Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. (Lucian Blaga)

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învață în timp. În această cheie îl privim și pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învățat și învață, ci pentru harul și iscusința manifestate în arta scrisului.

Apariția volumului „Anaforisme…” nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului și criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale și spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creație a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera și-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raționamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp și spațiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuțioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini și manifestări, variate prin culoare și lumină, intensitate și diluare, sonoritate și tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaște. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate și definite într-un context socio-uman. Nu se oprește însă aici. Analizează atent faptele și acțiunile care prezintă o anumită certitudine și pregnanță, le dă forme abreviate, miniaturizate și esențializate și după ce dă enunțului o formă coerentă, le oferă celorlalți. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staționări nepermise la mintea și sufletului cititorului. Ne pun în mișcare, ne provoacă să gândim și pe măsură ce înțelegem, simțim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruiește pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecție. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire ne mirăm de măreția Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu și cititorul la o agapă, în care protagonistă este înțelepciunea. Fiecare participă cu tot potențialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citește, unul comunică, altul învață, unul pictează, altul pune în ramă, unul măsoară, croiește și coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primește… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.

Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.

Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII” →

Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!

Cultura  se pǎstrează prin scriiturǎ! 

De ce sǎ cumpǎrǎm cǎrțile unui autor? 

Dacă vi se pare ciudat acest titlu de articol și ați hotărât totuși să îl citiți mai departe, ei bine, am să vă dau câteva motive întemeiate ale acestuia.

Tot mai mulți autori români se plâng că nu își pot vinde cărțile, ajung să fie demotivați și cel mai des amână să mai scoată o carte nouă pentru că spun ei ”rămân cu ele pe stoc”. Vă veți întreba desigur dacă acel autor scrie cartea pentru el însuși sau pentru noi cititorii?

Deși există și excepții de la regulă, scriitorul e dăruit cu har, cu o inspirație creatoare, un autor în general nu scrie o carte la comandă, pentru că îi cere cineva sau pentru că are de îndeplinit o dorință a cuiva ci pur și simplu o scrie din interiorul său. Filonul creator este cel care îi hrănește dorința și îl face să așeze în scris cuvintele tălmăcite și împletite în opere literare. Scriitorul, în momentul în care scrie, arde ca o flacară, el se dă pe sine în procesul creației. Dăruiește părticele din el însuși, oferă și nu așteaptă nimic în schimb.

Și totuși… bucuria cea mai mare a unui scriitor vine atunci când reușește să își vadă opera prinsă între coperțile unei carți, se bucură când o prezintă publicului cu ocazia unei lansări sau a unui eveniment. Motivația sa și răsplata cea mai mare vine din comentariile cititorilor care atunci când îi transmit mesaje îi umple inima de bucurie! Până aici totul este minunat și toată lumea pare fericită! Dar… există și partea monetară care deși nu este primordială pentru un scriitor, el nu creează neapărat ca să vândă dar trebuie să trăiască! Până una alta lumea e clădită pe liber schimb iar banul ca instrument de plată este și rămâne un subiect arzător.

Autorii în genere, scriitorii și poeții, nu sunt bogați, ei nu încasează sume fabuloase din vânzarea cărților lor, nici în Romania, nici în străinătate. De ce? Pentru că nu sunt suficient de buni? Nu! Categoric nu! Pentru că nu există acea cerință de carte, de cultură plătită pe bani. Ne-am învățat să considerăm cultura ca pe ceva gratuit care poate fi găsit on line, citim la repezeală ce ne pică la mână și nu alegem neapărat să cumpărăm cărțile unui autor anume.

Autorii români cu care am stat de vorbă ne spun că își vând cărțile doar necunoscuților pentru că cei apropiați, rude și prieteni le primesc gratuit. Acest lucru este un alt aspect care ar trebui luat în considerare. De ce dăm bani pe cartea unui necunoscut și nu dăm bani pe cartea unui prieten? Suntem curioși să știm ce a scris, vrem să îi fim aproape și de cele mai multe ori așteptăm să ne dea cartea gratuit fără a ne gândi că noi am putea să îl motivăm cumpărând o carte! Acea sumă modică pe care o plătim care nu o să ne sărăcească în nici un caz, pentru scriitor va fi o puternica motivație, un gest de apreciere, de susținere și de respect. Da, de respect! Pentru că ne respectăm cumpărându-ne cei mai buni pantofi, cea mai buna marcă de bere, cea mai bună mașină, dar când vine vorba de cărți, alegem să citim ce găsim sau primim gratuit.

Ne întrebăm desigur dacă se mai poate vorbi atunci în ziua de azi de meseria de scriitor (român) sau mai degrabă de o vocație, un hobby pe care îl fac scriitorii români în timpul liber? Deseori scriitorii își publică în regie proprie cărțile, pentru că editurile nu le oferă publicarea acestora din lipsă de fonduri și dacă o fac, comisionul încasat din royalties este atât de mic încât nu își acoperă nici cheltuielile minime inițiale. Ajungerea pe raftul unei librării este o altă poveste complicată la fel de întortocheată dacă nu chiar imposibilă și atunci scriitorul rămâne cu cărțile sale, vânzând sporadic câte unui necunoscut.

Continue reading „Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!” →

Teodora DUMITRU: „Focul din noi”, un volum ce impresionează prin vers și culoare

Iată, am în fața mea cel de-al doilea volum de versuri al poetei, Mihaela CD, „Focul din noi”! Dacă începi să dai prima pagină nu te mai poți opri din răsfoit până nu ajungi la sfârşit! Împărțit pe capitole minunate, citind versurile frumoase ale autoarei, te simți parte din trăirile sufletești pe care le-a lăsat în fiecare vers, împletind cu multă dăruire de frumos, iubirea, dorul ,supărarea, neliniștea și dialogul cu Dumnezeu. Stări sufletești de o sensibilitate aparte în care ne regăsim fiecare lecturând cu atenție versurile minunate ale autoarei!

Ce mi-a mai plăcut mult la acest volum a fost faptul că la fiecare capitol autoarea a atașat câte o pagină de pictura deosebit de frumoasă a renumitului pictor Mircea Rustiuc, care îți încântă privirea și îți bucură sufletul admirând cu câtă măiestrie sunt lucrate!

Răsfoindu-l cu interes și drag de poezia de calitate nu pot spune decât atât :

Felicitări din suflet, Mihaela CD pentru acest minunat volum de versuri, pe care îl recomand din suflet cititorilor, iubitori de poezie frumoasă, de suflet și de calitate! Mult succes și la cât mai multe volume alese care să încânte sufletele cititorilor atunci când le răsfoiesc!

–––––––––

Teodora DUMITRU

Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste

A trecut foarte puțin timp de anul trecut, când citeam cu multă încântare volumul de versuri: ,,BINECUVÂNTARE ȘI CHIN”, scris de prietena mea de peste ocean, poeta  MIHAELA C.D.

La fel ca și primul volum, are o așezare în pagină impecabilă iar coperta încântă privirea!

Cartea este împărțită în 17 capitole, toate având un titlu ce sugestionează, conținutul mănunchiului de poeme adăugate mai jos.

La începutul fiecărui capitol, ochii noștri sunt încântați de o superbă pictură, care ne introduce în lumea de vis, a capitolului ce urmează. Și ca un motiv, pentru a stinge ,,FOCUL DIN NOI”, al celor doi creatori de frumos: Poeta MIHAELA C.D. și Artistul MIRCEA RUSTIUC, a fost creată această superbă carte.

Versurile curg ca mierea ce se revarsă dintr-un fagure și îndulcesc inima cu bunătate, iubire și credință.

Toate acestea le găsim răsfoind cele peste 230 de pagini, ale superbului volum de versuri.

Cartea ne atrage ca un magnet și odată ce am deschis-o, nu ne mai putem opri până nu ajungem la final. Pe măsură ce ne adâncim în lectura ei, o liniște ne cuprinde și simțim o descătușare de grijile ce ne înconjoară în viața de zi de zi.

Devenim parcă mai buni, mai credincioși și parcă ne-am dori să îmbrățișăm pe cineva drag sau chiar primul om ce ne iese în cale! Uităm cu totul de,, pandemia” care ne pândește din umbră și orice s-ar întâmpla trebuie să ne satisfacem această dorință, cu orice risc.

,,Pe clapele iubirii”, din cap.6, realizăm că,, Din gingășia mării s-a născut iubirea”, într-un,, Foc de artificii de nestins”, iar ,,Sufletele perechi”, prind din zbor,, Buchetul de mireasă”, la ,, Sărbătoarea iubirii noastre”.

Fără să ne dăm seama, pătrundem în ,,Labirinturi”, cap.8, unde vedem că,, Dragostea nu are vârstă”și navigând pe ,,Cărarea vieții noastre”, devenim niște,,Nomazi ai timpului”.

,,Parfumul dragostei”(cap.10), ne poartă,, Pe cărări de dor”(cap.11), pentru a ne duce,, Dincolo de noi”,unde vom descoperi o ,,Iubire nepamânteană”. Ne vom întreba e ,,Aievea sau vis”? Există oare ,,Fericire absolută”?

Autoarea ne îndeamnă în cap.13, ,,Să ne întoarcem fața spre credință” și,,Să-ncălzim în jur cu bunătate”.

Toate aceste sfaturi ni le dă în,,Taina nopții”, când vom creea o ,, Punte peste timp”.

Continue reading „Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste” →

Aurelia OANCĂ: Focul creator al Mihaelei CD

Orice foc care arde produce ceva. Cel distrugător produce cenușă, durere. Cel creator aduce în fața lumii tot ce arde în interiorul nostru, transformându-l în perle ale sufletului.

Acest foc arde și în sufletul Mihaelei, care în colaborare cu pictorul Mircea Rustiuc, au pus în fața noastră prin cartea „FOCUL DIN NOI”, tot ce au mai bun în vulcanul sufletelor lor.

Eu personal am avut șansa să descopăr acest foc, prin prefața acestei minuni și să-l văd cu ochii sufletului.

Felicitări Mihaelei CD, care a reușit să dea viață celui de-al doilea copil de suflet, volumul de poezie „FOCUL DIN NOI”.

Felicitări și pictorului Mircea Rustiuc pentru minunatele lucrări cuprinse în acest volum, fiecare lucrare fiind o prezentare artistică a capitolului care urmează să prezinte creațiile Mihaelei.

––––––––––

Aurelia OANCĂ

Scriitor, poet, epigramist, artist si redactor la revistele Freamat si Poezii pentru sufletul meu.  Membru al filialei băimărene a Asociaţiei Scriitorilor Români, membru al filialei din Baia Mare a Ligii Scriitorilor Români, membru al Clubului „Spinul” al epigramiştilor din Baia Mare

Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…

VIRGIULIU BRADIN,

”Rostirea poetică românească preeminesciană – Inovații Stilistice și Lexicale”, Arad, editura Promun, 2019.

 

„Sunt târnăcoapele. Le – aud. De bucurie strig!

Aud mulțimea robotind, pământul

Cu sine însuși împăcându.l…”

(Goethe, FAUST, vol II, traducere de Lucian Blaga. Editura pt literatura, 1968, act V, p. 354.)

         Mesajul din Faust este același pentru oamenii tuturor timpurilor: sensul adevărat al vieții omului este munca, activitatea utilă semenilor…

         Fără a comenta, ne referim acum la activitatea prolifică și extraordinară a unui om de cultură al Aradului, profesorul Virgiliu Bradin.

         Să depui un volum de muncă deosebit pe tărâmul Istoriei Literaturii Române, într-un timp în care munca (intelectuală sau fizică), nu mai reprezintă nimic, să știi așadar, că rodul muncii tale va fi apreciat derizoriu (cum se întâmplă astăzi cu mai toate cărțile nou apărute), dar să lupți pentru ca volumul să vadă lumina zilei, înseamnă să fii cu adevărat un luptător încrezător în forța literaturii!

         Așa s-a dovedit a fi și domnul Virgiliu Bradin, exeget, eseist, analist, cu numeroase volume publicate, autor al volumului monografic, „Rostirea poetică românească preeminesciană”, numit cu modestie de domnia sa ESEURI .

         Cu toate că există astăzi oameni de cultură care separă brutal noul de vechi, epoca literară actuală, noutățile ei, de trecutul literaturii, personal sunt convinsă că prezentul, oricare ar fi acesta, se leagă de trecut, că valoarea se perpetuează ca un fir roșu, susținând creația valorilor viitorului.

         În această perspectivă trebuie privită și prezenta carte, care se înscrie în Istoria Literaturii Române, refăcând pentru cititorii prezentului, dar și ai viitorului, un moment important din dezvoltarea literaturii noastre, fără de care, spunem noi, nu ar fi existat literatura actuală (sau postmodernă): Literatura Română Premodernă (Iluministă) și Modernă (Pașoptistă).

         Cartea este concepută cu mare grijă, informațiile fiind stocate precum într-un biblioraft, spre a rămâne autentice surse pentru generațiile viitoare. Totul devine viu în paginile volumului: vocabularul epocilor, particularitățile fonetice dar și stilistice ale operelor descrise. Datele sunt susținute de autor prin detalii sociale, culturale și religioase specifice timpului, dar și prin importante documente ale vremii.

         Apar portretele reprezentative ale tuturor scriitorilor, în fotografii ce poartă în ele aerul vechi, dar fascinant al epocilor trecute. Documentele, redate în stare autentică, transmit fiorul timpului: „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521), fotografii din primele ziare românești („Albina Românească” -1839; „Curier de ambe sexe” -1838; „Bucovina” – 1848-; „Steaua”- 1855).

         Sunt consemnate minuțios primele gramatici ale limbii noastre, precum și importanța lor pentru formarea Limbii Române: „Gramatica românească” (1828 – Ion Heliade Rădulescu); „Temeiurile gramaticii românești” (1812 – Ion Budai Deleanu); „Lexicon pentru cărturari”; „Lexicon românesc -nemțesc” –(Ion Budai Deleanu)

         Dincolo de propriile comentarii, sunt aduse argumente analitice din marii critici și exegeți ai istoriei noastre literare: Nicolae Iorga, Al Piru, Mihail Kogălniceanu, Paul Cornea, George Călinescu, Dimitrie Popovici, Titu Maiorescu, Gheorghe Tohăneanu, prin care autorul reușește o descriere exhaustivă a începuturilor Limbii și Literaturii Române.

         Întreb, deci, aici și acum: nu este important ca noi, cititorii de astăzi, să cunoaștem aspectele vieții de început ale limbii în care ne exprimăm, ale literaturii care ne-a format ca nație și cultură în spațiul european?

         Eu zic că da!

         Cele două epoci istorico-literare analizate nu sunt delimitate strict de către autor. Aceasta deoarece domnul Virgiliu Bradin își propune să evidențieze legătura istorică dintre ele, valorile importante care au dezvoltat și au ținut trează ideea românismului în acele perioade grele din istoria noastră.

Iluminismul românesc (preromantismul) este redat prin importante opere de literatură română care au creat și au transmis mai departe aspecte esențiale din gândirea și trăirea poporului român, precum sacralitatea spațiului și a folclorului, întâlnită în opera lui Gheorghe Asachi: Balade, Legende, Fabule. Este momentul istoric, susține autorul, când rostirea poetică românească se va îndrepta „pe făgașul firesc al expresivității graiului neaoș românesc”.

         Cu același drag și respect sunt prezentați și marii poeți ai perioadei, creatori de limbă și literatură românească: Costache Conachi, poeții Văcărești (Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu), scriitori aparținând marii boierimi, clasă socială importantă în acele timpuri, patrioți adevărați, iubitori de țară și de neam. „Conștient de importanța pentru unitatea și aleasa exprimare a limbii românești, de existența unei gramatici, Ienăchiță va tipări la Râmnic și la Viena în același an -1787 – OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUIELILOR GRAMATICII ROMÂNEȘTI”… ( pag. 75)

         Nu putem trece cu vederea caracterul profund patriotic al literaturii acestor scriitori, fără a aminti tinerelor generații de astăzi „TESTAMENTUL LITERAR” al lui Ienăchiță Văcărescu, apărut și în volumul domnului Bradin: „Urmașilor mei Văcărești! /Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.

         Un număr impresionant de pagini este acordat personalității centrale a iluminismului românesc, celui care a ridicat literatura română la nivel european, scriitorul, lingvistul și istoricul Ion Budai Deleanu (1760- 1820), reprezentant de seamă al „Școlii Ardelene”, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior. (Școala Ardeleană a fost o mișcare socială, istorică, politică și culturală care a definit această perioadă literară.)

         Personalitatea lui Ion Budai Deleanu, este realizată special prin referințele la opera fundamentală, „Țiganiada” (1812), prima epopee din literatura română, scrisă după modelul marilor epopei ale literaturii universale, Iliada, Odiseea, Eneida.

         Foarte importante pentru cititorul modern al acestui timp pot deveni, în cazul în care se dorește, problemele sociale, politice și istorice prezentate în această creație, atât de veche pentru noi.

         Ca de fiecare dată, Virgiliu Bradin se axează pe limbajul artistic al operei, evidențiind particularitățile stilistice și lingvistice ale creației literare. Interesante pentru cititorii moderni pot fi de asemenea, ilustrațiile excelent redate, care surprind momente ale subiectului epopeii și care aparțin ediției renumitului filolog român, de origine evreu, Jacques Byck.

         Generația scriitorilor pașoptiști este descrisă de autorul cărții sub egida marilor idei care au creat literatura modernă română (sau bazele adevăratei dezvoltări ale literaturii noastre): istoria, folclorul, natura patriei, realitățile social-politice ale timpului. Se remarcă grija pentru detalii, perseverența prin care domnul Virgiliu Bradin aduce în fața cititorului toate filele istorice, lingvistice, stilistice care au clădit o literatură și, până la urmă o țară aflată în lupta pentru unitatea neamului și a limbii.

         Descrierea cadrului în care s-a format generația pașoptistă și care redă scopul întregii literaturi este redată de poezia 1840, aparținând scriitorului Grigore Alexandrescu: „Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:/ Soarta-mi cu a mulțimii aş vrea să o unesc:/ Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,/ Eu râz de-a mea durere şi o disprețuiesc”.

         Cu sentimente de adânc respect, admirație și prețuire care adeveresc patriotismului autorului acestei cărți, sunt analizați cei mai mari scriitori pașoptiști, ctitori de literatură, de neam și de țară. Toate creațiile sunt trecute precum într-un fișier al Marii Biblioteci Române, cu tot ce au mai profund în concepția lor, atât literar, cât și politic sau social. Domnul Bradin respectă tradiția analiștilor dinaintea sa, considerând scriitorii pașoptiști ca fiind „scriitori ai cetății / ai neamului”. În egală măsură, sunt analizate cele două mari curente literare ale Europei, clasicismul și romantismul, precum și felul în care au influențat epoca, dominată esențialmente de romantism.

Ion Heliade Rădulescu – personalitate enciclopedică, publicist, folclorist, lingvist, dramaturg, poet, prozator, fondator al Academiei Române;

Grigore Alexandrescu- poet al nostalgiei frumosului, al naturii patriei dar și al istoriei trecute și de la 1848, întemeietor al poeziei patriotice, al satirei și al fabulei.

         În centrul epocii pașoptiste, este așezat, cum e și drept, marele Vasile Alecsandri, „acel rege al poeziei românești” cum îl numește Mihai Eminescu în „Epigonii”, personalitate de seamă a istoriei noastre literare: poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Zeci de pagini îi revin marelui scriitor, recunoscându -i-se, astfel, meritul peste timpuri. Căci Alecsandri a ridicat literatura și cultura noastră la cote valorice apreciate în plan european.

Minuțios dar și grandios, într-o luptă ce apelează parcă la polemica Maiorescu -Gherea privind adevărata valoare literară, profesorul Virgiliu Bradin scoate în evidență, atât latura revoluționară, de luptător patriot a lui Alecsandri, cât și latura literară, valoarea stilistică a creației sale. Rămâne peste generații adevărul conform căruia, Alecsandri a fost modelul generației de scriitori care a urmat, aceea a marilor clasici. De aceea și numai de aceea, a rezistat timpului Medalionul Literar al societății Junimea, în centrul căruia se află Vasile Alecsandri.

         Autorul prezentei cărți face o amplă analiză a celor mai importante creații literare ale poetului, utilizând expresii, sintagme critice din exegeți cunoscuți ai istoriei noastre literare, dar și opinii proprii. Este creionat, astfel, portretul adevărat, viu, al marelui scriitor, în fața căruia, desigur, toate generațiile ce i-au urmat și care înțeleg, iubesc și apreciază literatura română, i se vor închina.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…” →

Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)

„Dumnezeu pe role”, o carte, un bulgăre de soare care invită copilul din tine la Aventură. Aventura anilor ultimei jumătăți ale secolului al XX-lea. Pe Ana Blandiana o știu încă din fragedă copilărie, o tânără poetă, studentă, hărțuită de regimul Ceaușescu care se perinda regulat pe ecranele telejurnalului alb/negru al televizorului nostru din dormitor, pe care părinții și noi, copiii îl așteptam să se termine pentru a urmări serialul western american. Ea deranja prin poemele ei inteligente preluate de radio Europa liberă și tineri cântăreți de muzică ușoară și pop.

    Jerry W. McDaniel, un binecunoscut ilustrator, grafician și pictor american, cunoscut nouă prin piesele sale de publicitate pentru Pan American Airlines, Philip Morris International, New York Times, profesor șef de catedră la mai multe universități americane a creat numeroase picturi și afișe cu subiecte românești ca: Simona Halep, Dumitru Prunariu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Ana Blandiana.

       Îmi leg patinele cu roțile, așa cum sugestionează coperta cărții de un galben fierbinte a doamnei prof. Ileana Costea care a avut inspirația să fuzioneze acești doi mari artiști, frumoși creatori și rulez printre impresionantele ilustrații și poezii, descrieri, povestiri, amintiri și impresii despre întâlnirea lor și impactul asupra-mi. Răsfoind îmi vin în minte cuvintele regizorului de film italian, Luchian Visconti: Privind frumosul, privești sfârșitul. Ai ajuns în vârf și de aici descendența; îți privești moartea în față: „Frumosul absolut există. Pentru frumos îți dai viața, te sacrifici.” Frumosul absolut e finalul, apogeul după care te rostogolești în neant și dispari. Ileana ne spune că NU. Frumosul e infinit, ne spune, și ia cele două frumuseți, grafica și poezia, le îmbrățișează și le unește, și când se întâlnesc cele doua frumuseți una și cu una fac un NOU, adică se amorsează între cei doi electrozi flacăra adevărului și a luminii către frumosul divin și iubirea eternă.

Continue reading „Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)” →

Maria FILIPOIU: Rugăciunea de Duminică

Duminica este ziua Învierii lui Iisus Hristos și zi de repaus, după cele șase zile în care Dumnezeu a făcut Lumea.

Este prima zi a creaţiei, ceea ce înseamnă sărbătoarea recunoştinţei şi a bucuriei pentru creaţia lui Dumnezeu, pentru care Sfinții Părinți propovăduiesc:

„Duminica este ziua în care se aduce laudă lui Dumnezeu, ziua în care este celebrat Domnul Iisus Hristos”.

Ca Ziua Domnului – Duminica este sufletul celorlalte zile din săptămână, cu semnificaţiile importante ale vieţii, ale bucuriei și întrunirii familiei, zi a recunoștinței şi a bucuriei pentru creaţia lui Dumnezeu, care ar fi nesemnificativă fără rugăciune – Maria Filipoiu

Doamne, Dumnezeule-Atotputernic, 

   Ziua de Duminică îmi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stăpâne, cu care ai zidit lumea și ai răscumpărat pe om, pentru aceasta iubitorule de oameni, Doamne, mă închin Ție și-Ți mulțumesc foarte pentru darurile cele mari, ce ai făcut la toate zidirile Tale.

Cu adevărat se bucură și se veselește inima mea, când stau și cuget, că numai Tu singur ești Dumnezeu, sfânt, înțelept, milostiv, purtător de grijă, bun, puternic, necuprins, și în scurte cuvinte, vreo bunătate și vreo mărire nu-Ți lipsește.

   Mă bucur să știu Crezul Tău, Doamne, și să-l mărturisesc în Sfânta Treime, prin care Te-ai arătat credincioșilor creștini, care nu au alți dumnezei.

Pentru aceasta fă să sporească slava și închinăciunea turmei Tale către Bunul Păstor, care Te cunosc Dumnezeu adevărat, Te mărturisesc și Ți se închină din toată inima și cu toată puterea:

– O, Părinte Sfinte, miluiește-mă!

– O, binecuvântate Hristoase – Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-ne de toi Ți-am greșit cu gândul sau cu fapta, cu sau fără știință!

– O, Duhule Sfinte, dă-ne nouă darul Tău și acoperământul Tău!

– Doamne, Dumnezeul și Ziditorul meu, ascultă rugăciunile sufletului meu cel păcătos și dă-mi smerenie și cuviință, cu harul Tău să cinstesc ziua de Duminică, după porunca Ta, a Bisericii și a Maicii Tale – Preasfânta Fecioară Maria.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Rugăciunea de Duminică” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general” de Mircea Eliade)

Motto: „În jurul ritualului răzbunării – act primitiv și esențial asemenea dansului și rugăciunii – se montează o veritabilă industrie dramatică… Excedați de încetineala legii, de insolența puterii, spectatorii se pătrundeau de fiorul libertății*. Își închipuiau că participă la legea nescrisă ce o rușinează pe cea din hârțoage” (Ion Omescu, Hamlet, sau ispita posibilului, operă încununată cu Premiul Academiei Franceze).

Absolvent de Filozofie și Litere, cunoscător de limbi moderne și clasice, în iunie 1948, pe când era student la Teatru, Ion Omescu (1925, Arad – 2000, Aix-en-Provence), poet, dramaturg, traducător, actor și regizor, a ales să joace la sfârșit de an câteva scene din Hamlet în traducere proprie, scene îmbinate între ele de Ruxandra Oteteleșanu.

Cu o impunătoare prezență scenică, s-a bucurat de un succes răsunător și de încurajarea binemeritată a unor prestigioși cronicari, precum Nicolae Carandino (care urma să fie închis ani de zile în temnița politică) și Petru Comarnescu (cf. Ion Focșa, Ion Omescu, în rev. „Argeș”, Pitești, dec. 2005, p.26, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/omescu-arte.pdf ).

Apoi talentatul student a făcut unsprezece ani de temniță cu o mică pauză după cinci ani. Ca deținut politic, Ion Omescu ar fi  fost „cel mai eficient profesor de franceză”, își amintește Dumitru Filip exilat în Canada (vezi Dean Philip / D-tru Filip, La revedere Maestre Ion Omescu, în „Cuvântul Românesc, ian. 2001, p.19, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/la-revedere-omescu.pdf ).

Întâi Omescu a „căzut prizonier la barbari” pentru că a vrut să fugă din „statul-închisoare” (Mircea Eliade). Pe urmă, pentru că era un scriitor prea subtil și prea instruit. Iar staliniștii cu putere de decizie urau cultura românească autentică și pe scriitorii de geniu, pe care-i doreau scoși cu tot dinadinsul din cultură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt si fotografia „de 14 ani”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ ). Sau măcar eliminați până la amnistierea generală a deținuților politici din 1964.

Și în zilele noastre, cripto-comuniștii (ascunși după pseudonime) au o ură neîmpăcată împotriva scriitorilor a căror „notabilitate” (cum zic ei!)  n-a fost impusă de regimul securisto-comunist. Nostalgicii gândirii unice își fac singuri „revoluția lor culturală”, propunând pe 16 ian. 2021 ștergerea fișei „Isabela Vasiliu-Scraba” din Wikipedia (vezi nota 5 din Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau transparența matematică a realității sacralizată  de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ) și plătind îngreunarea căutării on-line după numele scriitoarei.

Mircea Eliade îl imaginează pe Ieronim Thanase din nuvela Uniforme de general ca fiind un „produs al teroarei” care se apără jucând teatru: „Cât timp ne vom putea costuma și vom putea juca, suntem salvați !” (p.434). Artistul transformă „nenorocul în spectacol”, căci, dintru început, Ieronim a fost dăruit de Dumnezeu cu o mulțime de talente.

În cenzuratul post-scriptum la Hamlet sau ispita posibilului, în care imaginea lui Hamlet era suprapusă gravurii lui Albrecht Duerer intitulată Melancolia, se mai pot citi următoarele:…„dacă îți rămâne destulă putere să uiți ce-ai învățat și să le judeci pe toate din nou cu mintea ta, și dacă pe lângă toate acestea ai șansa cumplită să-ți moară un tată, prietenul cel mai bun sau iubita, să orbești sau să cazi prizonier la barbari, astfel încât toate cunoștințele tale să se fructifice prin durere, atunci, într-un ceas foarte rar, coboară peste tine harul melancoliei. (…). Studentului în melancolie, numai arareori, înstinctul îi încalecă indiferența. Atunci melancolicul arde pentru iubire, pentru idee, sau se consumă într-un sângeros gest de dreptate” (Ion Omescu, Hamlet…, București, 1999, pp. 275-276).

După căderea Cortinei de fier editându-l și pe renumitul savant Mircea Eliade, „notabilii” dictaturii comuniste umblă cu „foarfeca cenzurii”.

Să nu se poată vedea înșirarea crimelor comuniste din Jurnalul portughez (Ed Humanitas, 2010) consemnată de Mircea Eliade pe 2 iulie 1941.

Sau pentru ca cititorul să nu dea peste pasajul cu ideea de „spectacol ca metodă soteriologică într-un stat-închisoare” notată de Mircea Eliade pe 17 martie 1979. Această idee – făcută dispărută în Jurnalul eliadesc scos de Humanitas în 2004 – apare ca motto în cartea din 2006, Nodurile și semnele prozei a lui Eugen Simion (Iași, p.283).

În închisoarea politică, Ion Omescu, fostul student al Conservatorului Regal de Artă Dramatică interpreta – în limba lui Shakespeare – pasaje întregi din Hamlet. Parcă ar fi descoperit și el, precum actorul Ieronim Thanase din Uniforme de general, sensul și funcția mântuitoare a spectacolului (vezi Al. Mihalcea, Maître Omescu, sau lecția speranței, în „Cuvântul Românesc”, Canada, febr. 2001, p. 10, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/omescu-speranta.pdf ). Peste zeci de ani de la eliberarea din închisoare, scriitorul Alexandru Mihalcea a putut așterne pe hârtie versurile poetului Ion Omescu memorate în gulagul comunist:  „Se risipiră fastul și splendoarea/ acelei curți cu duh otrăvitor./ Din tot ce-a fost cândva la Elsinor/ au mai rămas doar pietrele și marea./ Doar tu, strigoi din os de domnitor,/ colinzi civilizații cu-ntrebarea/ce nu-și găsește-n palmă dezlegarea/ și n-are-n zodii semn prevestitor./ Reamintindu-ți clipele acele/ când ai străpuns la Doamnă în iatac/ pe șobolanul-sfetnic prin perdele,/ îți dăruim dilema fără leac./ De sub mătăsuri, dintre catifele/ s-o-mplânți în pieptul fiecărui veac.”

Exilul i-a adus lui Ion Omescu în 1988 premiul Academiei Franceze și unanima recunoaștere de excepțional specialist în Shakespeare, a cărui operă o discuta cu studenții cursului său de la Academia Regală de Artă Dramatică din Haga.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general” de Mircea Eliade)” →

Flora Mărgărit STĂNESCU: Câte ceva despre mine

M-am născut în data de 31 mai 1948, în comuna la vremea aceea, Otopeni, lângă București,  într-o familie de oameni modești  dar onești și foarte respectați de vecini. Mama avea darul de a armoniza relațiile dintre oameni, dar pe care l-am moștenit și eu.

 

Un prim pas l-am făcut în jurul vârstei de 10-11 ani, când am scris prima poezie inspirată din melodia marii doamne a cântecului popular, Lucreția Ciobanu, cântecul-“Vin ciobanii printre munți”. O admiram foarte mult și acum o admir. Atunci am scris prima poezie, era despre transhumanță, coborârea turmelor la iernat, despre florile de gheață de la ferestre și alte câteva aspecte în cele câteva strofe.

De atunci am continuat să scriu versuri, mai mult în joacă, apoi observând mai bine ceea ce se petrecea în jurul meu, am devenit mai critică în observațiile făcute în versuri, mai insistentă în întrebările puse mamei sau altor persoane, deoarece voiam să știu. Citeam foarte mult.În jurul vârstei de 34 ani, aveam așa de multe de spus încât am considerat că numai un roman le poate cuprinde. Timp de doi ani, respectiv perioada 1983-1985, am scris acest prim și cel mai important roman al meu, IULIA, fiind încă sub influența multor evenimente pe care le-am pus pe seama personajelor mele. În același timp în caietul de versuri se adunaseră peste 50 poezii. Aș vrea să precizez că din copilărie mi-a plăcut foarte mult să citesc și din fiecare carte aveam ceva nou de învățat.

Eu scriam doar de plăcere și dintr-o necesitate interioară de a semnala unele aspecte ale vieții care deviaseră de la normal. Nu aveam intenția să public nimic. Erau gândurile mele, atitudinea mea față de acele anomalii ale vietii și nu veadeam de ce ar trebui să le fac cunoscute și altora. Nu mi-a plăcut niciodată să ies în față să spun iată ce am realizat eu. Totuși am avut curiozitatea să cer părerea cuiva care se ocupa serios de scris, acesta mi-a răsfoit caietul ce versuri și a spus- Mie îmi place cum scrieți și dacă aveți acest microb în sânge, mai devreme sau mai târziu, va izbucni la suprafață pentru că altfel nu se poate. Era poetul Iulian Talianu, recunosc , a avut dreptate. Atunci am înțeles de ce mă simțeam nefericită când timpul nu-mi permitea să aștern pe pagini, tot ce aveam eu de spus. Mi-am luat mai în serios acest hobiu al meu din tinerețe, peste ani mi-am dat seama că având și mai mult timp liber, era de fapt o datorie a mea să scriu, felul meu de a lua atitudine față de multele aspecte ale vieții.

Cred că este o moștenire de familie scrisul, deoarece tatăl meu avea obiceiul de a povesti câte s-au petrecut în timpul războiului și chiar după război și o punea pe sora mea mai mare să noteze totul într-un caiet spre a nu se uita, dar mai ales pentru a nu se mai repeta. Probabil că de acolo din cele povestite, au pornit și rădăcinile mele.

Am început să postez la fel ca mulți mânuitori de condee, pe site-uri literare. Am primit încurajări și am continuat. Pe lângă aspectul amuzant că intrasem în lumea virtuală, aveam și satisfacția că mai sunt și alte persoane care apreciază stilul meu, simplu și la obiect. Scrisul mă relaxează, îmi dă senzația că stau de vorbă cu lumea și-mi spun propriile opinii. Am avut norocul să întâlnesc oameni providențiali care au văzut în mine atât seriozitatea cu care tratam temele alese și după spusele lor, aveam și ceva talent. Aici aș menționa-o pe d-na Cezarina Adamescu, mi-a făcut o cronică la un medalion de versuri publicat în revista Luceafărul, aparținând Asociației Române pentru Patrimoniu, asociație fondată de regretatul Artur Silvestri. Tot d-l Artur Sivestri mi-a cerut un articol despre –Plăcerea de a scrie-apărut în volumul al II-lea cu acest nume.

Cartea mea preferată este desigur romanul IULIA, unde pe parcursul a 465 pagini am avut ocazia să spun foarte multe din realitățile care trebuiau să fie cunoscute. La baza fiecărei cărți stă un adevăr pe lângă care am adăugat și altele întâmplări povestite de cei pe care am știut să-i ascult și să extrag esența din spusele lor.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Câte ceva despre mine” →