Categorie: Cultură

George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”

În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.

Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.

Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.

Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei  „Familia”.

Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care  lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.

În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.

Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.

Continue reading „George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”” →

Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea  unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

 Spiritul principiilor democratice ajută literatura  să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate  înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea  unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a  cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014)..În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile  se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996. În legislatura 1990–1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești” →

George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu1, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”2, iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe …  a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe3, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea cineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori  nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi4 şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic  pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington’s City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul… „de fotografiat”, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou5, apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte6, o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”7 Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: SCENARIU la piesa de teatru ,,PĂRINȚI, BUNICI și COPII,,

               Într-un apartament o familie obișnuită.

Soția la  bucătărie  pregătește mâcărurile  pentru masa de  după serviciu.

Copilul, în vârstă de ,,cîțiva ani,, se  joacă liniștit în sufragerie.

În sufragerie- canapea, televizor, birou cu calculator, un monitor și tastatura,,,,,

O ușă care duce  spre  baie

Un hol care duce spre ușa de la intrare în casă

În actul 2 apare un dormitor și bunica, bunicul

Se aude o sonerie

Tata  intră în casă.

         De bucurie  că a venit Taty lui Regy fuge  căt poate de tare și îi sare în brațe ,,,mai mai să îl doboare pe  Taty lui.

COPILUL  – Taty, ce bine  că ai venit !

                      Ce mi-ai adus, i-a  să vedem ?

Și începe  să îl scotocească prin geanta, peste  tot căutând  ceva, un cadou pe  care îl așteptă de  fiecare  dată.

                 Prefăcându-se obosit și surprins  de  întrebare, Taty îi răspunde teatral

TATY       -Nimic, ce  să îți aduc, tu crezi că eu îți aduc un cadou  de câte ori intru în casă?

                   Taty, jucând un teatru ieftin, se preface  că se  caută prin buzunare și, ca și când  ar fi găsit  ceva deosebit, explodează într-un nor  de bucurie strigînd un pic prea tare

TATY      -Pe mine !!!!!!!!!! eu sunt cadoul tău.

                   Și fericit îl ia  în brațe pe Regy ,  începe  să îl zmotocească, să îi ciufulească părul  mare ca de  fetiță nepieptănată .

                   Regy însă se speriase de  acel ,, pe  mine,, strigat cam  nepotrivit de  tare și bosumflat rău de  tot  că nu i s-a  adus cadoul promis, a început să plângă pițigăiat și să dea  cu pumnișorii lui mici în pieptul tatălui său.

                  Speriată de  hărmălaia  ce s-a  iscat, mama vine în fugă de la bucătărie, îl ia repede pe  Regy din brațele  tatălui său și aruncând un ,,Bună,, și un pupat scurt,,de  bun venit, începe cu reproșurile:

MAMY     – Lasă-mi băiatul în pace, te rog.

                     Doar ai venit și l-ai făcut imediat  să plângă.

El se  juca liniștit până să vii tu.

N-ai minte nici cît un copil.

După ce  că nu faci nimic toată ziua, când vii acasă ai răbdare cu el, educă-l, învață-l ceva util și nu îi mai împuia capul cu poveștile  tale  aiurite.

-Hai, dragul mamei, lasă l pe Taty în pace că e obosit.

A muncit mult la  firmă- spune mama puțin ironic.

                Luat total pe nepregătite de  replica  acidă a mamei, tata începe și el să contratace cu replici bine  argumentate.

TATY-  Dar ce-i cu tine, iubita, ce-s replicile  astea la  tine?

              Cum nu fac nimic toată ziua?

Nu lucrez la  firmă, nu îți aduc  bani?

Ce i-am făcut?

M-am jucat un pic  cu el.

M-am pus la mintea lui.

Vrei să adopt numai stilul tău academic?

De la o vreme observ că nimic nu îți place din ce  fac eu.

Fă-le  tu pe  toate.

                 Și supărat, Taty se descalță își lasă geanta pe suportul din hol și intră în baie.

                Speriat de întorsătura unde  dusese plânsul lui mofturos, Regy se  gândea serios cum să facă să îi împace. S-a orientat repede. A oprit brusc plânsul și răsfâțîndu-se acum în brațele mamei, a  atacat direct,  ieșind  repede  din încurcătura ce o crease.

REGY-    MAMY, stai liniștită că eu mă educ  singur.

                 Ai văzut că am stat singurel în casă și nu am făcut nicio prostioară?

Sunt educat deja.

MAMY-   Da, dragul meu. Mamy e  mândră de băiatul ei cel drag.

                   Ai fost cumințel. Așa să fii mereu pînă vine Mamy și    Taty acasă.

Promiți?

REGY-     Promit !

                  Și fericit că pe Mamy a rezolvat-o rapid îi trage un pupic  scurt cu gândul de a trece la  subiectul nr. doi.  Împăcarea lui Taty. Sare din brațele  ei și se  duce la jucăriile lui din sufragerie pândind ieșirea lui Taty din baie.

                 Taty iese din baie îmbrăcat în halatul de casă și se  așează pe  canapea.

                  Mamy se întoarce la bucătărie și își continuă munca.

                  Copilul începe să tatoneze terenul și se  așează și el pe  canapea  cuibărindu-se lângă Taty lui.

                 Regy- cu un glas sigur pe  el intră direct în subiect.

REGY-    Ai zis că îmi aduci un S L K.

                  M-ai mințit.

Mi-ai promis și nu te-ai ținut de cuvînt.

Nu ai onoare.

                 Tot continua Regy coborând  glasul spre o miorlăială din care  sigur  ieșea iar un plâns.

                  Ca să-l împace, Taty îl ia de umeri și începe să îi explice.

TATY- Dragul Taty, nu ți-am promis nimic. Fii corect, te  rog.

              Ți-am zis doar că, atunci când o să avem bani, Mamy și Taty o să îți cumpere un mercedes S L K de  jucărie.

               Regy, prinde curaj și atacă direct.

REGY-  Și aveți bani?

TATY- Deocamdată nu avem.

REGY- Dar de ce nu aveți? Întreabă copilul sincer surprins.

               De unde se iau banii ăștia  că merg eu acum să îi aduc.

               Îngrijorat de  turnura pe care o ia discuția tata începe să se  foiască încercând să se  fofilească în fel de  fel de  răspunsuri.

TATY- Dragul meu, ca să ai bani trebuie să înveți multă carte,

              să poți obține un  serviciu bun, să muncești.

Sau să ai norocul de a-ți cade în cap o cărămidă plină cu moșteniri

REGY- Păi tu cu Mamy spuneți că ați învățat carte.

              Și când vă întreb dimineața, unde plecați, spuneți ,,la  muncă,,

Deci trebuie să aveți bani.

TATY- Da, avem. Dar,,,cum să îți explic eu ție,,nu avem acum,,nu avem suficienți.

REGY-  Păi cum vine  asta, măi Taty?

               Dacă vrei să cumperi un S L K de jucărie, trebuie să ai  bani suficienți?

Fă-i să fie  suficienți,,,,cum zici tu, că ești un tată deștept și eu mă mândresc  cu tine.

TATY-  Și eu mă mândresc cu băiatul meu deștept.

                Îmi place cum gândești.  Dar povestea  asta cu banii,,,e  un pic mai complicată.

Cînd  ai să te faci mai mare ai să pricepi tu. și mai vreau să înțelegi ceva, dragul Taty. Din păcate, nu toți oamenii au bani. Nu la  toți copii, părinții le pot  cumpăra jucării.

               Regy- Naiv și total surprins  de ce auzea.

REGY- Adică, cum nu au bani, măi Taty?

               De unde  se iau banii și cine i-a mai inventat ?

TATY- Oamenii,,,cine  să îi inventeze, că universul nu avea  bani în cont.

REGY- Păi,,,dacă i-au inventat oamenii,,,

             de ce nu inventează mai mulți?

               Să aibă toți tații bani să cumpere jucării la  copii.

               Observând cât de tare se agită copilul pe subiectul banilor, tata încearcă să schimbe  traiectoria  discuției

TATY- Regy, liniștește-te, te rog. Tu ești prea mic pentru grija  banilor.

               Deranjat de această replică nepotrivită, Regy continuă cu întrebări și răspunsuri și mai îndrăznețe.

REGY- Cum sunt mic, măi Taty, nu spui tu mereu că m-am făcut mare?

              Vino la ușă să vezi cât am crescut.

               Și Regy se apropie de  tocul ușii de la  sufragerie unde mama lui îi punea o linie în cap și făcea un semn cu pixul pe  toc.

REGY- Ia uite câți metri am.

               Taty, se pune iar la mintea lui și merge să vadă. Râzând pe înfundate îi spune ce înîlțime  are.

TATY- Nu metri, deșteptule. Șaizeci și șapte de centimetri se spune corect.

              Dacă o să mănânci mai mult o să crești mai repede.

REGY- Taty, te rog, nu începe și tu ca Mamy

              cu impresii despre mâncare că mă faci iar să plâng.

Lasă mâncarea că nu e problema ta.

Hai mai bine să vorbim despre bani, că uite ce probleme fac banii ăștia la copii.

REGY- Dar de ce nu ți-a  căzut și ție o cărămidă în cam plină de moșteniri, poți să îmi explici, te  rog? Dacă îți cădea, aveam bani?

TATY-râzând-Poate că aveam, mai știi? Dar, gata. Potolește te cu banii ăștia, te rog.

REGY- Bun, am înțeles că nu ai bani acum pentru un mercedes S L K de jucărie.

              Dar, ia  spune, o monedă suficientă ai?

Aș vrea să mă plimb și eu cu Naveta Spațială dacă S L K nu am.

               Taty- complet surprins de ce a zis Regy.

TATY- Cu ce ai zis  să te plimbi, Regy ? Parcă nu am auzit bine.

REGY- Cu Naveta Spațială, măi Taty.

              Ce Dumnezeu,,,tu nu știi nici  ce este aceea o ,,Navetă Spațială,,  dar faci atîta pe deșteptul cu mine.

               Tata- blocat câteva secunde. Se repliază repede și începe  să strige .

TATY –  Auzi, Mamy, cu ce vrea să se plimbe  băiatul nostru. Cu Naveta Spațială.

                Ai auzit de Naveta Spațială ?

               Taty mândru de băiatul lui deștept.

TATY-  De unde naiba ai mai scos-o și pe  asta cu Naveta  Spațială, Regy ?

               Că la noi în casă sigur nu ai  auzit de așa ceva?

              Aflată în bucătărie ( unde  zicea mereu că își pierde  viața de când are copil și bărbat) mama vine și mai mândră să audă cu ce vrea să se  plimbe fiul ei deștept.

MAMY- Cu ce ai zis , dragul mamei că ai vrea să te plimbi?

                 Face pe  mirata. Dar se vedea cât de mândră și fericită este de creația ei.  Expresia feței i se lumina și în obraji îi apăreau două gropițe ce o făceau cea mai  frumoasă și mai bună mamă din lume pentru Regy.

MAMY- Dar de unde ai auzit tu, dragul mamei de Naveta  asta  Spațială?

                Ți-a spus Taty, sigur.

          Mamy schimbă brusc  foaia și iar îl ia în vizor pe Taty, de  data  această nevinovat.

MAMY- prefăcându-se furioasă.

               Vezi ce faci ?

Îi bagi copilului tot felul de bazaconii în cap cu  invențiile  tale lingvistice.

Mai bine te-ai ocupa de el ca un tată adevărat, nu să îi dai și lui din stolul tău de  fluturi.

                Regy, dându-și seama că l-a băgat pe taty lui fără să vrea  în gura  mamei. Sare imediat să îl salveze pe taty lui drag din istoria în care a intrat total nevinovat.

REGY- Nu Taty mi a  spus. Am văzut eu la desenele mele. Garantez.

              Așa că nu îl mai certa pe Taty meu, mamy, te rog.

Bagi o monedă suficientă într-un automat și ai acces la o Navetă Spațială de culoare  roz. Poți să te urci în ea virtual, te așezi la pupitrul de comandă, accelerezi, și ajungi  până la Calea Lactee.

          Rezemată de ușa sufragerie, stupefiată de ce aude, cu mimica unui om resemnat, mama se  apropie  de  canapea  și se prăbușește   pierdută  în mândria  ei disimulată.

          Ia repede mina ei academică, își revine și începe  tacticos să îl întrebe pe  Regy luându-l în brațe.

MAMY- Unde ai zis că ajungi, dragul mamei,  la Calea Lactee?

         și întorcându-se  spre soțul ei aruncă o perlă în timp ce  se îndreaptă spre  bucătărie.

MAMY- No, acum o să ajungem și pe la  Calea Lactee, bărbate,

                că tot nu mai fusesem de mult pe  acolo. Fă repede  rost de un bănuț și du-ți creatura în universul vostru de aiuriți.

         Crezând că a scăpat de joaca pe  ziua de azi, Taty se întinsese pe canapea și încerca să prindă un program la TV.

Se înșela  amarnic.  Regy  vine , sare drept pe burta lui și reia întrebările

REGY-  Taty, ce-i aia Calea Lactee, e la  fel cum e calea de tramvai de la noi?

                Taty-vădit deranjat. Încearcă să evite întrebările.

TATY- Iar începi ? O fi la fel. Eu de unde să știu? Nu ți-au explicat  cei de la desene?

              Regy, tot  țopăind pe abdomenul tatălui.

REGY- Hai, măi Taty.Vreau să vorbim serios.Are și macaz cum are tramvaiul?

          Taty, preocupat mai mult de ce vede la tv. Decât de întrebările lui Regy

TATY- Ce să aibă? Macaz,,,ce  macaz? Aaa, macaz,,,,o fi având dacă întrebi tu.

              Dar fii bun și nu mai sări așa pe  burta mea. Dă-te jos și mergi la  jucăriile tale. Vreau să stau și eu un pic liniștit și apoi mai povestim, te rog, fii înțelegător.

         Puțin ,,bosumflici, dar înțelegător Regy cedează și merge să se  joace cu trenulețul lui, cu DHLul, cu Concordul. Nu înainte însă de a  zmulge o promisiune.

REGY- Dar îmi promiți ?

TATY- Grăbit să scape  mai repede-Promit.

            Regy- se  joacă cu trenulețul lui dar urmărește atent să vadă când se termină știrile la tv.

REGY- Gata, măi Taty, s-au terminat știrile. Hai să începem iar să povestim.

TATY- Ai răbdare, te rog.Urmează vremea, sportul.

         Regy- după un timp. La tv. Se derulează reclamele.

REGY- Ce mult durează reclamele astea, măi Taty. Ce hoție.

              În fond, mie, dacă îmi plac desenele mă uit, nu am nevoie de  reclamele lor. Dacă nu îmi plac,,,nu mă uit.

             Taty-preocupat  de ce  vede la Tv-răspunde un pic  absent.

TATY- da, durează, ai răbdare și fii cuminte.

              Regy- observă că s-au terminat și știrile  din sport intervine  rapid.

REGY- Gata, Taty. Sau terminat știrile.Hai să începem iar să povestim.

              Taty- cam fără chef, dar știe că nu are  scăpare. Vine lângă Regy.

TATY- Vezi, dacă ai fost cuminte,,acum putem începe  povestitul.

               Regy-sâcâit de ideea  asta cu a  fi cuminte.

REGY- Măi Taty, ce înțelegi tu și mamy prin a fi cuminte? Eu doar mă joc.

               Mă joc  singur. Dacă aveam și eu o surioară și un frățior mă jucam cu ei.

                 Mai bine  ați pune mâna  amândoi și ați face  doi copii. Să am și eu cu  cine mă juca. Ce  este  așa greu de  făcut doi copii?

              Taty- stupefiat de  ce  aude strigă după ajutor la soție.

TATY- Mamyy,vino repede  aici să  auzi ce vrea  fiul tău  deștept. Cică să pui mâna repede și să  faci doi copii, să aibă și el cu cine se  juca.

         Mama vine în sufragerie radiind de  idee că are un băiat așa isteț și plin de idei . Îl ia în brațe pe  Regy și râzând pe  înfundate se  adresează soțului, apoi către  Regy

MAMY-  Are  dreptate băiatul. Așa că nu mai chiuli și pune te pe  treabă, bărbate.

              Da,  iubire mică, vorbește mamy cu barza aia chioară și punem la cale de  doi copii cât ai clipi. Până atunci fii cuminte și joacă-te frumos.

         Mulțumit, Regy se urcă pe  canapea lângă taty lui și îl roagă să înceapă povestitul.

REGY- hai, Taty, zi.

TATY- prefăcându-se  că nu înțelege. Ce  să zic?

REGY-Zi o poveste, ce te faci că nu pricepi?

TATY- distrat- aaaa, o poveste,,da.

               Știi povestea  ia cu ,,Fata Babei Și fata Moșului,,

              Era odată o babă,,,,

 REGY- supărici- Stai, măi taty. Mă subestimezi.

                Ce mă iei tu pe mine cu fata babei și fata moșului?

                Ce, eu mai sunt de astfel  de povești? Eu am trecut de faza  asta. Îmi jignești inteligența.

               Taty- trezit de spusele  fiului său.

TATY- Ce să zic  de  fundulețul tău, dar tu de ce povești ești?

REGY- Păi nu ai zis tu că ar fi bine ca cei mici de  azi

             să asculte și povești despre  spațiu, despre timp, despre      steluțe, despre planete, unuvers?

         Zi de povestea  aia cum am devenit eu ,,om,,cum zici tu.

TATY- Ok, hai să zicem, să povestim.

          La început pe pământ nu erau oameni.Erau doar copaci și păduri.

             Și tu cred ca  ai fost un copac  din aceea.

REGY- și tu ce ai fost la început?

Mamy  asculta din bucătărie și a intervenit râzând.

MAMY- o creangă în vânt,ce putea să fie Taty.

REGY- Și tu mamy, ce  ai fost?

MAMY- Eu am fost o floare de nu mă uita. Se răsfăța și mama alături de  ei.

REGY- Hai, Taty, mai zi.

TATY-  Procreația încă nu își definitivase sensul biologic

REGY- Ce procreație, măi Taty ? poate vrei să zici Pro Tv-eul.

TATY-, nu mă întrerupe, te rog. Prin păduri alergau animale imense.

REGY- Dinozaurii, cred.

TATY- vezi că știi. Apoi din spațiu au venit mașini zburătoare.

REGY- Navete Spațiale, se  zice, măi Taty.

TATY- Bine, navete ,cum le  spui tu.

             Din ele ieșeau niște  flăcări îngrozitoare care au ars toți dinozaurii.

REGY- strigând către mama. Mamy, vino să auzi cum au dispărut dinozaurii.

MAMY- Păi cum să nu.

              Eu nu-mi văd capul de treburi și voi vă jucați cu dinozaurii voștri.

          Cînd  vor  dispare dinozaurii din capul tatălui tău am să vin.    Terminați cu bazaconiile  astea și lăsați-mă în pace. Altfel o să mâncați dinozauri la  masa  de  azi.

REGY- Taty, ce  sunt alea ,,bazaconii ?

              Sunt biscuiții aceea pe care mi-i cumpără Mamy?

TATY- Mamy știe, că Mamy umblă cu bazaconiile  după ea.

            Dar lasă mă să povestesc, te rog.

REGY- Te las, zi.

TATY- Din navetele  alea spațiale au coborât niște omuleți.

REGY- Extratereștii, măi Taty, se  zice, nu omuleți.

TATY- bine, extratereștri, mergeau prin păduri

              și culegeau fructele  copacilor

REGY- Vrei să spui că nu aveau ce mânca?

              De ce nu se  duceau la  supermarket?

TATY- Erau mereu câte doi.

              Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic.

REGY- acela cred că erai tu.

TATY- Nu mă întrerupe.

              Celălalt părea  mai finuț, cu trăsături frumos  definite și ochi colorați și le  dicta la  toți ce  să facă.

REGY- Aceea era Mamy, că mamy e  frumoasă, are ochi  colorați și ea  ne   dictează la  toți.

TATY-dacă zici tu,,poate te  aude  Mamy și vezi tu  dictatură.

             La un moment dat printre ei au apărut unii mai mici.

REGY- venise barza  extraterestră la ei, măi Taty

             și le  adusese copii.

TATY- probabil.

              Între  timp, ție ți s-a  epuizat energia cu care ai fost     încărcat spre a fi un copac și ai acumulat  procesele necesare genomului uman.

REGY- Ce tare, măi taty.Și așa am ajuns om, vrei să spui.

              M-a adus barza extraterestră, sau o barză obișnuită?

              Mamyyy, sunt om. Taty m-a  făcut om și m-a  adus cu barza extraterestră. Vino să vezi ce om mare sunt.

TATY- Regyyy, nu mai țipa  așa că ne  aude  Mamy

              și  ne omenește de nu ne vedem.

              Mamy auzise  tot. Stătea zâmbitoare în ușa  sufrageriei și asculta bazaconiile  celor doi mai încântată decât ei.

MAMY- Ia să vadă mama, ce om mare  are  ea  aici.

                Îl ia pe Regy în brațe și îl zmotocește pînă leșină amândoi de  râs.

MAMY- Mai degrabă am doi zăpăciți pe care îi iubesc

                și trebuie să mă lupt să îi cresc pe  amândoi.

                Acum, gata, spălarea pe mâini și la masă.

TATY- Chiar, hai să lăsăm poveștile și să trecem la masă.

REGY- Dar mie nu mi-e a mînca.

             De ce să mănînc dacă nu îmi este  foame? Poate mai târziu.

TATY- Atunci, poate mai tîrziu povestim și noi.

             Nu mănînci sistăm povestitul definitiv.

REGY- Bine, hai că mănînc.Dar ce-mi dai?

TATY- Ce îți dă Mamy. Mamy este cu mîncarea și eu cu povestitul.

REGY- Bine, atunci cădem la pace: eu mănînc și tu îmi povestești,da?

TATY-da, semnez.

MAMY-Gataaa, la  masă. Mai terminați cu trăncăneala și treceți la  spălatul pe  mîini.

REGY- Dar nu sunt murdar, Mamy, nu m-am jucat cu jucăriile,,doar am povestit. Ce, am povestit cu mîinile?

MAMY-sare ca  arsă- Cum nu ești murdar? Treci la  spălat cum îți spun eu și nu fi obraznic cu mine că îți dau eu un povestit cu mîinile de nu poți să îl duci.

REGY- Bine, bine, dar ce îmi dai să mănînc?

MAMY- Copănel cu cartofi fierți și salată de varză crudă.

REGY- răsfățîndu-se-Nu vreau copănel, vreau ou.

MAMY- Iar ou? Ou ai mîncat de  dimineață.

              Tu o să  scoți pui pînă la urmă la cîte ouă mănînci.

REGY- Cum adică să  scot pui, ce, eu sunt găină?

MEMY- Lasă tu vrăjeala

               că la mine știi că nu merge cu subterfugii din astea de-ale  voastre.

REGY- Bine, mănînc,

             dar te  rog să îl lași pe Taty să-mi povestească în timp ce  eu mânînc.

 Hai, Taty, începe, te  rog.

TATY- Bine, încep, dar mănînci tot. Dar unde  rămîsesem?

REGY- La Calea Lactee, măi Taty.

TATY- Deci; dacă ieși afară într-o noapte senină de  vară

             și urmezi cu privirea  drumul Căii Lactee, vei observa undeva, în partea  dreaptă a Carului Mare o steluță,,,

REGY- Taty, povestește mai rar.

            Folosești atîtea cuvinte că mă derutezi. Ce car? Ca cei de la Rentacar, cei cu mașini de închiriat?

TATY- amuzîndu-se – pisici cu rentacarul tău, Regy.

             Așa se  zice la un grup de  stele care se  văd desenate pe cer ca o căruță mică.

REGY- Hai, măi Taty, fugi de aici cu căruța ta.

             Dacă te  aude Mamy se prăpădește de  rîs. Ce căruță plimbi tu pe  acolo? Noi parcă vorbeau serios și tu vii cu căruța.

            Taty- abținîndu-se cu greu de  rîsul zgomotos în care

Intrase

TATY- Bine, tu mănîncă și hai să vorbim serios.

             Deci; în partea  dreaptă a Carului Mare  se vede o steluță mică, mică de  tot dar cu o lumină și o inteligență foarte, foarte puternică. Ea s-a  născut de curînd într-o nebuloasă rătăcită undeva în inima universului,,

REGY- ce  este aceea,,nebuloasă?

TATY- La masă nu se vorbește. Taci, mănîncă și ascultă.Clar? Altfel nu îți mai spun nimic.

REGY- Clar, da zi ce este aceea o nebuloasă?

TATY- Nebuloasă,,,,,cum să îți explic eu ție,,,e ceva sus pe cer

             ca o pată mai puțin luminoasă, ca o ceață care se observă printre  stele. Un amestec de gaze, praf, rămas după ce s-au format stelel și planetele.

REGY- Dar stelele și planetele cum s-au format?

TATY- Chiar supărat.-

              Păi cu tine  nu o mai scot la  capăt dacă tot mă întrerupi cu întrebări.

REGY- Hai, măi Taty, de ce te superi,

              nu e  normal să întreb, să știu?

TATY- A fost un Bing-Bang, nu ți am zis?

REGY- Ce a fost, măi Taty? Ce esta  aia bingbang?

             Parcă ești din desenele mele. Ca în desenul acela în care o fetiță face bingbang și apare o prăjitură. Te rog fii mai serios în explicații.

              Taty, supărat o strigă pe  Mamy.

TATY- Ai auzit, Mamy?

             A ajuns fiul tău iubit să îmi spună să fiu mai serios.

             Moaș-ta pe  gheață de  zgâmboi,,,dacă am să ți mai povestesc  eu ție  ceva.

MAMY- Tot nu vă potoliți cu bazaconiile  voastre?

               Lasă că vă potolesc eu. După ce terminați de mîncat, treceți amîndoi la  spălat vase și să povestiți acolo pînă nu mai puteți. Începe  emisiunea mea la Tv și vreau să stau liniștită. Executarea.

REGY- Vezi, măi Taty, dacă nu te-ai potolit,

              acum ne-ai băgat pe amîndoi la  munca  de jos, cum zice  mamy.

            Se duc amîndoi la bucătărie, la  spălat vase, iar mama vine în sufragerie , se  așează pe  canapea și caută emisiunea  ei preferată pe National Geographic .

TATY- Eu le  spăl și tu le  ștergi, vrei așa?

REGY- Ba nu. Vrei să trișezi.

             Eu le  spăl și tu povestești și le ștergi. Clar?

             Hai, zi cu bingbangul acela ce ne-a  trimis  drept la  spălat de  vase, ce este cu el?

TATY- ok. Hai și-om începe.

            Bing- Bang este o ipoteză care încearcă să explice cum a apărut universul, cum au apărut stelele

 și planetele. Primul impuls apărut din nimic, primit de două particule inițiale, două singularități, care se  ciognesc și din ele  apare totul.

REGY- în timp ce  spală vase- Taty, stai un pic.

               M-ai zăpăcit deabinelea cu explicația  asta. Era să scap farfuria din mînă. Ia-mă mai încet să pricep și eu ceva.

Ce  este aia singularitate?

Cum stau eu singur cînd plecați voi la muncă?

TATY- zîmbind –și să scape  mai repede-

           Cam așa ceva- savanții spun că dintr-o  singularitate-apare un impuls.

REGY- Ce este ăla impuls?

             Adică face  cineva cu bagheta  magică, buuuum și gata, apare ceva?

             Și cine a  făcut, buuum, cum a  făcut?

TATY- copleșit de  întrebări- probabil.

REGY- Stai să îți arăt eu, măi Taty, că văd că  nu te  descurci.

              Stai să îmi aduc  eu sabia mea  magică să îți arăt cum a  făcut.

Regy merge în dormitorul lui și începe  să caute sabia,dar nu o  găsește și începe  să  strige la  mama.

REGY- Mamyyy, unde  este  sabia  mea  magică?

MAMY- de pe  canapea  privid  la TV.-

                 Unde  ai pus-o.

                Țiam zis  să ai grijă de jucăriile tale.

                 Să te înveți a fi ordonat.

                Acum caut-o.

REGY- resemnat că nu găsește  sabia.

           Măi, Taty, cu bingbangul tău e  complicat, că nu îmi găsesc  sabia  să îți explic practic. Mai bine  spune  despre  nebuloasa  aia, să vedem cum e.

TATY- Păi nu ți-am zis?

REGY- Ai zis  tu ceva, dar eu nu prea  am priceput. Rămîsesem la  stele și la planete. Zi cum s-au format.

TATY- nici el convins de ce spune

           Din gazele și praful răspîndite în spațiu după Bing-Bang.

REGY- Hai că ești tare, măi Taty,,vrei să spui că gazele fac praf?

            Ce praf, măi Taty? Nu ai zis  tu că înainte de bingbang nu era nimic?

            Cum să facă buuum, dacă nu era nimic? Dacă nu era nimic,,cui să dea impuls? La singularitatea aia,,poate vrei să spui.

              Dar spune mai departe că mie îmi place cum le înflorești tu, cum zice  Mamy.

TATY- supărat rău.

            Aaaa, eu le  înfloresc, deci .Atunci mergi la  Mamy să le înflorească ea. Înfloriți-le amîndoi.

REGY- Hai măi, Taty, ce  ești așa  supărăcios? Eu am glumit.

             Ce nu  știi de  glumă? Fii bărbat, cum îmi zici tu mie  cînd încep să plîng.

             Te rog, continuă cu praful și gazele  alea  ale tale, să vedem unde  ajungem. Lasă miorlăielile copilărești și zi cum au apărut  stelele și planetele.

Taty-mai să nu izbugnească în rîs dar fericit că are un fiu așa  isteț.

TATY- Cum spuneam ;

             după Bing-Bangul acela care nu îți place ție, în univers s-au răspîndit particule de gaze ce s-au atras între  ele și au format primle componente ale  materie.

REGY- Cum s-au atras?

TATY- cu o explicație  simplă

             Păi s-au atras cum atragi tu cu magnetul jucăriile tale, să zicem

REGY- Aaaa, cu  magnetul. M-am prins. Stai să aduc magnetul meu să îți arăt să pricepi și tu.

TATY- Lasă-l în pisici de magnet.

             Spală vasele mai repede că ne  apucă noaptea cu întrebările tale. Merg eu și îți aduc magnetul din camera ta.

              Taty  aduce magnetul și Regy i-l ia imediat.

REGY- Dă magnetul să îți arăt practic cum s-au atras.

             Să zicem că magnetul nu este al meu, este  al universului.    Ne facem și noi că zicem.

             Și furculița e nebuloasa. Și uite , măi Taty cum o atrage, o atrage,,,

 TATY- preocupat

              Poate vine mamy și ne  vede, și să vezi tu atunci în ce nebuloasă intrăm amîndoi. Lasă-l în pisici de magnet. Hai să terminăm cu steluțele și planetele o dată.

            Particulele inițiale s-au atras și combinat între  ele și au format steluțe, planete, galaxii.

REGY- Și steluța  aceea mică, de care tot vorbești tu,

              tot  așa s-a  format?

TATY-  da, măi Taty, tot  așa s-a născut.

              Cred că nu are mai mult de patru ani și ceva de cînd s-a plasat pe orbita terstră.

              Din cîte am vorbit eu cu ea, v-a  rămîne pe  această orbită pînă v-a găsi unghiul de intrare în atmosferă,,,

              Regy chicotind cu farfuria în mînă.

TATY- dar ce  faci tu, dormi? Și eu  vorbesc  singur pe  aici?

             Închide  gurița că intră nava  spațială în ea- glumea taty bine  dispus.

REGY- lasă tu glumele tale  nesărate, cum zice  mamy, că eu nu dorm, ascult cumințel invențiile tale. Zi. Cu unghiul de intrare știu. Zi altceva.

TATY- Dar stai puțin,văd că m-ai amețit deabinelea.

              Nu cumva tu spui despre mine? Că eu am 4 ani și ceva și tu ziceai mereu că eu sunt o steluță apărută din nebuloasa ta și a mamei.

             Ce, nu mă mai joc dacă e vorba pe așa.

 Și supărat, Regy se pune pe un plîns  miorlăit, pițigăiat.

TATY- Așa, supără-te ca  blegul. Eu nu am ce  discuta  cu un plângăcios.

REGY- dar de ce  zici despre mine?

TATY- Și dacă zic, ce?

             Toți tăticii vorbesc cu băieții lor deștepți despre univers, despre  spațiu și timp, despre steluțe și planete, navete  spațiale, rază fotonică, unghiuri de intrare în atmosferă.

Despre astfel de povești trebuie să aibă parte copii în ziua de  azi.

REGY- se oprește din plîns și realizează ce vrea taty lui.

            M-am prins. Așa mă educi tu, cred.

             Degeaba te ceartă Mamy, ăsta e  felul tău de  educație pe  care mi-l dai.

Bravo, Taty, meriți un pupic  scurt și te iert. Ai dreptate, noi povestim ca să ne  distrăm și să învățăm ceva.

Poți să spui despre  steluța  aia, am înțeles, gata nu mai plîng, începe  iar să povestești.

TATY- Bine, atunci reîncepem.

              Știam că am un băiat deștept și va înțelege  ceva din poveștile  noastre.

              Dar unde  rămîsesm, măi taty, că eu iar am uitat.

REGY- La  steluță, măi taty, tu zi, că eu știu.

TATY- Da, ai dreptate, Deci; cum ziceam, steluța  aceea mică stă cuminte sus în univers și se pregătește să intre în atmosfera planetei Pămînt.

REGY- Ca naveta spațială, Taty?

TATY- da, ca naveta  ta,

REGY- Atunci stai să îmi aduc eu naveta mea  spațială din dormitor să îți arăt cum face.

TATY- Bine, dar ai grijă să nu o deranjezi pe  Mamy că ne strică povestitul.

REGY-vine cu naveta lui.

            Mamy nici nu m-a  observat, se uită la  animalele  ei cu pisici și cu căței.

            Fii atent, Taty, să îți arăt cum face naveta. Își reduce  viteza treptat, treptat, caută unghiul de intrare în atmosferă, apoi pornește motoarele auxiliare să poată ieși din impoderabilitate

TATY- Bravo, ești deștept.

             Hai să terminăm cu vasele  astea și să mergem în

Sufragerie. Să vedem, Mamy ce mai face.

Merg amîndoi în sufragerie

MAMY- ce fac băieții mei deștepti foc?

             Ați spălat vasele, acum puteți filozofa cît vreți, dar pe mine să nu mă deranjeați

REGY- Da, mamy, suntem vrednici ca tine- și orientîndu-se iar către Taty

             Taty, dar avionul acela ,,Concord,, de  ce nu se mai fabrică?

 TATY- Era prea  scump, consuma  mult,

              făcea prea mult zgomot și a  avut și accidentul acela  teribil.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: SCENARIU la piesa de teatru ,,PĂRINȚI, BUNICI și COPII,,” →

Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”

Personalitate proteică (cf. Mircea Handoca), Mircea Eliade (n. probabil în 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), este autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

*

Doctor în Istoria Artelor, personajul-narator din romanul „Isabel și Apele Diavolului” are un caiet, un fel de Jurnal, în care își notează gândurile, frământările sufletești, experiențele de viață, înțelese sau mai puțin înțelese, după cum notează, căci „dacă aș înțelege tot ce scriu, de ce aș mai scrie?” Gândurile și trăirile sale au, de cele mai multe ori, umbre de neînțeles, o anume notă de straniu, care-i marchează existența și conferă narațiunii suspans, forță de persuasiune în stările de conștiință ale personajului central, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, dornic de cunoaștere și pregătit să experimenteze orice extremă.

El și Ea.Tinerețe fără bătrânețe.

El, „doctorul”, apelat astfel de cunoștințe, mărturisește în caietul său ceea ce iubea cel mai mult: propria libertate. În plus, trăind în India, unde realiza studii științifice la Indian Museum aduce în prim –planul notelor sale o idee din țara de la miază-noapte, cum spune el, anume aceea a „tinereții fără bătrânețe” și are plăcerea stranie de a n-o traduce prietenilor săi, eventual doar îi îndeamnă să repete substantivul care sună ciudat în pronunția lor: „ti-neu-re-tze”. Pe Isabel a reușit s-o tulbure, „dar am turburat-o cu ea însăși, nu cu mine. Formele le avea, eu am fost numai conținutul. Unde sunt eu în sufletul Isabelei?” „Cine sunt eu? ” și știe exact că la douăzeci și cinci de ani dorește, pe de o parte, să nu îmbătrânească și, pe de altă parte, refuză mediocritatea. „Nu vreau să fiu comun. Aceasta e spaima sufletului și a trupului meu”. Dorea să fie el însuși în toate formele și gândurile sale. Să nu învețe regulile vieții, înfometat fiind de neprevăzut.

Ea, Isabel, studiază la Colegiu și visul ei era să-și găsească un soț care să joace tennis mai bine ca Willy Crammer. Ea este o existență fără evenimente excepționale, dar mărturisirea că dorea să ajungă în Anglia a fost o surpriză. Și el a iubit-o, argumentând: „Am iubit-o pentru că s-a contrazis. Și-a uitat soțul visat, frumos și șampion”. Așa credea el, dar ea încă mai visa: „Dacă ar vrea el…Dacă acest doctor tânăr care vine din Anglia i-ar spune, în fața Leanorei: „Vrei să fii cu mine, Isabel?”… – atunci ea l-ar învăța să joace tennis și, în schimb, el ar învăța-o franțuzește. Nicio fată din Oatacamund nu știe franțuzește. Doctorul ar ajunge mai învățat decât pastorul, iar ea…”

Răspunsurile date pun în relief un univers interior complex, cu dorințe de cunoaștere aprofundată a sinelui, precum și a celorlalți, asupra cărora dorește să exercite influențe, dacă ar fi posibil. „Iată cine sunt eu: cel care a crezut că poate turbura viețile. Dar, ca să le turbur trebuie să mă apropii de ele, să le ating cu răsuflarea mea, să le scutur, să le desfac. Eu nu pot atinge viața celuilalt. Cine poate atinge și cunoaște viața celuilalt? Poate alergăm toți după aceeași spargere a cercului de fier. Nu știu. … Isabel mă neliniștește; se schimbă. Se schimbă așa cum vreau eu? Nu știu ce vreau. Poate numai să mă bucur de puterile mele, să aflu că sunt, observându-mi sufletul copleșind celelalte suflete.”

Conștient că este ignorat de ceilalți, fiecare având o percepție proprie față de el, doctorul dorește supraviețuirea prin „creaturile duhului său”, nu neapărat după modelul celorlalți care își doresc supraviețuirea în urmași. Are însă angoasa că nu va putea scrie asupra artei asiatice, într-un sens mult mai înalt  decât al oricui.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. (op. cit., cap.III, „Isabel”, p.31)

Nu are timp destul pentru prietenia cu Isabel. Ca cercetător științific, a descoperit frumusețea statuetelor anamite de la Indian Museum. Simte că se va îndepărta tot mai mult de adevăr în ceea ce privește busturile de lemn și pietrele cioplite din Anam. „De-acum, dragostea mea le descoperă linii savuroase, revelatorii. Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează”. Adevărul cunoscut prin dragoste, doar el contează. Dragostea pentru artă, pentru ceea ce ne înconjoară, pentru ființe dragi, ea, dragostea, este calea.

Nu înțelege ce taină îi ascunde Isabel și are senzația că nu-i zărește sufletul.  Caută să înțeleagă, dar nu găsește răspuns întrebărilor care i se rostolgolesc în minte.

Dualitate – realitate și irealitate, închipuire. Eu și alter-ego.

Rememorează propria adolescență, sobră și chinuită. Îi pare că propria existență refuză să se realizeze, ba chiar cineva din sine pare a fi murit, părăsindu-l. A cunoscut disperarea sculptorului ce nu poate sculpta și mila pentru geniul său pe care-l numește „sterp”. Se realizează „fragmentar”, dar original, spune el, cu teza de doctorat asupra motivelor decorative în Asia și câștigă Premiul „Natorp”. Dar acum este cutreierat și hărțuit de gândul morții. Și are o presimțire a acesteia, cu percepția că lumea este parțial ireală. O iubire ce nu l-a înțeles și l-a prezentat lumii  contrar realității, îi insuflă o dorință stranie de a fi socotit mort de către toți. „Am trăit atât de multe ținte încât, fatal, fiecare an din viața mea se ridică dușmanul celuilalt.” E ceva contradictoriu, o forță contrarie, precum cercul concentric ce îl înghite pe următorul în undele unei ape adânci, tulburate de căderea unei frunze sau a unei pietre.

Dualitatea forțelor lumii: Dumnezeu și Diavolul, binele și răul.

Dacă diavolul, ca o realitate a răului, a înfrângerilor și a neputințelor, ar fi  o închipuire, un mit, atunci răul ar fi aerian, n-ar putea fi întrupat. Este un gând care l-a preocupat într-o luptă cotidiană cu Diavolul, pe care îl percepe un creator tot atât de vast ca și Dumnezeu. Tot în adolescență a fost obsedat de „Inchiziție” și se simțea în același timp victimă, judecător și călău.

„Apele Diavolului” – semnificații.

          a) Neputința de a crea. Viața ca joc. Subjugarea prin seducție pentru schimbarea celuilalt.

Să aibă percepția că este un geniu sterp, că n-a reușit cândva să taie piatra, s-o sculpteze, pentru a realiza opera visată, îi naște nedumeriri și iată-l ajuns în situația de a crede că „cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea”.

 Crede că pătrunderea în real se poate realiza pur și simplu prin joc, pentru că jocul conferă instinctul realității și totul devine un câmp de joc, viața, iubirea, arta. Toate celelalte dogme, crede el, „sunt țesute în și din închipuiri”. Pendulează între artă și știință, între ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică și ceea ce îl ancorează în realitate. Îndreptându-se dinspre creație, către alte ispite, aflate peste tot în drumul cărnii, rămâne adeptul libertății în care credea, dar și al păcatului. Aceasta ar fi fericirea omului, păcătuind să se elibereze de stupiditate. Este evident că personajul lui Eliade nu dorește încă să redevină creștin. „Ceva, cineva, în sufletul meu, se irosea, sfărâmat și plâns”, scrie doctorul. „Căutasem și găsisem în păcat uitarea tuturor simțămintelor apăsătoare … femeia nu m-a turburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta e drumul către pierzanie sau victorie, prin femeie.”  Seducția este un act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Să subjuge prin seducție, astfel poate opera schimbarea asupra celuilalt. Doar obiectele rămâneau obiecte, însă „în același timp, erau simboluri, semnificații, îndemnuri, probe, lupte, idei.”

           b) Simțul timpului ca trecere. Experiențe erotice, homosexualitate, consum de narcotice. Eul și celălalt eu, dualismul personalității umane.

Aici existența sa se fragmentează sub forma unui vis straniu. După seara de la „Bristol Theatre”, când n-a reușit s-o cucerească pe Isabel, ajunge în mod straniu, în închipuirea sa, logodnicul și apoi soțul ei, considerând căsătoria sa „neașteptată și înmărmuritoare”, o schimbare, un nou izvor de viață, a cărei origine, necesitate și sens nu le înțelege însă. Străinul „din mine” se arată în cele mai intime hotărâri. Ajunsese „soțul ideal”, tinerețea începea să se scurgă. În jurul lui i se părea că toți îmbătrâneau. În timp ce copiii îi creșteau, îmbătrânise fără să trăiască. Pierduse simțul duratei. În loc să trăiască „se lăsa trăit”, simțea „cum trece timpul”, moartea lentă a lucrurilor și scurgerea distinctă a clipelor. Simțul timpului îl devorase, văzuse cum oamenii mor clipă cu clipă, precum frunzele înghițite de gropi ce se aflau pretutindeni. Aceasta este taina existenței sale, percepția celor două lumi, realitatea și visul, derulându-se cumva în linia basmului filozofic românesc.

Mediocritatea, cea mai mare spaimă a intelectualului. Excesul, singura cale de a evita acest păcat al mediocrității.

Energiile romanului tranzitează spațiul epic între aceste două borne: mediocritate și exces. Experiența cu opium de la Nanking îi prilejuiește întrebări de tipul: „Sunt tânăr sau bătrân?” „Nu-mi amintesc ce s-a petrecut lângă mine”. Dar se explică: „Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală, sunt mistificări ordinare, încercări …de a oglindi lumea pură.” Purificare prin exces, un război cu demonul, cu el însuși. Și aceasta în timp ce ființa lui, celălalt, se află undeva mai departe, într-un straniu și inimaginabil „caz”. Un „eu” și un „Celălalt” ce „vorbește întotdeauna alături sau chiar contrariul celor ce trebuia să vorbesc eu”. Nu crede în corespondențele gândurilor în carne și se consideră ferit de senzualitate, iar schimburile calde, mentale, psihice le numește uneori suflet.

Viață fără de moarte.

Continue reading „Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”” →

Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală” →

Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze

Ionuţ Caragea este din nou în topul poeziei franceze. În această lună a obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”. Volumul cu care a obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de autor direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa a fost înfiinţată în anul 1960 de scriitorul francez Henry Meillant. Este una dintre cele mai importante societăţi literare şi culturale din Franţa, onorând artişti din domenii precum poezia, pictura, sculptura şi muzica. În cadrul comitetelor acestei asociaţii au activat artişti cunoscuţi precum  Maurice Genevoix, Paul Guth şi Léopold Sédar Senghor.

Ionuţ Caragea se află la al patrulea premiu câştigat în Franţa în numai doi ani. A mai fost premiat de două ori de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi prestigioasă societate de poezie din Franţa. Volumul „Mon Amour Abyssal” a căştigat premiul Francois-Victor Hugo 2018, iar „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a câştigat premiul Mompezat 2019.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. A publicat peste 50 de cărţi. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România.

 

Continue reading „Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze” →

Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române

Motto:

,,Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.“

Andrei Pleșu

 

            Se spune că dacă spui adevărul, ești pe jumătate iertat. sau adevărul este lumina conştiinţei noastre, atunci , se pune întrebarea de ce acei istorici literari care au scris istoriile literaturii române nu au mers până la capăt cu adevărul despre scriitori? Unde este lumina conștiinței lor? Nu au conștiință? Ei n-au cunoscut că atunci când minciuna ne uneşte, adevărul ne desparte?

            Aceste întrebări retorice mă urmăresc și încerc, în rândurile ce urmează, să dau vălul neadevărului la o parte și să îndrept fascicolul de lumină asupra unor portrete de scriitori, ale căror riduri au fost  ascunse de istoriile literaturii noastre.

            Vasile Alecsandri scria la moartea iubitei sale Elena Negri: “Tu, care ești pierdută în neagra veșniciei,/Stea dulce și iubită a sufletului meu “. Scrisorile rămase, mă fac să confirm că între cei doi a fost o iubire la prima vedere.Au făcut, chiar, planuri de căsătorie, dar tuberculoza a tinerei feme ii-a împiedicat să se căsătorească. În Veneția, unde Elena se dusese în urma recomandării medicilor, iubirea dintre cei doi se aprinsese în lungi nopți de dragoste.

            Starea sănătății Elenei agravându-se, fratele ei Costache Negri și Alecsandri au luat hotărârea s-o aducă în acasă, în Moldova. Astfel a fost urcată pe un vapor, dar tânăra femeie moare în timpul călătoriei în brațele poetului.

            După 12 ani de la trecerea în eternitate a Elenei Negri, iubita lui Alecsandri, acesta, chiar dacă era căsătorit cu o altă femeie, și convins că Elena i-a fost ursita, scrie poezia”Ursita mea “, semnul unei mari iubiri pierdute:

„Într-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Să văd un îngerel.

Mult trist era castelul!
Mult vesel îngerelul,
Mult gingaș, tinerel!

Avea cerești blândețe,
Pe frunte-i dulci albețe,
În ochii-i dulce foc,

Ș-o tainică zâmbire,
Ș-un suflet cu iubire,
Ș-o soartă cu noroc.

Eram eu încă june…
Acea scumpă minune
Era ursita mea!

Așa avui eu parte
Într-un castel, departe,
A mă-ntâlni cu ea.

Într-un palat, pe mare,
Într-un oraș, ce pare
Din valuri răsărit,

Departe de-a mea țară,
În urmă văzui iară
Ursita ce-am iubit.

Ș-acolo, fără frică,
Pe Mare-Adriatică
Gondola ne-a primblat,

Și-n leagăn de iubire,
Pierdut în fericire,
Tot sufletul i-am dat!

Pe soare și pe lună.
Cu mine împreună
A fost ursita mea…

Așa avui eu parte,
Într-un palat, departe,
A mă iubi cu ea!

*

Iubitu-ne-am în lume,
Plutind pe-a mării spume,
Călcând pe verde plai,

Și, lumii dând uitare,
Cu-o lungă sărutare,
Trecut-am lin prin rai,

Dar într-o noapte lină
O palidă lumină
Se stinse în eter,

Și îngeru-mi cu jale,
Zburând pe-a stelei cale,
Se-ntoarse iar în cer.

Eram atunci pe mare…
În dulcea-i legănare
Muri ursita mea!

Așa avui eu parte
A sta în veci departe
Ș-a plânge după ea!

1859, Malta

Ion Creangă care a trăit între anii 1837-1889, era înalt, avea 1, 91 m, încă subțirel, având fața prelungă împodobită cu o mustață fină și bărbuță îngrijită, tunsă cu grijă, avea ochii pătrunzători și sprâncene stufoase. Era jovial și puțin șiret. În 1859 își găsește soață într-o fetiță de numai 15 ani, era fata cea mare a părintelui Grigoriu de la biserica “Patruzeci de Sfinți “ din Iași. După un an de la nuntă se naște un băiat pe care l-au botezat Constantin. În 1867 soția îl părăsește pentru faptul că Scriitorul o bătea, Creangă fiind adeptul ideii că “femeia nebătută e ca moartea neferecată. “Acesta a fost exclus din învățământ și catarisit, alungat din rândul clerului, pentru că a împușcat păsări de pe turla bisericii.

În această situație ingrate, Creangă primește aprobarea de a deschide un debit de tutun pe strada Primăriei din Iași, pe care mai târziu îl administrează fratele său Zahei.

La 48 de ani, din 1885, trăiește cu maica Evghenia Costache, “tânără și sprințară “. Din idila lor de dragoste s-a născut un băiat, botezat Valeriu, care a trait doar 15 ani.

În 1889 de Anul Nou Ion Creangă moare, în tutungeria sa, răpus de epilepsie și de tristețea ce-l măcina după moartea prietenului său Mihai Eminescu. Boala epileptic a moștenit-o de la mama sa, boală care i-a dat bătăi de cap în ultimii ani de viață când bea.

Alexandru Odobescu o minte strălucită a secolului XIX s-a îndrăgostit de o femeie cu 30 de ani mai tânără de cât el, care avea 60 de ani, în perioada când ajunsese cunoscut ca scriitor, arheolog, om politic și membru plin al Academiei Române. Soția sa observând acest lucru îi propune amantei să se căsătorească cu Odobescu, dar această tânără femeie refuză, respingând propunerea.Bolnav de gută, Odobescu dezamăgit de viață se sinucide cu o supradoză de morfină.

Duiliu Zamfirescu autorul romanelor de succes”Viața la țară”, ” Tănase Scatiu”, ”În război”, ” Întreptări” și ”Anna”,  în tinerețe a fost un mare cuceritor, un dendi urmărit de multe femei, fiind privit cu mult interes. La început a fost avocet și ziarist, apoi a intrat în diplomație, fiind numit secretar de legație la Roma timp de 18 ani.Aici se căsătorește cu italianca Henriette Allievi cu care are trei copii.Puțini cunosc faptul că Duiliu Zamfirescu a fost un bun spadasin, fiind poreclit Aurelis Superbus. Acesta a avut cinci dueluri din diferite motive și neînțelegeri. În acest domeniu a fost moștenit de fiul său Lazăr care în urma unui duel a murit la numai 25 de ani.

 Șt.O Iosif care a trait între anii 1875-1913 a fost un poet de succes, fiind un părbat frumos, considerat de lumea scriitoricească urmașul lui Eminescu.O perioadă lucrează la Biblioteca Fundației Regale, perioadă în care o cunoaște pe studenta Natalia Negru. În 1904 se căsătoresc și au o fetiță Corina. Natalia este dezamăgită de mariajul cu visătorul Iosif. Trăiau în sărăcie, în mizerie și în lipsă de higenă. Nu-i plăcea lui Natalia viața lui de boem.

Poetul Dimitrie Anghel, prietenul de nedespărțit al lui Iosif cu care au scris împreună sub pseudonimul A. Mirea un volum de poezii,intitulat”Caleidoscopul lui A.Mirea “ în 1908, îi face curte Nataliei, devenind amanți. În 1911 familia Iosif divorțează.Bolnav de sifilis și alcolic fiind, Iosif moare în 1913 la numai 38 de ani în urma unei crize cerebrale. Moartea lui provoacă un șoc în lumea românească.A publicat cărțile:Versuri (1897),Patriarhale (1901),Romanțe din Heine (1901),Poezii (1902),Din zile mari (1905), Credințe (1905), Cântece (1912).Cântec de primăvară.

Dimitrie Anghel născut în 1872 a fost supranumit de critici”poetul florilor “, fiindcă îm 1905 a scris și publicat volumul “În grădină “. A fost cel mai bun prieten al lui Șt.O Iosif, căruia i-a luat nevasta.S-a căsătorit cu Natalia Negru în 1911, după ce aceasta a divorțat de St.O Iosif.Acest mariaj a creat în jurul celor doi soți o atmosferă ostilă în rândul societății  și mai ales de scriitori.După căsătorie între cei doi se naște sentimental geloziei. Natalia Negru amenințându-l pe Anghel că divorțează, acesta scoate pistolul și trage.Glonțul ricoșează și o lovește pe femeie. Poetul văzând mult sânge, crezând că a omorât-o, îți fisează țeava pistolului în dreptul inimii și se sinucide.Moare la spital în noiembrie 1914.Natalia își revine, rana fiind superficială. A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța. George Călinescu scria despre acesta:„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.”

Mihai Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite– decedat. 19 octombrie 1961 la Vânători-Neamț, Republica Populară Română).A fost mason, inițiat la Iași în 1927, folosind acest fapt ca o afacere, lucru care a nemulțumit masoneria și astfel a fost exclus. În anul 1945 a pactizat cu rușii, publicând articolul “Lumina vine de la răsărit “, în care își arată obediența față de Iosiv Stalin.Publică romanul “Mitrea Cocor “ în care face apologia împărțirii pămânurilor la țărani și colectivizarea.Fiind pus președintele Marii Adunări Naționale condamnă la moarte țărani care nu doresc să se înscrie în întovărășire. A adus nenumărate servii sovieticilor. A fost medaliat de comuniști, omagiat în timpul vieții, supraonorat, a fost numit un bun al întregului bloc sovietic. Cărți ce-l compromit: Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945), Păuna mică (1948),Mitrea Cocor (1949), Mărturisiri (1960).

Liviu Rebreanu (1885-1944 ), Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent..

A scris următoarele cărți: Proștii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932),,Ion (1920), Crăișorul (1929), Răscoala (1933),Gorila (1938), Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Jar (1934).

            Liviu Rebreanu moare la 1 septembrie 1944 la Valea mare, județul Argeș unde avea o proprietate.Fiind jefuit de un grup de soldați ruși, scriitorul a fost împușcat de aceștia.Deoarece, deja România era ocupată de Armata Roșie, nu s-a mai putea publica în acea perioadă adevărata moarte a scriitorului. Oficial, iată cum s-a scris în Istoria Literaturii: la 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat rus care asigura un baraj.

            George Topârceanu  s-a născut in București la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena „, amândoi originari din părțile Sibiului.

Începe școala primară la București intre anii 1893 – 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 – 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile..

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public .

Este poetul care a scris celebrele parodii după mari poeți.A scris celebra “Baladă a bășinii”

Ati vazut prea bine ca la consultatii
Doctorii te-ntreaba despre emanatii.
Vor sa stie totul: abundenta, faze,
Unii le zic „vânturi”, altii le zic „gaze”.

Dar sa nu va mire daca medicina
Studiaza astazi foarte mult „basina”.
Fiindca, biologic, pentru toti e clar,
A basi e-un lucru foarte necesar.

Toata lumea bese, asta-i axioma
Nu intereseazã sunet sau aroma.
În privinta asta toti sântem la fel

Floarea nobilimii, preoti, printi, printese,
Papa de la Roma bese si iar bese.
Îns-o chestiune trebuie-nteleasa
Fiecare bese, dar la el acasa!

Fara martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ti dicteaza sa te besi discret.
Vrei rafale scurte sau prelungi sa sune
Treaba ta, esti liber, poti sa faci si spume!

Si chiar daca nimeni nu-ti sta împrejur,
Poti sa besi în lege, pâna pici in cur.
Eticheta cere, însa, sa fii pudic
Bunul simt pretinde sa nu besi în public.

Ce-ar fi, bunaoara, s-auzi pe cutare
C-a basit in public doamna nu-stiu-care
Sau ca domnisoara, profesoara X,
S-a basit în clasa, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede fiinte gratioase?
Ar fi socotite niste basinoase.

Dar ma-ntorc acuma iar la medicina
Sa-ti risti sanatatea pentru o basina?
Sa n-o lasi sa iasa daca esti în public,
Fiindca eticheta cere sa fii pudic

În privinta asta sânt pareri mai multe,
Cine-ar sta pe toate sa le mai asculte?
Astfel, dupa unii poti sa besi oricât
Dar sa stii la vreme sa le strângi de gât.

Poti sa fii acelasi om cu demnitate
De le dai tacut drumu-n libertate
Asta-i o parere, una dintr-o mie
Dar morala spune ca-i ipocrizie.

Ce deosebire între om si cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Când te-arati în lume demn, gras si frumos
Iar realitate esti un basinos?

Câti nu sunt din astia care bes de zor,
Parca stii vreodata ce-i la curul lor?
Dar ramâne lege ca e indecent
Sa slobozi la gaze pe esapament.

Fie, cu morala nu te poti certa
Dar mai vine gazul fara voia ta.
Suiera si geme, cu prelung ecou
Iar tu ai nesansa sa fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Sa recurgi la scuze sau sa te prefaci?
Din experienta eu va spun cinstit
Ca nici când in viata nu am îndraznit

Sa recurg la scuze, ar fi fost mai rau
Sa roseasca lumea toata-n jurul meu
Am târsit un scaun, am facut ceva,
Ca sa nu se creada c-am basit cumva.

Si oricât s-ar spune ca sânt ipocrit
S-au facut si altii ca n-au auzit.
Chiar si-ndragostitii când admira luna,
Cu sau fara voie, scapa câte una

Dar cu-o tuse seaca, bine regizata
Sau cu-o melodie mai pe nas cântata
Fac sa se ascunda tot, a poezie,
Chiar si nedorita, scurta galagie
Ce-a trecut prin mate si s-a dus in vânt
Si care ne-ncurca viata pe pamânt.

Dar astfel de cazuri când ipocrizia
E asociata chiar cu poezia,
Crime moralistii nostri le socot.
Caci morala-si baga nasul peste tot.

În final, tot omul se întreaba trist:
Sa asculti de medic sau de moralist?
Si mai e un lucru fara vorba multa
Ce te faci cu curul daca nu te-asculta?

Topârceanu a luptat ca soldat la Turtucoaia în Marele Război (Primul R[zboi Mondial ) Se îndrăgostește de poeta Otilia Cazimir cu care trăiește până la moartea sa.Însă a avut și alte relații, iubiri pasagere.Din una din aceste iubiri s-a născut un băiat. S-a căsătorit cu Otilia Cazimir. Decedând la 7 mai 1937, poeta fiindu-i alături.

            Camil Petrescu s-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

            Întâmpină greutăți în țară pentru a anula Certificatul de deces, fiind prizionier la ungur în lagărul de la Sopronyek.

            A fost marea iubire a scriitoarei Cella Serghi. Aceasta face mărturisiri în capodopera sa “Pânza de păeanjen “.A scris următoarele opere: Act venețian .Opera dramatică Act Venețian a fost scrisă de Camil Petrescu în anul 1919 cu scopul de a fi pusă în scenă. Jocul ielelor, este prima operă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind considerată o dramă psihologică de idei, ce aparține modernismului interbelic. Textul are ca temă problema adaptării intelectualulu. Patul lui Procust, romanul scris de Camil Petrescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1933 și este considerat un roman modern, psihologic, subiectiv, de tip Proustian. Suflete tari, este o dramă în trei acte, care, la fel ca celelalte opere ale autorului, are ca temă principală drama eroului frământat de idealuri dar care niciodată nu se materializează. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman interbelic, modern, al experienței, subiectiv și de analiză psihologică, ce redă drama lui Ștefan Gheorghidiu și Un om între oameni, scris în perioada 1953-1957, însă rămas nefinalizat. Figura centrală a operei este Nicolae Bălcescu,

Cezar Petrescu s-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu. Acesta era profesor la Școala Practică de Agricultură de lângă Roman (aflată în arealul actual al comunei Horia), unde viitorul scriitor a și învățat între 1901–1903 (perioadă în care instituția se transformase în Școală Inferioară de Agricultură). A urmat liceul la Roman și apoi, la Iași, unde a susținut bacalaureatul în anul 1911. A obținut licența în drept în anul 1915.În 1913 se îmbolnăvește de tuberculoză. În 1915 se căsătorește cu Marcela cu care au o fetiță. În 1921 acestea două mor pe rând. Pierde o sumă mare de bani la jocul de cărți cu care achită datoria cu salariile funcționarilor din plasa unde era subprefect, apoi a încercat să se sinucidă.Iubea femeile frumoase, vinul bun, cărțile bune. Unicul său fiu Aurel Teodor Petrescu își împușcă iubita, apoi se sinucide, fiindcă părinții nu sunt de accord cu căsătoria lor. Presa nu scrie despre această drama deoarece Cezar Petrescu a interzis acest fapt.

Cezar Petrescu, scriitor fecund, care, pe urmele lui Honoré de Balzac, aspira să scrie o nouă „Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX. Este cunoscut, totodată, ca unul dintre cei mai de seamă gazetari ai primei jumătăți a secolului trecut.

Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista Gândirea în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938 – suprimate în 1940. Se afirmă ca romancier cu romanul Întunecare (1927-1928).

Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov. În 1955 este ales membru titular al Academiei Române.

            După 1945 susține propaganda comunistă și scrie în spiritual realismului socialist. Întunecare este un roman de război scris de Cezar Petrescu și publicat în anii dintre cele două războaie mondiale… „Această carte a fost gândită și scrisă în cei dintâi ani de după primul război mondial. … Spiritul de clasă al tatei, care nu uita că e fecior de clăcaș îl continua în volumul II după cel de-al  Doilea Război Mondial, în conformitate cu exigențele realismului socialist.

            Ion Barbu  născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Regatul României – d. 11 august 1961 București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

 Termină facultatea de științe din București. Își ia doctoratul în 1929 și este acceptat professor titular la catedra de algebra la facultatea pe care o absolvise.Poetul a fost distrus de consumul de droguri.Într- corespondență scria: “ Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu, mereu viu, pentru experimentele spiritual, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină.“

            Printre prieteni, la Capșa, se lăuda cu peste 4000 de aventuri erotice.le ținea evidența, în zile, ore și ani, pe un caiet. Acest lucru îl scrie soția sa Gerda Biblian în volumul “Ion Barbu-amintiri. “

            Scrie ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.

            George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește pentru a-l desemna formula „George Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.

            A fost fiul unei servitoare pe nume Marița. Tată-l nu și-a recunoscut fiul niciodată.Copilul a fost adoptat de familia unui ceferist Constantin Călinescu. În clasele primare a fost un elev mediocre, având media 5.la matematică. Singurele materii cu nota 9 au fost citirea, scriere, gramatică și religie..Singurul premiu care l-a luat în școala primară a fost premiul trei. A devenit un adult izolat, depresiv, supersițios care suferea de mania persecuției. Așa a fost descries de soția lui Alice. A fost un cuceritor fără pereche, soția era îngăduitoare cu pasiunile soțului său și chiar îi căuta amante.

            Mircea Eliade(n. 28 februarie/13 martie 1907, Bucureștii Regatul României– d. 22 aprilie 1986,Chicago, SUA])] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu

Motto:

„Cazul lui Nichifor Crainic, exponent de frunte al sufletului românesc…dovedește sub ce control străin și dușmănos de neam s-a aflat cultura noastră în vremea comunistă…Foarte fideli dispozițiilor…unii simțeau o fericită bucurie să-l blameze și să-l prezinte ca un personaj odios”. (Pan M. Vizirescu, în vol.: N. Crainic, Șoim peste prăpastie-versuri  create în temnițele Aiudului, București, 1990, p.17).

Rezumat de idei: O carte a lui George Călinescu întâi interzisă, apoi editată cât un sertar de dulap. Lățirea prostiei în editări de maculatură securistă (2013-2016). „Istoria literară e document sever” (Radu Gyr, 23 dec. 1969). O înregistrare publicată după 46 de ani evidențiind „acrobația de idei”, adică  dezinformări călinesciene apreciate în 1947 de falsul academician Mihai Roller. Descrierea poeților de la „Gândirea” făcută de un adevărat academician (Lucian Blaga) alungat de mercenarii ocupantului moscovit  atât din Academie cât si din Universitate.

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei… lui George Călinescu într-un format atât de mare încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității comuniștilor, prostie depășită doar după 2013 de editorii care au vrut să facă bani  mulți din rezultatele scriptice ale schingiuirilor securisto-comuniste  publicând (în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești)  foi cu declarațiile de anchetă ale Părintelui Arsenie Boca (vol. I-III, Ed. Agnos, Sibiu, 2013-2016) și selecția de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții”, maculatură provenită din tabăra torționarilor „Sfântului Ardealului” și a lui Mircea Vulcănescu (1). In detenția în care a și fost ucis, filozoful Vulcănescu a umblat legat cu lanțuri la picioare împreună cu universitarul Alexandru Marcu, ambii omorâți în „universitățile lui Teohari Geogescu” (cf. Petre Pandrea „arestat politic la Aiud și Ocnele Mari între 14 aprilie 1948 și 9 noiembrie 1952, nejudecat și necondamnat”, vezi http://www.scribd.com/doc/35654729/Petre-Pandrea-Calugarul-Alb; despre asasinarea filozofului Mircea Vulcănescu, vezi înregistrarea de la Colocviul de filozofie, Tecuci, https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ).

Ion D. Sârbu (absolvent de filozofie și apropiat al universitarului Lucian Blaga care a fost dat afară din universitate si din Academie) consemnase în jurnal său fenomenul înstăpânirii prostiei în lumea de azi. După ce a supraviețuit celor opt ani de detenție politică și a apucat să-și vadă o parte din scrieri publicate cu foarte mare întârziere, Gary Sârbu a diagnosticat maladia vremii noastre în felul următor: „trăim într-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a PROSTIEI…Prostia ca monolog… nu recunoaște întreruperea, întrebarea, contrazicerea. Chiar dacă te ascultă, te ascultă numai ca să își audă propriile păreri” (I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1991, p.130).

Monstruozitatea de a scoate în 1988  Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția I-a, in quarto, 1941) sub forma unui sertar de dulap (cu lungimea de 35 cm și lățimea de 25 cm) a divulgat în comunism „stilistica” părerilor oficializate, a gândirii monolit perpetuată în secolul XXI de grupul cripto-comuniștilor care au confiscat Wikipedia românească (2). Administratorii acestei enciclopedii on-line difuzează cu predilecție subiectivele păreri ale „acobatului” Călinescu agreate de ideologia comunistă, si chiar idei de bază din rechizitoriul Alexandrei Sidorovici (soția lui Silviu Brucan) împotriva scriitorului Nichifor Crainic. Cenzorii ideologici ai confiscatei enciclopedii on-line (precum birocratul MyComp) au avut grijă să îndepărteze toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Părintele Arsenie Boca (3) si despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Cioran, Noica (4), etc.

Referindu-se la Compendiul istoriei călinesciene apărut într-o a patra ediție în 1968 (la Editura pentru literatură) dar si la prima ediție (din 1941) a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr spusese pe 23 decembrie 1969 că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism.

Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, înregistrare din 23 decembrie 1969). Dacă părerea argumentată de  Radu Gyr  (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) despre falsificarea – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1941), – contribuției culturale a unor scriitori mediatizați de Nichifor Crainic în faimoasa lui revistă „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite”  ar fi putut să fie publicată atunci, pe la începutul anului 1970, si nu pe 8 mai 2015 (prin postarea ei pe youtube), poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian, re-editat în 1988 după ce fusese interzis decenii la rând, cum interzise fuseseră și erau în continuare nu doar scrieri de domeniul istoriei literaturii, ci chiar scrierile istoricilor de marcă ai perioadei interbelice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Despre „acrobațiile” intelectuale ale profesorului G. Călinescu, fosta studentă Monica Lovinescu își amintea pe 18 decembrie 1962 următoarele: „Criticul practica și în profesia sa didactică același gust al paradoxului agresiv care-l definea în viață, si, uneori, în critică. Adică își teroriza studenții, nu prin vreo severitate ce nu-i stătea în fire, ci prin imprevizibilitatea reacțiilor, prin tonul de zeflemea plictisită, prin schimbările neașteptate de atitudine…Spectacolul putea fi înviorător când nu erai implicat în el; el devenea însă mult mai puțin agreabil când te aflai pe scaunul de relativ supliciu al examinatului” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, 1962-1971, Mardid, 1978, ed. II-a, București, 1990, p.52).

În opinia lui Radu Gyr, abaterile de la adevăr n-ar fi permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat (5) când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”.

Scriind la „Glasul Patriei” – uneori ca la anchetele din temniță, în „termeni dictați de securiști” (6),  spre a fi citat de prostia oficializată în secolul XXI-,  Radu Gyr  a dovedit pe 23 decembrie 1969 că este mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea  masă festivă la care profesorul preot Dumitru Stăniloae (7)  avusese neinspirata idee de a lăuda gazetăria comunistă scrisă de fostul deținut politic Nichifor Crainic, apărat de Petre Pandrea „în procesul intentat de Teohari Georgescu” (vezi Petre Pandrea, Călugărul alb, Ed. Vremea, București, ediție îngrijită de Nadia Pandrea).

Cu puține luni înainte de moartea (practic pricinuită de regimul de exterminare din anii de închisoare politică), într-o scrisoare către Vintilă Horia, poetul exilat Ion Caraion (1923-1986) precizează că nu se poate numi colaboraționism îngenuncherea lui Nichifor Crainic, a lui Radu Gyr si a altora obligați „să scrie ori să iscălească [în  „Glasul Patriei”] niște mizerii de articole… și că victimele nu au cum fi asimilate cu călăii” (vezi Emil Manu, Ion Caraion, București, 1999, p. 200).

Intr-unul dintre interviurile luate după căderea comunismului, filozoful Petre Țuțea și-a amintit cum a fost „solicitat” în închisoarea Aiudului să scrie pentru „Glasul Patriei”, ca și Nichifor Crainic. Solicitarea i-a apărut ca o „porcărie nemaipomenită: să obligi un deținut să scrie… să mulțumească” securității anti-românești care l-a închis 13 ani fără nicio vină. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel”, a spus filozoful Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei consirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Față de conformismul teologului Stăniloae  – silit să devină informatorul „Văleanu Ion” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau on-line: http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) după detenția politică făcută fără vină în rândurile așa-numitului lot al „Rugului Aprins” (8)-, Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „Gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea ” (Radu Gyr, 1969, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015), „cea mai de seamă revistă în literele românești” cum o desemnase Vintilă Horia (7), întâiul scriitor străin laureat al Premiului Goncourt (cea mai înaltă distincție literară din Franța).

Primul lucru pe care fostul deținut politic Radu Gyr ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni obligatoriu aliniați la o ideologie unică și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY ).

Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar George Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat de  variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian, etc.

Un act de probitate istorică și filozofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire  la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat în comunism că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă.

Într-o altă înregistrare neieșită la lumină aproape jumătate de secol, însuși teologul Nichifor Crainic (fost șase ani universitar la Facultatea de Teologie din Chișinău iar apoi, între 1932 și 1944  profesor de mistică și ascetică la Institutul Teologic din București, unde l-a avut ca asistent pe Benedict Ghiuș) îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88 ).

La sărbătorirea celor 80 de ani împliniți de fostul academician Nichifor Crainic, poetul Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filozofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, N. Herescu, etc.

Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere  în circuitul filozofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga (8) și Mircea Eliade (9). Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de re-editare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filozofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el inregistrat la Restaurantul Bucur.

În Istoria lui George Călinescu (1941, 1988) capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic (10) prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de Securitate la vremea când devenise candidat la Premiului Nobel la propunerea profesorului suedez Alf Lombard și a profesorului universitar Bazil Munteanu de la Paris) și dr. Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani și decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul, poetul Vasile Voiculescu a spus fiului său: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu”, apud. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993,  precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008).

Călinescu mai prezintă poezia lui Paul Sterian  și a lui Sandu Tudor. Cei doi poeți religioși – care-și citiseră poeziile în casa Olgăi Greceanu, „prima gazdă a reuniunilor Rugului Aprins” (cf. Ileana Mironescu; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, sau, Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu;  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ) -, fuseseră închisi împreună cu poetul Vasile Voiculescu în lotul „Rugului aprins”. Ne acceptând re-educarea comunistă, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de la Rarău) a fost ucis la Aiud prin lovire cu ranga în cap în noiembrie 1962, an în care deținutul Dumitru Stăniloaie se arăta re-educat printr-un referat publicat fragmentar în 2015 (vezi volumul îngrijit de Florin Duțu, Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității, Ed. Floarea albă de colț, București, 2015, pp. 42-54).

În Istoria …. sa din 1941, criticul nu a omis a se răfui și cu faimosul filozof Mircea Vulcănescu (schingiuit când era bolnav de pleurezie și expus la friguri hibernale până și-a dat duhul, apud. Titus Bărbulescu). La a doua editare a volumului călinescian  (cu revizuiri și completări), teroarea ideologică a regimului comunist a interzis orire referire la martirajul din temnițele politice, făcând „uitate” perioadele (și rezultatele!) detențiilor -, deși ele țineau de biografia fiecărui „ortodoxist” prezentat de Geoge Călinescu, un critic organizându-și materialul după criteriul biografic* (apud. Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 134; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, on-line la  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/).

Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile despre „ortodoxiști” etalate de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent , păreri la care Călinescu nu a renunțat nici în Compendiul publicat în 1945, 1946 și 1947. Pentru Roller,  „academicianul” de umplutură (de după desființarea adevăratei Academii prin îndepărtarea lui Lucian Blaga, a lui Nichifor Crainic și atâtor alți creatori români, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ) „gândirismul” ar fi fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773).

Cu cinci ani mai înainte apăruse în presa românească o imagine a scriitorilor din jurul „Gândirii” complet diferită, și nu ne referim la volumul din 1940, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizare, publicat de folcloristul Gheorghe Vrabie (1908-1991), doctor al Universității din Berlin. Descriind Anișoarei Odeanu pe la începutul anului 1942 caracteristicile poeziei românești din epoca revistei „Gândirea”, academicianul Lucian Blaga spunea că „buruiana metafizică lipsea poeziei moderne. Lipsea și o formă albă care să trădeze o duminică psihică –sau, poate, un pisc alpin. Bacovia, straniu ca o eșarfă de înmormântare, se autostrivea sub coroane de plumb, iar Ion Barbu geometriza idei cu finețe de iconar bizantin”. Despre Nichifor Crainic și Ion Pillat, filozoful și poetul Lucian Blaga precizase atunci că cei doi ar fi încercat „să legitimeze cu fior pastelat un Ierusalim românesc” (cf. Anișoara Odeanu, O dimineață cu Lucian Blaga, în rev. „Vatra”, 25 mai 1942).

Către finalul alocuțiunii sale din 1969 începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr – poet premiat de Academie înainte de ciuntirea țării (de Basarabia și Bucoviana de nord din „vara apocaliptică a anului 1940”, apud. L. Blaga), – observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul „Gândirii” a marcat la vremea de glorie a culturii românești (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor” , adică  respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa).

 

Note si considerații marginale:

  1. Ne referim la volumul 5 din seria Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității: Mircea Vulcănescu, scos de Editura Eikon în 2013. Primele patru volume din această serie au fost tipărite în condiții (să le spunem) decente. A se vedea și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Scoala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/; fragmentar pe scribd,  https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista .
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ;  vezi și prezentarea scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba în Wikipedia.ro inainte de vandalizarea „oficială” a acestei fișe de dicționar on-line https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba  .
  3. Nici unul dintre următoarele texte despre Părintele Arsenie Boca nu a fost tolerat de administratorii Wikipediei confiscate de o mafie cu interese ascunse, grăbită să îndepărteze instantaneu categoria de „martiri  ai temnilelor comuniste”: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu,  on-line la https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/,  sau https://fr.scribd.com/doc/191832093/IsabelaVScrabaLegiArsenieBoca ; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în culisele traducerii Filocaliei (I-IV), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, fragmentar și la http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia  ; (V) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/, fragmentar și la, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau, Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/, fragmentar si la, http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/ ; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/; o variantă modificată de editor fără acceptul autoarei a fost publicată în vol.: Părintele Arsenie Boca, Mângâitorul celor necăjiți, Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31; a se compara cu textul necenzurat din revistă, sau cu textul din scribd https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar ; (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma „Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/, sau, fragmentar,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html  , ori https://fr.scribd.com/doc/246393473/IsabelaVasiliuScrabaBocaParaianEliadeCulianNoicaLiicean .
  4. Administratorul MyComp a ras din Wikipedia românescă toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Constantin Noica publicate în diferite reviste din țară și străinătate în special după 2009, când trecuseră 100 de ani de la nașterea filozofului. Revista „Meandre” publicase textul Cât de subversiv putea fi Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noica-meandre/, preluat de un site din Anglia http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/#more-1434,  articol întâi prezentat în site-ul oficial al Institutului Cultural Român ca apoi să fie șterse comentariile. Ștergerea abuzivă a dialogului (indepărtând comentariile unor articole) am sesizat-o și în 2014 și în 2015 cu prilejul unui atac mârlănesc din „Tribuna Sibiului” declanșat spre a mă împiedica să-mi susțin comunicarea (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/, fragmentar, http://www.scribd.com/doc/259473081/IsabelaVS-CIORANrespingereColocv2015 ) trecută în programul Colocviului Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran – un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/) unde fusesem în 2014 invitată să particip (Sibiu, 2014, on-line programul Colocviului se poate citi în anexa comunicării mele publicată de revista „Conta”, Piatra Neamț, Nr.14/2014, pp.162-171, URL http://www.scribd.com/doc/235621503/IsabelaVasiliuScrabaReferatColocviu2014Cioran ). Vandalizarea „oficială” a prezentării scriitoarei Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia, „vandalizare” operată de birocratul MyComp (vezi https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ) a avut drept urmare dispariția tuturor titlurilor de articole. Cenzurarea nu s-a rezumat la anihilarea de link-uri spre a împiedica citirea lor on-line a următoarelor texte despre Noica: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/, publicat si pe hârtie în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.2, febr. 2012, p.19; vezi on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/  ; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html ; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/, pe hârtie în rev. „Dacia literară”, Iași, nr.4/2009, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=760 ; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp. 23-25, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ; (V) Isabela Vasiliu-Scraba,  Noica şi discipolii săi, http://isabelavs.uv.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Rooths”, SUA, nr. 9-10/ 2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, in “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9; https://fr.scribd.com/doc/191637785/IsabelaVScrabaNoicaViataOpera ; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, Peste cortina de fier un dialog între Noica și Horia Stamatu, on-line http://www.alternativaonline.ca/IVS1301.html, sau, https://modeleromanesti.blogspot.com/2010/02/articole-razboiul-religios.html; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/; a se vedea și eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu. Ciudățenii cripto-comuniste , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), sept. 2012, p.10, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/, on-line,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1211.html ;  (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Noica și Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul X (XLV), Nr.4 (334), aprilie 2010, pp. 22-23, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicaperchezitie7/, sau http://www.scribd.com/doc/189934099/Isabela-Vasiliu-Scraba-NoicaAlxDragomirLavric ; (IX) Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, sau, Incultura Păltiniș, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/, on-line http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/#more-2223 ; (X) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/, sau,   http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ; (XI) Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22, 27 on-line  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ; (XII) Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/, sau, http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/  ; (XIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, în Almanahul Origini/ Romanian Rooths Almanah 2010, pp. 284-297), https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicasfarsit4/, on-line https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit ; (XIV) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. “Conta”, Piatra Neamț, Nr.10/2012, p.126-131, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ ; (XV) Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească  a lui Noica şi a poeţilor martirizaţi în închisorile comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ .
  5. Printr-un email din 26 mai 2015 am fost informată că inregistarea a fost făcută de ginerele lui Nichifor Crainic, inginerul Alexandru Cojan închis în temnița comunistă cinci ani pentru deținere de „materiale interzise”, adică manuscrise si cărți ale socrului său. Din volumul îngrijit de Alexandru Condeescu am aflat că ginerele fostului academician a avut parte de regimul de exterminare din temnițele comuniste în perioada 1951-1955 (vezi A. Cojan, Calvarul unor manuscrise, în volumul: Nichifor Crainic, Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu de răspuns la actul meu de acuzare, București, Muzeul Literaturii Române, f.a. -probabil 1997- p.9).
  6. vezi Radu Gyr, Sângele temniței, Ed. Lucman, 2009, p. 308-309, precum și Postfața scrisă de Barbu Cioculescu la vol.: Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, Ed. Lucman, București, 2010, pp. 202-218. Din soarta pe care poetul a împărtășit-o cu foarte mulți scriitori închiși în temnița politică se singularizează două epistole pe care Radu Gyr le-a adresat celor care l-au închis, scrisori datorită cărora întâi în 1934 și apoi în 1939 poetul a fost eliberat (vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, București, 2000; Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991, volum dactilografiat de maica Zamfira, stareța Mănăstirii Prislop, si vol. : Zaharia Stancu, Zile de lagăr, Ed. Socec, 1945).
  7. La vremea când se tipărea prima jumătate a Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de  traducere al Filocaliei (I-IV), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau,  http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) teologul profesor Stăniloae devenea urmaș al profesorului universitar Nichifor Crainic la catedra de mistică a Facultății de Teologie din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ ).
  8. vezi Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol.: Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ ( București, Ed. Jurnalul Literar, 2004, pp.30-36; a se vedea și textul Isabelei Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al Premiului Goncourt,  https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; precum și art.: I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 scriitori și jurnaliști condamnați pe nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945, Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ). In Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste, dar care nu explică limpede ce anume interzice legea, lacună care permite diferite interpretări) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).
  9. Eu am prins anul – „revoluţionar”, să-i zicem-, când în manuale s-a introdus Lucian Blaga. Până atunci, până în anul 1969, fostul academician Lucian Blaga nu existase pentru elevi. Fiind îngăduită de cenzura comunistă re-editarea Trilogiei culturii, filozoful și poetul Lucian Blaga a fost introdus în manualul de literatură română când ajunsesem eu în ultimul an de liceu (vezi https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/memorialistica2tribuna258/  ).
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
  11. De la eruditul istoric literar Marian Popa aflăm că George Călinescu a fost deputat de la primele „alergeri” (falsificate în mod grosolan) din 1946 și până la moarte (vezi M. Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 130).

*Ciudate abateri de la „criteriul biografic” s-au putut observa chiar și la un istoric școlit în Anglia (la vremea comunismului, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/) recenzând  Scrisorile din București, 1944-1946 (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006) trimise de prof. E.Tappe (1910-1992) specialist în limba română la Universitatea din Londra. Eric Tappe a fost elev al istoricului Grigore Nandriș de la Londra (fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de sovietici de la Cernăuți în Siberia pentru 20 de ani). Intr-un  articol „dilematic” istoricul (academician) Andrei Pippidi mentionează relațiile englezului Tappe cu români de prestigiu, de ex. cu generalul Radu Rosetti, decedat în 1949 în temnița politică și cu Marioara Golescu. Ultima este cea care a avut ideea de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia făcute dispărute în comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-danromalo3/  ). În mod ciudat (dar în deplină consonanță cu interdicțiile totalitarismului comunist de a se scrie despre milioanele de români întemnițați politic) fostul comunist Andrei Pippidi „uită” detențiile istoricilor menționați, începute la Ministerul de Interne condus de agentul sovietic Teohari Georgescu/Burăh Tescovici. Lipsa de memorie a istoricului academician ferește cititorii „Dilemei Vechi” Nr. 211/ 2008 să afle de temnița făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 la Misiunea Militară Britanică din București. Despre detenția Mariei Golescu, condamnată la 20 de ani de muncă silnică, aflăm de la Aspazia Oțel Petrescu povestind în două pagini antologice cum a salvat-o erudita specialistă după înghețul pe timp de iarnă la izolator (Strigat-am către Tine, Doamne…, București, Ed. Platytera, 2008, pp. 233-235). In cazul eruditei Marioara Golescu „uituceala” istoricului academician Andrei Pippidi este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în bizantologie (conversând în Italia de la egal la egal cu reputatul bizantinolog Charles Diehl) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut pe britanicul Eric Tappe. Această „vină” a stat probabil la baza „scenaritei” prin care agenții ocupației moscovite a României i-au confecționat acuzația de „spioană britanică” și au condamnat-o 20 de ani de temniță grea pentru „înaltă trădare de patrie” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita –formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

––––––––––––-

ISABELA VASILIU-SCRABA

***

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din ro.wikipedia.org  informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în post-comunism:

https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/