A treia ediție a Premiului Literar Internațional ”Corona”, s-a desfășurat în 15 .09.2018, ora 18, în localitatea Cassano All’Ionio, Calabria. Un eveniment organizat de ”TraduzioniTalabà”, prezidată de Mihaela Talabà, dedicat în memoria lui Salvatore Paladino. Eveniment așteptat de scriitori și poeți care au ieșit învingători în această ediție. Desfășurat într-o atmosferă pitorească, la l’Agriturismo “Colle degli Ulivi”, înconjurat cu plantații de măslini, portocali, mandarini etc., au adus un farmec acestei premieri. Palmierii din jur îți dădea senzația că te afli într-un ,,sat” cultural unde spiritul îmbină frumusețea sufletului cu noblețea oamenilor veniți din Europa. Nu conta numai scrisul, ci și sufletele lor, blânde, atrăgătoare, deschise spre dialog. Un amalgam de pledoarii aduse spiritului ancestral, parcă coborât dintr-o altă lume, unde Dumnezeu și-a pus peceta pe farmecul oamenilor. Aici, uiți de toate, grijile dispar, atmosfera devine fermecătoare, fiindcă scriitorul și omul de rând își deapănă amintirile. Nu există diferență, că ești scriitor, poet, filosof, geniu sau un simplu muncitor, toate aceste dau culori spiritului. Scriitorul este egal omului de rând și invers! Când vezi aceste lucruri te inundă o bucurie imensă, și-ți dai seama că apropierea omului de Dumnezeu se face, uneori, prin creație. Cunoști pictori, actori, scriitori, poeți, oameni de rând, copii etc., luminându-ți sufletul și mintea cu creațiile lor. Arta, dar mai ales arta creată din adâncul ființei, dau valori sacre umanității. Prin arta spiritului devenim mai buni, reunind naționalități, pentru că un există diferențe, că este un artist român, olandez, italian, francez etc., toate se îmbină într-un focar al spiritului unde iubirea cuantică îmbină frumosul cu pitorescul, iertarea cu iubirea, sacrificiul cu ura de sine. Toate aceste dau beneficii spiritului, călătorind în ființă, deschizându-i noi orizonturi spirituale. Am stat de vorbă cu pictorul Marcello Le Neve; Giorgio Naccarato, lucrează la radio Cosenza Nord; prezentatoarea concursului Mihaela Olimpia Totu; președinta concursului Mihaela Talabà; artistul Massimo Cistaro; Rocco Leonetti etc., apoi cu scriitori veniți din România. Aș enumera câțiva: poeta Angi Melania Cristea, câștigătoare absolută al Premiului ”Coroana”, cu cartea ”Căutătorul de pokemoni ” și alte premii; poeta Adriana Weimer, care anul trecut a câștigatdouă premii: Mențiune Specială la poezia cuantică:”Lumină de stea” și al treilea premiu cu cartea: ”Un cer de cuvinte”, anul acesta fiind în juriu; poeta Diana Olteanu, care a câștigat la Poezie inedita cu temă impusă: poezia cuantică, premiul I: ”Se zbate lin, tangenta, în spirală” și Mențiune Specială:”Îmi puseși mama, cântecul în suflet”; poeta Claudia Bota la Poezie inedita premiul III: ”Amprentele dorului”și Poezie inedită cu temă impusă: poezia cuantică, premiul III: ”Picătură divină”;poeta Silvia Rîșnoveanu, Germania- Carte edită de poezii: Premiul III: Aripi; poeta Roxana Elena Sandu, Ialomița- Poezie inedita cu temă impusă: poezia cuantică: Mențiune special: Iubire; poeta Olga Văduva: Carte edită de poezii Premiul II: Ponte tra I pensieri/Pod peste gânduri, secțiuneai taliană. Apoi cu scriitorul italian Alfredo Bruni, fondatorul Asociației Culturale “La colpa di scrivere” ( Vina scrisului), care a primit Premio alla Carriera per la letteratura și Luigi Silvestri – Premio Speciale Cuore Verde.
Toate aceste întâlniri culturale deschid spiritul spre noi orizonturi, călătorind spre timpuri primordiale, unde omul putea sta de vorbă cu Dumnezeu! Există în fiecare ființă un paradis al culturii, unde educația spiritului vine din timpuri ancestrale, demult apuse, pentru că omul, în ziua de azi, își croiește cu greu drum prin tranșeile culturii care apar tot mai des. Scriitori fără valoare ies la iveală prin stingerea culturii, prin acapararea unor valori mici, puse pe stâlpul umanității, pentru că, uneori, cultura devine un brand unde banii își spun cuvântul, iar adevăratele valori se sting pentru că nu le ajută statul! Nae Ionescu spunea: ” Singura datorie a statului este de a îngădui și a ajuta pe orice om să creeze ”. Creația adevărată, dar mai ales cea lăuntrică, poate crea mitul fericirii, să-l ducă pe cel ce crează dincolo de limitele existenței, chiar poate devenii nemuritor, prin depășirea propriei condiții, dar sunt atât de puțini care se încumetă să meargă pe calea cunoașterii de sine. Ar trebui să înțelegem că fără paradisuri culturale, școli academice, fără sacrificii imense, nu putem crea cultură cu adevărat. De aceea Mihaela Talabà impune valori spirituale prin căutarea în sine a creației, pentru că poezia cuantică deschide noi orizonturi în creație, prin unirea valorilor spirituale în unul singur: cel ce se caută în sine. De aici denotă că, creația interioară este și creația lui Dumnezeu! Numai prin integrarea în natură, mai bine zis în legile naturii, ne putem recâștiga paradisul pierdut. Vedem aceste salturi spirituale în ”Luceafărul” – Eminescu; Faust – Goethe; Divina Comedie – Dante; Corbul – Poe; Dacă – Kipling și de ce nu, în Coșbuc, Alexandri, Bacovia, Nichita Stănescu, Leopardi, Virgiliu, Ovidiu etc.Toți acești creatori de eternitate au dus spiritul pe plaiurile nebănuite ale sensibilității interioare, pentru că fiecare și-a căutat adevărata fericire!
Rezultalele în limba română:
Carte edită de poezii Premiul I: Căutătorul de pokemoni de Angi Melania Cristea, Craiova. Premiul II: ex aequo Omnia Vincit Amor! de Florin T. Roman, Sebiș (Arad) Inimă soare neobișnuit de Ciprian Muntean, Lugoj. Premiul III: ex aequo Limita umbrei de Silvia Bodea-Sălăjan, Zalău Aripi de Silvia Rîșnoveanu, Germania Mențiune de onoare: Suflete de ceară de Camelia Ardelean, Deva. Numele meu,e… de Stejărel Ionescu, Timișoara. Mențiune specială: Gramatica iubirii de Dan Mitrache, Bălcești Labirintul iubirii de Claudia Bota, București Florile cireșului tânăr de Daniela Gumann, Germania. Premii Speciale: Premiul Special Quantum: Eterna iubire de Daniela Gumann, Austria.
–––––––
Vasile HATOS
Castiglione di Ravenna, Italia
22.09.2018
De multe ori m-am întrebat și eu de unde vine imboldul acesta inexplicabil și am căzut de acord cu mine însumi că nu am nicio explicație plauzibilă, aliniindu-mă celor care, în lipsa unui răspuns general valabil, s-au limitat la o simplă ridicare din umeri. Întrebarea este la fel de veche ca și momentul apariției scrisului, toată lumea interesată fiind de acord că ne aflăm în fața unui lucru peste puterea de înțelegere a minții omenești, așa cum sunt o sumedenie de lucruri în viața noastră, pe care le trăim, dar nu le înțelegem.
La 10 septembrie 2018, în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău, a avut loc o manifestare culturală inedită graţiei câtorva puncte-cheie. Evenimentul a găzduit, de la bun început, inaugurarea Filialei ASCIOR-CHIŞINĂU, de către reprezentanţii Asociaţiei pentru Civilizaţie Ortodoxă, cu sediul la Buzău, România. Ulterior, publicul spectator a savurat cu o deosebită satisfacţie lansarea a două cărţi de poezie: „Părinţii ca sfinţii”, autor Ştefan 
„Maria e un nume ce cântă! Chipul omenesc îndumnezeit a umblat odată în lume, a umblat cu noi, oamenii, în vremea când, încununată de durere, călca urma paşilor unui fiu nesupus.
Profesorul Pavel Panduru din Prigor, Valea Almăjului, este o noțiune pentru Țara Almăjului.
Un eveniment artistic deosebit. Festivalul „Cerbul de aur”! Ne trezește amintiri și nostalgii; ne amintește de timpurile minunate ale anilor 1968, 69,70 și alții aidoma acestora, când atât noi, cât și artiștii învitați la festivalul prestigios din Brașov eram tineri, plini de avânt și bucuroși de viață. Brașoveni și noi, eu cu familia mea, ne amestecam zilnic în forfota străzilor înzăpezite de la poalele Tâmpei ca să-i vedem de aproape pe toți cei talentați și frumoși care ne-au onorat cu prezența,dând impresia că San Remo s-a mutat la noi. Serile îi vedeam la televizorul cu ecran alb-negru…
Autorul acestei cărți, se dovedește prin noul său volum, a fi un analizator profund al diferitelor categorii de persoane; a relațiilor bilaterale între cele două sexe, urmărind cu desăvârşit interes, aș spune profesional, raporturile, curba seismică a vieții între cele două personaje, în permanență evoluția raporturilor.
Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.