Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)

Cuvinte cheie: Filozofie, metafizică, istoria ideilor, istorie literară, filozofia religiilor, filozoful religiilor Mircea Eliade, Isabela Vasiliu-Scraba, Platon, Nae Ionescu, problema libertății, Scoala trăiristă, trăiristul Constantin Noica, cronicarul plastic Andrei Pleșu.

Motto: „Favorit al fiecărui regim…Pleșu a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga).

Nae Ionescu spunea studenților săi că domeniul socialului este domeniul libertății omenești. În dialogul Politeia, despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon practic neagă libertatea umană într-un asemenea domeniu. Spre a putea fi guvernată de cei mai pregătiți oameni, de filozofii care au contemplat Adevărul (/ Binele Suprem) acestora le este refuzată posibilitatea de alegere. Ei trebuie să se implice în treburile cetății, chiar dacă spontan nu doresc acest lucru (1).

Inițiatorul Școlii trăiriste gândise prin 1937 cum s-ar putea argumenta libertatea lui Dumnezeu plecând de la libertatea omenească (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. [Prelegeri universitare din1936-1937], Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, pp.136-156). Discursul naeionescian este extrem de interesant, deși început cu libertatea „mai largă” din „domeniul faptelor statistice” care i-a sunat pe drept cuvânt fals suplinitorului său, Mircea Eliade, pentru că (astfel început) prea era legat de actualitățile politice europene din acel moment în care „colectivismul” de stânga avea deja o istorie de treizeci de ani, iar cel de dreapta împlinise și el câțiva ani. Vorbind de societatea colectivizată, Profesorul nu omisese a face cuvenita precizare că nu toți inșii care stau sub legea unui colectiv își lasă „siluită” personalitatea, si că însăși cenzura în sine nu e rea, ci rău nu poate fi doar modul ei de aplicare. Și chiar în situația în care unii oameni aleg nesupunerea, libera lor alegere nu suspendă domeniul realității colective (p.149).

Fiind înainte de cea de-a doua arestare a sa, cea care a urmat instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, filozoful Nae Ionescu n-a vorbit studenților si despre măsurile coercitive folosite de sistemele totalitare (de stânga și de dreapta) împotriva celor care nu vor să contribuie la „promovarea istoriei”. A preferat să le spună că ”Dumnezeu este mereu prezent prin acea trans-substanțializare de care le e frică unora dintre teologii noștri bucureșteni…și că existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte…Dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci El este deosebit și de acest aici și de acel dincolo” unde începe propriu-zis existența noastră metafizică.

După Nae Ionescu, oamenii care trec în acea existență metafizică (de dincolo de limitele existenței omenești) nu ajung prin aceasta să trăiască pentru Dumnezeu. De o asemenea trăire nu au parte decât sfinții martiri (2). Dar și fără metafizică…omul religios poate trăi pe Dumnezeu aici, pentru că religia „îi deschide alte porți”… Înăuntru ființării permanente a lui Dumnezeu există pentru El libertate absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în El; totul existând în Dumnezeu și prin Dumnezeu, El este „tot”; de aceea libertatea Sa de făptuire nu are nici un fel de limită (pp. 151-155).

Acei literaţi si filozofi contemporani, dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, se tot reped să strige în cor (după dresajul mediatic post-comunist) că întâiul creator de şcoală filozofică românească a fost “lipsit de idei” (vezi articolul universitarului Adrian Niță din rev. “Observatorul Cultural” din febr. 2011). După româneasca bursierilor Colegiului Noua Europă ei n-ar face altceva decât să “promoveze cultura memoriei”, repetând ce-au aflat din surse (așa-zis) “credibile” despre inexistenţa Scolii trăiriste pe motivul “lipsei de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (“Obs. Cult.” febr.2011) şi despre existenţa lui Nae Ionescu, “filozoful fără operă”, ei, literaţii şi filozofii ce se tot laudă reciproc vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea generație trăiristă. E drept că Scolii trăiriste şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu (precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă sau Ernest Bernea) le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu/Oigenstein, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt, Pleșu fiind vizitatorul stalinistului Leonte Răutu, iar editorul său de după 1990, „discipolul lui Henri Wald” (cf. Noica). Cum să nu repete în 2011 şi emulii emulilor ce li s-a tot spus de la nivele atât de „înalte”? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea lui Nae Ionescu și a trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornit de la libertatea umană exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (vezi Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase în 1937 să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151).

Faimosul Nae Ionescu (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă lumea de dincolo ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte profesor conducător de doctorate în filozofie, din cronicar plastic (cum îl văzuse Noica si cum îl prezentase în 1996 „filozoful” Virgil Măgureanu în prefața Cărții albe a Securității ), lectorul de istoria artei Andrei Pleşu a vorbit la Facultatea de Filozofie începând cu anul 1990 despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (vezi antologia Despre îngeri, București, 2003, p.175; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Ca să-l slăvească pe directorul său Andrei Pleşu, Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând „chintesenţa” intervalului materialist-dialectic, va repeta (din perimata doctrină comunistă) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică (3).

Cu referire la unicul filozof de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale (4), salariatul Neamțu (fost bursier al Colegiului Noua Europă) consemnează că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (vezi Mihail Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Ed. Humanitas, 2009, p.31).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica (5) pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare (cu cinci salariați) a Institutului de Istoria Religiilor, ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că textele cumulând 280 de pagini strânse sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” (B. T-C) îi conferă lui Andrei Pleșu un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.

Auto-declarându-se în posesia “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent”, eseistul Andrei Pleşu pare convins că descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (vezi articolul “Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179), uitând să pună cap la cap anatomia cu geografia, sau metabolismul cu lipsa lui de „sol fenomenologic”. Pus în situația de a cuvânta în deschiderea unui festival de muzică de la Lucerna, politicianul Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună în 2001 că vine din Ţara lui Dracula (6), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile oratorice, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171).

În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A. Pleşu), partea de noutate (cu „țara lui Dracula”? sau cu metabolismul fără sol fenomenologic? ) a discursului publicat în “his insightful and informative book On Angels” (Bogdan Tătaru-Cazaban) i-a asigurat în ochii propriilor salariați un loc în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.

Posedat de acelaşi demon interior cu misiunea de a-i sugera să-l pomenească la Lucerna pe vampirul Dracula, fostul ministru de externe s-a ferit să înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept ţara care i-a dat pe George Enescu, Sergiu Celibidache, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Lola Bobescu, George Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi, auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de lăutărism cu derapaje conceptuale.

Ioan G. Coman observase că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele, informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea de frumos, de bine şi de armonie” (vezi I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006). Dacă am încerca să descriem aportul lui Pleşu în domeniul filozofiei sau al istoriei religiilor, rămânem în mijlocul drumului, în plină dilemă, sau, cum elegant s-a exprimat Constantin Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale aşa-zis filozofice, sau de istoria religiilor: “În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe, în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).

Cât priveşte derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o însăşi selecţia de texte intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că “filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog debutant, concomitent cu uimitorul debut al cronicarului plastic în politica de vârf.

O altă probă de derapaj conceptual găsim în afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot create (Despre îngeri, p. 121). Un exeget mai atent cu redarea după ureche a celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, fostul ministru de externe citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de filozofie după 1990, dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape sigur că la mijloc este îngerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el angelolog? Dar când literatul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii culese pe sărite din scrierile platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie, neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate susţine cineva că nu este și specialist în istoria religiilor?

Poposit temporar în domeniul “angelologiei” când era și ministru al culturii, Andrei Pleşu ar fi predat (în opinia lui proprie!) chiar istoria religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, antologia de texte din 2003 (premiate după ce Adrian Marino a părăsit în semn de protest comisia de premiere) lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie post-decembristă nu ţineau de domeniul filozofiei. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a istoriei religiilor, strălucit reprezentată de faimosul savant Mircea Eliade. Ele sînt pură literatură, nimic mai mult. Fostul suplinitor al lui Nae Ionescu, ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală, încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, academicianului Mircea Eliade i-au fost nespus de necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară. Sigur, nici comuniștii dinainte de 1990, nici cei de după 1990 nu i-au publicat savantului Eliade operele complete, păzind și wikipedia în diferite limbi să nu-i înșire vasta operă și nici mulțimea de onoruri academice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).

Pentru a obține (pe criterii politice, precum acad. Elena Ceaușescu, sau Hugo Chavez, președintele Venezuelei făcut doctor honoris causa al Universității din San Salvador) puzderie de titluri academice, fostului ministru Andrei Pleşu nu i-a trebuit nici măcar un volum serios de istoria religiilor. Lui i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini (7).

Cum bine se ştie, excepționalul savant Eliade a avut şansa de a fi înconjurat în tinerețe de minţile strălucite ale criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima şcoală de filozofie românească. In dorinţa lor de a „înmormânta” cât mai definitiv tot ce este valoare românească, mercenarii ocupantului sovietic s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale Scoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, foștii ideologi comuniști, reciclaţi în ideologi ai calomniei, au păstrat neschimbată ostilitatea lor față de valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Un filozof interbelic (Nae Ionescu) și un literat comunist preocupat de îngeri şi vampiri (Andrei Pleșu)” →

Silvia HODOȘ: Amintiri cu dans – Povestea medaliilor și a trofeelor

Prin anul 2005, soțul a fost numit director al Căminului Cultural Codăești. O sarcină dificilă, deoarece de zeci de ani era într-o amorțire. Am început în forță, m-am exprimat la plural și veți vedea de ce. Fiind responsabilă a Centrului de Documentare și Informare, din 2002, am putut avea o colaborare extraordinară, pe baza unor proiecte cultural-artistice. În felul acesta am început organizarea diferitelor activități cultural-artistice și chiar un Festival al tradițiilor și obiceiurilor de iarnă din zona noastră, comunele Solești, Dănești, Tăcuta, Miclești cu satele aferente. Un început timid, cu oarecare neîncredere, sponsorizare și mai puțină dar cu susținere morală din plin. Am reușit doar două ediții memorabile, din punctul nostru de vedere; apoi puțin câte puțin inițiativa noastră, fără susținere din partea autorităților s-a stins. Probabil, nici noi nu am mai avut forța necesară de a lupta.

Performanțe, satisfacții, realizări am obținut cu formațiile și ansamblurile de dans, rezultate naționale și internaționale. Totul a început după multă chibzuință, trebuia scos din anonimat Căminul Cultural, dar și satul. Am început înscrieri pentru dansuri, teatru, soliști vocali. Spectacolele, cu diferite ocazii, au început să animeze sătenii dornici de ceva nou. De fiecare dată sala arhiplină. Fiind și cadre didactice am mobilizat grădinițele, școala, liceul. Colegii au înțeles rolul activităților și și-au adus aportul, imprimându-le o calitate deosebită din punct de vedere artistic.

Prin 2005 nu erau telefoane, tablete și copiii simțeau nevoia de a participa la activitățile Căminului Cultural. Observând pasiunea unor copii pentru dans, dorința de a participa sâmbăta, duminica, dar și în timpul vacanțelor școlare la repetiții, ne-am propus să facem formații de dans. Înscrierile au început să curgă. Pentru a limita numărul am realizat, un, așa-zis, Regulament (fără întârzieri, repetiții sâmbăta, duminica și în vacanțe dacă e necesar, disciplină multă, comportament adecvat – mult bun simț, absențele motivate, consimțământul părinților) ce trebuia respectat cu strictețe și argumentam: „Nu sunt plătită pentru această muncă, nici voi nu veți plăti vreo taxă, dar veți respecta Regulamentul.” M-am confruntat cu o problemă: aceea de a lucra cu peste 40 elevi la dansuri. Și abia atunci a început o muncă înverșunată. Nefiind de specialitate, am trecut la stabilirea mai multor genuri de dans împreună cu cei înscriși, după dorința lor. Și așa au apărut formațiile de dans: cancan, modern, stilizat, etno, indian, vals, tangou, pentru început. Pentru a reuși am studiat istoricul fiecărui dans, mișcările de bază, particularitățile. Apoi, pentru a fi originali, am format o echipă de liceene cu ajutorul cărora realizam figurile pentru dans, alegeam ținuta necesară, muzica…

În 2006, am aflat despre un concurs de dans interjudețean „Ritmurile tinereții”, Vaslui. La acest concurs se făcea selecție pentru concursul internațional de dans „Prietenia”. Participarea la acest concurs te propulsa spre multe alte concursuri naționale și internaționale. Era o șansă! Și cum dansul unește oamenii participau formații și ansambluri din mai multe țări: Bulgaria, Republica Moldova, Nigeria, Maroc, Ungaria, Venezuela, Sri Lanka, Grecia, etc.

Ne-am gândit mult cu ce stil de dans să participăm, având în vedere că noi concuram cu cluburi sportive puternice, formații și ansambluri renumite, cu tradiție. Hotărâre luată de comun acord cu dansatorii: vals și cancan. Orientare bună, pentru prima dată apărea la secțiunea din dansurile popoarelor – cancan. Am luat locurile întâi, trofeu pentru cancan și bineînțeles ne-am calificat pentru „Prietenia”. În așteptarea evoluării, repetițiile erau asidue, dar și documentarea despre acest dans. O provocare – în premieră! A sosit ziua concursului, emoții puternice, speranțe de reușită. Evoluția a fost extraordinară. Un succes care nu se uită. Sala a aplaudat continuu pe ritmul melodiei. Era un stil nou, curajos, ținută atractivă, ritm alert. Bineînțeles că am luat locul I și trofeu la această secțiune. Vis împlinit! De acum drumurile duceau spre tot felul de concursuri și festivaluri. Am căpătat curaj că putem. Și au urmat participări la multe festivaluri cu formații de dans: modern, stilizat, etno, cancan, cu premii și trofee. După câțiva ani, am observat că cel mai mare succes, la public, îl au dansurile populare. O decizie grea de luat având în vedere că în zona noastră nu era o tradiție. Așa că am apelat la un maestru al dansului, George Ilașcu, să ne ajute pentru a găsi pașii de dans specifici unei zone extinse, vasluiene. Zis și făcut. După repetiții aproape zilnic și în vacanțe, am reușit să punem bazele unei formații de dansuri populare pentru fete și un ansamblu de dansuri cu 40 de membri. Din momentul acela am început să pășim pe calea succesului. Soțul, ca manager, era cel care făcea înscrierile, obținea toate aprobările pentru deplasări, căuta mijloc de transport. Meritul se datorează, în mare parte, pasiunii cu care au dansat copiii, muncii intense depuse, părinților care i-au susținut moral și financiar. Câteva din concursurile și festivalurile la care am concurat din 2006 până în anul 2015 și la care de fiecare dată trebuia să aducem elemente de noutate și prezentare de înaltă ținută artistică:

Concursul interjudețean de dansuri „Ritmurile Tinereții”, Vaslui
Festivalul Internațional de Gimnastică și Dans „Prietenia”, Vaslui
Festivalul Internațional de interpretarea a cântecului și jocului popular, Negrești
Festivalul Interjudețean de Dans „Ritmurile Tinereții”, Bârlad
Concurs Internațional de Dans „Fantezii de vară”, Bârlad
Festivalul Internațional „Hora din străbuni”, Vaslui
Festivalul Internațional de Gimnastică și Dans „Tinere Speranțe”, Cisnădie – Sibiu
Festivalul Național de Folclor „Cântă de răsună lunca”, Tecuci – Galați
Concurs Național de muzică și dansuri populare „Pe-o gură de rai”, Focșani – Vrancea

Continue reading „Silvia HODOȘ: Amintiri cu dans – Povestea medaliilor și a trofeelor” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus

Motto:

„Împărăția Cerului fusese deja instituită pe Pământ: era Biserica, trupul mistic al lui Cristos…evident pentru cei mai autentici dintre credincioși. Pentru ceilalți,,,Biserica nu arăta ca o împărăție a Cerului…Intocmai cum divinitatea lui Cristos, camuflată în omul Iisus, nu era evidentă decât creștinilor. Procesul de desacralizare a lumii, a vieții și a istoriei, care triumfă în zilele noastre, își are originea în incapacitatea de a înțelege misterul camuflajului sacrului în profan” (Mircea Eliade, Jurnal, 5 aug. 1976, Paris).

Doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ ). Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga).

In termeni științifici, această imposibilitate de cunoaștere fără rest a fost transpusă de Kurt Goedel în paradoxul care-i poartă numele, paradox „construit efectiv […] în sistemul Principia Mathematica” (vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed.II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1975, p. 983). Din acest paradox de mare semnificație reiese o fatală limitare a oricărei formalizări matematice. Publicat în 1931, Paradoxul lui Goedel s-a mai numit Teorema lui Goedel si sub acest nume apare în povestirea Dayan pe care savantul de renume mondial Mircea Eliade a terminat-o în ianuarie 1980 (1).

S-ar putea ca Dayan să fi fost ultimul său mini-roman, dacă ne luăm după corespondența din acei ani cu unul dintre traducătorii săi (2) de unde reiese preocuparea academicianului Mircea Eliade (3) cu editarea în franceză (în regim de urgență) a beletristicii sale în principal apărută în germană, în spaniolă si în românește, limba în care a fost scrisă. Deși citită din revista „Ethos” a „Ieruncilor” (cum îi numea Mircea Eliade pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), această ultimă povestire n-a fost deloc înțeleasă de Monica Lovinescu nedumerită de lipsa oricărei asemănări dintre Albini și „vreun posibil securist român” (vezi Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, vol. III, București, 1994, insemnarea din 11 sept. 1981).

Explicația lipsei de asemănare o oferă întreg cadru povestirii în care circa patru cincimi descriu percepțiile extra-senzoriale ale anchetatului student Dayan supus la șocuri electrice si supra dozare de droguri. Indianistul Eliade era de tânăr la curent cu acele fenomene extra-senzoriale în care conștiința pare a părăsi trupul fiind capabilă să descrie cu mare fidelitate întâmplări petrecute la indiferent ce distanță de spațiu și (/sau) de timp: „Dacă nu știu în ce zi suntem, spuse Orobete, nu știu dacă academicianul Pavel Bogatyrov este sau a fost deja sau va fi aici într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum sunt silit –mai precis, am fost silit de dumneavoastră –să trăiesc într-o durată personală, fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor” (Mircea Eliade, Nuvele, București, 1991, p.95). Dayan mai dovedise și înainte că posedă vedere în duh, povestindu-i lui Albini de sinuciderea la Galați a unei rude a anchetatorului (p.86).

Când a apărut volumul Life after life (1975) a lui Raymond Moody, mare trebuie să fi fost surpriza filozofului religiilor constatând o frapantă asemănare dintre percepția extra-corporală a muribunzilor întorși la viață prin spitalele moderne si puterile miraculoase ale yoghinilor exersați în practicile descrise de Patanjali.

Oricum, mult înainte de cercetările experiențelor din timpul opririi inimii și stoparea aparentă a activității creierului, marele istoric al religiilor știa că relația dintre persoanele implicate în declanșarea oricăror fenomene paranormale nu poate semăna în nici un fel cu relațiile normale dintre oameni, chiar dacă unul este torționar și altul un deținut politic schingiuit până în pragul morții, ceea ce s-a văzut și în romanul Forêt interdite (Noaptea de Sânziene) apărut la Paris în 1955 și la București după căderea comunismului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/).

Cardiologul olandez Pim Van Lommel, autor al volumului Consciousness beyond life. The Science of Near Death Experience (2007) remarcase la un interviu regretul pacienților (cărora le reușise manevra de resuscitare) că n-au fost lăsați să treacă marele prag (https://www.youtube.com/watch?v=glKccJ5YUcg&t=129s ), Cercetătorul fenomenelor din vecinătatea morții pare să confirme acea coincidenția oppositorum invocată de Eliade pentru înțelegerea mini-romanului Pe Strada Mântuleasa, stradă a unui București pe cât de mitologic pe atât de sinistru, trăind sub teroarea arestărilor și anchetelor securiste (Mircea Eliade către Leonid Mămăligă în 4 mai 1966, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/).

Personajul Dayan (descris la un moment dat și în stare cataleptică, aproape fără puls si fără respirație, stări trăite și de unii yoghini mai experimentați) este pus de hermeneutul simbolismului religios să afirme înainte de a muri că știe unde se duce, pentru că a mai fost acolo. Cam ce spusese și Sfântul Arsenie Boca, trecut nu odată pragul (foarte posibil) cu prilejul bestialelor anchete securisto-comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Sâmbăta de Sus, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/).

După ce-i trimisese romanul ce urma să fie premiat de Academia Goncourt, Mircea Eliade i-a scris lui Vintilă Horia că „titlul e splendid și el singur dă o dimensiune exilului […]. Ințeleg că e vorba de o profundă experiență personală care ți-a deschis alte perspective și ți-a cerut alt „stil”. Nu numai că te-ai regăsit (cum spui în scrisoare) ca scriitor, dar te-ai maturizat peste noapte, dobândind laolaltă claritatea și sobrietatea marilor maeștri” (Mircea Eliade către Vintilă Horia, 16 iunie 1960).

In discursul ocazionat de omagierea la Sorbona a faimosului savant, cercetător și filozof Mircea Eliade „venită târziu, dar mai bine mai târziu decât deloc” (H. Corbin, febr. 1976). Henri Corbin subliniase radicala înnoire a științei religiilor adusă de Eliade („l’extraordinaire message qu’il nous a apporté dans notre vie scientifique”). Corbin a accentuat diferența ce separă hermeneutica eliadescă a lui Homo religiosus (cu noutatea ei de a porni de la cunoașterea de sine, de la autenticitatea trăirii individuale) de gândirea pornită de la simple concepte teoretizând pe fundalul istoricismului sau al sociologismului: „Nous avons lui du une rénovation complète de la conception de la science des religions. Nous étions tombés pendant plusieurs générations dans les ornières de l’historicisme, du sociologisme, quels que soient les noms que l’on donne a ces prises de position qui aboutissent a une impasse. Grace a lui, nous avons vu écloré une manière de comprendre, d’interpréter l’Homo religiosus, non plus comme si nous étions face a face avec des concepts sur lesquels on délibère, mais en laissant resurgir du fond de nous-mêmes le sens permanent des choses qui sont son mode d’existence, qui expriment son ,ode d’être” (vezi vol.: „Mircea Eliade”, Cahier de l’Herne, nr.33, 1978, p.271).

La Radio „Europa Liberă”, Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literaturii franceze a povestit (în anul când lui Mircea Eliade i s-a decernat titlul de „doctor honoris causa de l’Université de Paris-Sorbonne”) cum timp de un an și jumătate a luat avionul de la Madrid către Statele Unite, Canada, Irlanda, Franța, Anglia, Germania, Olanda sau Italia pentru a sta de vorbă cu oameni reprezentativi din felurite domenii ale științei și ale culturii spre a-și confirma presupunerea sa după care am asista la un adevărat reviriment al spiritualității, în ciuda zvonurilor legate de „moartea sufletului și de sfârșitul oricărei mentalități spirituale”. Ancheta asupra gândirii, asupra artelor și științelor actuale, publicată în diferite limbi europene, a rămas inedită în România vreme de 44 de ani, unde inedite sunt în continuare Encuesta detras de lo visible (1975), volum de interviuri axate pe experimentările asupra fenomenelor parapsihologice (precum telepatia, clarviziunea, etc.), Introduccion a la litteratura del Siglo XX ( Madrid, 1976 ), și Los Derechos Humanos y la Novela del Siglo XX (Madrid, 1981). In ultima, laureatul premiului Goncourt amintește de rusificarea Basarabiei inclusă în URSS, provincie românească în care drepturile omului sunt vorbe goale „plutind în aerul absolutismului” (V.Horia). Când realitatea e constrânsă a se conforma ideologiei raționaliste, ea devine ostilă omului ce posedă atât o latură conștientă (rațională) cât și una inconștientă. A doua latură, folosind starea de semi-trezie sau chiar visul, intervine nu numai în procesul de creație, dar si în fenomenele parapsihologice de pre-cogniție. Latura inconștientă a fost imaginată de filozoful Lucian Blaga (pe care Vintilă Horia îl citează la p.145) ca posedând anumite categorii de spațiu și de timp, fiind așadar „cosmotică” și nu haotică cum mulți ar înclina să creadă.

„Descoperirea inconștientului –scria Mircea Eliade în prefața volumului „Spiritual Discipline” din 1960 –poate fi comparată cu descoperirile astronomice urmând inventării telescopului și cu descoperirile maritime din timpul Renașterii. Pentru că acestea au adus lumină într-o lume care mai inainte nu fusese nici măcar bănuită. Caracteristic cercului „Eranos” a fost de la început interesul pentru disciplinele și tehnicele mistice” (vezi Mircea Eliade, Encounters at Ascona, pp. XVII-XXI). După ce lecturase volumul Le Chamanisme (Paris, 1951), teologul Henri de Lubac i-a scris că experiența extatică pe care Eliade a privit-o ca parte constitutivă a condiției umane i se pare o idee de o „importanță capitală” (4).

Intr-o stare de semi-trezie avusese Mircea Eliade un vis premonitoriu în 1957 despre viitorul respingerii sale oficiale în cultura românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/) dominată de „stângiști atei care rod marginile culturii” (apud. Vintilă Horia). Visul de trezie (publicat în „Caiete de dor”, nr.13 din iunie 1960) i-a arătat și „Casa Gabriela” de la Ascona (Elveția) unde, în cercul „Eranos”, vreme de două decenii savantul Eliade a conferențiat veri de-a rândul, începând cu august 1950, loc „miraculos” în care urma să ajungă în 1982 pentru ultima oară.

În Dayan Mircea Eliade imaginează o presupusă rezolvare a Paradoxului Goedel (vezi Nuvele inedite, București, Ed. Rum-Irina, 1991, pp. 55-112). Soluția teoremei ar fi rămas totuși necunoscută. Nu doar din pricina lipsei filelor de la sfârsitul unei lucrări de doctorat pe această temă, pagini care ar fi putut fi rescrise de doctorantul în matematici în cazul în care ar fi supraviețuit anchetărilor securiste. Dayan ar fi putut reconstrui finalul lucrării doar repus în libertate, adică externat din clinica psihiatrică, unde fusese „cazat” de Securitatea comunistă care l-a declarat nebun, fabricându-i si actele „doveditoare” ale nebuniei.

Personajul care dă nunele nuvelei este înregistrat de poliția politică vorbind atât în stare de veghe cât si în somn sau în stări alterate ale conștinței produse prin administrare de droguri. Intreaga nuvelă desfășoară o serie de fenomene parapsihologice, numite de yoghini și extatici „siddhi” (vezi Mircea Eliade, Patanjali și yoga, Paris, 1962; București, !992). Unele din aceste puteri miraculoase au fost enumărate și de Sfântul Apostol Pavel ca haruri date de Dumnezeu, cum este de pildă puterea de vindecare și vederea în duh, ambele dăruite de Domnul nostru Iisus Cristos și călugărului mistic Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Biseririi de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/).

Intr-una din notațiile sale (de jurnal ?), academicianul Mircea Eliade observase că exemplarele cele mai inteligente ale omenirii moderne (de după descoperirea bombei atomice) sunt atrase de știință. Cu acel prilej își exprimase regretul că celelalte domenii au rămas să fie practicate de inși mai puțin dotați.

După opinia prețuitului savant strecurată cu destulă limpezime, dezlegarea paradoxului Goedel a rămas necunoscută din cauza locului în care descoperirea a fost făcută: în România apăsată de tirania imposturii oficiale vânând obscurantisme și „misticisme”, pentru a se debarasa de oamenii care ies din rând.

Nuvela chiar așa începe, cu un dialog dintre doi studenți turnători pe care îi supără genialitatea colegului lor poreclit Dayan. Nici conducerea instituției de învățământ superior, – plafonată odată cu înscăunarea unui impostor (decanul Irinoiu care l-ar denunța pe studentul Orobete ca obscurantist) -, nu reacționează diferit. In totalitarismul comunist susținut de teroarea poliției politice, orice post mai înalt a fost de regulă obținut și păstrat prin conformismul turnătoriei către omniprezenta Securitate infiltrată nu numai în structurile sectorului ideologic al partidului unic.

In ce privește situația României, – deși acceptase cenzurarea propusă de „turnătorul” Ioan Petru Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), lăsându-și „vămuită” ideea că ideologia comunistă n-ar fi putut să se mențină atâta amar de vreme dacă n-ar fi fost susținută de teroarea farselor de procese cu verdictul dinainte stabilit, a închisorilor politice, a lagărelor de exterminare (precum Canalul Dunărea – Marea Neagră, supranumit „Canalul Morții”) și a spitalelor psihiatrice -, academicianul Eliade știa (mai bine decât C.G. Jung !) că la români nu este și nici n-a fost vreodată „epidemia mintală a comunismului” după expresia faimosului psihanalist Jung.

Numai că în România au fost perpetuate cât s-a putut de mult tabu-urile legate de criminalitatea dictaturii comuniste, tabu-uri păzite de vechi staliniști cu putere de decizie (precum Silviu Brucan) pentru ca trecutul să rămână „absorbit de neant”, cum „absorită de neant” a rămas masacrarea românilor din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler Ungariei hortyste în 1940: „Cu tricolorul românesc, găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic, oamenii erau purtați cu el bătut în cuie pe trup, pe ulițele satului. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea. Puteai rămâne insensibil la asemenea grozăvii?” (vezi Horia Stanca, Așa a fost să fie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p.48; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, 1918-2018, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Beletristica lui Mircea Eliade apărută dincolo de Cortina de fier încalcă tocmai aceste tabu-uri: In Noaptea de Sânziene reamintește martirajul suferit între 1946 și 1952 de filozoful Mircea Vulcănescu în închisorile comuniste (https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/), în Pelerina face iarăși aluzie la rolul represiv al poliției politice, mai precis la pasiunea Securității pentru teoria conspirației, prilej să inventeze vinovății fără dovezi concrete, dar suficiente pentru confecționarea unor dosare penale și torturarea deținuților politici (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/). Unii i-au făcut nedreptatea de a-l acuza pe Eliade că ar nega istoria, în condițiile în care doar orbul găinilor putea face de nesesizat angrenajul terorii comuniste în nuvelistica sa. Mai toți exegeții care s-au ocupat de literatura eliadescă intrată cu mari dificultăți în cultura comunistă s-au cam ferit să observe ignorarea tabu-urilor legate de criminalitatea regimului comunist care a bătut toate recordurile în materie de genocid. „Cea mai mare surpriză din post-comunism a fost că n-a făcut obiectul unei DAMNATIO MEMORIAE […]. In toate țările din Est s-a invocat iertarea. Or, iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remușcări. Dacă nu sunt exprimate remușcările, iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că înstalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic […]. De altminteri AMNISTIA a fost imediat urmată de AMNEZIE. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experiența comunistă a făcut mai mulți morți decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele și spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viața a zeci, sute de milioane de persoane […]. Si imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt, nazismul apare azi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în același timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic DE CARE NIMENI NU SE CONSIDERĂ RESPONSABIL” (vezi Alain Besancon, De la dessidence a la democratie, Paris, 1996, pp. 147-148).

In nuvela Dayan, autorul lucrării „Quelques observations sur le théorème de Goedel” este un tânăr premiant în toți anii de școală îndrăgostit de matematici, de „poezia scrisă de alții” (M.E.) și de simbolismul religios, nu doar cercetător științific înnăscut „care orbecăie” (/caută în necunoscut) pe nume Constantin Orobete. Pe tânărul student (supranumit întâi „Făt frumos cu ochii în lacrimi” și, după accidentul stupid care l-a lăsat fără un glob ocular, Dayan) îl interesează și calculele vizionarilor azteci privitoare la sfârșitul „epocii infernale” care a urmat „epocii beatifice”. Nu e străin nici de credințele religioase din antichitate, precum cea „încrustată” în Epopeea lui Ghilgameș. Pe bucureșteanul Dayan îl cucerește și limbajul camuflat în limbajele de toate zilele, cum este de pildă „a” privativ din „amore/ a-more” care despărțit trimite către ideea privației de moarte, legând iubirea de nemurire. Pentru că „adevărata dragoste este totuna cu nemurirea” (vezi Mircea Eliade, Dayan, în vol.: Nuvele inedite, București, 1991, p.75).

In prima sa lecție de deschidere din octombrie 1919, iubirea fusese considerată drept cale spre nemurire de fascinantul profesor Nae Ionescu al cărui suplinitor la catedra de metafizică a Universității din București fusese în tinerețea sa Mircea Eliade (vezi „Funcția epistemologică a iubirii”). La autorul de mini-romane Mircea Eliade, iubirea creștinească iese la suprafață cu prilejul agoniei studentului ucis în clinica de nebuni prin supradozare de droguri, șocuri electrice și tot arsenalul medical la dispoziție într-un astfel de stabiliment cazând și pacienți furnizați și atent supraveghiați de Securitate (5). Inainte de pragul marii treceri, tânărul matematician Dayan cere în mod expres să fie iertați și reînmatriculați cei doi colegi turnători.

Dar, fără nici o îndoială, cunoașterea metafizică pe calea iubirii nu duce la nemurirea la care a ajuns evreul rătăcitor Ahasverus. Batjocorindu-L pe Iisus Cristos pe drumul Golgotei, Ahasverus s-a trezit „răsplătit” cu nemurirea până la A doua Venire a lui Cristos. Devenit personaj de legendă povestită de-a lungul vremii într-o mulțime de feluri, variantele păstrează constant blestemul de a rătăci în lungul și-n latul Pământului.

Reîntinerind ciclic la o sută de ani, când prin boală si suferință se tot apropie de moartea izbăvitoare, Evreul Rătăcitor nu-și dorește decât să moară de-a binelea. Ultima lui „speranță” (cu ghilimele puse de Eliade) este nimicirea Terrei prin bombele atomice pe zi ce trece mai performante. In ce-l privește pe Ahasverus, singurul lucru care-l interesează este Sfârșitul Lumii, timpul exact al Celei de-a Doua Veniri, calculat matematic din ipoteze științifice asupra ivirii și pieirii Universului, sau, în variantă mai „optimistă” pentru el (dar neconfirmată științific), pe Evreul Rătăcitor îl chinuie nesiguranța momentului final al „epocii infernale”, i.e. timpul calculat de azteci pentru care ciclul ultim a început prin cucerirea spaniolă si va sfârși în 1987.

Văzut în primele secole prin Armenia și în secolul XVI (cum scrie un episcop german) de sute de persoane în 1542 (Kurtze Beschreibung und Erzaelung von einem Juden mit Namen Ahasverus), evreul rătăcitor Ahasverus îi apare și studentului la matematici căruia îi va marca scurta existență. Povestea Jidovului rătăcitor o citise Dayan cu doisprezece ani înainte de rezolvarea paradoxului Goedel. O terminase de citit în Noaptea de Sânziene, noapte vrăjită în care studentul român (redevenit „Făt frumos cu ochii în lacrimi”) își va încheia existența pământească în acea clinică psihiatrică unde a fost supus la „șocuri electrice si celelalte…” , fiind anchetat de Securitate și cu mijloacele moderne ale „drogului adevărului”.

Prin drogare cu scopolamină ar fi fost anchetat de Securitatea sovietică (având un „ascendent” asupra Securității locale de la inființarea ei în 1948 de către colonelul sovietic Ana Pauker) chiar și Părintele Arsenie Boca, „nefiind găsit vinovat”, cum povestise unui cunoscut (vezi Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p.18). Spre ghinionul lor, anchetatorii Sfântului n-au putut înregistra la acea anchetă decât rugăciunea inimii care-i însoțea automat respirația: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Biserica de la Drăgănescu (sfințită în 1983) oferă și mărturia harului precogniției care l-a făcut pe călugărul iconar să picteze în altar martiriul Sfântului Ștefan cel Nou, trecut la Domnul în 28 noiembrie, zi la care avea să se ducă în 1989 (tot ca urmare a schingiuirii) însuși Părintele Arsenie Boca, arestat si anchetat de Securitatea comunistă în repetate rânduri. De pe zidurile faimoasei Biserici, la scena Pogorârii Sfântului Duh se poate citi: „Ziua întemeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”. Intre scenele pictate pe ziduri de Părintele Arsenie Boca se află si „Chemarea lui Moise în Horeb” în care apare Rugul aprins și nemistuit având imaginea Maicii Domnului cu pruncul Iisus în mijlocul flăcărilor. Se poate presupune aici o aluzie la așa-numitul lot al Rugului Aprins din temnițele politice comuniste unde au fost închiși fără de vină teologul Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghius, Sofian Boghiu și multi alții, dintre care trei au răposat: dr. Vasile Voiculescu, poetul mistic Sandu Tudor și arhimandritul Haralambie Vasilache. Tot în fresca Bisericii de la Drăgănescu, fostul stareț de la Sâmbăta de Sus care a cunoscut pe propria-i piele metodele de anchetare a Securiștilor comuniști a scris îndemnul „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul; Ci-mi fiți Mie martori”.

Lunga trecere a orfanului Dayan pe tărâmul de dincolo este insoțită la un moment dat de imaginea mamei sale (căreia îi spune să nu-i fie teamă) cumva suprapusă peste căldura sufletească iradiind din icoana luminoasă a Maicii Domnului care-l privea cu dragoste și milă, lacrimile șiroindu-i „lin pe amândoi obrajii”. Intâi îi păruse că seamănă cu icoana Maicii Domnului din Biserica Albă (unde Profesorul Nae Ionescu asculta slujba în genunchi). Asemănarea i-a părut apoi mai fidelă unei Madone medievale: Madonna Intelligentia, cumulând ințelepciunea, dragostea și nemurirea. Doar lacrimile nu încetaseră a curge nici pe noua, nici pe următoarea înfățișare, sub chipul fetei care-l numise „Făt-Frumos-cu-ochii-in-lacrimi” cunoscută cu opt-nouă ani în urmă când îi striga în curte: „Orobete Constantin, / Boier vechi și domn creștin”. După vreo cinci minute de la injecția cu scopolamină trezit de-a binelea de surpriza recunoașterii Irinei, pe ea o roagă să le spună să-i dea drumul măcar o lună sau două.

Ultima infățișare a prezenței feminine percepută în salon este cea a asistentei medicale care îi raportează doctorului că pacientul aiurează, fără a ști că Dayan era perfect conștient de tot ce se petrece în jurul său, având parte și de puterea miraculoasă a percepțiilor extrasenzoriale. El trăiește în prezent întâmplări din cursul unor viitoare „discuții” cu anchetatorul Albini. In ceața interogatoriului îl roagă si pe securist să-i de-a drumul măcar o lună ca să-l poată căuta pe Celălalt.

Asociind uciderea sa („pură euthanasie”, în limbajul oficialilor comuniști) cu uciderea „înainte mergătorului” Ioan, studentul, dăruit cu geniul matematicii, dar nu și cu adevăratul geniu creator (6), subliniază marea deosebire care-l separă de Ioan Botezătorul, mesager care și-a dus la bun sfârșit mesajul, pentru că nu a fost confundat cu „Celălalt care va trebui să vină”.

In mod semnificativ, Mircea Eliade a dedicat nuvela „Celor din urmă…”, adică celor care vor trăi timpurile apocaliptice dinaintea Celei de-a doua veniri. In scena „Biserica și lumea”, Părintele Arsenie Boca descrie viața de zi cu zi a „celor din urmă” dintre care „mulți se vor vinde unii pe alții” (cum s-au vândut în numele ideologiei comuniste așa se vor vinde și în numele „corectitudinii politice”, a ideologiei globalismului), „se vor urâ unii pe alții” (după metoda de satanizare a adversarilor în „lupta de clasă”, sau în „lupta de rasă” (folosind acuzația de anti-semitism pentru lichidarea celor care le critică părerile), ori, pe internet, luptând împotriva „trollilor” care „dușmănesc” pacea de pe internet, ruinând -vezi Doamne -, inexistenta concordanță de păreri exprimate on-line).

Prin clarviziune, Dayan știe că vor fi „albite” petele de pe conștiința torționarilor (precum securistul Albini), că vor fi distruse toate urmele asasinării sale în clinica de nebuni, pentru că, deținând puterea, asasinii sunt blindați cu hârtii acoperitoare de crime pe care le pun oricând la dispoziția oricui. Scena în care matematicianul american de la Princeton (Profesorul Lewis Dumbarton) este impiedicat de Securitate să-l vadă și să vorbească cu autorul „Considerațiilor asupra teoremei lui Goedel” amintește eșecul real din 1962 al Profesorului englez Maurice Cranston de a lua contact cu filozoful Noica despre care Securitatea l-a mințit că ar fi fost pus în libertate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Impunând liberalizării „cămașa de forță a minciunii” (apud M. Lovinescu), nomenclaturiștii (cu întreaga lor clientelă) și-au menținut pozițiile dominante și după abolirea ideologiei comuniste. Ca și făptuitorii masacrelor din Transilvania de Nord în perioada dintre 1 septembrie 1940 și 15 mai 1941, asasinii comuniști au putut ajunge nederanjați la vârsta pensionării, când duminicile și-au plimbat liniștiți nepoțeii de mână (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, București, 1990, p.371).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus” →

Tudor PETCU în dialog cu prof. univ.dr Crina Bocșan Decusară despre personalitatea spirituală și literară a Iuliei Hasdeu

Tudor PETCU: Înainte de toate, v-aş ruga să ne precizați care sunt din punctul dvs. de vedere aspectele cu adevărat fascinante ale personalității și gândirii Iuliei Hasdeu. Cu alte cuvinte, care ar fi originalitatea gândirii sale și cum ar trebui percepută Iulia Hasdeu ca model cultural românesc?

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Iulia Hasdeu a rămas ca personalitate (e mult spus!) fascinantă datorită conjuncturii deosebite în care a fost cunoscută, respectiv faptul că opera ei a văzut lumina tiparului postum, vârsta la care a lăsat lucrări surprinzătoare ca volum și ca valoare spirituală, dar a contribuit la această aureolă și faptul că se numea Hasdeu, iar drama părintelui – cunoscută personalitate – Bogdan Petriceicu Hasdeu – a zguduit societatea românească, a făcut ca preocupările științifice ale acestuia să abordeze aspecte noi, ce am numi noi astăzi paranormal. În ceea ce privește originalitate gândirii Iuliei, eu aș pune accent mai mult pe intuiția ei, pe capacitatea de a-și depăși limitele vârstei, sunt multe aspecte cărora nu li s-a dat suficientă atenție, nu au fost puse în evidență (mă refer la meditații și cugetări), cititorii cunoscând numai poeziile Iuliei din volumele publicate de B.P. Hasdeu. Iulia era încă în perioada de formare, a fost sub influența marilor poeți și să nu uităm că totul se grefa pe setea ei de cunoștințe, pe lecturile în original din poeții Antichității, dar și din scriitorii contemporani. Mottourile la poeziile ei atestă accesul și preluarea temelor romantice.

Tudor PETCU: Atâta vreme cât discutăm despre personalitatea Iuliei Hasdeu, trebuie să luăm în considerare automat și personalitatea tatălui ei, Bogdan Petriceicu Hasdeu, care dincolo de tată a fost și mentorul ei. Cum vă raportați dvs. din punct de vedere cultural la Bogdan Petriceicu Hasdeu și care considerați că a fost influența sa cea mai importantă asupra gândirii și operei Iuliei Hasdeu?

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Totdeauna când am vorbit despre Iulia Hasdeu am subliniat că sunt impresionată de legătura spirituală dintre tată și fiică, în pofida faptului că aceea care a vegheat asupra fiicei în imediata apropiere a fost mama. Iulia (născută Faliciu) este cea care a însoțit-o pe Lilica la Paris în perioada studiilor, ea era aceea care se îngrijea ca locuința să fie aproape de Colegiu și apoi de Sorbona, camerele să fie luminoase, ea era cea care – după ce se consulta cu soțul rămas la București – alegea profesorii cu care Iulia lua lecții particular, ea o însoțea la cursuri, mergând atât de departe, încât a solicitat decanatului să-i permită să o însoțească pe fiica sa audiind cursuri la facultate. Iulia a crescut într-o casă în care pereții erau căptușiți cu rafturi de bibliotecă – mă refer la clădirea de pe dealul Mihai Vodă, unde erau Arhivele Statului și unde Hasdeu ca director avea locuința de serviciu. În sufragerie veneau colaboratorii lui Hasdeu și se purtau discuții despre cuprinsul articolelor din ziare, cronici și dezbateri.

Rolul de mentor al lui B.P. Hasdeu a fost asumat din perioada în care Lilica se pregătea particular cu prieteni și studenți ai săi pentru examenele de curs primar ce avea să le susțină la Colegiu Sf. Sava cu dispensă de vârstă, odată cu clasele de băieți (școli de stat pentru fete nu erau). Povestirile, poeziile, piesele de teatru scrise de Lilica în acea perioadă sunt reflectarea preocupărilor copilei sub influența spectacolelor de la Cișmeaua Roșie vizionate cu familia, a evenimentelor culturale la care participa familia Hasdeu. Este suficient să amintim poeziile Oaselor lui Țepeș Vodă și drama în versuri Soldatul venit din bătălie ori Amorul e scânteie.

Sosite la Paris cele două Iulii – cum le numește Bogdan în scrisori – mama se informează în legătură cu statutul profesorilor cu care va studia fiica, ia contact cu cei mai cunoscuți savanți, le oferă din partea lui Hasdeu lucrările prin care acesta era deja cunoscut în Europa, se bucură de protecția din partea ambasadei și a ambasadorului României la Paris, Vasile Alecsandri, personal. Sunt invitate la seratele private unde chiar vor fi interpretate compoziții de-ale Iuliei Hasdeu. După cum reiese din corespondența tată-fiică, tatăl va fi la curent (fără să influențeze formal și direct) cu alegerea temei de doctorat (el afirmă, în legătură cu alegerea facultății, că va fi după indiferent ce își va dori Iulia îi solicită explicații).

Este cert efectul educației în spirit patriotic, de demnitate și mândrie cu neamul căruia îi aparține, după cum B.P. Hasdeu îi scria: Să nu uiți niciodată că te cheamă Hasdeu și numele familiei noastre înseamnă patrie, cinste, onoare. Titlul tezei de doctorat al româncei studente la Sorbona a fost Teodiceea poporului român, lucrare în care se referea la istoria, obiceiurile și datinile noastre. Interesul manifestat de fiica lui Hasdeu pentru folclorul nostru este evident în culegerea de poezii populare ce intenționa să o alcătuiască spre a traduce în franceză, dintre care câteva sunt în volumul Œuvres posthumes par Julie Hasdeu editat de B.P. Hasdeu în 1889: Feuille verte de chene, Feuille verte de noyer, Les perles și altele, precum și ariile personajelor din dramaturgia Iuliei Hasdeu Les Heiduques, Soldatul venit din bătălie ș.a. Credințele, superstițiile, obiceiurile noastre sunt surprinse realist în L’ami de Trajan și Idylle moldave, iar pentru acestea Iulia îl consultă pe tatăl său, se interesează de denumirea exactă a diferitelor piese din costumul popular, ce semnificație au unii termeni (v. Corespondența). În nuvelele Sanda, Țiganca sunt descrise amănunțit descântecele și blestemele în lumea satului. Chiar și în poveștile și povestirile pentru copii adresate Celor de o seamă cu mine cum sunt La flûte en os și Trandafirul Moșului sunt folosite motive, zicale și proverbe românești.

Tudor PETCU: În ce curent ar putea fi încadrată opera Iuliei Hasdeu? Nu în ultimul rând, v-aş ruga să ne vorbiți și despre principalele motive literare din opera Iuliei Hasdeu care vă atrag atenția în mod deosebit.

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Trebuie să afirmăm (nu să recunoaștem!) că opera literară a Iuliei Hasdeu este poezia anilor de formare, autoarea fiind încă ucenică și sub influența marilor nume, pe care le idolatriza. Mottourile poeziilor din ciclurile Fantaisies et rêves și Chevalerie mărturisesc izvoarele de inspirație, vibrația comună cu cea din versurile lui Victor Hugo, Lamartine, Schiller, Heine. Ele trădează bogăția cunoștințelor Iuliei, ale studentei care citea în original operele titanilor culturii, căci sunt citate și în greacă, în latină și în spaniolă și în portugheză și germană, ca de pildă la Hebe (grecește), în La femme (latină), în Roumanie (nemțește) ș.a.m.d. Însă mereu apare nota subiectivă când asfințitul lui Lamartine este adus pe meleagurile unde se aude tulnicul nostru, când în saloanele de bal apare matroana ce cochetează ca pe malurile Dâmboviței. Sunt trăiri ale altora, cu experiență vastă în viața sentimentală pe care adolescenta și le asumă răpită de muzicalitatea propriilor versuri. Din Petrarca, Iulia Hasdeu preia aspirația spre perfecțiune, căci tânăra caută în iubire împlinirea în ideal, asemeni dragostei lui Petrarca pentru Laura. Adolescenta însăși nu a trăit iubirea – se simte regretul ei subiectiv – și ea nu scrie o poezie erotică, ci doar insinuează înnobilarea spirituală. În ultima perioadă de creație influențele livrești se estompează, Iulia Hasdeu abordează tema primordialității spiritului, iar intuirea apropierii morții determină orientarea către însingurare, înțelegerea implacabilității fenomenelor din natura înconjurătoare. Firea lucrurilor este necruțătoare și Iulia oscilează între înțelegere, acceptare, supunere și sfâșietorul regret că nu și-a împlinit misiunea.

În ceea ce privește tematica lucrărilor literare ale Iuliei Hasdeu, am fost tentată să intitulez o monografie despre adolescenta genială Iubirile Iuliei Hasdeu nu spre a atrage pe cititori, ci pentru că opera ei este o carte deschisă, ceea ce m-a și determinat ca în edițiile succesive îngrijite de subsemnata să nu respect ordinea în care a publicat textele Bogdan Petriceicu Hasdeu, ci cronologic. Astfel poate fi urmărită evoluția atât a trăirilor autoarei, a evoluției pe findalul cunoștințelor dobândite, cât și desprinderea tinerei inspirate de modelele preluate.A iubit natura, de la foșnetul ierbii pe malul lacului Geneva până la zgomotul tălăngilor pe ulițele satului. A iubit și a cunoscut bine istoria neamului , aspect ilustrat frecvent de la poezia Chanson Dace până la drama istorică L ami de Trajan. A îndrăgit poezia populară și motivele din folclorul nostru, scriind versuri pe teme din folclor cum sunt Foaie verde..,.Aubade…orecum și partituri din piese ca Les Heiduques au fost interpretate de către profesorul ei de canto, tenorul de succes Lawers. I- a îndrăgit pe copii și copilăria (la vârste diferite) pentru care a scris povești, povestiri, romane și piese de teatru în română și franceză., intenționând să le grupeze sub titlul Pentru cei de-o seamă cu mine. Acum sunt mai potrivite ca oricând aprecierea făcută de către G.I.Ionescu Gion Când toate operele ei vor fi publicate, când toate poeziile și cugetările vor fi strânse în volum, oricine va putea să vadă că unica plăcere a acestui suflet ales era Frumosul ideal. (1988). Acest moment se pare că a venit, întrucât edițiior princeps ale lui B.P.Hasdeu le-au urmat până în prezent ediții complete în ed. Minerva, ed. Eminescu, ed. Asociației Iulia Hasdeu și ed. Vestala. Scrierile Iuliei Hasdeu au tentă meditativă trădând firea romantică a tinerei și influențele livrești se estompează treptat. Ea abordează tema primordialității spiritului sau a materiei, a echilibrului între viață și moarte, a supranaturalului și a capacității umane Aș mai adăuga că idealizarea unui trecut intangibil conduce către și accentuează starea depresivă. Din ce în ce mai mult intuirea apropierii morții se asociază în versurile Iuliei cu înclinarea spre însingurare și reculegere. Zadarnic caută identitate în dinamica implacabilă a Firii și culminează în atitudinea de resemnare, de împăcare cu realitatea neiertătoare.

Tudor PETCU: Am auzit deseori spunându-se că Iulia Hasdeu ar putea fi considerată promotorul noii spiritualităţi, concept despre care vorbește pe larg în zilele noastre Dumitru Constantin Dulcan. Sunteți de acord cu această afirmație sau o considerați eronată?

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Eu consider că Iulia Hasdeu a avut premoniții extraordinare. În afară de ceea ce se cunoaște, respectiv faptul că și-a intitulat volumul de versuri Bourgeons d’Avril, decriptarea fiind dezvăluită de Angelo de Gubernatis care i-a asemuit destinul cu cel al mugurilor de aprilie răpuși de crivățul întârziat precum tuberculoza care a ucis-o pe tănăra de 19 ani neînmpliniți, și felul în care și-a pregătit volumele grupând poeziile gata de editare, însemnările pe câmpul caietelor de școală dovedesc cum stdenta făcea salturi în timp. Tema cursului/lecției la care asista îi oferea posibilitatea de a se transpune în epoca istorică respectivă și Iulia desena personajele și scria replicile acestora. Caietele ei sunt pline de dialoguri, scene întregi ale viitoarelor piese de teatru. Dar și mai interesante ca ilustare a afirmațiilor de mai sus sunt însemnările referitoare la existența personajului Camille Armand – pseudonimul ales și mărturisit în scrisorile tatălui său. Puse cap la cap aceste însemnări alcătuiesc Jurnalul fantezist , mai corect intitulat Jurnalul vizionar , care începe cu însemnări datate fantezist cu data plecării Iuliei Hasdeu din lumea noastră. Este romanul ascensiunii și recunoașterii unei scriitoare și pictorițe realizate, paralel cu al unei femei din apropierea regelui României. Însemnările în diferite registre – autobiografic, al criticilor literari, al croncilor din ziarele vremii ș.a. – sunt consemnări din anii 1888-1925 ( ! ) și în multe cazuri relatează evenimente care chiar au avut loc, cum ar fi prezența reginei pe front, serbările de la Alba Iulia, duelul între cei doi fii ai regelui Ferdinand, sau din viața culturală pariziană, de pildă destinul unei actrițe răpuse în tinerețe de tuberculoză, ea nemărturisind celor din jur despre boala ei.

Continue reading „Tudor PETCU în dialog cu prof. univ.dr Crina Bocșan Decusară despre personalitatea spirituală și literară a Iuliei Hasdeu” →

Alexandru CETĂȚEANU: Pe ZOOM, din Montreal – activităţi culturale în timpuri grele

Oare ştia cineva că această nenorocire planetară numită Covid, va lua o aşa amploare şi că va dura atât de mult? Nu cred, aşa cum nu ştie nimeni cât timp ne va mai tortura acest invizibil duşman al civilizaţiei umane. Trebuie să-l întrebăm pe Nostradamus!? Dar… în lumea anglofonă se zice că „every bad thing has a good side” (Fiecare lucru rău, are o parte bună). Fără discuţie, aşa este. Covidul a redus drastic poluarea cu CO2, a redus cazurile şi mortalitatea de la gripă, a ţinut oamenii acasă – în familie, a depopulat oraşele supraaglomerate, s-au redescoperit bucuriile vieţii la ţară, în natură, a redus „poluarea sonoră” – zgomotul de la traficul aerian etc.

Pentru domeniul cultural, în special pentru cei care au vrut „să supravieţuiască prin cultură” (fomulă din timpul comunismului) a fost benefic, a fost…terapeutic. În cazul nostru, al Asociaţiei Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN) putem spune la fel. Prin revista „Destine Literare” (scoasă sub egida UZPR) şi prin cenaclul cu acelaşi nume, am „supravieţuit”, ba chiar am „înflorit”. Începând cu luna martie, am recurs la această „minune” a comunicării (numită ZOOM) şi am avut 14 (paisprezece) fructuoase dialoguri culturale, cu personalităţi din 4 continente (!). Nu ne-am mai întâlnit la cenaclu între patru pereţi, ca în luna februarie 2020, presaţi să eliberăm sala după 3 ore, ci ne-am deschis orizonturile spre toate punctele cardinale, fără restricții. Cum la mulţi participanţi aproape că nu le mai venea să plece din „sala Zoom”, nu a existat cenaclu să se termine în mai puţin de 5 ore, ba chiar s-a întins şi până la 7 ore, de cele mai multe ori (ora două dimineaţa în România!). Cred că am bătut orice record – în total am depăşit 75 de ore de cenaclu, în numai aproximativ șapte luni!

Iată, foarte pe scurt, cum a decurs acest al 15-lea „episod” (al 14-lea pe Zoom): Vedeţi și Invitaţia ataşată – care dovedeşte că „niciodată socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. De exemplu, distinsul nostru invitat de onoare, scriitorul şi ziaristul Roni Căciularu, nu a putut să se conecteze pe Zoom şi ne-a lipsit mult („in absentia” am prezentat ce au scris despre opera lui R.C. personalități precum – Răzvan Voncu, Ion Cristofor și Zoltan Terner). La fel și prof. dr. Nicholas Dima, mare personalitate (l-am prezentat putin, am fi dorit sa ne vorbească, dar a dispărut din sală – apărea cu capul în jos!) și nici dragul nostru coleg, maestrul Sergiu Cioiu nu s-a putut conecta. Ce mult i-am simțit lipsa ! Am avut cu noi tot timpul, pe poetul Cezar Ivănescu și tărmul fluviului Saint Laurent, care ne-au privit cu drag.

Dar să încep cu…începutul. La ora 11:45 EST (ora estului continentului – nu se poate spune „ora Canadei” deoarece Canada are 6 zone de timp!), participanţii au început să intre în „sala Zoom”; discuţii libere – ce mai faci X, Y, cum este vremea acolo, ce bine arăţi etc. După „sfertul academic” (mai exact la ora 12:15 aici, ora 19:15 în România) am început cenaclul cu o binecuvântare dată de părintele poet Dumitru Ichim, pe care îl iubim şi apreciem foarte mult, aşa cum am apreciat-o pe regretata scriitoare, preoteasa Florica Bațu Ichim. Apoi… am început programul cu poezii de toamnă, citite de autor, distinsul scriitor Al Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Romani şi coleg cu mai mulţi dintre noi în UZPR. Am simțit toamna din locurile mele natale, Al Florin fiind și el tot de la Drăgășani la origini.

În continuare, scriitoarea şi ziarista Milena Munteanu ne-a citit un superb eseu care ne-a trezit dorul de România. Felicitările nu s-au lăsat aşteptate – acad. prof. dr. şi scriitor Liviu Pendefunda fiind primul care a dat „tonul” aprecierilor.

Cum poetul Jacob Isaac nu apărea, a luat cuvântul prof. univ. dr. Anca Sîrghie, care ne-a prezentat pe poetul sibian Victor Albu, prezent în „sală” pentru a doua oară.

În fine, a apărut Invitatul nostru, poetul dr. Jacob Isaac din statul Kerala, India, unul dintre organizatorii celui de-al 39-lea Congres Mondial al Poeţilor (alături de renumitul prof. dr. Achyuta Samanta, de poetul dr. R.K. Das și alții), ţinut în noiembrie 2019 în Bhubaneswar, statul Odisha; a fost cea mai mare „întâlnire” a poeţilor din toate timpurile – greu de imaginat – aprox. 1300 de poeţi din 86 de ţări, iar răsunetul pe care l-a avut acel eveniment poetic în India, ne-a depăşit toate aşteptările! Nu credeam că atâta mass-media, atâtea personalităţi politice, ba chiar şi vicepreşedintele Indiei Venkaiah Naidu vor fi alături de poeţi (citiţi reportajele din numărul din decembrie 2019 al „Destinelor Literare” la site-ul www.destine-literare.com). Am arătat 3 cărţi ale lui Jacob care „au trecut Oceanul”, Jacob ne-a citit poezii în engleză, apoi Liviu Pendefunda i-a/ne-a citit 3 poezii pe care le-a tradus în română şi le-a publicat î revista Contact international (înfrăţită cu Destine Literare). A urmat poetul Mircea Ştefan, care a citit alte poezii ale lui Jacob, traduse de el din engleză în română şi care au fost publicate în revista ASRAN – „Destine Literare”. Prof. univ. Dr. Eveline Băeşu din California, originară din Slătioara/Vâlcea – sora unui drag coleg al meu de liceu la Craiova (la Colegiul „Carol I”), regretatul Ieronim (Coco) Băeşu, ne-a citit în engleză poezii minunate – mai ştim profesori universitari de matematici superioare (contemporani) şi buni poeţi – de exemplu Florentin Smarandache, care ne-a lipsit.

În sfârşit, distinsa noastră colegă, dr. Dana Opriță, pe care o vedeam pe Zoom, dar nu o auzeam (problemă tehnică…) s-a conectat prin WhatsApp, i-a mulţumit lui Jacob pentru primirea caldă pe care ne-a făcut-o în India şi ne-a citit poeme din creaţia ei, în engleză, în cinstea invitatului nostru.

Impresionant a fost momentul când dr. Julia Deaconu (fostă medic psihiatru în RSR şi medic de urgențe şi de familie în Canada – soţia mea gorjeancă) a salutat-o pe Evelina, cu bucuria de a o revedea, mulțumită cenaclului, după aproape 36 (!) de ani, când actuala profesoară și poetă, era studentă în primii ani de facultate la București.

Redutabilul anglist Adrian Săhlean ne-a impresionat – inclusiv pe Jacob, recitând cu o dicție de actor, poezia La steaua, pe care a tradus-o profesional din română în engleză. Venind vorba de tradiţia prieteniei dintre români şi indieni, exemplul cel mai cunoscut fiind povestea de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maytrei Devi – Evelina Băeşu ne-a relatat cum un profesor originar din India, când a auzit că este româncă, i-a mărturisit că a cunoscut-o personal pe Maytrei, de care însă nu avea o părere prea bună. Oricum, impresionantă marturisire… ce mică este lumea!

În continuare, scriitorul Victor Albu ne-a citit poezii şi un eseu; Ilia Manole, din Chişinău, prezentă la aproape toate întâlnirile Zoom, ne-a citit din suflet poezii minunate cu accent basarabean şi ne-a asigurat că ne iubeşte – şi noi o admirăm şi o iubim mult.

Apoi a venit vorba de cenaclul „Mircea Eliade” din Denver/Colorado (cenaclu înfrăţit cu cenaclul nostru) care va avea loc pe 24 octombrie. Istoricul Sebastian Doreanu (sebitrocar@yahoo.com – puteţi să-i scrieţi dacă doriţi să participaţi) şi Adrian Săhlean ne-au vorbit despre o temă care va fi dezbătută cu această ocazie, aceea a traducerilor de poezie. Opt traducători profesionişti, printre care Cristi Stoileanu, Ştefan Stoenescu, Cristian Shenk şi Horia Ion Groza, vor fi prezenţi pe Zoom la „o milă altitudine”.

În continuare, simpaticul poet şi compozitor Marin Voican ne-a înveselit cu versuri satirice, urmat de scriitorul şi arheologul Liviu Lungu din Constanța, care ne-a vorbit pe scurt despre un roman al său – Minorama, dedicat frumoasei şi înţeleptei profesoare americane Băeşu Eveline şi altul dedicat lui Ovidiu, cu ocazia a două mii de ani de la naştere.

Apoi, a urmat prietenul nostru, avocatul Dorin Nădrău, cu o prezentare impresionantă despre un mare român, uitat pe nedrept şi anume istoricul şi criticul literar Basil Munteanu (9 nov. 1897-1 iulie 1972). Fapt inedit – a cunoscut-o pe nepoata lui Basil, pe nume Ruxandra Shelden. După această excelentă evocare, a revenit marele nostru prieten, gorjeanul Marin Voican cu alte poezii şi în plus, ne-a făcut bucuria de a ne trimite două arii din opera TRAVIATA, de Verdi (SEMPRE LIBERA şi BRINDISI), interpretate de cunoscuta soprană Rodica Gabriela Anghelescu. În plus, Marin ne-a citit un comentariu elogios al lui Constantin Arvinte, despre soprana Rodica G. Anghelescu, soția sa. Aș fi dorit să o aduc în „sala Zoom” pe diva Virginia Zeani, dar nu a fost posibil. O sa-i mai iau un interviu cu altă ocazie.

Profesorul Ion Dur ne-a sugerat ca ar fi fost bine sa începem cenaclul cu această muzică înălțătoare și să-l terminăm tot cu muzică. În plus, a avut cuvinte de laudă pentru întâlnirile noastre . Ne-a mai vorbit despre corespondența lui Basil Munteanu cu Vasile Băncilă, despre care a scos recent o carte. Ne-a mai sugerat sa revenim asupra acestui mare om de cultură român, idee pe care a sustinut-o și Anca Sîrghie și așa vom face. De la o frumoasă metaforă a profesorului (picnic poetic) a venit vorba de cățelușa frumoasă a avocatei scriitoare, Victoria Necula, pe care ne-a prezentat-o și despre care am aflat ca se numește Dora și are un an și trei luni. Mai înainte, am prezentat o insectă canadiană telegenică, de marimea unui licurici, cu dungi roșii pe extremitățile aripilor și pe care niciunul din vecinii mei născuți în Canada, nu au recunoscut ce este, cum se numește. Nu-i așa ca Zoom-ul are avantajele lui de a cunoaște lucruri noi? Ce frumusețe de insectă!

A urmat Gheorghe Cărbunescu, un alt gorjean de vază, poet, compozitor și interpret de romanțe, foarte îndrăgit de participanți, care ne-a recitat minunate catrene umoristice şi ne-a oferit minunata romanţă Am iubit doi ochi albaştri. Dorul de România ne-a copleșit.

A urmat un alt moment emoţionant, despre viaţa şi opera lui Nicolae Batzaria (20 nov. 1874-28 ian. 1952), scriitorul copilăriei distinsei noastre colege Melania Rusu Caragioiu şi al copiilor din România, între războaie. A murit martir în închisorile comuniste. Și-a dat ultima suflare în braţele marelui meu prieten din Florida, regretatul prof. dr. Claudiu Matasa, fost coleg de facultate şi prieten cu generalul Mihai Pacepa. Ce coincidenţă – când Melania ne-a propus această minunată şi necesară comemorare, nu mi-am dat seama imediat despre cine era vorba. Excelentă prezentarea făcută de vicepreședinta ASRAN (cu emoţii vizibile) care ne-a mers la inimă.

Am urmat eu, cu o prezentare, despre un alt scriitor aproape uitat – Virgil Gheorghiu (15 sept. 1916, Războieni – 22 iunie 1992, Paris), care a fost cel mai cunoscut scriitor român în Occident, după 1949, în urma publicării celebrei cărţi A 25-a oră, tradusă în peste 40 de limbi(!). A publicat peste 30 de cărţi, iar abia în perioada 1990-2019, i-au fost traduse în limba română şi publicate în ţara lui natală, însă numai 10 cărţi. Am arătat (m-am lăudat) cu cele 4 cărţi ale lui în franceză, din biblioteca mea. Aşa cum era programat, istoricul Sebastian Doreanu ne-a arătat vreo 7 cărti de Virgil Gheorghiu din biblioteca lui și ne-a vorbit cu multă competență (ca de obicei) despre „scandalul” de la Paris, generat de Monica Lovinescu, cea care i-a tradus cartea A 25-a oră din română în franceză, nemulţumită că nu a fost plătită suficient. S-au aflat lucruri noi, foarte interesante şi s-au făcut intervenţii deosebite (Marian Costache, Gheorghe Cărbunescu). Controversa legăturii dintre valoarea operei şi caracterul autorului, a rămas nelămurită. Continue reading „Alexandru CETĂȚEANU: Pe ZOOM, din Montreal – activităţi culturale în timpuri grele” →

Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”

Suflet ardent, patriot înflăcărat, iniţiatorul revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu, rămâne în memoria colectivă a neamului românesc ca un istoric dublat de un scriitor ce a ştiut să creeze, cu mari sacrificii, o operă ce a străbătut negura timpului, fiind apreciată foarte mult şi în zilele noastre. Tema principală a acestei cărţi este lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi afirmarea conştiinţei naţionale, precum şi lupta pentru unirea tuturor Românilor.

În Introducere, autorul vorbeşte de ideea de dreptate naţională şi socială, bazată pe morala creştină adusă în lume de Iisus Cristos care, prin moartea sa jertfelnică „ne arată calea legii ce trebuie să guverneze dezvoltarea umanităţii, „legea practică, legea lucrării, a jertfirei, a iubirii şi a frăţiei, chipul în care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică, mai întâi prin cuvânt, prin idei, prin lucrare”(p 5, opera Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988) punând totul în slujirea patriei, a viitorului.

Şi acum ne impresionează fraza de început a cărţii întâi, prin care N. Bălcescu ne emoţionează profund, prin cuvintele sale care aduc mărturie de misiunea sa de istoric şi de imboldul de a scrie cu multă responsabilitate aceste cărţi de glorie a neamului românesc, pentru a fi un document-mărturie a unor pagini din istoria poporului român, care să fie adevărate lecţii pentru alte generaţii: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593–1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire! Când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor şi astfel, îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (op. cit. p 28)

Lupta pentru independenţă şi unitate naţională este descrisă cu multe amănunte, scenele istorice par vii, nu „umbre pe pânza vremii”. Cartea întâi, poartă subtitlul „Libertatea naţională” şi, după ce prezintă situaţia internaţională, Bălcescu scrie o pagină glorioasă din istoria neamului nostru – victoria de la Călugăreni în lupta contra turcilor învinşi şi în alte locuri din Ţara Românească, fapt ce a dus la libertatea naţională.

Autorul scrie cu mândrie: „Niciodată semtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă.” (op.cit. p 87)

Deşi este o scriere istorică, această carte face parte şi din istoria literaturii române, prin bogăţia stilului folosit, mai ales în descrierea Ardealului, o pagină de o frumuseţe cutremurătoare, inspirată de aspectele geografice unice, de bogăţiile naturale, de oameni deosebiţi ce locuiesc aici, o pagină scrisă sub influenţa patriotismului vibrant ce însufleţea pe scriitorul-revoluţionar. Iată cum, la începutul cărţii IV, în primul capitol, se face o amplă descriere a Ardealului unde apare un tablou ce redă imaginea plenară a acestui meleag de o frumuseţe rară care ţine adunate toate aspectele naturale ale altor ţinuturi din Europa:

„Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea, cu plăcere, ni le aduce aminte.”(op.cit. p 292)

Aspectele geografice sunt redate cu multă măiestrie, prin cuvinte ce capătă valoare literară, prin puterea lor sugestivă, prin asamblarea lor măiestrită, într-o ordine crescătoare şi descrescătoare, după formele de relief specifice ţinutului ardelean: „Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr’însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia.” (op.cit. p 292)

Bogăţia florei şi faunei din Ardealul secolului al XIX-lea nu are elemente de comparaţie cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre: „Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi… Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul.” (op.cit. p 293)

Ca un maestrul al condeiului, Nicolae Bălcescu pare că sculptează în cuvinte, pentru a descrie Ardealul şi, aplicând sincretismul artistic, face, prin arta cuvântului, o operă impresionantă: „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată.” (op.cit. p 293)

Bălcescu vorbeşte în aceste pagini de bogăţiile subsolului, îndeosebi de aurul ce a adus mai multe nenorociri şi suferinţe neamului nostru românesc: „Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor. Astfel este Ţara Ardealului.” (op.cit. p 293)

Această scurtă propoziţie: „Astfel este Ţara Ardealului” este concludentă, ea face să apară glasul creatorului acestei opere, glas în care răzbate mândria naţională. Bălcescu propune cercetarea istorică a teritoriului românesc, pornind de la viaţa vechilor daci: „În sfârşit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei.” (op.cit. P 299) Autorul expune cu claritate evoluţia istorică din Ardeal, numit ulterior /Transilvania(Ţara de dincolo de păduri, construcţie lingvistică luată din texte latine, fără conotaţii locale) Iată un fragment de mărturie istorică: „Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei, când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se coborau la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă şi, în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.” (op.cit. p 299)

Creatorul acestei opere este foarte bine documentat. El aminteşte de vicisitudinile istorice care au întunecat existenţa românilor din Ardeal: „Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904) … Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Aşa, românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în Ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.” (op.cit. p. 317) Adevărul istoric este pus în lumină cu multă competenţă, combătând teoriile actuale ale unor autori, privind populaţia românească din Ardeal: „La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică.” (op.cit. p 342)

Scena istorică din Transilvania se schimbă de-a lungul secolelor: „Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.” (op.cit. p 357)

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”” →

Melania RUSU CARAGIOIU: Bucuria primirii unui colet din Australia de la scriitorul Ioan Miclău

Mulțumiri, Iubite și Stimate Maestre, Ioan Miclău- Gepianu.

Astăzi, într-o zi frumoasă de toamnă când m-am uitat afară, în fața casei staționa mașina de poștă canadiană și… am fost bucuroasă să ies înaintea oficiantei care îmi aducea un colet. Eram aproape sigură, un colet pe care îl așteptam cu bucurie, dar și cu mult interes și curiozitate.

Bucuria se înțelege, interesul era pentru pagini necitite, pline de talent îmbrăcat în învățăminte literare din multe domenii , venite de la Maestrul Ioan Miclău, tocmai din celălalt capăt al lumii , de la antipod, Australia.

Curiozitatea era de a afla ceva din necunoscuta pentru mine, Astralia, pentru a vedea cum a influențat acel mediu bogat în imagini darul de a scrie al unui bihorean, ardelean de al meu, eu, care am copilărit o perioadă la Nădab.

Mai eram curioasă și asupra formelor de tipar, a frumuseții cărților și a tot ce poate trece prin mintea mea curioasă de poet.

Am desfăcut la întâmplare coletul, francat pe ambele părți, dar am reușit să îl deschid exact prin capacul cutiei care adăpostea comoara de cărți.

Am ridicat primul document, Revista, ,,Iosif Vulcan”, ianuare-martie,2000, Cringila-Australia. Am deschis găsind un facsimil-pagină, ,, Eminescu, statuie de Ovidiu Maitec, Oradea, 12 octombrie 1990”, apărut în Revista, ,,Familia”-Oradea. Sculptorul a scris: ,,Eu sunt obișnuitul iubitor de Eminescu, Ovidiu Maitec, București, 13 octombrie 1989. Acestă poză a statuii lui Mihai Eminescu, este în: ,, Revista de artă și cultură ,,Iosif Vulcan”- Un colț din România în inimile Dumneavoastră în Australia”, apărută în Cringila, ianuarie/martie 2000.

Cred că voi avea ocazia să prezint această Revistă la o întrunire Zoom ASRAN, , la sărbătoriri ,,Mihai Eminescu”, iar articolul ce va urma, în mass media.

După această revistă literară ridic urmăroarea carte, ,,Bună ziua. Bade Ioane”, semnată de Scriitorul loan Miclău, cu postfață de Părintele Profesor Dr. Alexandru Stănciulescu- Bârda. Întrucât cartea a apărut în Editura ,,Cuget românesc”- Bârda, a acestui editor, care este de fapt și editorul multor cărți de ale mele, mă gândesc la legătura noastră permanentă și sub acest aspect, cu țara noastră dragă, România. Arunc o privire asupra conținutului și văd următoarele capitole: ,,Articole și studii, Proză, Versuri, Proverbe și cugetări, Ioan Miclău despre alții, Alții despre Ioan Miclău”.

Îmi rezerv pentru viitor lectura cărții respective.

Trec la următoarea carte: ,,Cuvinte de minte”, de Ioan Miclău, aceeași editură, ,,Cuget românesc”-Bârda.

Pe coperta cărții ilustrația statuii ,,Gânditorul”. Cartea are frumos ordonate cugetări înțelepte de la A la Z, o carte care mă va solicita mai mult, trebuind să mă concentrez ,,gândind” (deși aceasta este preocuparea mea permanentă, fiind eu și poet.

Am găsit cartea care va ocupa locul unu al lecturii mele, fiind și eu pasionată de mitologie. Aci este vorba despre cartea scriitorului Ioan Miclău, ,,Mitologiile- Surse de studii istorice”, apărută în aceeași editură precum celelalte. Deschid repede la ,, Cuprins” ca să văd ce conține. Înțeleg tema: reflectarea mitologiei în istorie și în epos -ul românesc. Îlustrația copertei îmi este deja cunoscută, este mărul plin de fructe coapte, rumene, un lait motiv de opulență, care apare și din ilustrarea unui

Videovclip al scriitorului român din Australia, Ben Todică. Deci încep să mă familiarizez cu opulența australiană.

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Bucuria primirii unui colet din Australia de la scriitorul Ioan Miclău” →

D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

-Călinești-Cuparencu, satul bunicului patern al (Poetu)lui Mihai Eminescu, cantorul Vasile Eminovici-

Casa documentară Vasile Eminovici:

La inițiativa ing. Florin Usatiuc din Vatra Dornei și a poetului Ioan Manole, a fost achiziționată o casă bucovineană din lemn (o casă cu cerdac, acoperită cu șindrilă, asemănătoare celei în care a locuit dascălul Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu). Ea a fost strămutată în vechiul cimitir al bisericii din satul Călinești-Cuparencu, acolo fiind amenajat un „Punct documentar Eminescu”. Casa memorială a fost dotată treptat cu câteva piese de mobilier și obiecte de epocă. În fața casei a fost amplasat un bust din bronz al poetului Mihai Eminescu, pe un bloc masiv de andezit; bustul a fost realizat de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu. În anul 2005, satul Călinești-Cuparencu a fost inclus în circuitul de desfășurare a Festivalului Literar „Mihai Eminescu”, organizat sub egida Consiliului Județean Suceava.

…Citisem recent într-un impecabil eseu al unui om de cultură cu multă personalitate, articol presărat cu figuri de stil și expresii savuroase (marcă înregistrată a casei!), rezum, că, pelerin pe fața Pământului, turist străin și nu colonist cum se dorește, omul este o creație divină „întru mister și pentru revelare”, cum l-ar descrie cu profunzime filozofică marele Lucian Blaga. Existențial, prototipul uman în continuă evoluție spre perfecțiune- {aici nu puțini ar cădea pradă unui sarcasm devastator când ar analiza t(ip)arele morale ale societății în care trăim!}- este predestinat să alerge toată viața în căutarea Adevărului, simbol și pecete a Marelui Arhitect al Lumilor Văzute și Nevăzute, un adevăr pentru care trebuie să trudească din greu, să se anevoiască, să se sacrifice, să își asume riscuri… Să afle cine este cu adevărat propria persoană, cine sunt ceilalți, ce este viața, care sunt legile după care se ghidează societatea în care s-a născut… Ce anume se află în mod natural la scară micro și macro în jurul lui și care îi este locul, rolul, datoria, talantul, misiunea încredințată pentru scurta-i viețuire pe minusculul fir de praf numit Terra rătăcit printre umbrele giganților ce aleargă bezmetici cu viteze orbitoare prin cotloanele întinderilor fără capăt ale Universului…

Obeliscul de la Bursuceni, placa de marmură inscripționată de la Joldești și bustul pe fotoceramică al Poetului Mihai Eminescu și al mamei sale, Raluca

Există în viață întâmplări cu happy end după care te bântuie bănuiala că soarta te-a adus taman la momentul potrivit în locul potrivit, desigur există fatalmente și un revers al medaliei, dar nu la acela vreau să fac referire. Personal intuiesc, și chiar nu știu cine m-ar putea contrazice, că am văzut lumina zilei în mai puțin pomenitul străvechi sat natal de pe firul albiei Siretului tocmai pentru a confirma prin legenda-povestire a neamului meu, cunoscută încă din copilărie, spusele (frate)lui Poetului, Matei Eminescu, referitoare la strămoșul cazac al acestuia, tatăl bunicii sale materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu.

Mâna neiertătoare a destinului te trece prin bune și rele, ar spune unii, dar eu sunt tentat să cred că există un echilibru, o paritate cu propriile noastre alegeri, și până la urmă absolut nimic nu e lăsat la voia hazardului pe fața pământului. Cu riscul de a fi catalogat că fac apologia unui obscurantism orb și irațional, deseori am impresia că tot ce ni se întâmplă este un rău necesar al șlefuirii noastre spirituale impus prin legi universale, iar gradul de cunoaștere al fenomenelor din Cosmos la care am ajuns este doar o infimă parte a unei construcții spirituale asupra căreia mintea noastră limitată nu are nici control și nici măcar un surogat de privire de ansamblu.

………………………………………………………………………………………………………………

…La cestiune, stimabile, la cestiune! Pe data de 15 septembrie a.c., după-amiază, mă sună d-l profesor Sergiu Manolache- pentru cei care mai au nevoie de această precizare/prezentare, Domnia Sa este eminescologul căruia îi sunt veșnic îndatorat pentru faptul că m-a ajutat dezinteresat cu precizări importante și a (și) participat efectiv la incursiunile în arhivele din Botoșani pentru a-mi definitiva căutările legate de antecesorii familiei mele. Îmi spune încântat că a doua zi va merge împreună cu un mic grup (nu au dorit să li se publice numele), la Călineștii lui Cuparencu, acolo unde făcuse deja o scurtă vizită premergătoare și găsise, printre alții, familia lui Ghiocel Eminovici, care, se pare, avea ceva legături, mai mult sau mai puțin discutabile, e adevărat, cu strămoșii paterni ai Poetului Eminescu. Așa că îmi propune să merg cu dumnealui pentru a scrie un scurt articol, un reportaj despre localitatea în care s-a născut tatăl genialului nostru poet național Eminescu și, în egală măsură, ilustru gazetar în prima linie a apărării ființei noastre naționale românești, calapodul termenilor în care îi place dumnealui să mi-l prezinte întotdeauna.

Mai mult, mi-a povestit că în zonă a avut două dintre rudele sale apropiate, stâlpi ai familiei, de a căror memorie era profund atașat.

E vorba despre Alexandru Smochină, unchiul soției dumnealui, născut la Râșca, Ripiceni, Botoșani, absolvent în 1930 al Școlii normale „Mihai Eminescu„ și fost învățător director la Școala din Șerbăuți. A studiat disciplina pedagogie-psihologie până în 1943 la Universitatea București, a fost căsătorit cu Artemiza Puiu din Pătrăuți și a avut două fiice medic (Cecilia, ca pe d-na Manolache, și Luminița). A plecat la Chișinău să-și preia postul, acolo a fost mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă și a murit în război pe frontul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei, spulberat fiind de un obuz sub zidurile Cetății Albe, în localitatea Tudora. Soțul Luminiței, mai mică decât sora ei cu cinci ani, fost primar la Brașov.

Apoi despre cumnatul Mihai Bunduc, consătean cu Alexandru Smochină, acesta era tot din Râșca, mi s-a spus, sat înființat lângă Lehnești de către călugării de la Mănăstirea Râșca din Suceava. Pe data de 23 august 1944 cade prizonier la ruși, și, în vagoanele unui tren va ajunge în Siberia. Revine în țară în 1946 și este învățător director la Călinești-Cuparencu până în anul 1948, anul reformei (sovietice) a introducerii învățământului în limba ucraineană, reformă care a durat doar 2 ani, întâmpinând opoziția localnicilor. D-l profesor Bunduc era tatăl doamnei Rodica Alexandru, dr. în istorie cu numeroase articole publicate, fost director la Școala Pedagogică Suceava (Școala Pedagogică din Cernăuți evacuată în 1944) până în anul 1965, apoi inspector-șef (general) al Regiunii Suceava între anii 1965-1968, și, până la pensie, a ocupat postul de director la Liceul „Ștefan cel Mare„. Soțul dumneaei a fost procurorul militar Radu Alexandru.
Cum să refuz o invitație atât de tentantă, nu mai fusesem niciodată în zonă, deși citisem de-a lungul timpului o mulțime de însemnări și cunoșteam multe lucruri legate de rădăcinile de acolo ale eminovicilor, iar în seara respectivă, de bucurie că am șansa de a ajunge cu așa o selectă companie în acest sat, ajutat fiind și de memoria mea de elefant… bătrân, am și alcătuit un amplu crochiu cu conținutul paginilor de început ale prezentului documentar despre Călineștii lui Cuparencu.

Trebuie să amintesc cu onestitate că am avut pregătită mai de dinainte și o prezentare sumară a ceea ce a fost și se află acum în perimetrul satului, inclusiv locul real al casei bătrânești a dascălului, undeva vis-à-vis de casa parohială, nu departe de biserică, așa cum am aflat de la niște familii care au locuit multă vreme acolo.

………………………………………………………………………………………………………………..

La școală, clasele primare se făceau în ruteană, eram practic sub ocupație sovietică… rugăciunea „Tatăl nostru” și „Crezul” le-am învățat acasă ca pe apă, tata, Vasile Butnaru, era preotul satului… conacul boieresc al familiei Marin, deosebit, cu spații verzi, magnolii și toporași vienezi devastat de către săteni… oameni băuți urcați pe mobila din căruțe… un jaf, dacă nu orchestrat sau încurajat, a fost măcar unul cu știrea noilor autorități… mai apăreau și tensiuni interetnice, nu e pădure fără uscături… castelul de apă de la intrarea în sat… cantonul silvic… noua orânduire socialistă… localnicii nu erau deloc avuți… profesorul distins, mereu preocupat de notițe și schițe, extrem de politicos, sosit de la București la casa preotului pentru a investiga ce a mai rămas din familia bunicilor lui Eminescu… s-au reținut în cărți prea puține lucruri din caietele cu însemnări și cu declarații… am cunoscut-o pe bătrâna Matroana Repta și pe fiul ei Ștefan, ea avea grijă de copiii preotului… Ion Cozmei ne spunea că noi suntem dintr-o ramură ceva mai apropiată de bunicul lui Eminescu ca el… tatăl meu, Mircea Iseceanu, a absolvit liceul cu bacalaureat, a fost învățător, apoi a fost luat prizonier în război, ulterior a fost cooptat în învățământ și a colaborat cu A.Z.N. Pop la cartea dumnealui… mai sunt în viață și dintre Mălinești, iar cei care mai trăiesc din familia Volcinschi și-au schimbat legal numele în Vâlceanu, undeva pe vremea războiului, așa cred, dar ar trebui căutat în arhive…

…………………………………………………………………………………………………………………

Despre caracterul (total) inedit al unora dintre cele relatate în acest modest articol am anumite rezerve bazate pe informații pe care le consider certe, nu ar fi nicio surpriză dacă dovezi ulterioare ar demonstra că binecunoscuta cugetare „nimic nu e nou sub soare” se repetă și în acest caz. Căutam un răspuns mai multor întrebări pe care mi le-am propus, dar, pentru că îmi era limpede că nu o să am la dispoziție o investigație de mai lungă durată, m-am oprit doar la acestea trei: de a cerceta/întreba/căuta detalii referitoare la Ștefan Eminovici, bănuit că ar avea pe lângă Dumbrăveni descendenți, apoi dacă teoria originii ardelenești a familiei Eminescu este bătută în cuie cu documente de necontestat și dacă la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu s-au cunoscut sau chiar ar fi fost rude pe mai departe, cum se mai spunea. Până la urmă, unde dai și unde crapă, aveam să rămân doar cu… scheletul planului, am tras concluzia că sunt întrebări-maraton, așa că m-am consolat cu concluzia de bun simț că toate lucrurile își au o vreme a lor.

A doua zi de dimineață, o zi caldă, superbă, de toamnă autentică, parcă predestinată pentru călătorii de neuitat la obiective culturale, din categoria acelor excursii pe care le faci o singură dată în viață, așa că i-am mulțumit din suflet pentru originala propunere de a mă scoate din casă d-lui profesor Manolache, om de mare caracter, ca întotdeauna.

„…Domnule, dacă promit ceva, să fie clar, eu mă țin de cuvânt!” Am călătorit cale de vreo 50 de km sporovăind câte-n lună și câte-n stele împreună cu d-l profesor Manolache, pe asfalt o scurtă vreme, iar mai apoi pe un drum îngrozitor de țară folosit pe alocuri ca drum forestier, mai rău chiar nici că se putea, era undeva la limita… de sus a coșmarului, se pare că ghidarea prin GPS către destinația Călinești-Cuparencu a șoferului microbuzului, probabil din dorința de a scurta drumul, ne-a jucat o festă de zile mari. Traseul străbătut printr-un peisaj pe jumătate sălbatic amintea mai degrabă de o secvență autumnală din „România pitorească” a lui Vlahuță decât de căile de acces necesare integrării noastre depline în Uniunea Europeană, foarte probabil că era mai potrivit de străbătut la pas cu piciorul sau călare pe… Pisicuța lui Calistrat Hogaș decât cu un vehicul auto, fie acesta și unul nou-nouț și în perfectă stare de funcționare.

În fine, judecând la rece cu mintea de acum, nu cred că am cunoscut un context mai potrivit ca să-mi repet până la saturație binecunoscutul citat: „Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (J. F. Kenedy)

După ce am văzut Casa Documentară Vasile Eminovici și statuia ridicată de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu (deosebit artist!) am mers în apropiere la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, „târnosită” la 1805, un an după sosirea în sat a dascălului Vasile Eminovici. Ni se spune că, datorită morții ctitorului Mihalache Cuparencu- Maria, Mihalache, Ion și Vasile erau copiii lui Miron, fiul lui Vasile, fost „cupar”, de unde și numele lor de familie prin rutenizare- deși era terminată de pe la 1799, acest lucru a fost oficializat șase ani mai tîrziu. După moartea celor trei fraţi Cuparencu, satul e moștenit de către fiii lui Ion – Gheorghe şi Luca Cuparencu (Mihalache şi Vasile n-au avut copii). Cercetând mormintele dimprejurul bisericii, am observat lângă niște lucrări de restaurare ale unor monumente funerare o cruce din piatră binișor înclinată, cam la 30 de grade, în mod evident lăsată de ani buni în paragină… M. V., femeie în etate, decedată la 1904… Numele de familie al acesteia apărea și pe alte cruci, dacă îmi amintesc bine. Nu i-am redat numele în clar pentru a nu impieta în vreun fel asupra memoriei defunctei, cu atât mai mult cu cât nu am nici un fel de legături cu urmașii direcți. Eram lângă monumentul funerar, când, pe spatele acestuia, am zărit printre crengile de arbust ale vegetației dense ceva scris cu caractere chirilice și care semăna binișor cu MINOVICI. „Asta merită atenție!”, zic amuzat cu voce tare, și mă duc la un altul, tot cu numele de V., la câțiva metri de celălalt. Apoi mă reîntorc și continui pentru una dintre doamne, care se apucase deja să curețe verso-ul crucii pe care crescuseră tot felul de plante agățătoare: „Nu se face să lăsăm o doamnă să rupă bălăriile astea!”, și, când să caut pe telefon ceva referitor la mormintele bisericii, încep să râd de unul singur, constat cu stupoare că mi-am lăsat ochelarii pe un birou iar în buzunar aveam numai tocul acestora. Colac peste pupăză, câteva minute mai târziu, și pe acela l-am pierdut smulgând precipitat buruienile de pe lângă cruci. Cred că s-a și filmat/fotografiat ceva atunci. O altă doamnă a șters cu un servețel umed literele într-o scriere veche și am început să silabisim toți trei cu emoție câte o literă inscripționarea în piatră. Indubitabil, acolo apăreau un Vasil(i)e (Ie)minovici, anul 1859, Isus, u(nsul lui Dumnezeu) a învins, aice odihnesce robul lui Dumnezeu, și altele mai puțin lizibile. Părea să conțină și o reprezentare iconografică a „Ochiului lui Dumnezeu” într-un triunghi, motiv al Sfintei Treimi, m-am documentat ulterior, din gama de insemne care apar în spaţiul liturgic ortodox începând cu secolul al XVIII-lea, perioadă în care proliferează și registrul simbolurilor sigilografice şi heraldice ale cancelariei statului în curs de separare de Biserică. La fel, erau săpate, mai degrabă primitiv scrijelite, și niște ornamente florale ale simbolisticii solare sacre/creștine, rozeta cu patru petale. Îmi amintesc că am mai vorbit câte ceva despre căutările lui Ion Drăgușanul, Ion Cozmei, Carmen Veronica Steiciuc, ale preotului Dimitrie Fortună, dar mai ales despre arhimandritul mitrofor Inochentie Ștefaniuc-Ștefanelli în cartea lui Vasile Gherasim, am repetat de mai multe ori numele acestuia, îmi aminteam binișor toate detaliile acelei relatări în care se vorbea despre un mormânt văzut de parohul de la Călinești, și pe care cercetările ulterioare, la vreo zece ani de la moartea acestuia, nu reușiseră să îl depisteze…

S-a mai spus câte ceva și despre prestigiul social, plusul de imagine în ochii locuitorilor zonei pe care îl câștiga familia răposatului prin ridicarea unei cruci durabile din piatră, cam la fel cu ctitorii de fântâni pe la răspântii de drumuri sau de lăcașuri sfinte, biserici/mănăstiri.

Subliniez că deocamdată nu cunosc să existe vreo legătură de rudenie între Teodor V. Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc), fost coleg la Cernăuți cu Eminescu și preotul Inochentie Ștefanelli (născut Ioan Ștefaniuc), fost egumen al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava.

Extras din Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM, pag. 15: „Datele biografice, dintre care pe unele le-am scos de prin diferite condici, chiar în acea zi, trebuiau, în mare parte, să fie verificate. În seara trecută, d-na Cilievici îmi spuse că părintele arhimandrit Stefanelli din Suceava, care, pe vremuri, fusese paroh în Călineşti, i-a arătat, odată, în cimitirul din Călineşti, mormântul unui Eminovici. Joi, după amiază, d-na Cilievici fu atât de amabilă să mă conducă la cimitir. Părintele Furtună şi fiul său Tiţiu ne însoţiră. Nori grei şi alburii ca de zăpadă atârnau de parcă să-i poţi ajunge cu mâna. Un vânt rece te făcea să-ţi închei bine haina. Stăturăm printre pietrele de cimitir mai mult de o oră, căutând mormântul vreunui Eminovici. De astă dată, truda noastră a fost fără nici un succes. Pe multe dintre pietre de mormânt mai vechi crescuse muşchi care mâncă contururile slovelor săpate cu dalta. Ploaia şi zăpada, lovite de vânt asupra lespezii nisipoase, îndepărtă legăturile dintre cuvânt şi cuvânt, dintre semn şi semn. Ne-am încredinţat că nu e cu putinţă să prindem de acolo vreun înţeles. Mormintele mai noi şi mai bine conservate nu ne vorbeau nimic despre familia Eminovici.”

Iau în calcul ipoteza că, pentru a doua oară, crucea (dascălu)lui Vasile Eminovici putea fi inscripționată cu noul nume și întoarsă cu 180 de grade, cu noua față către biserica satului, caz în care cele două morminte trebuie să fi fost apropiate, cap la cap, deși personal nu cunosc vreun precedent. Înmormântarea răposatului cu capul către Răsărit, spre biserică, ar putea fi luată iarăși în calcul aici. La fel de bine, însă, putea să fi fost de la bun început vorba despre o cruce-rebut ca înscriere a meseriașului pietrar, una neachitată de către solicitant, sau putea să fi fost una pregătită chiar de către cantor în persoană din timpul vieții (a decedat subit la epidemia de holeră din 1844 și, odată găsită crucea prin atelier sau acasă la urmașii săi, a fost ridicată 15 ani mai târziu). Pur și simplu, având în vedere prețul deloc modest al lucrării, putea fi vorba și de o cruce refolosită abuziv sau cu acordul, de ce nu, interesat al vreunui descendent al dascălului, dintre cei care mai erau în viață la vremea respectivă, posibil chiar rude cu M.V., decedata.

Posibilitatea ca această cruce să fie rezultatul hibrid al inte(rve)nției/tentativei cuiva de a construi un fals grosolan (?) doar din dorința de a ridica un mormânt cu valoare de simbol înaintașului patern al Poetului și al neglijenței/nepăsării localnicilor, idee cvasiutopică la o primă apreciere, precum și întrebarea logică, de ce nu a fost șters înscrisul înainte de refolosirea crucii, dacă despre asta e vorba în acest caz, o să le las cu încredere pe seama experților în domeniu.

Este evident că nu a apărut din pământ, din iarbă verde, și cu atât mai puțin din spuma mării numai pentru a tulbura apele și așa destul de învolburate ale rădăcinilor străbunilor Poetului.

Oricum contrastul major între arhitectura monumentelor funerare ale foștilor stăpâni ai unei părți a satului, fam. Marin, și modesta inscripționare, neprofesională, cu numele lui Vasile Eminovici, nu suportă nici termeni de comparație și nici vecinătatea, ca urmare și aceasta ar putea fi o explicație rezonabilă a căderii în dizgrația celor care au administrat cimitirul.

Desigur, trimiteri oarecum indirecte la tema în discuție găsim în comentarii și afirmații ale unor cercetători ai biografiei familiei Marelui Eminescu, iar aici, spre exemplificare, fac trimitere la cea a dlui Ion Drăgușanul: „…în Călineşti au trăit şi s-au îngropat cinci generaţii de Eminovicieni, dar nici un mormânt nu a mai rămas drept amintire, pentru că s-au năpustit peste ele bogătoii fuduli ai satului fără memorie.”

Privind retrospectiv, cu detașarea și cu umorul care nu mă părăsesc vreodată, dacă importanța subiectului se va confirma și va rămâne menționat pe undeva, chiar dacă a fost vorba, bineînțeles, despre un efort de echipă în cinci persoane, „instigatorul moral” al identificării crucii cu înscrisul despre care vorbim aici pare a fi fost nimeni altul decât d-l profesor Manolache pe post de ghid, ajutat conjunctural și de lucrările de reabilitare ce au curățat zona, amănunt fără de care e puțin probabil că s-ar fi descoperit atât de ușor inscripționarea de pe spatele crucii.

…Referitor la numele care prezintă interes pentru noi, o colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în anul 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu Seretean, cuprinde mai multe nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan Ştefaniuc, Teofila Ratca (soţia lui Vasilie de Radca, proprietar în Călineşti), George de Ursulean, Ioan de Mălinescu, Nicolae de Volcinschi şi comerciantul Lazăr Ştefaniuc.

…De asemenea, Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi, an de înființare 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

…Merită menționat și amănuntul că preotul Cezar Onesim în Genealogia lui Mihai Eminescu din satul Călinești Cuparencu-Suceava: noi contribuții documentare, printre altele, a întocmit un arbore genealogic al familiei Volcinschi în Bucovina.

Mi se pare plauzibilă ideea că 1859 este un an rezultat prin scădere cu șapte ani din 1866, care ar putea fi, de fapt, anul ridicării (de către fratele căminarului, Ioan și cumnatul acestuia) acelei cruci din piatră comemorative, anul sfințirii, evident, pentru că 1844 pare să fie acceptat unanim și demonstrat ca an în care a murit de holeră dascălul Vasile Eminovici. Îmi este limpede și faptul că, dacă preotul Ștefanelli vorbea despre mormântul unui Eminovici, și nu punctual de cel al dascălului Vasile Eminovici, asta se întâmpla datorită anului inscripționat 1859, an-măr al discordiei care nu era cel al morții bunicului lui Eminescu. Un alt sătean cu numele de Vasile Eminovici, dacă ar fi existat, foarte probabil că ar fi fost depistat până acum. Greu de crezut că preotul de atunci nu va fi știut mai multe despre acest edificiu funerar, că nu va fi aruncat o privire pe catastife și ar fi interesant de aflat dacă mai există informații, dovezi scrise pe undeva. Cum preotul Ioan Ștefaniuc (n. 22 februarie/7 martie 1858, Siret – d. 2 iunie 1934) era paroh la Călinești între 1888-1914, iar anul morții defunctei reinscripționat pe cruce este 1904, e foarte probabil ca acesta să fi știut ce și cum s-a întâmplat.

Chiar dacă pământul primit ca înzestrare de la boierul Mihalache Cuparencu și cel din zestrea soției sale, Ioana Serghie, nu era deloc puțin, dat fiind faptul că acesta a fost lăsat ca zestre/moștenire copiilor săi, nu pot să nu mă duc cu gândul că cel care a plătit crucea din piatră a fost Gheorghe Eminovici în 1866, iar ulterior, după mai bine de jumătate de veac, foarte probabil cu știrea urmașilor lui Vasile Eminovici (în 1904, fiica sa, Anița, era încă în viață), crucea a fost cumva refolosită pentru a marca (și) mormântul răposatei M. V. în 1904. Moartea celui de-al unsprezecelea copil al familiei Eminovici, Vasile, la vârsta de un an și jumătate, în jurul anului 1859, este iarăși ceva care suscită interes ca pistă de studiu. O cruce pe un mormânt al nepotului dascălului, chiar dacă purta același nume de Vasile, dar de ce la Călinești-Cuparencu? Vorbim despre o ,,licență poetică” asumată de către căminarul Gheorghe Eminovici?

,,În prima jumătate a secolului al XIX-lea, moșia satului Călinești-Cuparencu a fost cumpărată de Adolf Heinrich Marin, inginer ținutal din Cernăuți, de origine austriacă. El a construit un conac înconjurat de un parc cu stejari și alți arbori ornamentali aduși de la Viena, trei iazuri și o livadă.”

Adolf Heinrich Marin (29 iunie 1795 – 2 iulie 1859) a decedat în același an 1859 care apare pe crucea lui Vasile Eminovici, aparent, cu (vre)o lună înainte de ridicarea/sfințirea acesteia, dar o anume legătură între cele două evenimente intră în sfera supozițiilor fără un suport real.

Interesantă este și coincidența ridicării crucii dascălului Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, tocmai în vara anului Unirii Principatelor, 1859, act istoric susținut de către Gheorghe Eminovici- aici avem destule argumente solide, dar și unele contra pe care, din respect pentru adevărul istoric, nu le putem neglija în totalitate. Să fi fost aceasta o cruce folosită nu de două ci de mai multe ori?

Un amănunt-cheie legat de rezolvarea enigmei acestei (re)descoperiri a mormântului „cu cruce al unui Eminovici”, detaliu care va fi dezvăluit când va fi cazul, a fost păstrat pentru o analiză cu specialiștii domeniului.

Sunt optimist în ceea ce privește dezlegarea misterului crucii, dacă aceasta îi aparține sau nu cântăreţului în strană Vasile Eminovici din Călineştii lui Cuparencu, comuna Şerbăuţi, și sper să nu rămână pe nisipuri mișcătoare la stadiul zvonurilor despre dispariția cu rea-voință a Psaltirii lui Gheorghe Eminovici cu însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai.”

Legat de acest subiect, îmi amintesc spusele preotului Constantin Jaba de la Dumbrăveni, în prezența dnei Elena Condrei, a dlui Mihai Cornaci și a subsemnatului, cel care ne-a arătat o psaltire foarte veche, într-o stare de degradare avansată, din care lipseau câteva pagini, ca fiind cartea încredințată lui George Călinescu și care i-ar fi fost restituită fără pagina în discuție.

,,…Cartea nu se mai găsește, sau se presupune a fi o Psaltire a cărei primă pagină, albă, este ruptă; legendele științifice pretind că această pagină ar fi fost ruptă intenționat de către un mare istoric literar – nu spun numele, e persoană importantă! – pentru a nu mai persista această dată de rezervă în biografia eminesciană: legendele nu intră, însă, nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…”, spune eminescologul Nicolae Georgescu.

Revin la Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM: „În satul Eminovicienilor” (pag. 16) …Vasile Ieminovici a avut doi feciori, dintre care unul, în Moldova (România), a ajuns mare domn. Adică tatăl lor i-a bătut straşnic, căci nu se dădeau la carte, şi astfel au fugit de acasă. Despre Eminescu însă, numai puţin ştia, şi nelămurit.

(pag. 17) …Era în vremea foametei din 1866. Se stingeau oamenii cu zile. Atunci Ioan Eminovici, fiul lui Vasile, îşi aduse aminte că dincolo, în Moldova, trăieşte un frate bogat, boier chiar, şi, într-o bună zi, împreună cu Procop Smocot, cumnatul său de la Şerbăuţi, s-a pornit la drum. După câtăva vreme de călătorie, ajunge el la curtea „boierului” George. Acesta însă nu era acasă. Spre seară, vine de unde o fi fost şi vede pe cei doi ţărani – smeriţi şi plecaţi în faţa lui. „Cine sunteţi şi de unde veniţi?”. Şi atunci Ioan vorbi: „Sunt fratele tău şi-am auzit că ţie-ţi merge bine şi eşti bogat aici. Pe la noi bântuie foametea, mor copii şi bătrâni, şi bogaţi şi săraci. Am venit să te rugăm să ne dai puţin porumb, că teom pomeni”. Şi Trişciuc zice că Ioan, când era cu chef, povestea: „Şi ne-a luat fratele George şi ne-a dat de mâncare şi de băut, apoi – a spus să ni se umple sacii cu păpuşoi. Ne-a mulţumit şi ne-a omenit cu de toate, – numai în casa lui nu ne-a luat. Că noi eram ţărani şi el era boier şi domn mare”. Şi explică bătrânul Trişciuc: „Se vede că domnişorul George se ruşina să-i arate cucoanei lui din ce soi de oameni se trage...”

Faptul că Ioan Eminovici vine de la Călinești-Cuparencu la Ipotești la fratele George- unde, atenție, nu este recunoscut de către acesta!- în timpul foametei din 1866, lasă deschisă ușa supoziției că acea cruce funerară a fost plătită atunci de către boiernașul Ghe. Eminovici, care va fi ținut legătura în secret cu familia părintească din zona Șerbăuților.

…Odată cu moartea în 1904 a lui George, fiul lui Ioan Eminovici, retras la sora lui, Ileana de la Pătrăuți, numele de Eminovici dispare din Bucovina, iar unii poartă pe nedrept acest nume ulterior. („George, feciorul lui Ioan, după moartea soţiei dintâi, s-a căsătorit cu Zoiţa lui Nicolae Cozmei. Aceasta, însă, îl părăsi în scurtă vreme şi trăi în fărădelege cu George Ungureanu. George Eminovici, nemaiputând suporta această ruşine, a părăsit satul, ducându-se la sora sa, Ileana, din Pătrăuţi, unde a şi murit, la 1904.”)

Dintre cei patru băieți ai familiei cantorului Vasile Eminovici, se cunoaște doar despre Gheorghe („conu‘ Gheorghieș”) și Ioan că au avut descendenți. Iordache a murit, după cum spun registrele, de mic copil, iar în privința ipotezei care circulă printre cercetători precum că în localitatea Sălăgeni de lângă Dumbrăveni, ambele pe fosta moșie a familiei Balș, ar trăi descendenți ai lui Ștefan Eminovici (să fi fost dascăl/preot acolo?), nu am găsit deocamdată probe concrete care să demonstreze acest lucru. Deocamdată, repet, iar cercetări mai amănunțite sunt de dorit pentru clarificarea ipotezei, una extrem de interesantă.

Pentru descrierea lui Ştefan, Ion Roşu face trimitere la o epistolă a lui Matei Eminescu adresată lui Leca Morariu, 25 octombrie 1923, în care fratele poetului spune: „Tata a mai avut un frate, anume Ştefan, pe care îl adusese pe lângă sine la Dumbrăveni, dar a murit de holeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adus la Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus la Dumbrăveni spre a o picta pe Raluca Eminovici – n. n.), dar a fost în format mai mic ca pe mama; acest portret îl avea tata în perete în camera lui de culcare. Era mai tânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el din Călineşti şi după pictură nu semăna cu tata. Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

Continue reading „D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?” →

Dan TEODORESCU: Cultură fără frontiere pe timp de pandemie în cadrul Ligii Scritorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est

Sâmbătă, 17 octombrie 2020, la Hotelul Moldova, a avut loc o nouă lansare de carte în cadrul Filiale Iaşi-Nord Est, organizaţie culturală care aparţine de Liga Scriitorilor Români (LSR). Partenerii filialei ieşene în organizarea acestei manifestări culturale au fost Uniunea Creatorilor Profesionişti – Sucursala Iaşi, Cenaclul de Literatură şi Pictură „Oczav Băncilă” al Cercului Militar Iaşi şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR).

În faţa publicului s-au aflat scriitorii Dan Teodorescu şi Mariana Conzaru, moderatorul evenimentului fiind scriitoarea Corina Matei-Gherman.
Dan Teodorescu şi-a lansat trilogia tricoloră „Covid 19”, care cuprinde volumele de mare întindere, „Staţi în casă!”, „Ieşeiţi din casă!” şi „Mergeţi acasă!”. În aceste cărţi, editate la PIM Iaşi, se detaliază viaţa noastră de zi cu zi, în special viaţa culturală şi sportivă în 2020, anul pandemiei de coronavirus, iar aceste trei volume sunt scrise mascat, cu mâinile curate şi cu respectarea distanţei fizice, ne spune autorul. Cărţile lui Dan Teodorescu au fost prezentate de Ionel Pintilii, Ilie Serediuc, Calistrat Robu, Corina Matei-Gherman, iar cu ajutorul telefoniei mobile au intervenit în „plen” scriitorii din localitatea Codăeşti – judeţul Vaslui profesorii Ioan Hodaş şi Silvia Hodaş.

Noul membru al LSR – Filiala Iaşi-Nord Est, Mariana Cobzaru, şi-a lansat volumele „Prietenii copiilor” (o carte pentru cei mici) şi „Blestemul florii de liliac” (o carte pentru cei mari). Cărţile, editate la ŞTEF Iaşi, au fost prezentate de Constantin Timofte, Mirela Cioclu şi Corina Matei-Gherman.
Pe parcursul evenimentului de la Iaşi au mai fost prezentate alte două cărţi, una dintre ele, „Prietenie fără cuvinte” (un volum pentru copii, prezentat de Corina Matei-Gherman), fiind scrisă de regretata Angela Pistol, plecată recent la îngeri în urma unui tragic accident rutier, publicul ţinând şi un moment de reculegere pentru fosta lor colegă de la LSR – Filiala Iaşi-Nord Est.
A doua carte, venită din Germania, a fost prezentată de Dan Teodorescu, volumul numindu-se „Povestea mea de integrare – sau 14 poveşti, 14 vieţi, 14 lumi”, colecţia fiind îngrijită de Nadia Marin, Ionela van Rees-Zota şi Claudia Petruşca, din zona Centrului Cultural Româno-German „Dumitru-Dorin Prunariu”, din Nürnberg.

Evenimentul cultural moldav a fost presărat şi cu mai multe momente artistice, susţinute de interpreţii de muzică uşoară Silviu Labeş, Silvia Aboaice, Andreea Coman şi Sofia Onică (ultiumele două fiind eleve la Atelierul de Voce by Andra Botez), folkistul Adi Gegiuc, chitaristul Matei Coriciuc, interpreţii de muzică populară Ştefan Deaconiţa, Eliana Agafiţei şi Karla Ursu.
Cei implicaţi în organizarea şi susţinerea evenimentului au primit şi diplome de excelenţă din partea organizatorilor.

Continue reading „Dan TEODORESCU: Cultură fără frontiere pe timp de pandemie în cadrul Ligii Scritorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est” →

Mircea Dorin ISTRATE: Activitate bogată, pe timp de epidemie, la Filiala Mureș a Ligii Scriitorilor Români

În perioada 15.august -15.oct.2020, membrii filiala Mureș a LSR au avut o activitate foarte bogată în slujba culturii române. –

Membrii filialei noastre au fost prezenți în număr mare la Tg.Mureș, pentru a sărbători împreună ,,ZIUA LIMBII ROMÂNE” (31august), manifestare organizată de Inspectoratul Județean de Cultură Mureș, ea desfășurându-se în curtea primei Școli românești dim acest oraș, aparținând de ,,Biserica de Piatră”din localitate. Colegii noștri au prezentat informări în referire la eveniment și au citit poezii cu subiect la temă. Au fost prezenți: FEIERDAN VIORICA, VIORICA SUTU, GINA MOLDOVAN, ELENA CRISTEA, GHEORGHE ȘINCAN, POPEAN VALER, GHEORGHE BĂNESCU, FRANDĂȘ ILIE, TORPAN IOAN, BÂNDILĂ IOAN, MARCOCI DORIAN, MUNTEANU GHEORGHE, MIRCEA DORIN ISTRATE.

În data de 25 septembrie, o parte din membri noștrii de filială, au participat la ,,NOCTURNA POETICĂ” organizată de Biblioteca Județeană Mureș, unde, împreună cu alți poeții târgumureșeni s-au recitat,de fiecare în parte, poezii din opera proprie. Mulțumim pentru participare colegilor: LILIANA MOLDOVAN, FEIERDAN VIORICA, ȘUTU VIORICA, GINA MOLDOVAN, ELENA CRISTEA, ALBU FELICIA, ALBU IOAN, POPEAN VALER, MARCOCI DORIAN, MIRCEA DORIN ISTRATE.

La propunerea conducerii filialei Mureș a Ligii Scriitorilor, Biblioteca Județeană Mureș a constituit în ,,Sala de Lectură” a unității, ,,RAFTUL SCRIITORILOR MUREȘENI” unde fiecare din noi va depune propriile cărțile editate. Cărțile din acest ,,Raft” sunt doar spre consultare în ,,Sala de Lectură”, nu și pentru împrumut, ele având ca scop o mai bună cunoaștere și promovare a membrilor filialei noastre;

Poeta LILIANA MOLDOVAN, noua secretară, aleasă, a filialei, a deschis o pagină pe internet destinată a fi utilizată de membri filialei noastre, unde aceștia își pot prezenta propriile creații., iar pentru a fi cunoscuți mai bine de confrații noștri din țară, domnia sa a conceput și o ,,FIȘĂ de AUTOR” pentru fiecare membru, fișă ce va apărea pe aceeași pagina de internet.

Dat fiind faptul că fosta secretară a filialei noastre, poeta RAȘCU MIHAELA a decedat recent la o vârstă tânără, în urma ei rămânând două fetițe, de comun acord cu membrii filialei am constituit un cont bancar, în care aceștia pot depune lunar diverse sume de bani pentru a putea sprijini financiar fetițere rămase doar în grija bunicii lor. Felicităm pe colegii noștri care au depus diferite sume de bani în acest cont pentru ajutorarea celor două fetițe care au rămas, de data aceasta, și fără mamă.

La sfârșitul lunii octombrie, pentru al doilea an consecutiv, filiala noastră, împreună cu Organizația HIFA ( persoane cu handicap) va organiza un Concurs Național de poezie pentru cei cu probleme locomotorii, iar în luna viitoare vom anunța desciderea ,,Concursului Național de Poezie ,,Scrisori pentru Moș Crăciun”, concurs destinat copiilor (8-18 ani), premierea concurenților urmând a fi făcută în luna decembrie;

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Activitate bogată, pe timp de epidemie, la Filiala Mureș a Ligii Scriitorilor Români” →