Zilele Culturale ale Vasluiului: O sărbătoare a cuvântului scris

14 august 2026. Cu prilejul Zilelor Culturale ale Municipiului Vaslui, la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătaru” a avut loc o manifestare culturală dedicată cărții, literaturii și valorilor locale.

În cuvântul de deschidere, prof. Gelu Bichineț, directorul instituției, a vorbit despre importanța Zilelor Culturale ale Municipiului Vaslui și despre rolul manifestărilor de acest gen în promovarea culturii. Acesta a anunțat cele două momente importante ale întâlnirii: lansarea numărului 19 al revistei „Milesciana” și prezentarea volumelor de proză „Lacrimi din piatra tăcerii” și „Două flori albastre într-un zarzăr”, semnate de scriitoarea Angelica Manole.

Revista „Milesciana”, publicație a Bibliotecii „Nicolae Milescu Spătaru”, a fost prezentată de redactorul-șef, Liliana Moga, care a vorbit despre Colegiul de redacție, responsabilitatea fiecărui membru și munca depusă pentru realizare unei publicații de valoare. A dat citire listei de colaboratori din țară și din diaspora, evidențiind menirea revistei de a promova oameni, fapte și scrieri care merită să fie cunoscute. A subliniat: „Ne-am propus să scoatem la lumină valorile locale, faptele și scrierile lăsate în umbră. (…) Vă invităm, dragi cititori, să întoarcem împreună paginile acestui număr aniversar și să devenim, la rându-ne, exploratori ai propriilor noastre rădăcini și a unei istorii care continuă să ne uimească și să ne inspire”.

A urmat cel de-al doilea moment, mult așteptat de public: lansarea volumelor semnate de Angelica Manole. Într-un frumos și emoționant expozeu, prof. Gelu Bichineț, după ce a trecut în revistă și alte evenimente importante care au avut loc, de-a lungul timpului, la data de 14 august, a prezentat-o pe poeta și scriitoarea Angelica Manole, reliefând valoarea scrierilor sale, dar și destinul Omului Angelica Manole, care a reușit să treacă în viață, cu mult curaj, peste multe și grele obstacole.

La eveniment a participat din partea Primăriei Municipiului Vaslui,  viceprimarul, prof. Valeriu Caragață. Acesta a înmânat autoarei, în semn de recunoștință și prețuire, pentru întreaga activitate literară, o plachetă oferită cu prilejul Zilelor Culturale ale municipiului și a adresat câteva cuvinte de apreciere și mulțumire pentru contribuția la viața culturală.

Prezentarea celor două romane autobiografice a fost susținută de scriitoarele Silvia Hodaș, Ana Văcărașu și Corina Matei Gherman, care au oferit publicului perspective diferite, dar complementare asupra universului cărților.

Primul volum prezentat a fost „Lacrimi din piatra tăcerii”, despre care a vorbit prof. Silvia Hodaș. A subliniat caracterul profund dramatic al cărții: „Romanul este, în esență, drama femeii din satul tradițional românesc, un roman despre suferință, durere, multe lacrimi, violență familială dusă la extrem, dar și despre lupta Anei pentru supraviețuire și renaștere de fiecare dată, asemenea Păsării Phoenix. Prin această carte, autoarea a transformat suferința în literatură și tăcerea în cuvânt. Romanul poate fi un punct de plecare pentru o dezbatere între generații: concepția despre căsnicie a tinerilor de astăzi, mai liberi în alegerea propriului destin și mentalitatea generațiilor de odinioară, adesea îngrădite de tradiție și normele comunității.”

 Tematica primei cărți se continuă în cel de-al doilea volum, intitulat sugestiv „Două flori albastre într-un zarzăr”.

În intervenția sa, scriitoarea Ana Văcărașu a realizat o analiză fină, din perspectivă psihologică a fenomenului violenței domestice dus la extrem, într-o căsnicie care a durat 13 ani. Personajul principal, Ana, găsește puterea de a rezista violențelor verbale și fizice și de a se ridica de fiecare dată: „Dumnezeu i-a pus Anei, lumină pe chip, pe care a răspândit-o din plin, iar credința și puterea interioară au ajutat-o să meargă mai departe.”     

Scriitoarea Corina Gherman a completat această perspectivă, subliniind că a fost „o perioadă tristă pentru Ana și nici regimul de atunci nu i-a fost prielnic să crească patru copii. Rugăciunea profundă a ajutat-o să răzbată, să dărâme ziduri și, în cele din urmă, să se elibereze.”

Pictorul și scriitorul Calistrat Robu, președintele Ligii Scriitorilor din România, Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui, a remarcat că „nimic nu e întâmplător”, făcând legătură simbolică între lansarea acestor volume și ziua de 15 august cu profundă semnificație religioasă.

„Cărțile acestea generează multă tristețe, revoltă și amărăciune, dar Ana a reușit să se elibereze”, a adăugat Gelu Bichineț și, cu emoție, i-a oferit cuvântul autoarei Angelica Manole. Aceasta a vorbit despre ceea ce a determinat-o să-și aștearnă povestea în paginile cărților sale: „Am scris cartea «Lacrimi din piatra tăcerii», în care am povestit viața mea, viață în care am tăcut mult și am strâns lacrimi cât să ud un ogor. Cartea este ca un protest pentru legile prea ușoare față de agresiunile și violența soților. Este și pentru femeile care spun că nu au ce face, trebuie să-și accepte destinul până la capăt! Nici nu știți voi, dragilor, ce puternice sunteți! Voi dați viață, nu lăsați pe alții să vă ia viața voastră!”

Cuvântul autoarei a emoționat. Mărturiile sale au transformat lansarea într-un adevărat moment de reflecție asupra demnității feminine și puterii de a o lua de la capăt cu mult curaj și încredere.

Într-o atmosferă încărcată de emoții și sentimente, au dorit să adreseze cuvinte de apreciere autoarei: Vera-Lia Rusu, director al CCD Vaslui, Elena Chitic, Florica Decuseară, Angela Patrichi, Maria Porumb, Angela Rusu și Geta Zaharia.

Au citit din creațiile autoarei sau din creațiile proprii Valentina Petraru, Petru Grădinaru și Viorica Marcu, contribuind la înfrumusețarea momentului artistic.

Un zâmbet pe buzele tuturor au adus scriitorii umoriști Ioan Hodaș, prim-vicepreședintele LSR, Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui, prin interpretarea unor poezii umoristice și Doru Melnic, prin cunoscutele sale declarații de dragoste. Momentele lor au fost răsplătite cu aplauze îndelungate.

Evenimentul s-a încheiat cu sesiunea de autografe, în cadrul căreia autoarea a oferit cititorilor cărțile sale, primind flori și mesaje de prețuire.

Evenimentul a reunit creatori de frumos, oameni de cultură Vaslui, Bârlad, Iași și Galați, oameni ai bibliotecii, prieteni ai autoarei.

Directorul instituției gazdă, prof. Gelu Bichineț, a moderat cu înțelepciune și pricepere, scoțând în evidență esența celor două romane, inclusiv din perspectivă psihologică și socială. Au fost abordate cauzele și posibilele soluții pentru combaterea fenomenului violenței în familie, o problemă care privește întreaga societate.

Publicul, iubitor de literatură, a fost minunat, s-a dovedit a fi receptiv la toate momentele care s-au derulat pe parcursul întâlnirii.

Momentele importante ale manifestării, care vor rămâne peste timp, au fost imortalizate prin fotografii și înregistrări video de scriitorul Calistrat Robu și  ing. Ioan Vârlan (Iași) și de jurnalistul Jenică Rusu (Vaslui).

Silvia Hodaș

UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal (Canada)

Ben TODICĂ: Ziua Minerului: În anii ’60-’80

În fiecare an, pe data de 6 august, sărbătoream în Ciudanovița, sus pe dealul Golgotei, Ziua Minerului, zi în care îi comemoram pe minerii uciși în timpul Grevei de la Lupeni din anul 1929.

Dis-de-dimineață eram treziți de orchestra fanfarei din Jitin, satul vecin, de unde Nenea Chise, șoferul, îi aducea cu renumita sa mașină „Molotov”. Traversând localitatea minieră în drum spre dealul Golgotei, fanfara vestea începutul sărbătorii. Era ziua în care întreaga comunitate lua parcă o pauză de câteva zile. Sus pe deal, îmbrăcați în straie de sărbătoare, reprezentanții minelor de la București, Timișoara și ai Exploatării Miniere Banat – Sovrom Kvartit prezentau bilanțul realizărilor. Totul se încheia cu spectacole muzicale, întreceri sportive, decorații oferite fruntașilor muncii și mese îmbelșugate, cu tarabe improvizate ale tuturor instituțiilor alimentare din Banat.

Tatăl meu a lucrat 39 de ani în minele de uraniu și, aproape în fiecare an, era decorat cu diferite insigne în această zi, până când, într-un final, a primit Medalia Muncii, distincție care îi oferea anumite privilegii, precum călătorii gratuite și participarea la diverse evenimente naționale. Eu, sora mea și fratele meu eram mândri de tata; iar mama, deși se bucura și ea, spunea mereu că ar fi fost mai bine să-i dea bani decât încă o insignă, ca să ne fie viața mai ușoară.

Cu o seară înainte, oamenii primeau suluri de hârtie roșie pe care scriau cu cretă albă tot felul de sloganuri și urări adresate partidului și „conducătorilor noștri iubiți”. Acestea erau așezate în ferestre, astfel încât, pe toată lungimea localității, străluceau felicitările și steagurile tricolore din balcoanele blocurilor. Întreaga populație era îmbrăcată în haine de sărbătoare.

Noi, copiii, ne bucuram să gustăm din toate bunătățile de sezon și, în mod special, din pepeni, lubenițe și struguri. Nu mai vorbesc despre orchestrele de muzică populară și ușoară din Banat. Veneau ansambluri multiculturale – bănățene, sârbești, nemțești și ungurești – iar printre atracțiile cele mai așteptate era și un meci de box între echipa Minerul și „restul lumii”.

Soseau autobuze din toate localitățile Banatului. Fripturi, mititei, crenvurști și bere din belșug. Muzica și discursurile răsunau în toată valea și printre munți prin sistemul de radioficare sovietic, întins de-a lungul stâlpilor cu difuzoare. Artiști de seamă apăreau pe marea scenă proaspăt construită, aduși din întregul Banat, iar noi, copiii, alergam în spatele scenei, acolo unde stăteau inginerii de sunet cu uriașa stație de amplificare rusească, mare cât un dulap sau o ladă de zestre. Ne fascinau lămpile aprinse, indicatoarele și „ochiul magic” care controla volumul sunetului de pe scenă.

Eram liberi. Părinții erau ocupați cu petrecerea. Familiile erau aduse cu autobuzele din șantier și, într-o atmosferă de picnic, așezate pe pături sau pe foi de cort, grupate pe familii ori pe echipe muncitorești, petreceau întreaga zi în sărbătoare. Seara, în aceeași manieră, erau duse înapoi acasă. După încă o zi de odihnă, oamenii coborau din nou în adâncuri.

Întotdeauna așteptam această sărbătoare mai mult decât orice altă zi a anului. Era ziua în care erau omagiați ortacii din întreaga țară și comemorate victimele accidentelor de muncă din minerit. Era ziua în care toți ne simțeam o singură familie.

Ben Todică

Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I, Napoca Star, 2026

Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea „s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede, documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală” (p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și tonul întregului volum.

          Cartea impresionează în primul rând prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5). În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.

Unul dintre nucleele tematice ale cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc. Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.

Capitolele dedicate încreștinării tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului. Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.

În planul istoriei universale a Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice, dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea teologică generală a lucrării.

Partea consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna, Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și memorială și culturală.

În aceeași secțiune, Al. Florin Țene acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman” (p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine înrădăcinată în cultura istorică românească.

Capitolele privind secolele XVII–XVIII se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în sintezele ecleziastice.

Un alt punct forte al volumului este atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.

Secțiunea modernă urmărește procesul de reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea eclezială.

Perioada comunistă este tratată într-o manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17). După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional, culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără susținere documentară în text.

Din perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat, uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică. Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.

 Metodologic, autorul declară că utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții” alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu, Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18, 21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.

Din punct de vedere interpretativ, cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară. Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p. 9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale, lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională. Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al discursului.

În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei, accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană, atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme controversate și de aparatul critic redus.

Cu toate acestea, volumul își atinge scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a României moderne.

Constantin GEANTĂ

RECENZIE: Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri de Al. Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr

În literatura română a secolului al XX-lea există puțini poeți care au transformat experiența limită a detenției politice într-o reflecție atât de profundă asupra condiției umane precum Radu Gyr (1905–1975). Dincolo de controversele biografice și de opțiunile sale politice din tinerețe, opera sa carcerală reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii lirice despre libertate, demnitate și rezistența spiritului în fața opresiunii. Analiza poeziei sale prin perspectiva drepturilor omului nu urmărește o judecată morală asupra autorului, ci identificarea valorilor universale exprimate artistic: dreptul la viață, libertatea conștiinței, libertatea credinței, demnitatea persoanei și rezistența împotriva dezumanizării.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) afirmă că orice ființă umană are dreptul la libertate, securitate și demnitate. Poezia lui Radu Gyr surprinde tocmai absența acestor drepturi într-un univers concentraționar.

În poemele scrise în detenție nu întâlnim discursuri juridice sau revendicări politice explicite, ci experiența existențială a omului redus la limita supraviețuirii. Drepturile omului apar indirect, prin ceea ce lipsește: libertatea de mișcare, libertatea cuvântului, dreptul la credință și chiar dreptul la identitate.

Subtilitatea poetică constă în faptul că poetul nu transformă versul într-un manifest ideologic, ci într-o meditație asupra ființei umane supuse suferinței.

Una dintre cele mai importante idei ale poeziei lui Radu Gyr este aceea că demnitatea nu poate fi confiscată.

În universul carceral omul pierde aproape totul: libertatea; familia; sănătatea; identitatea socială. Rămâne însă libertatea interioară.

Această idee apropie lirica lui Gyr de reflecțiile lui Viktor Frankl, pentru care ultima libertate a omului este aceea de a-și alege atitudinea în fața suferinței.

Demnitatea apare în poezie nu prin revoltă violentă, ci prin refuzul degradării morale.

În numeroase poeme, închisoarea devine simbolul tuturor regimurilor totalitare. Zidurile nu limitează spiritul. Libertatea autentică este prezentată ca o categorie spirituală.

Această concepție apropie lirica lui Gyr de filosofia existențialistă și de spiritualitatea creștină.

Omul poate fi închis fizic fără a fi înfrânt moral. Această diferență reprezintă una dintre cele mai subtile forme de afirmare a drepturilor omului.

În poemul devenit emblematic Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă, experiența religioasă nu este doar una confesională.

Ea exprimă libertatea conștiinței.

Într-un regim care urmărea controlul total asupra individului, credința devine ultimul spațiu al libertății.

Iisus nu apare ca simbol triumfalist, ci ca prezență solidară cu omul suferind. Astfel, dreptul la credință este exprimat poetic, nu doctrinar.

O altă dimensiune subtilă este solidaritatea dintre deținuți.

În poeme precum A mai murit încă unul, moartea unui camarad nu reprezintă doar dispariția unei persoane, ci diminuarea întregii comunități umane. Poetul surprinde degradarea provocată de universul concentraționar și transformă compasiunea într-o formă de rezistență morală.

Această solidaritate constituie fundamentul drepturilor omului. Fără recunoașterea celuilalt nu poate exista nici libertate.

Radu Gyr înțelege că totalitarismul urmărește nu doar distrugerea oamenilor, ci și ștergerea memoriei lor. Poezia devine astfel act de recuperare. Versurile conservă nume, suferințe și destine.Memoria devine o formă de drept fundamental. Prin poezie, victimele continuă să existe în conștiința colectivă.

Spre deosebire de literatura absurdului, unde omul rămâne captiv disperării, poezia lui Gyr păstrează întotdeauna o perspectivă transcendentă.

Speranța nu este optimism facil. Ea reprezintă victoria spiritului asupra violenței.

Această dimensiune explică de ce multe dintre poemele sale au circulat oral în închisori, fiind memorate de deținuți și transmise din generație în generație.

Analiza critică impune și recunoașterea unei tensiuni esențiale.

Biografia lui Radu Gyr include implicarea sa în Mișcarea Legionară, fapt care a generat controverse persistente. Din perspectivă academică, această realitate istorică nu trebuie ignorată, dar nici confundată automat cu întreaga sa creație poetică. O lectură critică presupune distingerea între contextul biografic și analiza estetică a operei, fără a eluda complexitatea morală a autorului.

Astăzi poezia lui Radu Gyr poate fi citită în contextul universal al literaturii concentraționare, alături de autori care au transformat experiența detenției într-o reflecție asupra libertății și demnității.

Mesajul său depășește contextul istoric românesc.  El vorbește despre: fragilitatea libertății; rezistența conștiinței; puterea credinței; responsabilitatea memoriei.

Aceste teme aparțin patrimoniului universal al culturii.

Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr nu sunt formulate prin limbaj juridic, ci prin simbol, metaforă și experiență existențială. Poetul demonstrează că drepturile fundamentale nu încep în constituții, ci în conștiința umană. Libertatea, demnitatea, credința, memoria și solidaritatea devin valori estetice și morale care transcend timpul istoric. Tocmai această transformare a suferinței într-o meditație asupra condiției umane explică permanența operei sale în cultura română, chiar și în contextul controverselor legate de biografia autorului.

                                                          Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Arendt, Hannah. Originile totalitarismului. București: Humanitas.

Frankl, Viktor E. Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite, 1948.

Gyr, Radu. Poezii. Ediții critice și antologii.

Gyr, Radu. Sângele temniței.

Marino, Adrian. Hermeneutica ideii de literatură. București.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. București: Paralela 45.

Negrici, Eugen. Literatura română sub comunism. București.

Steinhardt, Nicolae. Jurnalul fericirii. București: Humanitas.

Wiesel, Elie. Noaptea. București.

AL.florin Țene. Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste.,Roman ,Editura Casa Cărți de Știință, 2020.

Moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare: Lansarea cărții „Valea Cuțignei. Locuri și oameni”

25 iulie 2026 a adus la Centrul Cultural „Alexandra Nechita” din Vaslui un eveniment de înaltă ținută spirituală, dedicat cărții, artei și memoriei locului. Într-o atmosferă caldă, specifică unei zile de vară, iubitorii culturii s-au reunit pentru a urmări un program bogat și divers.

Manifestarea a fost deschisă de Corina Matei Gherman, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care a prezentat obiectivele întâlnirii și a subliniat rolul Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui în susținerea vieții culturale locale. A amintit de membrii fondatori ai filialei și a adresat un îndemn la implicare și la participarea unui număr cât mai mare de creatori și iubitori ai culturii.

Un moment de sensibilitate artistică a fost oferit de interpretul de muzică folk Romică Brunchi, care, amintindu-și de copilăria petrecută pe malurile Cuțignei, a interpretat cântecul „Căluțul de spumă”. Versurile, încărcate de nostalgie și dor de satul natal, au creat cadrul emoțional potrivit pentru lansarea volumului „Valea Cuțignei. Locuri și oameni”, semnat de Florin Buraga și dedicat oamenilor și locurilor de pe Valea Cuțignei.

Despre valoarea monografiei a vorbit prof., jurnalistă și scriitoare Silvia Hodaș, care a rememorat colaborarea de lungă durată cu autorul. Florin Buraga a publicat articole în revistele „Nord-Est Cultural” și „Orizont Cultural Ieșean” și este membru fondator al Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui. În prezentarea sa, Silvia Hodaș a arătat că monografia „Valea Cuțignei. Locuri și oameni” reprezintă o lucrare complexă, dedicată istoriei, geografiei și patrimoniului cultural al Văii Cuțignei și comunităților dezvoltate de-a lungul acesteia. Cartea este structurată în trei părți:

  • Bazinul râului Cuțigna, în care sunt analizate particularitățile hidrografice, relieful, clima, vegetația și influența râului asupra dezvoltării așezărilor;
  • Memoria locului, care reunește documente, mărturii, tradiții, toponime și informații despre evoluția satelor și viața comunității locale;
  • Evocări, secțiune ce cuprinde amintiri despre Poiana Schitului, portrete și pagini memorialistice dedicate unor personalități, precum academicianul Radu Miron, învățătorul Ștefan Ciudin, scriitorul Alexandru Vizitiu din Dumasca, precum și prezentarea unei familii reprezentative de pe Valea Cuțignei.

  Lucrarea este ilustrată cu hărți, fotografii și documente de arhivă care completează și susțin informațiile prezentate.

Intervențiile profesorilor Ioan Hodaș și Vasile Cozma, colegi ai autorului, au adus în atenția publicului dimensiunea impresionantă a muncii de documentare. Ioan Hodaș a evidențiat faptul că Florin Buraga a slujit învățământul mai bine de patru decenii. Pasiunea pentru istoria locurilor i-a fost insuflată din copilărie. Cercetările sale au început pe Valea Cuțignei și în comuna Tăcuta, printr-un amplu studiu meteorologic realizat împreună cu elevii școlii, concretizat în lucrarea „Meteorologie elementară”, urmat de participarea la elaborarea „Monografiei comunei Tăcuta”.

La rândul său, profesorul Vasile Cozma a subliniat importanța monografiilor locale în păstrarea identității comunităților, afirmând că fiecare comunitate ar trebui să beneficieze de o astfel de lucrare, deoarece multe sate pier, iar monografia rămâne mărturie peste timp. L-a citat pe Nicolae Iorga: „Să se adune de pretutindeni monografiile locale, fiindcă istoria unei țări nu este altceva decât suma istoriilor micilor ei patrii.” În opinia sa, istoria națională nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea aprofundată a fiecărui sat și a fiecărei comunități, și a mărturisit că lucrează, la rândul său, la o monografie, cunoscând astfel efortul pe care-l presupune o astfel de lucrare. De asemenea, apreciază importanța prefeței realizată de prof. Aurel Popa.

În cuvântul său, autorul Florin Buraga a mulțumit celor prezenți și a împărtășit din experiențele trăite în anii de cercetare. A povestit despre drumurile parcurse pe Valea Cuțignei pentru realizarea măsurătorilor și a hărților, activitate ce stârnea adesea curiozitatea sau chiar suspiciunea oamenilor. Multe informații cuprinse în volum au fost culese direct de la localnici, devenind astfel mărturii autentice ale istoriei comunității. Deși s-a născut pe meleagurile Dăneștiului, aproape două treimi din viață le-a petrecut pe Valea Cuțignei, loc de care-l leagă amintiri frumoase. În încheierea intervenției, a citit un fragment emoționant din istoria acestor ținuturi.

Artistul și scriitorul Calistrat Robu a realizat o asociere inspirată între monografie și apa râului Cuțigna. În viziunea sa, râul nu este doar un izvor dătător de viață pentru comunitate, ci și un izvor spiritual, din care izvorăsc memoria, identitatea și continuitatea locului.

Programul a continuat cu rubrica „Noutăți editoriale”, în cadrul căreia Silvia Hodaș a prezentat volumele: Contesa”, „Spre calea dreptății” și „Adevăruri de tot râsul”, semnate de Maria Panciuc-Bucătaru. A amintit că autoarea are peste o sută de volume publicate, acoperind o arie literară impresionantă: poezie, proză scurtă, romane, jurnale, însemnări, cugetări, studii psihologice și literatură umoristică. Despre romanul „Contesa” a citat din scrisoarea care a însoțit cărțile primite în primăvara acestui an: „Un roman în care am pus de toate: suferință, iubire, așteptări, dezamăgiri, dar mai mult putere în oameni să nu decadă!” Cel de-al doilea volum conține „povești savuroase pentru sufletele noastre”, iar „Adevăruri de tot râsul” reunește catrene și poezii umoristice. Pe coperta a IV-a, autoarea notează: „Românul a găsit mereu ceva de râs, indiferent cât de necăjit a fost. A râs de alții, a râs de el. A râs de multe ori ca să nu plângă, să poată rezista prin viața-i potrivnică câteodată.” Pentru ilustrare, a fost citit și un catren umoristic.

Atmosfera artistică a fost întregită de recitalurile poetice susținute de: Corina Matei Gherman, Aneta Georgescu, Petru Grădinaru, Elena Hăisan, Angelica Manole, Viorica Marcu, Petronela Mocanu, Rodica Murgu și Aurica Toma, care au încântat publicul prin versuri sensibile și emoționante.

Momentele de umor au stârnit numeroase zâmbete și aplauze. Poetul Doru Melnic a recitat o declarație de cancan și trei declarații vesele de iubire. Cunoscutul caricaturist Nicolae Viziteu a citit din ale sale „viziteisme”, iar umoristul Ioan Hodaș a oferit publicului epigrame și poezii umoristice. O surpriză apreciată a venit din partea artistei plastice Viorica Ghenghea, care a dedicat unei persoane aniversate din sală o poezie satirică inspirată, în care cultura pământului s-a împletit în mod armonios cu cea a spiritului și i-a dăruit portretul – o grafică umoristică în care aceasta a fost imortalizată.

Muzica a însoțit întreaga manifestare prin recitalurile Grupului „Zorile” (Mariana Lupu, Rodica Murgu, Miorița Romila), ale tinerei Ștefania Maria Bostan și ale cantautorului Romică Brunchi, care a încheiat programul interpretând melodia „Contraste”, inspirată din realitățile  zilelor noastre.

Participanții au admirat o expoziție de pictură, icoane pe sticlă, grafică și tablouri realizate din oase de pește, care au evidențiat talentul și creativitatea expozanților: Ramona Diana Costin, Octavian Gălățeanu, Beatrice Ștefania Gogoașă, Valentin Bogdan Neagu, Natașa Engelse, Viorica Ghenghea și Viorica Marcu. Din Iași au participat artiștii plastici Paul Răzvan Robu, Calistrat Robu și Rita Maxim.

Au moderat cu profesionalism și răbdare scriitorii Corina Matei Gherman, Ioan Hodaș și Calistrat Robu. La final, invitații au primit Diplome de Excelență.

Publicul a fost minunat, receptiv și generos, apreciind atât prezentarea monografiei, cât și momentele de poezie, umor, muzică și expoziția de artă.

Prin valoarea invitaților, diversitatea programului și calitatea actului artistic, întâlnirea culturală a demonstrat că o comunitate își păstrează identitatea prin oameni dedicați, prin cultură și prin cărți. Monografia „Valea Cuțignei. Locuri și oameni” nu este doar o lucrare de referință pentru istoria unei zone, ci și un act de responsabilitate față de patrimoniul spiritual al locului. Ea devine, asemenea râului care i-a inspirat titlul, un izvor de memorie, din care generațiile viitoare vor putea afla cine au fost oamenii acestor meleaguri și ce valori au ales să lase moștenire.

Video / Foto / Afiș: Vârlan Ioan, Calistrat Robu, Silvia Hodaș

Silvia Hodaș,

UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal, Canada

Istoria Literaturii Române, semnată de Al.Florin Țene, ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale

Volumul I, II și III, (urmând să apară și volumul 4), al seriei Pagini de conștiință: Ziariști și scriitori reprezintă o încercare onestă și aprofundată de a pătrunde în universurile interioare și creațiile exterioare ale unor figuri remarcabile ale literaturii, jurnalismului și culturii române contemporane. Prin selecția atentă a personalităților incluse, Al. Florin Țene ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale care caracterizează creatorii de astăzi.

Fiecare contribuție prezentată în volum este un exercițiu de introspecție critică și de apreciere a valorii autentice, demonstrând cum arta cuvântului poate fi simultan meditație personală și oglindă a societății. Astfel, Ion Istrate este promotor al culturii naționale, Lucia Bibarț, scriitoare implicată în promovarea cărților, Răzvan Bucuroiu,  promotor al jurnalismului religios, George Roca, un scriitor al exilului, Ionuț Țene, istoric și poet,  Ana-Maria Chircea ne poartă între lirismul introspectiv și vocația universalității expresive, în timp ce Liviu Țâțan reconciliază iubirea de natură cu reverberațiile poeziei sale. Poetul Dan D. Gîrjoabă devine martorul luminii interioare și al rugăciunii fără cuvinte,  Marin I. Arcuș se impune ca un intelectual autentic, preocupat de sensul profund al existenței culturale, Baki Ymeri și poezia sa elegiacă, D.R. Popescu, Aurel Rău, Gheorghe Tomozei, Dora Alina Romanescu, Doru Moțoc, Gelu Dragoș, Ioan Seni, Gavril Moisa, Bela Marko, Mihai Duțescu, Doina Drăguț  și mulți alții sunt prezentați într-un registru de reflecție culturală și etică cum nu s-a făcut până acum în literatura noastră.

Negoiță Irimie explorează lirica transilvană cu un echilibru fin între profunzime și armonie, iar Voichița Elena Toma transformă cuvântul în lumină, vis și copilărie spirituală. Tamara Tomiris Gorincioi, prin publicistică și poezie, devine o conștiință militantă a românismului basarabean, în timp ce Angela Stoica reprezintă o punte între cercetarea medicală și reflecția interdisciplinară asupra culturii și eticii.

Volumul mai include vocea elegiacă a lui Baki Ymeri, sinteza culturală contemporană a lui Gheorghe A. Stroia și lirica impersonală a lui Ion Rahoveanu, dar și vocația educațională și sapiențială a Lucianei Cosmina Vlad. Mirela Necula rezonează între muzica inimii și eternitatea cuvântului, iar prof. dr. Dorel Cosma explorează poezia în contextul ecosistemului românesc. Elena Armenescu aduce un unghi dublu – medic și scriitor – asupra condiției umane, în timp ce Mihai Duțescu (1941–2018) evocă melancolia blândă și dramatismul interior al existenței.

Într-un registru de reflecție culturală și etică, Livia Ciupercă aduce în lumină valorile tradiționale prin spirit critic, Silvia Hodaș îmbină vocația educațională cu afirmarea literar-artistică, iar Mircea Daroși rămâne dedicat tradiției locale, etnografiei și istoriei. Ioan E. Hodaș construiește un echilibru între satire și educația culturală, iar Gheorghe Giurgiu oferă profilul spiritual al unui dascăl și publicist transilvănean. Silvia Bodea Sălăjan strălucește ca poetă, prozatoare, eseistă și dramaturg, iar Cezar Ivănescu rămâne poetul-sacerdot al cuvântului, a cărui vocație transcende timpul și formele literare.

Volumele, inclusiv și volumul patru devin astfel un adevărat testament al culturii române contemporane, un spațiu al dialogului între generații și între formele expresive ale cuvântului, de la poezie la publicistică, de la critică la reflecție etică. Prin această carte, Al. Florin Țene confirmă și consolidează ideea că jurnalismul, literatura și cercetarea culturală nu sunt doar acte de creație individuală, ci și acte de responsabilitate socială și spirituală.

Această selecție de conștiințe și expresii literare ne invită să reflectăm asupra valorii cuvântului, asupra vocației culturale și asupra legăturii intime dintre viață, creație și conștiință.

                                                                                                AL.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor.

Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere.

Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme.

Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate.

Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii.

Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite.

Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche.

Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual.

Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.

Al. Florin Țene

O altfel de sărbătoare dedicată Zilei Limbii Române!

Anul acesta, providența a făcut ca Ziua Limbii Române să o petrec în frumosul municipiu Drăgășani, centru viticol renumit și oraș crescut la umbra luminoasă a lui Tudor Vladimirescu în lupta sa pentru libertate și a mavroforilor greci uciși de turci în 1821. Cu ocazia Zilei Limbii Române, am avut privilegiul și bucuria să fiu invitat de primarul liberal Costinel Stoica, în sala festivă a fostei Școli cu Ceas, simbol al învățământului vâlcean, o sală construită în anii ’30 după modelul internațional al Colegiului Universitar de la Cluj. Din păcate, clădirea școlii s-a dărâmat la cutremurul din 1977.

Într-o sală arhiplină de scriitori și tineri veniți din oraș și localitățile vecine: Slatina, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Prundeni sau Zăvideni, tatălui meu, scriitorului Al. Florin Țene, i s-a înmânat titlul de cetățean de onoare al municipiului Drăgășani, în semn de recunoaștere pentru activitatea scriitoricească și publicistică de peste 67 de ani de la debutul în revista „Tribuna”, în același an cu Nichita Stănescu. Această omagiere a scriitorului Al. Florin Țene a fost și pentru contribuția sa la instituirea oficială a Zilei Limbii Române, în data de 31 august, la fel ca în Basarabia. Astă-iarnă, la propunerea primarului Costinel Stoica, absolut toți consilierii locali din întregul eșichier politic local, de la PSD, PNL, AUR sau USR, au votat proiectul de hotărâre ca tatălui meu să-i se ofere această distincție. Iar Costinel Stoica a ales simbolic sărbătoarea Zilei Limbii Române, ca un semn de recunoștință pentru contribuția la instituirea acestei zile, odată cu cea din Republica Moldova. Sub impulsul Marii Adunări Naționale de la 27 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM a votat, la 31 august 1989, legea prin care limba română a devenit limbă oficială pe teritoriul Republicii, precum și legea care prevedea revenirea la alfabetul latin.

Începând din 1990, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională în Republica Moldova. Inițial, sărbătoarea s-a numit „Limba noastră cea română”, iar în 1994, denumirea sărbătorii a fost schimbată în „Limba noastră”, după poemul marelui poet basarabean Alexei Mateevici. În anii 2009/2010, un grup de inimoși scriitori români au început demersurile de instituire oficială prin lege a Zilei Limbii Române pe 31 august, odată cu sărbătoarea din Republica Moldova, ca semn al unității naționale și lingvistice. Această propunere legislativă a fost legiferată la inițiativa regretatului scriitor Corneliu Leu, alăturându-se Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români și Ligya Diaconescu, director al revistei internaționale STARPRESS, membră în conducerea LSR. S-a depus un memoriu la parlament, semnat de cei trei, ca în 31 august să se sărbătorească Ziua Limbii Române.

În 2011, Ziua Limbii Române s-a sărbătorit pentru prima oară în Munții Bucegi, lângă Babele, unde au participat Corneliu Leu și Ligya Diaconescu. Și de atunci, revista STARPRESS, sub egida Ligii Scriitorilor, organizație profesională condusă de scriitorul Al. Florin Țene, a organizat Ziua Limbii Române în diferite orașe ale țării, începând cu stațiunea Jupiter și sfârșind cu Olănești, unde au răsunat poezii ale scriitorilor români din țară și diasporă, cântece și jocuri populare, dar și comunicări tematice susținute de exegeți și scriitori români. Tata, împreună cu scriitorii menționați, a avut și o audiență la președintele Senatului României de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, pentru ca parlamentul să legifereze această zi, care deja neoficial se organiza în țară de către asociațiile culturale în frunte cu Liga Scriitorilor Români. Liderul Senatului a dat memoriul deputatului liberal Barbu, care cu abnegație și perseverență a inițiat legea. Propunerea senatorului PNL Viorel Badea a fost semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”. Această propunere a fost adoptată ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2013, adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri și a fost promulgată de președintele de atunci.

Așa că emoția evenimentului cultural de sărbătorire a Zilei Limbii Române, prin acordarea titlului de cetățean de onoare singurului scriitor care mai trăiește, Al. Florin Țene, dintre cei trei inițiatori (Ligia Diaconescu a murit de Covid în 2021, iar reputatul prozator Corneliu Leu de bătrânețe), pe lângă emoția momentului festiv, s-au adăugat și multiplele emoții filiale firești. A fost și un eveniment important pentru familia mea, dar și pentru comunitatea locală din Drăgășani, unde tata a văzut lumina zilei în 1942. Este tonifiant faptul că Primăria și consiliul local, împreună cu comunitatea academică din Drăgășani, au organizat un eveniment de recunoaștere și recunoștință față de un scriitor cu contribuție la oficierea Zilei Limbii Române, dar și a aprecierii unui fiu al orașului care a publicat peste o sută de cărți. Mulțumesc primarului Costinel Stoica pentru decernarea titlului și organizarea manifestării culturale festive, dar și doamnelor Zenovia Zamfir și Luci Truța pentru excepționalul Laudatio prezentat. Pentru mine, Ziua Limbii Române din 31 august 2025 va rămâne în memoria inimii mele legată de acest eveniment de recunoștință locală față de un fiu al municipiului Drăgășani, care a dus numele orașului pe meleaguri naționale și internaționale.

În cadrul acestui eveniment, i s-a acordat muzicologului Constantin Ceaușu titlul de cetățean de onoare, precum și titlul post-mortem lui ing. Gheorghe Condei, care a creat soiul de struguri Victoria, cel mai renumit la ora actuală din lume la capitolul struguri de masă. Anii vor trece, dar această zi de solidaritate culturală locală nu o voi uita niciodată. Am văzut în ochii tatălui meu de 83 de ani bucuria recunoștinței unei munci literare și civice de-o viață, că activitatea sa a fost apreciată și omagiată de orașul natal. Este vârful unei satisfacții morale de-o viață dedicate scrisului. Voi mai veni în Drăgășani, acolo unde vinul e făcut cu suflet și dragoste de tradiție, iar limba română are aromele soiului internațional de struguri Victoria, unul dintre cele mai apreciate și cultivate pe glob. Drăgășaniul cultural renaște. Felicitări, tată!

Ionuț Țene

Al. Florin ȚENE: CUVÂNT ÎNAINTE la o istorie a presei românești

Scrisul gazetăresc a fost dintotdeauna mai mult decât o simplă consemnare a evenimentelor cotidiene. În mâinile unor spirite vizionare, el a devenit un act de cultură, un mijloc prin care adevărul, ideile și frământările epocii au fost transmise generațiilor viitoare. Cartea de față, „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, se dorește a fi un omagiu adus acelor personalități ale presei românești care au reușit să depășească efemerul, transfigurând actualitatea printr-un limbaj al spiritului.

Am ales să evoc nume esențiale ale culturii și gazetăriei noastre – Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Constantin Rădulescu-Motru, Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ion Rațiu, Constantin Virgil Gheorghiu, Felix Aderca și mulți alții – nu doar pentru valoarea lor istorică, ci și pentru faptul că fiecare dintre ei a imprimat jurnalismului românesc o dimensiune morală și culturală, devenind un reper în momente de răscruce.

Majoritatea acestor gazetari au cunoscut presiunea cenzurii, amenințarea dictaturilor sau exilul, dar au rămas fideli adevărului și libertății de expresie. Mihai Eminescu a denunțat abuzurile politice ale vremii sale, plătind cu marginalizarea. Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu au transformat ziarele pe care le-au condus în forțe de opinie publică. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au luptat, prin microfonul Europei Libere, împotriva totalitarismului. Paul Goma și Ion Rațiu au plătit prețul exilului pentru a apăra libertatea românilor. Chiar și cei consacrați ca mari filosofi, scriitori ori istorici ai religiilor – precum Cioran, Țuțea sau Mircea Eliade – au debutat ori s-au format în redacții, învățând acolo să decupeze esența din tumultul cotidian.

Acești oameni nu au privit gazetăria ca pe un simplu meseriaș al cuvântului, ci ca pe o vocație. Ei au știut să împletească luciditatea observației cu forța expresiei artistice, transformând articolele lor în adevărate documente de cultură. Într-o epocă precum a noastră, în care viteza informației riscă să estompeze profunzimea gândului, cred că este necesar să ne întoarcem la aceste modele, pentru a înțelege rostul presei și misiunea jurnalistului.

Am simțit nevoia să scriu această carte nu doar din respect pentru memoria lor, ci și din dorința de a arăta tinerelor generații că gazetăria adevărată nu este o profesie a compromisului, ci una a responsabilității și a curajului. În cei peste cincizeci de ani de activitate publicistică, am avut privilegiul de a cunoaște redacții, de a trăi emoția tiparului și de a înțelege ce înseamnă puterea cuvântului scris. Această experiență personală m-a făcut să privesc cu și mai multă admirație destinul celor care, în vremuri mult mai tulburi decât ale noastre, au avut puterea de a-și apăra idealurile.

Prin evocarea acestor mari personalități, am dorit să fixez în conștiința publică ideea că presa, atunci când este făcută cu vocație și cu dragoste de adevăr, nu rămâne doar un ecou al clipei, ci devine parte integrantă a patrimoniului spiritual al națiunii.

Al. Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Scurtă însemnare despre demersul obținerii aprobării sărbătoririi Zilei Limbii Române

În 2010, am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de  scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, semnat de Corneliu Leu, Al.Florin Țene și la invitația mea scriitoarea Ligya Diaconescu. Țin minte că înainte de a ajunge la Parlament am trecut prin Pacul Izvor. Eram cu soția, poeta Titina Nica Țene, unde ne-a prins o ploaie de ne-a udat până la piele. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Corneliu Leu și cu mine am fost de câteva ori în audiențe, și nu de puține ori eram expediați cu false promisiuni. Până la urmă am reușit. Propunerea legislativă privind instituirea Zilei Limbii Române, la 31 august, și în România, a fost inițiată în 2011, de 166 de parlamentari din toate grupurile politice. Legea a fost votată de Senat, în ședința din 6 decembrie 2011, și de Camera Deputaților, în ședința din 19 februarie 2013. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu, la 13 martie 2013, și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Legea 53/2013 prevede că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific. 

Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

La împlinirea a 10 ani de la aprobare de către Parlamentul României, am publicat cartea ,,Gloria Limbii Române”, la editura Napoca Star din Cluj Napoca, cu o Prefață de dr.Ionuț Țene, în care relatează pe larg istoria Limbii Române, importanța acesteia, concluzionând: ,,Dintre inițiatorii acestei legi naționale și fundamentale pentru poporul roman, Corneliu leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari ” a trecut la cele veșnice în 2015, Ligya Diaconescu, care a organizat la Mănăstirea Horezu serate dedicate Limbii Române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, în curând a împlinit frumoasăa vârstă de 80 de ani, este Al.Florin Țene, președintele  Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tata. (Apărut în Napoca News din 31 august 2022 și în Luceafărul net din 1 septembrie 2022).

                                                                             Al.Florin Țene