Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (1)

„Dreptatea fără putere este neputincioasă,

iar puterea fără dreptate este tiranică.”

(BLAISE PASCAL)

<<Nu este vina mea dacă cei care mă acuză sunt tocmai aceia care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor.>>

(ROGER GARAUDY)

Iudaismul-religia iudeilor s-a fondat pe miturile artificial create privind ,,convorbirile directe” dintre Iahveh (dumnezeul, creat după chipul şi asemănarea lor) şi „sacrii patriarhi”: Avraam, Isaac, Iacov (Israel) şi Moise. În componenţa istorică a Vechiului Testament au intrat mai multe categorii de popoare: canaanenii, amoriţii, filistenii, hitiţii, toţi deveniţi palestinieni şi khazarii, pretinşii evrei. Noţiunea de iudaism vine de la locuitorii statului Iuda, în care s-au convertit primii adepţi, iar cea de mozaism de la presupusul profet Moise.

Iudaismul, fundamentat politic profund a constituit baza sionismului ca doctrină extremistă.

Coborând de pe platoul Sion-„sălaşul lui Dumnezeu”, sionismul s-a manifestat primar în sânul iudaismului, dar cunoscând o amplă dezvoltare atunci când poporul Khazar l-a înfiat ca religie, acceptându-i caracterul naţionalist, xenofob şi extremist, prin exacerbata şi absurda dogmă de „popor ales”. Khazarii se numesc sub numele fals de evrei, impunându-şi supremaţia mondială, conform pretinsului testament al „poruncilor Dumnezeului lor.” Practic, în sens general cele două ramuri de semitice, distincte ca etnie, având însă iudaismul ca religie comună pot fi numiţi iudei. Biblia iudaică-Vechiul Testament este o istorie a iudeilor, iar Talmudul şi Cabala reprezintă codurile de norme sacre, iudaice ce trebuie respectate la modul absolut. Iudaismul parcurge istoric trei etape: etapa talmudică, etapa rabinică şi etapa reformistă, numită şi neoiudaismul.

Prin răspândirea iudeilor în lume, aceste colonii s-au organizat puternic instituţional, fiind coordonate şi conduse la nivel de ţara de adopţie şi universal de sinoadele rabinice, conferindu-le o structură organică şi politică, astfel că sionismul s-a implicat la nivel internaţional, prin organizaţiile sale secrete de tip masonerie.

Continue reading „Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (1)” →

Rexlibris Media Group: Congresul Academiei Româno-Americane care va avea loc între 23-26 mai la Cluj Napoca îl are ca invitat pe talentatul pianist Botond Szöcs

La invitaţia doamnei Prof.univ.dr. Ruxandra Vidu, preşedinta Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi a profesoarei sale Prof.univ.dr. Stela Drăgulin (Director ARA pentru România), talentatul pianist Botond Szöcs, performează pentru a doua oară consecutiv la un congres al ARA. Anul acesta recitalul de pian va avea loc în sala „Auditorium Maximum” din strada Mihail Kogălniceanu Nr. 3, Cluj-Napoca în data de 26 mai a.c. ora 16:30. Regalul muzical oferit de Botond Szöcs va fi unul dintre evenimentele de anvergură care se vor desfăşura între 23-26 mai 2018, la cel de al XLII-lea Congres organizat de Academia Româno-Americană şi universitatea clujeană „Babeş-Bolyai”.

Pianistul Botond Szöcs, născut la Sfântu Gheorghe la 4 iunie 1995, s-a făcut remarcat în lumea muzicală graţie temperamentului energic inconfundabil, potenţat de intensitatea trăirilor artistice şi manifestat prin forţa persuasivă a interpretării. Student la Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, la clasa Prof.univ.dr. Stela Drăgulin (decan al facultăţii şi „unul dintre marii profesori de pian ai Europei”, după cum a caracterizat-o dirijorul rus Misha Katz), Botond a participat la concursuri naţionale şi internaţionale. După câştigarea a peste 12 premii întâi, cea mai recentă recunoaștere, obţinută în 2017, este Premiul de Excelenţă în Muzică al Academiei Americano-Române pentru Ştiinţe şi Arte pentru cel mai bun interpret în calitate de solist, membru al unui ansamblu de muzică de cameră sau acompaniator. (American Romanian Academy for Arts and Sciences Music Award for Excellence –The Best Concert Performer as a Soloist, Member of a Chamber Music Ensemble and Accompanist.).

Continue reading „Rexlibris Media Group: Congresul Academiei Româno-Americane care va avea loc între 23-26 mai la Cluj Napoca îl are ca invitat pe talentatul pianist Botond Szöcs” →

Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare

O analiză la „Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice”

a lui Petre Anghel

Comparat cu monumentalul volum Istoria Literaturii Române 1940-2000 a lui Alex Ştefănescu, volumul lui Petre Anghel nu apare atât de amplu. Dar pentru că abordează literatura română din cu totul alt unghi decât cel abordat de faimosul critic şi istoric literar – Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice a lui Petre Anghel este de referinţă pentru cititorul interesat de ce anume s-a petrecut în culisele şi pe coridoarele tenebroase ale luărilor de decizii cu privire la literatură, volume, scriitori, edituri, pe vremea dictaturii comuniste – şi care au fost victimele, multe neştiute de critici şi de public, ale acesteia.

Dacă Alex Ştefănescu se ocupă eminamente de partea literară şi face referinţele necesare şi pertinente la politic, în măsura în care acesta a afectat opera unui scriitor, Petre Anghel subliniază în mod special influenţa politică, şi implicarea politică (mai mult, mai puţin, sau în rare cazuri de loc) a scriitorilor, editurilor, şi politicienilor, a securităţii – elemente care se încrucişează într-un dans de multe ori diabolic, uneori ilar, rareori benefic – şi care-şi lasă amprenta în mod direct pe filele tipărite, sau uneori interzise, ale volumelor apărute, ori modificate înainte de apariţie, ori moarte din faşă.

Nu vreau ca cineva să creadă că aş compara aceste volume, fiindcă ele, deşi se intersectează în anumite puncte cheie, nu pot fi în competiţie. Iar Petre Anghel nu a intenţionat în nici un caz să abordeze prea departe câmpul vast şi arat adânc, cu atâta succes, de către Alex Ştefănescu. Menţionându-le juxtapoziţional, doresc doar să contextualizez mai bine opera lui Petre Anghel pentru un eventual cititor. Cele două volume au premize şi abordări diferite, dar mai ales unghiuri diferite – deşi nu opuse, ci de multe ori complementare. Oricum, credincios strategiei lui, Alex Ştefănescu nu se pierde prea departe de literatură, nu alunecă aiurea înspre culisele de multe ori sordide ale politicului din acea perioadă – asta pe deoparte. Iar pe de altă parte Petre Anghel se preocupă de literatură şi alege scriitori pe care-i analizează, cu precădere în măsura în care intervine politicul – şi din punctul de vedere al politicului – aceasta fiind de la început intenţia declarată a Istoriei Politice a Literaturii Române Postbelice. Deci fiecare în felul lui rămâne credincios intenţiei declarate de la început. Spre exemplu Petre Anghel discută despre unii scriitori, poate necunoscuţi criticilor şi publicului larg (şi a fost acuzat de acest lucru de către unii critici mai neatenţi, sau dogmatici, sau pur şi simplu snobi – iar numărul acestora din urmă este legiune). Dar el argumentează, pertinent zic eu, că aceşti necunoscuţi merită o analiză mai atentă – că ei ar fi fost la fel de faimoşi precum alte nume celebre, dacă nu s-ar fi pomenit (pentru un motiv sau altul) sub tirul necruţător al politicului şi instrumentelor de stat de la acea vreme, al agenţilor acestora plătiţi sau voluntari slugarnici – care le-au tăiat multor talente şansa de a fi publicaţi de editurile respectabile de atunci. Aceşti scriitori au pierdut astfel şansa de a a-şi lăsa amprenta asupra literaturii române, după cum ar fi meritat. Un exemplu care-mi vine în minte este Florin Lăiu – dar mai sunt multe altele. În acest context, Petre Anghel face un lucru extraordinar, după opinia mea Cei ce l-au criticat ar trebui ca mai întâi să citească operele unui Lăiu şi altora menţionaţi, şi abia apoi să apese pe tastele calculatorului ca să-l condamne sau să-l laude pe Petre Anghel. Revenind la cele două volume, citindu-le, este ca şi cum ai merge pe aceeaşi cărare, dar lumina aruncă altfel de umbre, subliniind pentru trecător aspecte diferite, dependente de pagina şi volumul pe care-l ai în mână în momentul respectiv. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare” →

Ion Iancu VALE: Picătura de sânge a lui Dumnezeu

Poetul este coloana spirituală, fără sfârşit, care leagă cerul de pământ. Indiferent că aceasta intră sau nu, în graţia de obicei subiectivă a contemporanilor şi a criticilor ,dacă devine celebru sau dacă rămâne un mare anonim într-o lume pe zi ce trece din ce în ce mai inaptă, în stabilirea valorilor spirituale, Poetul este alesul Divinităţii. El are astfel, Acolo, Undeva, jilţul lui de cinstire şi mărire. Pentru că Poetul este unul din marii sacrificaţi în dumnezeire, atunci când, modest şi cu credinţă, îşi etalează menirea. Trebuie să se ştie însă că nu Poetul îşi alege această stare de graţie, pentru că el nu este făcut, el este născut şi starea lui este predestinată.

Cine simte şi înţelege poezia adevărată, aproape că nu mai are nevoie să citească decât Sfintele Cărţi ale lumii şi cărţile lui, ale Poetului. Căci, în zidirea lui demiurgică, interpretează precum nimeni altul, şi inconştient, Invăţăturile…

Poetul este crucificat pe destinul personal, trăind şi murind singular, niciodată destul de apreciat la întreaga sa valoare. El este un fiu al lui Dumnezeu care se naşte, fulgeră şi dispare ca o cometă, viaţa fiind de obicei, pentru el, un lung travaliu. Nu că nu i-ar plăcea să aibă şi el o viaţă normală, tihnită şi lipsită de griji, dar, pentru că este un ales, el trebuie să sufere, având tribut greu de plătit pentru rolul hărăzit şi asumat.

Continue reading „Ion Iancu VALE: Picătura de sânge a lui Dumnezeu” →

Scrisoarea Bisericii Ortodoxe din Germania despre dragoste, sexualitate şi căsătorie, adresată tinerilor

În timpul sesiunii de toamnă din luna decembrie a anului 2017, care a avut loc în Frankfurt am Main, Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Germania (OBKD) a adoptat o „Scrisoare către tineri despre iubire, sexualitate și căsătorie”.

În document sunt abordate „problemele apăsătoare ale vremii”, privind „existența umană”. Textul face referire la iubire și sexualitate, căsătoriile între persoane de confesiuni și religii diferite, la parteneriatele între persoanele de același gen, precum şi la avort.

Episcopii ortodocși îi atenționează pe tineri că „este foarte important să ne comportăm responsabil: responsabilitate față de propria sexualitate, sexualitatea partenerului, consecințele vieții sexuale; responsabilitate față de sine, față de societate și față de Dumnezeu”.

Continue reading „Scrisoarea Bisericii Ortodoxe din Germania despre dragoste, sexualitate şi căsătorie, adresată tinerilor” →

Lucian Zeev HERŞCOVICI: Mihail Eminescu în limbile ebraică și idiș

Încep prezentarea cu o amintire. În urmă cu mulţi ani am avut o conversaţie cu un prieten israelian, originar din Polonia, mult mai în vârstă decât subsemnatul, venit în Ereţ-Israel de copil, în anii ’30 ai secolului precedent. Numele lui era Iacov Lavy (Lozowski); trebuie să adaug: fie-i amintirea binecuvântată, deoarece nu mai este printre noi. Intelectual de elită, conferenţiar universitar de filosofie, om cu o cultură generală vastă, dar necunoscător al limbii române. Vorbeam despre literatura franceză şi m-am referit şi la literatura română. Reacţia lui a fost: Eminescu! Intelectualul israelian cunoştea şi iubea poezia lui Eminescu datorită traducerii ei în limba ebraică în care o citise.

Mihail Eminescu a beneficiat de traduceri numeroase, în circa 60 de limbi diferite. Printre care şi în limbile ebraică şi idiş. Traducătorii erau iubitori ai operei lui, care stăpâneau limba română, aveau cultură românească şi cultură filosofică – şi care stăpâneau limba ebraică şi cunoşteau Biblia Ebraică şi Talmudul, sau limba idiş şi gândirea evreiască est-europeană. Eminescu nu a fost primul poet român tradus în limba Bibliei şi în limba vorbită de evreii aşkenazi. El a fost precedat de Vasile Alecsandri, tradus sub formă de poezii izolate în „Anuar pentru Israeliţi”. La început, Eminescu a fost tradus de asemenea sub formă de poezii izolate în periodice sau în volume generale de poezie românească tradusă. O asemenea traducere ebraică a apărut la Viena la sfârşitul secolului al 19-lea; deocamdată nu am putut-o identica. Tot la Viena a apărut o traducere în limba idiş a poetului botoşănean Solomon Segall, în antologia sa intitulată „Antologye Segal: rumenişe dikhtung”, în anul 1922. Alte câteva traduceri ebraice de poezii izolate au apărut în perioada interbelică; printre traducători se pare că s-au aflat poetul Eliahu Meitus şi scriitorul Idov Cohen. După cel de al doilea război mondial, traduceri din poezia lui Mihail Eminescu au în început să apară în Israel. Sub formă de traduceri de poezii izolate, am identificat pe cele făcute de poetul Ieruham Lurie, apărute în suplimentul literar al ziarului „Yedioth ‘Aharonoth” în numărul din 15 noiembrie 1974. Este vorba de poeziile „Şi dacă…” şi „La steaua…”

Continue reading „Lucian Zeev HERŞCOVICI: Mihail Eminescu în limbile ebraică și idiș” →

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: Bianca Marcovici – Dincolo de rostiri

Marcovici, Bianca

„Peste şapte coline”, 200 pg.

Editura „Junimea” Iaşi, 2015

Prefaţă

În urmă cu câţiva ani, nu prea mulţi, într-o discuţie avută cu preşedintele Uniunii Scriitorilor-filiala Iaşi, am auzit pentru prima oară numele poetei Bianca Marcovici, despre care acesta îmi vorbea cu un entuziasm pe care nu i-l cunoscusem până atunci. Interesat de autoare, am început să caut prin diferite publicaţii scrierile apărute. Lectura poeziilor îmi indusese o nelinişte dublată de o curiozitate, o dorinţă de a şti mai mult, de afla mai multe despre o poetă care, iată, cu o admirabilă discreţie, impunea prin versurile ei necesitatea unei altfel de abordări, una în care lectura, incitantă şi subtil filosofică, ridică, în primul rând, întrebări la care îţi doreşti să afli răspunsuri.

La scurt timp, prin ceea ce numim căile de nepătruns, acelea activate de o logică supremă aflată întotdeauna deasupra noastră, am primit, în mod absolut surprinzător, de la Bianca Marcovici, o carte de poezie. Abia acum, prin intermediul acestui volum organizat, coerent şi inteligent structurat (B. M. este inginer de profesie, iar aceasta se vede şi în plan editorial) am reuşit să intru în universul poetic al autoarei, să pot confirma că, într-adevăr, acest univers, departe de a fi doar impresionant prin vastitatea sa, este prioritar tulburător prin neliniştile pe care ţi le induce, prin turbulenţele interogatorii pe care le simţi la tot pasul, prin vârtejurile de emoţii, de multe ori contradictorii, dar întotdeauna puternice, copleşitor prin complexitate şi fascinant prin luminile pe care le aruncă mai întâi asupra ta, cel care ai reuşit să pătrunzi şi va trebui să-ţi plăteşti cu o clipă de luciditate îndrăzneala. Şi, constaţi că este firesc să fie aşa, deoarece însăşi poeta a traversat o parte din viaţă trăindu-şi cu mult curaj un destin deloc liniar sau liniştit.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: Bianca Marcovici – Dincolo de rostiri” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați

Motto:

„Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate…Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS”

(Theodor Cazaban, iunie, 1993).

Ioan Petru Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitatea R.S.R. , turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată ( ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger (după moartea profesorului Eliade autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase). De la Paris, A. Berger îi scrisese în românește pe 13 oct. 1984 lui Culianu la Groningen „că nu are slujbă”, după ce Eliade se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984). În nota scrisă probabil în anul 1984, Securitatea comunistă era pusă la curent că „sursa” o cunoaște pe Adriana Berger, „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent si care îi dactilografiază o conferință (la 25 nov.1984 a susținut o conferință despre știința în Renaștere, la Sorbona, notează Culianu în nov. 1990 în Curriculum vitae alcătuit în vederea angajării la Chicago, la Divinity School). Informatorul mai scrie că i-a citit Adrianei Berger și teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade. El adaugă în notă că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.

În vara anului 1972 Securitatea i-a permis comunistului Ioan Petru Culianu să treacă dincolo de Cortina de fier spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni. Era imediat după licenţa în italiană şi după obţinerea postului de redactor la revista Secolul XX (vezi interviul lui Culianu din dec. 1990 republicat în rev. “22” din 22-23mai 2011, p. 13). În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de la tânărul italienist dorinţa acestuia de a lucra în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia comunistului Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra în R.S.R. la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie îi trimite un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. Oglinda literară din august, anul X, 116/2011, p.7065).

Nota înformativă din 1984 are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat drepturile și libertățile omului” (vezi rev. „22”, nr 862, 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele CNSAS), de ca si cum oamenii n-ar avea dreptul la o viață privată. Inregistrările din perioada totalitarismului comunist prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Noica, sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la vizitatorii filozofului (1), nefiind, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental. Filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” securiștilor care l-au băgat fără motiv în închisoare, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (2). Visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ). Oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă” , scrie politologul Ion Varlam în studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă după „regionalizarea” internetului spre o cât mai atentă supraveghere). Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”. Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (ibid.) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto :

„Duminica dimineața nu terciul era așteptat ci predica lui Nichifor Crainic spusă în șoaptă să n-audă gardianul”

(N. Enescu, Memoria lacrimei).

„L-am rugat pe Crainic să ne țină câteva lecții de mistică. A făcut niște expuneri superbe”

(Pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric)

Privitor la Noica, să afirmi la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful marginalizat de ideologii comuniști a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen – a cărui notă informativă scrisă în 1985 despre Mircea Eliade (1) a putut fi citită după douăzecișitrei de ani -, nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”. Culianu pur și simplu dorise a ridica în slăvi “piticii” care-l vizitaseră pe filozof la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.

În acea emisiune difuzată de Radio BBC, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”, comparația sa predilectă rămânând aceea cu Nastratin (Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229 ; https://www.scribd.com/doc/203248530/IsabelaVasiliuScrabaEliadeMicsorare1 ).

Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. În opinia filozofului întemnițat 13 ani de „regimul comunist al Anei Pauker”(cf. Virgil Ierunca), Mircea Eliade ar fi fost „un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-au fost de natură să-i confere himericei Școli de filozofie avându-l drept „maestru-autor” pe C. Noica nici măcar acel adevăr de calitatea a II-a, imagine a „exactității fără adevăr”. Pentru simplul motiv că maestrul Noica nu a avut nici un discipol, cum evidențiase cu mare claritate filozoful Alexandru Dragomir în interviul luat de Fabian Anton. Ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o „maestrul-autor” Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cititori (2).Trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica” →

Elena BUICĂ: Lansarea cărților mele la „Biblioteca din Alexandria”

Primul cuvânt despre lansarea cărţilor mele la Biblioteca judeţeană „Marin Preda” din Alexandria –Teleorman, este mulţumire, o mulţumire sufletească şi o bucurie asemenea unei înălţări de spirit…

Mă aflam pe meleagurile Teleormanului de aproape o lună, bucurându-mă de reîntâlnirile cu prietenii, rudele, cunoscuţii şi sătenii de care mi-a fost atâta dor, de revederea locurilor care cuprind în adâncul lor tainele comorilor de visuri şi speranţe de pe vremea când credeam că pot atinge cerul cu mâna, înaripată de speranţele părinţilor investite în mine. Toate şi totul, văzute şi muiate în necuprins, m-au adus de la cei 8.000 kilometri distanţă, cu dorinţa tainică de a le spune spiritelor părinţilor mei că ceva din speranţele lor le-am îndeplinit şi le pun la picioarele lor.

O toamnă frumoasă şi blândă îşi întindea aripile moi peste tărâmul natal şi peste trăirile mele. Doream să-mi lansez cele două cărţi apărute în 2017 – „Sensul giratoriu al vieţii” şi „Între două lumi, Canada şi România” ediţie bilingvă – ambele apărute la Editura „Armonii culturale”, editor, George A Stroia. Iniţial, intenţionam să fac lansarea la Casa de Cultură din Roşiorii de Vede, unde, cu un an în urmă, fusesem primită cu braţele deschise la lansarea cărţilor publicate în anul respectiv. Dar, cum o astfel de acţiune nu ţine de voinţa sau de efortul unei singure persoane şi, mai ales că apăruseră şi alte activităţi care ar fi tins să se suprapună, am optat pentru o lansare la Alexandria, reşedinţa judeţului, activitatea desfăşurându-se la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda”, pe 19 septembrie 2017. Am primit sprijinul personalului şi al directorului Viorel Fota, cărora le mulţumesc şi pe această cale.

În sala de lectură a bibliotecii din Alexandria, s-au adunat personalităţi culturale de pe trei continente: America de Nord, Australia şi Europa. Ca moderator al acestei activităţi, l-am invitat pe scriitorul-publicist George Roca, venit de la Sidney cu mult drag şi pentru această întâlnire de suflet, dar şi-a declinat responsabilitatea motivând că nu-i cunoaşte prea bine pe cei prezenţi şi pe cei care vor vorbi despre cărţi (deşi nu era la prima întâlnire cu oamenii de cultură teleormăneni). Astfel, am rugat-o pe îndrăgita poetă „a iubirii”, aşa cum este cunoscută Domniţa Neaga, să facă oficiile de moderator. A fost o bună alegere, fiindcă poeta Domniţa Neaga, profesoară de limba şi literatura română, jurnalistă, cunoscătoare a uzanţelor unui astfel de eveniment cultural, a ridicat valoarea acestei întâlniri spirituale la înălţimi demne de prestanţa sa. După o scurtă introducere privind motivul întâlnirii, după o sumară trecere în revistă a celor două cărţi, cu menţiunea că „Între două lumi, Canada şi România” este o ediţie bilingvă, moderatoarea i-a prezentat pe cei care, într-un fel sau altul, mi-au stat alături în acest răstimp, pe toţi scriitorii de la masa oficială şi pe oamenii de cultură din sală.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lansarea cărților mele la „Biblioteca din Alexandria”” →