Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU: Celesta – O poveste de dragoste (1)

Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,

O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.

(Eugen Dorcescu, Triada)

Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a întrebat: „Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul…?” Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase asta, că o preocupa aşa ceva… Oare chiar încercase să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu…

***

Borchin-Dorcescu, Mirela-Ioana

Celesta (O poveste de dragoste)

Editura Mirton, Timişoara, 2018, 210 pg.

Capitolul I: Pe mine mă caut

Am primit zeci de telefoane, mailuri, interpelări cu întrebarea: „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia «Pe mine mă caut»?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri: „E Tudor, s‑a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…” Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s‑a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ, nu mai visează la stele verzi”. Le răspundeam în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului. Eu exprimasem acolo, în acel prim roman al meu, o stare de spirit. Personajele erau fictive. Cel puţin, aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam închipui că ele există în proximitatea mea. Când eram foarte mică şi mă uitam, printr‑un geam spart, de la vreo cinci metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu‑l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul, bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…

Muchos años después, când l‑am văzut pe Teodoru în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, într‑o lumină difuză, jumătate naturală, jumătate artificială, mi s‑a părut că îl recunosc… Dar nu pentru că ne-am fi intersectat în existenţa reală. Ci fiindcă, scriind la Punctul interior, mi‑am imaginat un astfel de personaj, ca să i-l aduc Corinei, într‑un moment crucial. Mi se părea că aşa trebuia să arate omul care se căuta pe sine. Cel pe care îl plăsmuisem, pentru un anumit efect, în finalul cărţii mele.

– Ai tresărit atunci. Cum a tresărit şi EA, când m-a văzut prima oară. În acelaşi loc, adică tot pe un culoar al Universităţii. Nu e miraculos?

Îmi venea să ţip, când l‑am văzut în faţa mea. Mi‑am reprimat ţipătul, dar n-am putut să-mi stăpânesc total emoţia. Mă anunţase că, din cauza unei vizite matinale, nu va putea ajunge la ora fixată şi mă rugase să-i îngădui să lase la portar cartea pe care urma să mi-o aducă. L-am înţeles. Nu se gândea el atunci să se întâlnească cu vreo femeie!… Aşa că l‑am perceput dând buzna peste mine, exact cum îl văzusem, cu ochii minţii, pe acel personaj, care, venind în casa scărilor după Corina, repornea textul cu propoziţia: „Pe mine mă caut!”

M-au impresionat ochii lui. Aşa, încărcaţi de lacrimi, cum erau. Obişnuiam să le spun studenţilor mei că există oameni în ochii cărora se văd cărţile citite… Ochii lui erau inepuizabili. Un mare scriitor francez spunea că, dacă şi‑ar fi citit cu atenţie opera, ar fi ştiut cu precizie ce i se va întâmpla în viaţă. De ce? E vorba de premoniţie sau de cu totul altceva? Se creează ori se anunţă o lume atunci când scrii? Fără îndoială că personajele pe care le modelezi nu cad din lună. Ele fac parte din mediul tău, au visele, reacţiile, trăsăturile tale sau ale cunoscuţilor tăi. Ori sunt efectul darului tău de a însufleţi caractere, conduite, înfăţişări. Dacă propria existenţă te pune ulterior în situaţii asemănătoare, ajungi să ai senzaţia că ai mai trecut prin ele. Un om ca Teodoru exista de mult în gândurile mele. Dovadă că îmi imaginasem acea scenă, în care apărea brusc un bărbat ca el în viaţa Corinei. Mi l‑am închipuit strecurându-se tăcut pe lângă ea, intrând odată cu ea… în casa scărilor. De ce tocmai acolo, în casa scărilor, la etajul al IV-lea, m-am trezit faţă în faţă cu Teodoru, după câţiva ani? Coincidenţa nu poate fi lipsită de semnificaţie. Scriind romanul Punctul interior, voiam neapărat să-i mai dau o şansă Corinei. Era o femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei. N-o puteam lăsa singură. Singurătatea e insuportabilă. O vreme, singură fiind, ai iluzia libertăţii. Apoi, se instalează pustietatea, urâtul existenţial. Ţi se închide orizontul. Se apropie de tine şi te striveşte. Ţineam la Corina. I-am proiectat o nouă iubire, o mare iubire, aducând în lumea ei un om de calitatea celui care ar fi putut afirma, strângând‑o în braţe: „Pe mine mă caut”.

Continue reading „Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU: Celesta – O poveste de dragoste (1)” →

George ANCA: Utopii în cămașă de forță

UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

numărul de aur al destinului – utopii în cămașa de forță – de ce a fost executat Ceaușescu -trădătorii Domnitorului Cuza

GEORGE ANCA

NUMĂRUL DE AUR AL DESTINULUI

Prin 1984-85, fractalii lui Otto Peitgen sau Ciprian Foiaş erau împărtăşiţi, în sala de periodice din cupola Politehnicii bucureştene, şi de custodele acesteia, psihologul Ioan Ciofu, promovat din fabrică, unde fusese trimis muncitoreşte pentru infracţiunea cu numele de meditaţie trascendentală. Parcă asemeni fotografului care, având gata de tipar un album cu Alpii şi primind o comandă să fotografieze Himalaia, nu a mai semnat niciodată acel prim album, psihologul, pedepsit de Ceauşeşti şi gonit din laborator, a pornit şi nu s-a mai oprit până în ziua de azi în/din ascensiunea numărului de aur.

De 25 de ani, viaţa i s-a metamorfozat în aurul numărătorii de sine şi de alţii, publicând Numărul de aur – matrice a devenirii? (1994, ediţie revizuită şi adăugită în 1997), iar de curând, Ordine şi destin, vol I, (2007, pus în circulaţie în 2008, cu mici şanse de a se face vizibil, chiar dacă autorul a fost nominalizat pentru Kyoto prize ca recunoaştere a teoriei sale asupra numărului se aur, inclusiv în influenţarea destinul uman). Savantul abia dacă şi-a permis, în răstimp, haiku-uri şi câtva povestiri, ca pentru a avea de unde să-şi aleagă motto-uri la diversele capitole survenite în căutarea sa ascensională. A nu ne îndoi că altcineva decât numărul de aur l-a sfătuit la aşa ceva, între Alpii realităţii mundane şi Himalaia destinelor omeneşti, nou Euclid între medie şi extremă raţie

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns a pierde …cibernetica-diabetica/Odobleja-Paulescu, nu ne lasă vicleanul să nu luăm seama şi la Sisif-Ciofu în cheie românească, vreo sinucidere indusă de acum globalist, frate. Măcar colegul de pedeapsă, cu opt ani mai tânăr, Ion Mânzat, în a sa monumentală Istoria universală a psihologiei, l-a listat pe Ioan Ciofu printre maeştrii săi. Dă, doamne, Freud, Young.

Tragismul, în fine carpato-danubian, se ascunde în matematică. Supercontrolul constantei (încă Phi de la Phidias şi mai ales T/tau de la Tomi, tăietură, secţiune, ba chiar Tomisul unde Medeea şi-a tăiat-număr-aurit fratele, tot pe la noi, fraţilor) duce la o teorie cosmologică nu nesprijinită şi pe cele 6 numere cosmice ale lui Martin Rees.

Continue reading „George ANCA: Utopii în cămașă de forță” →

George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini

Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor. “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

– Publicaţi poezia aceasta.

– Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

– Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

– Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

– N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

– Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

– Nu e de publicat…

– Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

Am refuzat să miros parfumul la care m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

Continue reading „George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini” →

George ANCA: 12 zile

12 NOPȚI

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile primite prntru cine ştie ce merite. Mă uit pe masă – goală.

De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi.

Plămânii tăi răscolesc norii. Pustiul va ploua. Rotundul portretului ţi se ascunde sub aripă. Înfloreşti la primăvară?

Ce să mai înfloresc, mi-arunci. Om trăi şi-om vedea. Prin păduri foarte bătrâne îţi caut vrăji pentru la primăvară.

Păduri într-una.

Afiş semnat de fostul primar. Să dau două pahare primului viceprimar, am dreptul, fiindcă l-am visat azi-noapte. Îmi respingea o ofertă, după ce altădată îmi batjocorise cererea.

Hrană de sus. Nori în vârfuri. Rădăcini dulci, aluaturi eterne. Din mărăcini şi rugi, cărni spânzurate de şerpi şi iepuri, fructe roşii, negre, ape, râpa apelor, arsă, foc în argilă, icoane, fiare în somn. O, sub crengi, sub rădăcină e un adăpost, sacul pierdut fă-l vizuină, ce se poate întâmpla, numai în afară omul se mânca.

Fantomele aromează ceaiul din miez de noapte picurând foi invizibile în apa micuţă înfoiată de întuneric.

Braconierii să nu flămânzească. Eu mi-am lăsat armele la poalele pădurii. Dacă şi le-o sufleca, voi fi văzut tolănit în vintrele ei năclăite de spasme nocturne.

Limba păsării bate în toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte noaptea. Puţini mai sunt în stare să smulgă copaci din rădăcini. Dar fata răsare deşirată prin ploaie, de sus în jos şi tot cu tălpile pe muşchiul umed, de departe şi tot ameţitor de înaltă, până la cuibul unde în aluat etern puii învaţă să cânte. “Acolo se aştern numai mlaştini. Casa stă între dealuri sinistre, zice, bătută de vânturi groaznice, mergi mult, acum e muzeu, am fost, povesteşte, ceea ce au scris ele nu este nimic, lacurile sunt şi mai sumbre. Povestea mult mai lin, spun, se amestecă acum dealurile limpezite de ploi cu acele sinistre de le-a văzut în călătorie, când umbla cu alţi paşi, fără dansul din noaptea noastră?”

Continue reading „George ANCA: 12 zile” →

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (1)

„Dreptatea fără putere este neputincioasă,

iar puterea fără dreptate este tiranică.”

(BLAISE PASCAL)

<<Nu este vina mea dacă cei care mă acuză sunt tocmai aceia care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor.>>

(ROGER GARAUDY)

Iudaismul-religia iudeilor s-a fondat pe miturile artificial create privind ,,convorbirile directe” dintre Iahveh (dumnezeul, creat după chipul şi asemănarea lor) şi „sacrii patriarhi”: Avraam, Isaac, Iacov (Israel) şi Moise. În componenţa istorică a Vechiului Testament au intrat mai multe categorii de popoare: canaanenii, amoriţii, filistenii, hitiţii, toţi deveniţi palestinieni şi khazarii, pretinşii evrei. Noţiunea de iudaism vine de la locuitorii statului Iuda, în care s-au convertit primii adepţi, iar cea de mozaism de la presupusul profet Moise.

Iudaismul, fundamentat politic profund a constituit baza sionismului ca doctrină extremistă.

Coborând de pe platoul Sion-„sălaşul lui Dumnezeu”, sionismul s-a manifestat primar în sânul iudaismului, dar cunoscând o amplă dezvoltare atunci când poporul Khazar l-a înfiat ca religie, acceptându-i caracterul naţionalist, xenofob şi extremist, prin exacerbata şi absurda dogmă de „popor ales”. Khazarii se numesc sub numele fals de evrei, impunându-şi supremaţia mondială, conform pretinsului testament al „poruncilor Dumnezeului lor.” Practic, în sens general cele două ramuri de semitice, distincte ca etnie, având însă iudaismul ca religie comună pot fi numiţi iudei. Biblia iudaică-Vechiul Testament este o istorie a iudeilor, iar Talmudul şi Cabala reprezintă codurile de norme sacre, iudaice ce trebuie respectate la modul absolut. Iudaismul parcurge istoric trei etape: etapa talmudică, etapa rabinică şi etapa reformistă, numită şi neoiudaismul.

Prin răspândirea iudeilor în lume, aceste colonii s-au organizat puternic instituţional, fiind coordonate şi conduse la nivel de ţara de adopţie şi universal de sinoadele rabinice, conferindu-le o structură organică şi politică, astfel că sionismul s-a implicat la nivel internaţional, prin organizaţiile sale secrete de tip masonerie.

Continue reading „Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (1)” →

Rexlibris Media Group: Congresul Academiei Româno-Americane care va avea loc între 23-26 mai la Cluj Napoca îl are ca invitat pe talentatul pianist Botond Szöcs

La invitaţia doamnei Prof.univ.dr. Ruxandra Vidu, preşedinta Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi a profesoarei sale Prof.univ.dr. Stela Drăgulin (Director ARA pentru România), talentatul pianist Botond Szöcs, performează pentru a doua oară consecutiv la un congres al ARA. Anul acesta recitalul de pian va avea loc în sala „Auditorium Maximum” din strada Mihail Kogălniceanu Nr. 3, Cluj-Napoca în data de 26 mai a.c. ora 16:30. Regalul muzical oferit de Botond Szöcs va fi unul dintre evenimentele de anvergură care se vor desfăşura între 23-26 mai 2018, la cel de al XLII-lea Congres organizat de Academia Româno-Americană şi universitatea clujeană „Babeş-Bolyai”.

Pianistul Botond Szöcs, născut la Sfântu Gheorghe la 4 iunie 1995, s-a făcut remarcat în lumea muzicală graţie temperamentului energic inconfundabil, potenţat de intensitatea trăirilor artistice şi manifestat prin forţa persuasivă a interpretării. Student la Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, la clasa Prof.univ.dr. Stela Drăgulin (decan al facultăţii şi „unul dintre marii profesori de pian ai Europei”, după cum a caracterizat-o dirijorul rus Misha Katz), Botond a participat la concursuri naţionale şi internaţionale. După câştigarea a peste 12 premii întâi, cea mai recentă recunoaștere, obţinută în 2017, este Premiul de Excelenţă în Muzică al Academiei Americano-Române pentru Ştiinţe şi Arte pentru cel mai bun interpret în calitate de solist, membru al unui ansamblu de muzică de cameră sau acompaniator. (American Romanian Academy for Arts and Sciences Music Award for Excellence –The Best Concert Performer as a Soloist, Member of a Chamber Music Ensemble and Accompanist.).

Continue reading „Rexlibris Media Group: Congresul Academiei Româno-Americane care va avea loc între 23-26 mai la Cluj Napoca îl are ca invitat pe talentatul pianist Botond Szöcs” →

Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare

O analiză la „Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice”

a lui Petre Anghel

Comparat cu monumentalul volum Istoria Literaturii Române 1940-2000 a lui Alex Ştefănescu, volumul lui Petre Anghel nu apare atât de amplu. Dar pentru că abordează literatura română din cu totul alt unghi decât cel abordat de faimosul critic şi istoric literar – Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice a lui Petre Anghel este de referinţă pentru cititorul interesat de ce anume s-a petrecut în culisele şi pe coridoarele tenebroase ale luărilor de decizii cu privire la literatură, volume, scriitori, edituri, pe vremea dictaturii comuniste – şi care au fost victimele, multe neştiute de critici şi de public, ale acesteia.

Dacă Alex Ştefănescu se ocupă eminamente de partea literară şi face referinţele necesare şi pertinente la politic, în măsura în care acesta a afectat opera unui scriitor, Petre Anghel subliniază în mod special influenţa politică, şi implicarea politică (mai mult, mai puţin, sau în rare cazuri de loc) a scriitorilor, editurilor, şi politicienilor, a securităţii – elemente care se încrucişează într-un dans de multe ori diabolic, uneori ilar, rareori benefic – şi care-şi lasă amprenta în mod direct pe filele tipărite, sau uneori interzise, ale volumelor apărute, ori modificate înainte de apariţie, ori moarte din faşă.

Nu vreau ca cineva să creadă că aş compara aceste volume, fiindcă ele, deşi se intersectează în anumite puncte cheie, nu pot fi în competiţie. Iar Petre Anghel nu a intenţionat în nici un caz să abordeze prea departe câmpul vast şi arat adânc, cu atâta succes, de către Alex Ştefănescu. Menţionându-le juxtapoziţional, doresc doar să contextualizez mai bine opera lui Petre Anghel pentru un eventual cititor. Cele două volume au premize şi abordări diferite, dar mai ales unghiuri diferite – deşi nu opuse, ci de multe ori complementare. Oricum, credincios strategiei lui, Alex Ştefănescu nu se pierde prea departe de literatură, nu alunecă aiurea înspre culisele de multe ori sordide ale politicului din acea perioadă – asta pe deoparte. Iar pe de altă parte Petre Anghel se preocupă de literatură şi alege scriitori pe care-i analizează, cu precădere în măsura în care intervine politicul – şi din punctul de vedere al politicului – aceasta fiind de la început intenţia declarată a Istoriei Politice a Literaturii Române Postbelice. Deci fiecare în felul lui rămâne credincios intenţiei declarate de la început. Spre exemplu Petre Anghel discută despre unii scriitori, poate necunoscuţi criticilor şi publicului larg (şi a fost acuzat de acest lucru de către unii critici mai neatenţi, sau dogmatici, sau pur şi simplu snobi – iar numărul acestora din urmă este legiune). Dar el argumentează, pertinent zic eu, că aceşti necunoscuţi merită o analiză mai atentă – că ei ar fi fost la fel de faimoşi precum alte nume celebre, dacă nu s-ar fi pomenit (pentru un motiv sau altul) sub tirul necruţător al politicului şi instrumentelor de stat de la acea vreme, al agenţilor acestora plătiţi sau voluntari slugarnici – care le-au tăiat multor talente şansa de a fi publicaţi de editurile respectabile de atunci. Aceşti scriitori au pierdut astfel şansa de a a-şi lăsa amprenta asupra literaturii române, după cum ar fi meritat. Un exemplu care-mi vine în minte este Florin Lăiu – dar mai sunt multe altele. În acest context, Petre Anghel face un lucru extraordinar, după opinia mea Cei ce l-au criticat ar trebui ca mai întâi să citească operele unui Lăiu şi altora menţionaţi, şi abia apoi să apese pe tastele calculatorului ca să-l condamne sau să-l laude pe Petre Anghel. Revenind la cele două volume, citindu-le, este ca şi cum ai merge pe aceeaşi cărare, dar lumina aruncă altfel de umbre, subliniind pentru trecător aspecte diferite, dependente de pagina şi volumul pe care-l ai în mână în momentul respectiv. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare” →

Ion Iancu VALE: Picătura de sânge a lui Dumnezeu

Poetul este coloana spirituală, fără sfârşit, care leagă cerul de pământ. Indiferent că aceasta intră sau nu, în graţia de obicei subiectivă a contemporanilor şi a criticilor ,dacă devine celebru sau dacă rămâne un mare anonim într-o lume pe zi ce trece din ce în ce mai inaptă, în stabilirea valorilor spirituale, Poetul este alesul Divinităţii. El are astfel, Acolo, Undeva, jilţul lui de cinstire şi mărire. Pentru că Poetul este unul din marii sacrificaţi în dumnezeire, atunci când, modest şi cu credinţă, îşi etalează menirea. Trebuie să se ştie însă că nu Poetul îşi alege această stare de graţie, pentru că el nu este făcut, el este născut şi starea lui este predestinată.

Cine simte şi înţelege poezia adevărată, aproape că nu mai are nevoie să citească decât Sfintele Cărţi ale lumii şi cărţile lui, ale Poetului. Căci, în zidirea lui demiurgică, interpretează precum nimeni altul, şi inconştient, Invăţăturile…

Poetul este crucificat pe destinul personal, trăind şi murind singular, niciodată destul de apreciat la întreaga sa valoare. El este un fiu al lui Dumnezeu care se naşte, fulgeră şi dispare ca o cometă, viaţa fiind de obicei, pentru el, un lung travaliu. Nu că nu i-ar plăcea să aibă şi el o viaţă normală, tihnită şi lipsită de griji, dar, pentru că este un ales, el trebuie să sufere, având tribut greu de plătit pentru rolul hărăzit şi asumat.

Continue reading „Ion Iancu VALE: Picătura de sânge a lui Dumnezeu” →

Scrisoarea Bisericii Ortodoxe din Germania despre dragoste, sexualitate şi căsătorie, adresată tinerilor

În timpul sesiunii de toamnă din luna decembrie a anului 2017, care a avut loc în Frankfurt am Main, Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Germania (OBKD) a adoptat o „Scrisoare către tineri despre iubire, sexualitate și căsătorie”.

În document sunt abordate „problemele apăsătoare ale vremii”, privind „existența umană”. Textul face referire la iubire și sexualitate, căsătoriile între persoane de confesiuni și religii diferite, la parteneriatele între persoanele de același gen, precum şi la avort.

Episcopii ortodocși îi atenționează pe tineri că „este foarte important să ne comportăm responsabil: responsabilitate față de propria sexualitate, sexualitatea partenerului, consecințele vieții sexuale; responsabilitate față de sine, față de societate și față de Dumnezeu”.

Continue reading „Scrisoarea Bisericii Ortodoxe din Germania despre dragoste, sexualitate şi căsătorie, adresată tinerilor” →

Lucian Zeev HERŞCOVICI: Mihail Eminescu în limbile ebraică și idiș

Încep prezentarea cu o amintire. În urmă cu mulţi ani am avut o conversaţie cu un prieten israelian, originar din Polonia, mult mai în vârstă decât subsemnatul, venit în Ereţ-Israel de copil, în anii ’30 ai secolului precedent. Numele lui era Iacov Lavy (Lozowski); trebuie să adaug: fie-i amintirea binecuvântată, deoarece nu mai este printre noi. Intelectual de elită, conferenţiar universitar de filosofie, om cu o cultură generală vastă, dar necunoscător al limbii române. Vorbeam despre literatura franceză şi m-am referit şi la literatura română. Reacţia lui a fost: Eminescu! Intelectualul israelian cunoştea şi iubea poezia lui Eminescu datorită traducerii ei în limba ebraică în care o citise.

Mihail Eminescu a beneficiat de traduceri numeroase, în circa 60 de limbi diferite. Printre care şi în limbile ebraică şi idiş. Traducătorii erau iubitori ai operei lui, care stăpâneau limba română, aveau cultură românească şi cultură filosofică – şi care stăpâneau limba ebraică şi cunoşteau Biblia Ebraică şi Talmudul, sau limba idiş şi gândirea evreiască est-europeană. Eminescu nu a fost primul poet român tradus în limba Bibliei şi în limba vorbită de evreii aşkenazi. El a fost precedat de Vasile Alecsandri, tradus sub formă de poezii izolate în „Anuar pentru Israeliţi”. La început, Eminescu a fost tradus de asemenea sub formă de poezii izolate în periodice sau în volume generale de poezie românească tradusă. O asemenea traducere ebraică a apărut la Viena la sfârşitul secolului al 19-lea; deocamdată nu am putut-o identica. Tot la Viena a apărut o traducere în limba idiş a poetului botoşănean Solomon Segall, în antologia sa intitulată „Antologye Segal: rumenişe dikhtung”, în anul 1922. Alte câteva traduceri ebraice de poezii izolate au apărut în perioada interbelică; printre traducători se pare că s-au aflat poetul Eliahu Meitus şi scriitorul Idov Cohen. După cel de al doilea război mondial, traduceri din poezia lui Mihail Eminescu au în început să apară în Israel. Sub formă de traduceri de poezii izolate, am identificat pe cele făcute de poetul Ieruham Lurie, apărute în suplimentul literar al ziarului „Yedioth ‘Aharonoth” în numărul din 15 noiembrie 1974. Este vorba de poeziile „Şi dacă…” şi „La steaua…”

Continue reading „Lucian Zeev HERŞCOVICI: Mihail Eminescu în limbile ebraică și idiș” →