucrat ca profesor (cu o jumătate de normă) la Şcoala Generală „1 Mai” din Drăgăşani. Începând cu anul 1984, până în 1995, s-a ocupat (împreună cu Aurelian Drăguşin) de elaborarea şi editarea revistei „Convorbiri drăgăşănene”, ale cărei prime numere au apărut prin heliografiere sau xeroxare. Redactor-şef la „Rusidava culturală” (2003-2004), redactor la „Actualitatea drăgăşăneană” (1992-1997). Între 1994-2004, a fost preşedintele Cenaclului „Gib Mihăescu” din Drăgăşani. Membru fondator (din 1990) al Fundaţiei „Gib Mihăescu” – Drăgăşani. Redactor şi colaborator la Monografia municipiului Drăgăşani (2004) şi la Monografia Şcolii „Tudor Vladimirescu” din Drăgăşani (2008).

În anul 2011, a publicat volumul de versuri Balansoarul cu vise, bine primit de confraţii drăgăşăneni.

Bălaşa, Dumitru M. (n. la 1 aug. 1911 în cătunul Dealu-Mare din com. Guşoieni, jud. Vâlcea – m. 22 decembrie 2002, Drăgăşani) – teolog (absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Teologie din Bucureşti); istoric, slavist, scriitor, publicist, tracolog. În timpul studiilor de seminarist, a înfiinţat publicaţia „Foaia literară”. În 1939, s-a mutat la Craiova, ca preot la parohia „Sf. Nicolae” – Ungureni. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost pe front, îndeplinind cu har şi curaj misiunea de preot militar. După război, a fost urmărit de fosta Securitate şi condamnat la 5 ani de temniţă grea, pentru „uneltire împotriva statului”. Secretar de redacţie la fosta revistă de istorie „Oltenia” (înfiinţată de el împreună cu mentorul său – N. Plopşor), secretar al Institutului de Istorie Naţională – filiala Oltenia, secretar de redacţie la publicaţia Monografia judeţului Dolj (13 volume), redactor (1967-1974) la revista „Mitropolia Olteniei” (fiind invitat special de Firmilian – mitropolitul de atunci al Olteniei, ca să revigoreze revista); a răspuns, de asemenea, de „Mitropolia Olteniei”. În 1983, i-a fost confiscată biblioteca personală şi o serie de manuscrise. Membru al Asociaţiei Slaviştilor din RSR, al Societăţii de Studii Istorice din România, al Societăţii de Ştiinţe Filologice etc. Cercetător şi creator polivalent şi prolific, cu lucrări de referinţă sau de notorietate în domeniul istoriei bisericeşti,  în cel al istoriei laice, al literaturii, al slavisticii (a descoperit şi publicat, primul, Cronica murală de la Bucovăţ în limba slavă), al tracologiei etc. În anul 1997 a întemeiat la Suteşti, împreună cu pr. Ion Marinescu, Fundaţia Culturală „Dokiana”, în cadrul căreia au editat revista cu acelaşi nume. Principal promotor al traco-dacismului, pe linia lui N. Densusianu şi Napoleon Săvescu, domeniu în care şi-a făcut numeroşi discipoli (şi imitatori), în special dintre vâlceni. Preşedinte de onoare al Academiei Dacoromâne.

Lucrări publicate:  Regina nopţii – piesă de teatru (1930), Despre familia lui Alexandru al II-lea Voievod … (1944), Schitul Iezerul (1948) ; Mânăstirea Tismana, vatră străbună (1983), De la Zalmoxis la Iisus Hristos (1993, ed. a II-a – 2005), Codicele de la Suteşti (1999), Dacii de-a lungul mileniilor (2000), Roma Veche. Cronică ortodoxă daco-română (1999), Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei (2001; ed. a II-a, 2003, cu titlu inversat: Istoria Dacoromâniei sau Ţara Soarelui), Marele atentat al Apusului papal împotriva independenţei daco-românilor (2007);, Suteşti – Repere istorice (1995; ed. a II-a, 2001). În colaborare (împreună cu N. Stoicescu): Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764-1815) (1987) (EIR, pag. 48; OSCA/1, pag. 43-45; ME I, pag. 15-16, Preotul Bălaşa – „Patriarhul de Drăgăşani” la 90 de ani, 2001; Părintele Dumitru Bălaşa – O viaţă în slujba crucii şi a neamului DacoRomân, 2009).

Bălăşoiu, Gheorghe (n. 1887, în Gârdeşti – Drăgăşani). Cântăreţ bisericesc, funcţionând succesiv la bisericile din Călina, Capul Dealului şi apoi la Mânăstirea Dobruşa, de unde se va pensiona. În 1913 şi 1925, i-au apărut la Tipografia Curechianu din Drăgăşani, două plachete de versuri în stil popular: Războiul balcanic în versuri şi Războiul european compus în poezii, cuprinzând ipostaze din campaniile petrecute de el în Primul Război Mondial şi alcătuite, după mărturisirile sale, „stând cu pieptul pe fundul tranşeelor, pe front unde am luat parte, citindu-le la camarazii mei când aveam timp disponibil şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat şi am câştigat ceea ce doream”.

Bogardo (Bogordo), Alfredo (n. la 5 oct. 1908 în Drăgăşani, pe aceeaşi stradă, fostă Martiri, unde s-a născut Gib; m. decembrie 1969, Milano). Printre altele, a studiat la şcoala Confesională a Bărăţiei (catolice) din Râmnic. Părinţii săi erau italieni, originari din Loco Rotondo – ţinutul Bari din sudul Italiei. Tatăl său – Giuseppe Iosif, cunoscut ca antreprenor de construcţii, meşter, „zidar”, „tâmplar”, „sculptor”, a deschis primul depozit de cherestea din Drăgăşani – spun actele oficiale ce se păstrează din acea vreme – şi de la el ne-au rămas construcţii care au dăinuit în timp. În 1920, Alfredo şi fratele său Armando vor fi duşi de tatăl lor în Italia, pentru a-şi continua studiile. Aici, îşi termină cu strălucire studiile liceale. În 1928, ocupă un post de corector la Milano, unde va rămâne definitiv. În anul 1931, a publicat primul său roman sportiv Dalila inamorata, urmat de Sportul în anul 2000 şi S-a furat echipa naţională (1932), Clasificarea fatală (1935) – apărută în mai multe ediţii, ultima în 1937 – şi Mingea fermecată în 1935. Romanul Clasificarea fatală a apărut şi în româneşte, în foileton, în ziarul „Universul sport”, începând cu nr. 164/30 august 1938, în traducerea lui Toma Alexandrescu, care îi face şi o prezentare interesantă romancierului „născut pe plaiurile noastre”, luat ca model de scriitor dedicat integral literaturii sportive. În anul 1938, scriitorul a venit la Drăgăşani să-şi revadă prietenii din copilărie şi să-şi perfecteze contractul pentru traducerea romanului. În cele câteva zile cât a stat aici, a colindat oraşul şi împrejurimile, căutându-şi prietenii de altădată. Purta cu sine o carte – Passagi rumeni a lui                G. Gerenzani (tipărită la Torino în 1931), care prezenta pitorescul ţării noastre şi un volum Candidat fără noroc, al lui D. D. Pătrăşcanu, prima sa lectură literară românească, după cum mărturisea atunci. Ţinea şi un jurnal, cu unele însemnări în româneşte. „E atâta linişte şi senin aici la Drăgăşani; nu se uită atâtea lucruri minunate … Am să revin, poate, cândva, deşi nori grei se abat desupra Europei, se întrevăd ameninţători, din ce în ce mai mult…” spunea el într-o scrisoare, după întoarcerea în Italia. Din păcate, n-avea să mai revină; fiind mobilizat, războiul i-a retezat această posibilitate. A avut şansa să supravieţuiască regimului Mussolini. După război, a fost redactor la ziarul „Avanti” al Partidului Socialist Italian al lui Pietro Neni. Cu romanele Questa maladete guerra şi Ancora due ore d’Italia, a abordat un gen nou, în care s-a dovedit a fi un „maestro”, ultimul fiind premiat la un concurs al romanului modern italian. A murit în decembrie 1969, departe de ai lui, păstrând la căpătâi fotografia casei cu plopi din Drăgăşaniul natal. Dintre urmaşii familiei Bogardo, ne mândrim astăzi cu compozitorul Florin Bogardo, fiul lui Orenze (decedat în 2010) – unul dintre copiii lui Giuseppe.

Brânaru, Marin (n. 15 martie 1929, satul Mazili – com. Suteşti, jud. Vâlcea) – teolog şi muzicolog (cu dublă licenţă); folclorist, animator cultural, diplomat în arte. Specializări postuniversitare (1955, 1967, 1969) la Bucureşti. Diacon onorific la Catedrala mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova. Carieră didactică în învăţământul preuniversitar, ca profesor de muzică. Membru în Consiliul de conducere al Societăţii Profesorilor de Muzică din România (din 1972); membru al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni; dirijor al Corului Casei de Cultură din Drăgăşani (1956-1991) etc.

Cărţi publicate (selectiv): Frumos curgi, Argeş, la vale, culegere de cântece populare din Oltenia şi Muntenia, însoţite şi de partiturile muzicale (1968), Oltean mândru şi voinic, cântece populare (1969), Sunt vâlceancă de pe Olt – cântece interpretate de Maria Ciobanu (1972), De mic mi-a plăcut să cânt – cântece interpretate de I. Dolănescu (1974), Cântece de pe Olt (vol. I – 1974, vol. II – 1979), Balade populare româneşti (1984) etc. A îngrijit mai multe culegeri de folclor. Premii şi distincţii obţinute: Premiul I pe ţară şi Premiul special al Ministerului Învăţământului şi Educaţiei, la Concursul artistic al formaţiilor corale şcolare (1971); Premiul I şi Trofeul „Ion Vidu” – la Concursul formaţiilor corale (Lugoj, 1972); Medalia de aur şi titlul de Laureat al Concursului coral interjudeţean „Patrium Carmen”, organizat de TVR pe durata a 4 ani (1971-1974) etc. (DF II, pag. 58-59; OSCA I, pag. 58-60).

Bucă, Marin (n. 22 iulie 1933, Drăgăşani – Vâlcea) – lingvist, cercetător, publicist. Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Probleme actuale ale sinonimiei lexicale (1969). Profesor la Facultatea de Vest din Timişoara, specialist în lexicologie şi semantică. A împletit permanent activitatea didactică, cu cea de cercetare

Cărţi publicate: Dicţionar şcolar de neologisme (2003), Dicţionar de antonime (2005; ed. a II-a, 2008), Enciclopedia gândirii aforistice româneşti (2006), Dicţionar explicativ şcolar (2006), Dicţionar de arhaisme şi regionalisme (2007), Dicţionar de metafore (2007), Dicţionar de epitete (2007), Dicţionar de expresii româneşti (2007), Dicţionar de cuvinte compuse (2008), Dicţionar de paronime (2009), Dicţionar de antonime (2009) etc. În colaborare: Gramatica practică a limbii ruse (1980), Dicţionar de sinonime rus-român, Antonimele limbii ruse Probleme de semasiologie etc. (DLFR, pag. 79; OSCA I, pag. 64-65).

Buterez, Marin Ştefan (n. 21 febr. 1906 în Călăraşi – m. febr. 1999, înmormântat la Drăgăşani) – general (r), jurist. A intrat în jandarmerie la 1 apr. 1930, după ce o vreme (1929-1930) activase ca sublocotenent în Regimentul 10 Vânători Tighina  Funcţii de conducere şi activitate didactică în domeniu. Între 1 sept. – 20 dec. 1939, a funcţionat ca profesor şi comandant la Şcoala de Subofiţeri Jandarmi Drăgăşani, perioadă în care a fost detaşat de trei ori la Bucureşti, participând la luptele împotriva legionarilor; împreună cu toată Şcoala de Subofiţeri din Drăgăşani, detaşată la Bucureşti în ziua de 22 ian. 1941, unde, „în calitate de comandant al  Companiei a 3-a Elevi, a contribuit la lichidarea rebeliunii legionare” (Gorjan-Suciu, 2009, 159). În 1944, a fost comandantul unui detaşament compus din companiile 1 şi 5 elevi din Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi de la Drăgăşani şi a dus greul luptelor din zilele de 26, 27 şi 28 august, contra trupelor hitleriste comandate de gen. Gerstenberg, care voiau să ocupe Bucureştiul şi să aresteze guvernul Sănătescu pentru a instala un altul, prohitlerist. După război, în 1947, noul sistem politic l-a împins la marginea societăţii, la fel cum a procedat cu mulţi alţii: arestat – fără mandat – în 5 mai 1947, apoi eliberat, a fost disponibilizat, urmărit, interogat. Şi-a căutat slujbă, dar la început i-a fost refuzată, de teama urmărilor. Profesor suplinitor la Prundeni şi Zlătărei (1948-1952). Între 1953 şi 1966, a lucrat ca muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetări Viticole din Drăgăşani. Omul cu formaţie intelectuală complexă, n-a putut rămâne neutru la problemele domeniului în care lucra de circumstanţă şi a aprofundat cunoştinţe mai vechi privind fiziologia viţei de vie. Deşi nespecialist, a reuşit să descopere o varietate de viţă hermafrodită din soiul „Crâmpoşie”, descoperire excepţională, care a permis realizarea de plantaţii monosoi. Recunoaşterea meritelor şi onorurile i-au venit târziu, după 1972. După evenimentele din decembrie 1989, a fost avansat locotenent-colonel, iar în 1995 – general de brigadă (Gorjan-Suciu, Contribuţii, pag. 158-161).

Ceauşu, Constantin (n. la 1 febr. 1950 în com. Prundeni, jud. Vâlcea) – prof. de muzică; dirijor, compozitor, publicist. Carieră didactică: după ce, în 1973, a lucrat puţin timp la Liceul din Măciuca, va preda la Liceul Agricol şi la Şcoala Generală nr. 5 din Drăgăşani (1974-1979), apoi la Şcoala „1 Mai”, denumită ulterior – „Tudor Vladimirescu” (din 1979; din 2009, director adjunct). Între 1995-2008, a fost şi director la Casa de Cultură din Drăgăşani. În calitate de membru al unor jurii, de dirijor şi de solist instrumentist (fluier, ocarină, caval, cimpoi, nai), a participat la o serie de festivaluri de muzică naţionale şi internaţionale. Între 1972-2004: dirijor al Ansamblului „Strugurelul” din Drăgăşani. Membru al CREDIDAM şi colaborator al Uniunii Compozitorilor din România. Sprijinitor şi promotor al tinerilor.

Înregistrări de CD-uri, la studiouri de renume: „Electrecord”, „Radio România”, „Ionescu”. A publicat: Sus pe deal, la Drăgăşani (1993) – prelucrări folclorice pentru grupuri vocale; Cântec din inima mea – creaţii proprii (2005), Jos, pe Valea Oltului – prelucrări vocale (2008) ş.a.. Ca dirijor şi interpret, a obţinut numeroase premii (de regulă, I).

Cerăceanu, Constantin (n. la 29 oct. 1940 în or. Drăgăşani din jud. Vâlcea – m. 2000) – artist plastic. A lucrat o vreme ca vopsitor la Cooperativa „Sârguinţa” şi apoi la Combinatul pentru Industrializarea Lemnului Râmnicu-Vâlcea. În perioada 1960-1966, a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti – secţia Pictură. Din 1966, a lucrat ca profesor de desen la şcoala Generală nr. 4 din Râmnicu-Vâlcea, definitivându-se aici în învăţământ (1969). În ianuarie 1992, s-a pensionat din motive de sănătate, cu pierderea capacităţii de muncă, gr. II.

În anul 1996, pictorul Gheorghe Dican şi alţi prieteni i-au organizat o expoziţie la Râmnicu-Vâlcea, prima şi ultima ieşire în public a artistului în timpul vieţii sale; cu ocazia acesteia, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu-Vâlcea i-a achiziţionat 4 tablouri. În anul 2003, Galeria 12 i-a organizat o importantă expoziţie. (Constantin Cerăceanu 1940-2006, album; f. a, loc, ed. şi an).

Ciucă, Ion M. (n. 9 febr. 1950, com. Drăgoeşti – jud. Vâlcea) – istoric, cercetător, publicist; doctor în istorie (Magna cum laude) al Universităţii din Craiova, cu teza Viaţa politică din judeţul Vâlcea în perioada interbelică (2007). Carieră didactică în învăţământul preuniversitar. Realizări (descoperiri) în domeniul arheologiei zonei Drăgăşani.

Premii şi distincţii obţinute: Premiul de excelenţă pentru volumul Priorităţi istorice vâlcene (2006), Diploma şi medalia „Mihai Viteazul”, acordată de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, pentru contribuţii la studierea vieţii şi epocii lui Mihai Viteazul; gradaţia de merit pentru activitatea didactică depusă (din 2000) etc. Lucrări publicate, în colaborare (selectiv): Luceafăr printre luceferi: Mihai Viteazul (2001), Drăgăşani – mormântul regimului fanariot (2001), Sate şi documente din zona Câmpu-Mare (2003), Priorităţi istorice vâlcene  (2002), Un Athos românesc pe Valea Oltului (2003), Un mare ctitor ortodox, prinţ al limbii române – Matei Basarab (2004), Priorităţi istorice oltene şi romănăţene (2006), Flăcări pe Olt – 1907 (2007), Personalităţi drăgăşănene; preotul-profesor Gheorghe Sachelarie (2009) etc.

Condei, Gheorghe (n. 20 oct. 1933, Drăgăşani – Vâlcea) – inginer horticultor; cercetător, publicist. Specializări la Montpellier, Colmar, Bordeaux şi Angers; doctor în agronomie, cu teza Cercetări privind nutriţia minerală cu azot a viţei de vie şi fertilizarea raţională cu acest element. A lucrat în calitate de cercetător (unde a urcat toate gradele acestui domeniu) la Staţiunea Viticolă din Drăgăşani. Împreună cu ing. dr. Victoria Lepădatu, a brevetat – obţinând omologarea lor – soiurile vinifere de struguri „Victoria” (1978, 1987) şi „Azur” (1984, 1987) şi două secvenţe tehnologice: Sisteme integrate de întreţinere a solului şi combaterea buruienilor din vii (1991); Organizarea agrochimică a relaţiei sol-viţă de vie, prin elaborarea tabelelor şi nomogramelor agrochimice (1992). Membru al mai multor organisme profesionale: ASAS, SRH, ISTRO etc. Decorat cu ordine ale Consiliului de Stat – „Meritul Ştiinţific” şi „Meritul Agricol” – şi premiat cu numeroase diplome de onoare şi de excelenţă.

Cărţi publicate: Cultura plantelor (agricultură) (1967); în colaborare: Tabele şi nomograme agrochimice (1982) ş. a. (Monografia Drăgăşani, pag. 396).

Corbul, Vintilă (numele întreg: Popescu, Vintilă-Corbu Economu) (n. 26 mai 1916, Bucureşti – m. 30 ian. 2008, Paris) – jurist, istoric, romancier, publicist, scenarist, traducător. Copilăria şi tinereţea i-au fost legate de Drăgăşani (unde părinţii şi moşii săi au avut proprietăţi), vacanţele petrecându-le la conacul familiei din satul Corbi-Suteşti şi în oraşul Drăgăşani – la Bibi Dumitriu şi Mira Dinovici, verii lui primari. Tatăl său, Constantin Popescu-Corbul, general de artilerie, fost  viceguvernator al Transnistriei, a murit în închisoarea de la Văcăreşti în anul 1967. A început să scrie încă din adolescenţă: Babel Palace este scris la 16 ani, iar Sclavii pământului – al doilea roman, la numai 18 ani, … şi ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comunişti pe lista scriitorilor interzişi. A părăsit România în 1979, stabilindu-se la Paris. La 12 martie 2004, a fost decorat de preşedintele României, Ion Iliescu, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofiţer.

Romane publicate (selectiv): Cenuşă şi orhidee la New York, cu Eugen Burada (1969); Cavalcadă în iad, – 2 vol. (1982), Căderea Constantinopolului – 2 vol. (1976-1977, creaţia cu cel mai mare succes, a lui Vintilă Corbul şi, totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de exemplare. Editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franţa a fost difuzată şi sub formă de teatru radiofonic); Dinastia Sunderland – Beauclair – Idolii de aur – 3 volume (1967-1979); Uragan asupra Europei, cu Eugen Burada (1979); Babel Palace (1942); Oameni în Rolls-Royce, cu Eugen Burada (1993); Iubirile imposibile ale lui Petronius (1993); Groaza vine de pretutindeni, cu Eugen Burada (1993) etc. Scenarii de film: Nea Mărin miliardar – 1979 (în colaborare cu Eugen Burada şi Amza Pellea), Revanşa, Un comisar acuză, Duelul, Miliarde şi picioare lungi – ultimul scenariu, după cartea sa omonimă, încă neecranizat. Traduceri (unele împreună cu Ioana Corbul) din Dreiser, Sillitoe, Norman Mailer, Bromfield ş. a. (DGLR, pag. 379-380).

Diaconu, Dumitru (n. 25 sept. 1955, în com. Amărăşti, jud. Vâlcea) – jurist, cercetător. Doctor în drept public internaţional, al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu teza: Drept internaţional penal (1997). Învăţător la Amărăşti (1975-1980); avocet în Baroul Petroşani (1984-1985), procuror şi apoi judecător la Drăgăşani (1985-1995); judecător la Tribunalul Argeş (1995-1998); vicepreşedinte la Curtea de Apel Piteşti (din 1998). În paralel, activitate universitară la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti – Facultatea de Drept, filiala Râmnicu-Vâlcea şi la Universitatea din Piteşti. Lucrări publicate: Drept internaţional public, vol. I şi II (2005), Problematica palestiniană până la fondarea statului Israel (1998) Drept internaţional penal (1998), Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate (1999). (OSCA II, pag. 113).

Dinovici, Dumitru (n. la 16 iunie 1878 în com. Giurgiţa din jud. Dolj – m. la 21 febr. 1931, Drăgăşani?) – medic veterinar. A fost trimis de Statul Român să studieze, ca bursier, la şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Torino – Italia, pe care o absolvă la 15 iulie 1903, cu diplomă de licenţă – Dottore in zooiatria, di lauri (Doctor în medicina veterinară, cu lauri), echivalată, în ţară, în acelaşi an; se specializase îndeosebi în domeniul bolilor contagioase la animale. Între 1903-1913, a lucrat la Serviciul de Control al Laptelui, din Bucureşti. În 1913, la cererea sa, a fost transferat ca medic veterinar, la Circumscripţia a II-a Veterinară din Drăgăşani – jud. Vâlcea, unde şi-a exercitat în mod exemplar profesia. Aici, a divorţat de prima soţie, căsătorindu-se cu văduva Elena Voiculescu (fostă Popescu), cu care a avut o fiică – Paulina (viitoarea soţie a generalului Buterez). În acelaşi an, a fost mobilizat şi a participat la toate campanile grele din acel an şi apoi din 1916-1918. Condiţiile grele din campaniile de pe front, au dus la îmbolnăvirea sa, prin contactarea unui emfizem pulmonar care i-a zdruncinat sănătatea, boala urmărindu-l toată viaţa. O adeverinţă eliberată şi semnată de medicul primar Constantin Basarabescu – veterinaral oraşului  Râmnicu-Vâlcea, atestă, prntre altele, că în anul 1930, dr. Dumitru Dinovici era medic primar la Circumscripţia a II-a Veterinară Drăgăşani.

Drăghici, Ionuţ-Cosmin (n. la 19 febr. 1990 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – student la Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă; cercetător, publicist. Membru fondator al Cenaclului Ştiinţific “Rusidava” din cadrul CN „Gib Mihăescu” Drăgăşani şi redactor la revista de cultură  „Dokiana”. Pentru scurt timp, a îndeplinit funcţia de preşedinte al subfilialei Drăgăşani a Asociaţiei “Cultul Eroilor” – Filiala Vâlcea (2009). I-au fost acordate Diploma de excelenţă din partea CN “Gib Mihăescu” – Drăgăşani şi Diploma de merit din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Este autorul monografiei Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu – Drăgăşani (2009).

Drăguşin, Aurelian (n. la 16 mai 1955 în Craiova – m. 8 sept. 1992; copilăria şi şcoala generală, în com. Mădulari-Beica, jud. Vâlcea) – sociolog; poet, epigramist, publicist, animator cultural. Ca licean la Liceul Teoretic din Drăgăşani, între 1970-1974, publică versuri în revista şcolii, la care susţine rubrica „Poşta redacţiei”. În 1974, a fost laureat pe ţară la concursul literar „Tinere condeie”. După absolvirea facultăţii, a lucrat la Şcoala nr. 2 din Drăgăşani (actuala „Tudor Vladimirescu”) şi la Liceul Industrial din Drăgăşani. Colaborează la revista „Convorbiri drăgăşănene”, încă de la apariţia acesteia (1982), al cărei director a fost de la început, semnând editorialele. În 1986, s-a transferat la Liceul Industrial (în prezent, Colegiul Naţional „Gib Mihăescu”) din oraşul vinului. În 1980, a preluat (de la Emil Istocescu, numit director al liceului menţionat) conducerea Cenaclului literar „Gib Mihăescu” de pe lângă Casa de Cultură din Drăgăşani – instituţie la care se dovedeşte un fervent animator cultural. Din 1991, a făcut parte din colectivul Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, care elabora programa de învăţământ şi manualele pentru licee, la obiectul sociologie, ale acelei perioade. A scris scenarii pe texte proprii şi a realizat regia multor spectacole literar-artistice: Masa tăcerii, Coloana infinită, Războiul Independenţei etc. „Şi-a consumat existenţa arzând cu toată fiinţa şi puterea de muncă, precum o torţă” (Em. Istocescu). În 1989, a fost ales lider al Sindicatului din Învăţământ şi vicepreşedinte al celui similar de la judeţ. Îşi doarme somnul de veci în cimitirul din comuna natală – Mădulari.

(Marin Bulugea, Aurelian Drăguşin. Documentar, Râmnicu-Vâlcea, 1992, în colecţia „Antologia artei vâlcene” (1). În afară de documentarul propriu-zis, în paginile 7-12 sunt publicate Zece inedite – Poezii de Aurelian Drăguşin; Marin Bulugea, In memoriam Aurelian Drăguşin (1966-1992), în „Actualitatea drăgăşăneană”/ 27 sept. 3 oct.           2011, pag. 12).

Dumitrescu, Dumitru (Tică) (n. 6 oct. 1921, în oraşul Drăgăşani, Vâlcea – m. în mai 2002, Râmnicu-Vâlcea, unde s-a stabilit cu familia în 1929) – actor. A studiat arta teatrală la Şcoala Populară de Artă din Râmnicu-Vâlcea (anul absolvirii: 1970) şi Institutul de Actorie din Piteşti (1975). Între 1945-1968, deţine diferite funcţii, printre care pe aceea de şef de cabinet la Prefectura Vâlcea (1946-1948). În anul 1945, pe când era responsabil cultural al Sindicatului Funcţionarilor Publici, a luat legătura cu animatorul teatrului din Râmnicu-Vâlcea, dr. Constantin Georgescu, care închegase o formaţie de teatru. În urma unor verificări interpretative, a fost admis şi a devenit component al formaţiei de teatru din reşedinţa judeţului, calitate în care va da viaţă, cu mult talent, unei serii întregi de personaje, printre care: Georges Duduleanu din piesa Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, Moş Toma din Vlaicu şi feciorii lui de Lucia Demetrius, Iorgu Langada din …Escu de Tudor Muşatescu, Dick Scott din Dincolo de zare de Eugene O’ Neill, Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, şeful de gară din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, inspectorul de siguranţă din Înainte de revărsatul zorilor de Doru Moţoc ş. a. A fost prezent în spectacolele Ansamblului de Estradă: Critică la microfon; Cu estrada pe teren; Cântaţi cu noi; Estrada în carnaval; Miniaturi pe portativ. Începând cu anul 1968, în regia lui Dodo Ionescu de la Teatrul de Operă din Bucureşti, au fost puse în scenă: opereta Mam’zelle Nitouche, de Florimond Hervé, interpretând rolul directorului teatrului; opereta Vânzătorul de păsări, de Karl Zeller, (baronul Weps); comedia muzicală Cele două orfeline, de H. Mălineanu (rolul lui Madame Frochard, în travesti) ş.a. Laureat al numeroase premii şi medalii în cadrul diferitelor festivaluri şi concursuri naţionale ale formaţiilor artistice de amatori, Are meritul deosebit de a se fi numărat printre acele nume de neuitat din epoca teatrului vâlcean  (ME II, pag. 61-62; OSCA II, pag. 135-136).

Filipescu, Ştefan S. (n. 1856, la Drăgăşani – 1921) – om politic, fruntaş al partidului liberal din judeţ; deputat şi senator, mare moşier; a influenţat viaţa politică locală până în anul 1920. De la el, a rămas o arhivă relativ bogată, cuprinzând documente dintre anii 1886-1949. În preajma morţii sale, a lăsat prin testament municipalităţii Drăgăşani, două clădiri în oraş şi o moşie în Livezile. (VDE/2, pag. 128; www.dragasani-vl.ro/).                                                                    

Fira, Gheorghe (n. 12 martie 1886 în com. Zlătărei din jud. Vâlcea – m. nob. 1936, Fălticeni) – muzicolog, folclorist, cercetător, publicist. A funcţionat ca învăţător în comuna Ştefăneşti (jud. Vâlcea) timp de 9 ani (1907-1916), perioadă în care şi-a început activitatea de folclorist, favorizată şi de relativ frecventa schimbare a locurilor de muncă prin diferite localităţi din ţară (Iaşi, Suceava, Fălticeni etc.); participant la Primul Război Mondial, fiind rănit; internat într-un spital de campanie, s-a îndrăgostit de sora care îl îngrijea, aceasta devenindu-i soţie şi determinându-l să se stabilească în Fălticeni, unde va lucra ca profesor de muzică şi ca inspector şcolar, activând şi la Societatea „N. Gane” din localitate.

Volume publicate, în colecţia „Din viaţa poporului român”: Cântece şi hore (vol. XXXI – 1916), Nunta în judeţul Vâlcea, cu o prefaţă de C. Brăiloiu (1928); în colaborare (cu G. Ciauşanu şi C. N. Popescu): Culegere de folclor din judeţul Vâlcea şi împrejurimi (1928). (DF, pag. 193-194; DM, pag. 80; MA, pag. 201; OSCA/1, pag. 151; Monografia Drăgăşani, pag. 399).

Gazan („Cazan”), Tache. În 1947, la naţionalizare, atelierul din Drăgăşani al Tipografiei Curechianu a fost lichidat, iar utilajele transferate la Râmnicu-Vâlcea. Cel care-şi va tipări aici majoritatea cărţilor, a fost Tache Gazan  (numit de compatrioţi Cazan, deoarece Gazan avea rezonanţe străine) – moşier de  peste Olt, din comuna Verguleasa, care  într-un soi de dialog cu sine însuşi, a publicat foarte mult pentru vremea aceea. În depozitele Bibliotecii Academiei Române, s-au păstrat de la el 17 cărţi (au mai fost şi altele, pierdute), din care, la Drăgăşani, au apărut cinci titluri: Una alta – o broşură de 29 de pagini, din ciclul „În ore de nelucru şi urât: una-alta” (1909); Linguşitorii (1910); În ore de nelucru, în ore de urât; Prăpădul lumii prin strigoi (1911); Ultima pagină din viaţa unui om (1911); În ore de nelucru, în  ore de urât şi La ce bun, oare? (1912). Prin anecdotica şi eroii săi, scrierile lui, nu lipsite de accente polemice şi sociale, au fost destul de gustate în epocă. Reuşind să-şi ascundă trecutul şi obârşia, el a fost considerat balcanic (grec sau albanez). A fost mai întâi arendaş pe moşia Ciuleilor; s-a căsătorit cu Zoe, văduva lui Iancu Urianu şi a devenit moşier, trăind 90 de ani. Nu se ştie ce studii avea, însă a fost un autodidact de marcă, descurcându-se foarte bine în problemele juridice. Prozatorul Gib. Mihăescu îl va transpune ca personaj literar  sub numele de Tache Asan, în nuvela „Noaptea focurilor”, referitoare la răscoala din 1907 (Monografia Drăgăşani, pag. 160).

Gican, Gheorghe (n. la 29 ian. 1938, în localitatea Leleasca, jud. Olt; stabilit în Râmnicu-Vâlcea în 1961, imediat după terminarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti) – teolog, publicist. A lucrat ca metodist la Casa de Cultură Drăgăşani, apoi ca impresar – organizator de spectacole. A emigrat în Austria şi, după mai mulţi ani de căutări şi experienţe, a revenit  la Râmnicu-Vâlcea (1990); bogata sa experienţă de viaţă, l-a împins către scris.

Cărţi publicate: Mutre de doi bani (1993), Cazuri şi necazuri în dragoste (1994), Ipostazele Sfintei Scripturi (1995), Faţetele preşedintelui ales sau măgarul lui „Buriolan”, oscilând între sfinţenie şi ciolanul prezidenţial (1996), Un strop de viaţă liberă sub soare (1997), Traiectoria păturii politice (1999), D-ale râsu – plânsului (2001). (OSCA II, pag. 163.  

Grevuţu, Vasile (n. la 1 sept. 1933, Constanţa; stabilit în jud. Vâlcea, la 15 martie 1961) – medic veterinar; cercetător, publicist. Cursuri de specializare în domeniul creşterii şi exploatării vacilor de lapte în sistem intensiv (IAS „Mihai Viteazul” – Turda, 1971); medic primar veterinar, din 1982. A lucrat ca medic veterinar la Circa Sanitară Veterinară Olanu din jud. Vâlcea (15 martie 1961 – 1 aug. 1961), Circa Sanitară Veterinară Orleşti – jud. Vâlcea (1 aug. 1961 – apr. 1962), vicepreşedinte al Consiliului Agricol Raional Drăgăşani (apr. 1962 – aug. 1968), medic veterinar de circumscripţie la Dispensarul Veterinar din Drăgăşani (1968-1971), director la Asociaţia Economică Intercooperatistă de Creştere şi Exploatare a Vacilor de Lapte, a Judeţului Vâlcea (iul. – oct. 1971), director general adjunct la Direcţia Generală pentru Industrie şi Agricultură Vâlcea – DGAIA (oct. 1971 – mart. 1981), director la Întreprinderea de Industrializare a Laptelui Vâlcea (1981-1985), şef la Complexul Agroindustrial – Unitatea Agricolă Vâlcea (1985), după care a revenit la DGAIA, pe acelaşi post de mai înainte (1985-1995); inspector zonal la Centrul Naţional de Reproducţie, Selecţie şi Ameliorare a Animalelor Bucureşti-Corbeanca (1995-1996), medic veterinar epizootolog la IAS Vâlcea (1996-1999), dealer autorizat la SC „ROMVAC” Voluntari – Ilfov, Depozitul de Medicamente de Uz Veterinar Râmnicu-Vâlcea (2000-2009). Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine (1972-1980), preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România – Filiala Vâlcea (1971-1981) etc. A publicat în colaborare: Recomandări de zooigienă pentru creşterea animalelor din fermele şi brigăzile zootehnice ale CAP-urilor din judeţul Vâlcea (f. an). Pentru calitatea activităţii sale profesionale, a primit mai multe distincţii, printre care: Medalia Muncii (1965), Ordinul Muncii, Clasa a III-a (1971), Medalia „Meritul Agricol” (1974) etc.

Isărescu, Constantin (n. 9 iunie 1913, com Şirineasa, jud. Vâlcea – m. 2006, Drăgăşani) – învăţător (absolvent al Şcolii Normale din Râmnicu-Vâlcea) şi economist; memorialist.  Printre altele, a lucrat ca învăţător în com. Valera –  jud. Cernăuţi şi Creţeni – jud. Vâlcea, din 1937 până în 1940, când este chemat sub arme. După război, va funcţiona ca învăţător în Şirineasa şi se va înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale, pe care o va absolvi în 1947, după care va lucra ca profesor şi inspector şcolar al raionului Drăgăşani; inspector coordonator al Băncii Naţionale – filiala Drăgăşani (1951-1957), inspector coordonator al Uniunii Cooperativelor din raionul Drăgăşani (1958-1961), profesor de contabilitate la Liceul Agricol din Drăgăşani (1961-1975). Distins cu ordinele „Coroana României” şi „Steaua României”. Este autor al volumului de memorii 518 zile şi nopţi în linia întâi. Jurnal de front (ed. I – 1999, ed. a II-a – 2003). (Monografia Drăgăşani, pag. 400).

Isărescu, Constantin–Mugur (n. 1 aug. 1949, Drăgăşani, jud. Vâlcea) – economist; diplomat, cercetător (cu parcurgerea tuturor etapelor acestui gen de activitate); doctor în economie, cu teza Tendinţe în politica guvernamentală a cursurilor de schimb pe plan internaţional şi incidenţa lor asupra relaţiilor economice externe ale României (1989); membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei de Economie, Sociologie şi Ştiinţe Juridice a acestei instituţii. Specialist de înaltă competenţă în cel puţin două domenii de bază ale economiei: finanţe şi comerţ exterior. A îndeplinit funcţii de răspundere la nivel naţional, imediat după absolvirea cursurilor superioare, la Institutul de Economie Mondială – INSCIN (1973-1990), secretar I cu probleme economice şi monetare, al Ambasadei Române din Washington; expert financiar al părţii române la întâlnirile periodice ale ţărilor care au construit autostrada transeuropeană Nord-Sud (TEM) ş.a. Guvernator al Băncii Naţionale a României(din 4 septembrie 1990 şi în continuare), îndeplinind în paralel şi alte funcţii: guvernator pentru România în Consiliul Guvernatorilor al Fondului Monetar Internaţional, vice-guvernator pentru România în Consiliul Guvernatorilor Băncii Mondiale şi Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.;  prim ministru al României în perioada 22 dec. 1999-28 dec. 2000; membru fondator al SOREC şi al Fundaţiei “Un viitor pentru România”. Între 1994-1998: preşedinte al FR de Şah, iar din 2001 – preşedinte de onoare al FR de Atletism. Membru al Clubului de la Roma (din 1993) şi apoi preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma. După 1990, funcţionează şi ca profesor şi şef de catedră la cursul “Monedă şi credit” din cadrul ASE Bucureşti. Este autorul unui plan economic liberal care a condus la redresarea României printr-o politică monetară inteligentă; printre alte iniţiative şi măsuri, în anul 2005 a introdus leul românesc cel nou (RON), după liberalizarea contului de capital. A susţinut ideea înfiinţării unei universităţi de stat la Râmnicu-Vâlcea. A primit Ordinul „Serviciul credincios” în grad de mare ofiţer (2000), Ordinul „Meritul Industrial şi Comercial” (2007), Steaua României în grad de colan (2010), Doctor Honoris Causa al universităţilor din Craiova, Piteşti, Bacău, Cluj, şi alte numeroase premii şi distincţii. Cetăţean de Onoare al Judeţului Vâlcea (din 2006) şi al municipiului Sibiu (2007). Alături de Mihai Tănăsescu, este membru al cunoscutei Comisii Trilaterale.

Continue reading „Personalități drăgășenene” →