Categorie: Cultură

Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu

 
LA PORȚILE RAIULUI 
Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu 
Editura ePublishers-București, 2017 
 
    Poeta Maria Filipoiu, activă în lumea literară (colaborează la 12 reviste literare) a debutat în volum în deplină maturitate, cu 2 volume în acelaşi an (și la aceeaşi editură): Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti – poeme, şi Expresii populare și trăiri proverbiale – versuri. În ciuda titlurilor, care ar trimite la studii etnografic-culturale, e vorba de poezie, într-o formă arhaizantă, cu parfum folcloric. Celelalte volume au apărut în ultimii 3 ani. Iar cel de care ne ocupăm, La Poarta Divinităţii (ePublishers, 2017) conservă maniera stilistică. În curs de apariţie, alte două volume cu aceeaşi marcă tematică, dar ieşind din aria de versificaţie – rezonanţă populară. Ambele promit a conţine forme tot clasice, dar o zonă pretenţioasă a clasicului: sonete şi rondeluri. De altfel, în volumul recenzat, există două sonete. Nu m-ar mira ca în anii următori poeta să ofere, păstrând tematica, o culegere de hai-ku.
De ce-mi permit această extrapolare ipotetică? Pentru a sugera că alegerea formei pseudopopulare e conştientă şi asumată. Esenţialul discursului poetic al Mariei Filipoiu e identificarea unei maniere de expresie de profundă originalitate a unui monolog reflexiv, cu substrat filosofic. E mult spus? Tehnic, poate. Dar într-un sens larg, colocvial, tezaurul gândurilor nu doar acumulate, ci autostructurate coerent, poate păstra termenul definitoriu al acestui substrat.
De ce adaug prefixul pseudo-aprecierii că forma e populară? Poezia din acest volum este un complement definit al poeziei populare. În locul naivităţii – sobrietatea responsabilă, în locul epicii – monologul reflexiv, în locul ludicului – seriozotatea cu nuanţe didactice, epitet folosit de Horia Gârbea în prefaţă. Dar două entităţi complementare nu presupun doar contraste. Relaţia de complementaritate cere aforţiorii o bază comună. Iar baza comună, în cazul în speţă, e profunzimea. Poezia populară, de sorginte folclorică a deventit profundă prin distilare sedimentată, poezia Mariei Filipoiu din volumul discutat şi în două dintre celelalte pe care le-am citit, îşi etalează profunzimea tocmai prin decizia, înrudită cu cea a lui Arghezi şi a şcolii de la Târgovişte de a debuta târziu. La un moment anume ales, în care scriitorii erau deja constituiţi.
      Raportarea la divinitate, din poezia Mariei Filipoiu diferă de zbaterea şi îndoielile poetului credintei şi tăgadei. Pentru poetă, divinitatea e o certitudine apriorică, o stare supremă, un spaţiu eterat, unde elaboratul şi tenacele proces reflexiv ce constituie scheletul ideatic al demersului poetic permite cristalizarea. Semnificativ e că divinitatea nu e un partener de dialog spiritual, diferă de dumnezeire. Dumnezeu este, totuşi, pomenit, în ipostaza clasică, explicitând rostul volumului şi citând, ca piatră fundamentală, dictonul „Nihil sine Deo”, în versiunea românească.
       Volumul este structurat pe 3 capitole inegale. Chiar dacă limbajul şi forma sunt, în bună măsură, omogene, substanţa poetică e concentrată în primul capitol, al cărui titlu încorporează titlul volumului însuşi: „Sufletul la poarta Divinităţii”. Poeta însăşi etalează tematica acestui capitol: socială, spiritual-religioasă, de dragoste şi de dor, închinate Divinităţii, cuvântului şi spiritului creativ (pag. 14).
Prezenţa unei astfel de poezii e justificată de legea inerentă şi necesară a echilibrului. O extremă echilibrând altă extremă. Dar poezia, care precumpăneşte azi proza, oferă spectatorului un spectru foarte larg şi complet. Fiecare gust e servit.
     Dacă poezia cu parfum retro a Mariei Filipoiu e o dovadă de curaj, cere, oare, receptarea ei o formă de curaj cititorului oarecare? Cred că da. Un curaj compelmentar cerut de receptarea fracturismului, dar de aceeaşi natură. Cititorul afin largii zone non extreme a spectrului ofertei poetice n-are nevoie de curaj. Acesta e adaptabil nativ.
    Orice cronică de poezie e determinată să respecte o cutumă, dacă nu o regulă: afirmaţiile importante trebuie ilustrate cu citarea unor versuri. Voi reduce respectarea acestei cutume/reguli la un minimum minimorum, dintr-un singur motiv. Prefaţa lui Horia Gârbea, ca de obicei lapidară, concentrată şi organizată în logică strânsă, citează 4 strofe plus un distih la un total de mai puţin de 4 pagini.
Reţin, aşadar, doar:
      Înmoi ramura copacului
      În lacrimi de cerneală
     Să ducă în rădăcina lui
     O lumină siderală.
     („Radăcini de lumină” – pag. 61)
   Rostul alegerii acestei strofe e dublu. Pe de o parte se detaşează întrucâtva de versificaţia baladescă şi pune în valoare o imagine (lacrimi de cerneală) interesantă.
Pe de altă parte e unul din rarele cazuri de imperfecţiune a prosodiei, în rest respectată cu consecvenţă. Căci prosodia reprezintă furcile caudine ale versificţiei rimate şi cu atât ai mult în forma cu rezonantă folclorică.
Din acest capitol care e centrul de greutate al volumului, am mai reţinut poezia în acrostih ce reproduce titlul – „Lumina sufletului”
      Capitolul II – „Făclii de gând pe calea eterntăţii” – este generos. Cele 15 poeme sunt în memoriam unui areopag: Vasile Voiculescu (al doilea sonet din volum şi o odă), Nina Cassian, Mircea Albulescu (ca actor şi ca poet), Claudiu Constantin Vulpescu (erou în Afghanistan), atentatele de la Bruxelles, victimele din Paris, victimele din clubul Colectiv. Ultimele poezii evocă memoria bunicilor şi a mamei poetei.
Vasile Voiculescu a fost medic. Dincolo de afinitatea pe care poeta o resimte, alegându-l ca model, faptul că ea însăşi a urmat o carieră medicală, va fi jucat un anume rol.
De altfel lui îi dedică volumul, iar mottoul e un distih dintr-o poezie de Vasile Voiculescu.
Un loc aparte, demn de subliniat, îl ocupă, în acest capitol poezia „Dezrădăcinare de neam”, dedicată zilei Limbii Române:
       De limba română dezrădăcinaţi,
       Prizonieri în imperiu nedorit,
       Din neam românesc au fost rusificaţi
       Să ducă dorul de graiul moştenit.
     În fine, ultimul capitol, al treilea, are un titlu simbolic: „Încheiere pentru un nou început” și conţine doar 2 poezii: „Mai lasă-mă, moarte!” (parodie) şi „Rugi pentru eternitate” (baladă pe ultimul drum). Aceasta din urmă ar fi meritat, poate, în mai mare măsură subtitlul de parodie, deoarece foloseşte cel mai bine din întregul volum forma baladesc-folclorică. A treia şi ultima poezie a acestui foarte scurt capitol, intitulată „Mulţumiri”, ca o ars poetica a autoarei:
     Intru în lăcaş de suflet
     S-aprind candelă de cuget;
Adresând mulţumirile:
    Celor care mi-au citit
    Gândul în vers zămislit.
Volumul se încheie cu o fişă ce conţine date despre activitatea literară (cum se şi intitulează acest ultim element al cuprinsului): volume, antologii, premii literare.
Volumul e girat de Horia Gârbea, cu un fragment din propria prefaţă, pe coperta a patra. Vom încheia, deci, recenzia cu finalul sintetic al prefeţei: „În încăpătorul Rai post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe, sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei poartă.” (Horia Gârbea)
      Maestru al valorificării cuvintelor înzestrate cu încărcătură literară, scriitorul propune o expresivă grilă de lectură a volumului, prin prisma interpretării proprii a titlului acestuia – „Poeta din fața porții” (prefață)
 2 iulie 2018                                        Radu-Ilarion Munteanu
                                                              (scriitor și critic literar – USR) 
 
 
Articol publicat în:
Revista „Spații culturale”,  nr.61 /noiembrie-decembrie, 2018
Revista „Destine literare” 
 
 

RUGĂ ÎN LACRIMĂ

(sonet)

 

Mâinile în rugă unite cuminți

Îmi înalță gând din sufletul înfrânt,

Cu lacrimile uscate în cuvânt

Prin zori ascultând recviemul de sfinți.

 

Îmi plec genunchii obosiți spre pământ,

Să aprind lumină stinșilor părinți,

Ce-n poarta cerului așteaptă smeriți,

Judecata și voia Tatălui Sfânt.

 

Lacrima-n rugă primește răsplată

Din candelă cu foc de gând aprinsă,

De-a lumina drum spre cerească poartă.

 

În sufletul cu fereastră deschisă,

Viața și moartea revendică soartă,

Când feștila lumânării e stinsă.

 

 

OFRANDE SPIRITUALE

 

Cu sufletul mă risipesc în gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

 

Pe aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

 

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

C-au fot purtate în suflet călător.

 

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

 

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

 

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

 

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

 

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

 

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

 

RUGI PENTRU ETERNITATE 

 (baladă pe ultimul drum) 

 

Cu pană de gând

Aștern lăcrimând,

Roua ochilor

Din sacru izvor

În poezie,

Ca hrană vie.

Când pe gând privesc,

Idei șlefuiesc

Și le fac veșmânt

Țesut din cuvânt.

Golgotă urcând

Cu chip tremurând

Și cu suflet frânt,

Către Domnul Sfânt,

Văd pe Maica Sa,

Maica Precista;

Îi las pe stele

Rugile mele,

Să-mi dea har ceresc

În grai îngeresc;

De-a slăvi mai mult,

Cartea de-nceput,

Cartea cărților

Și-a străbunilor

În care am scris,

Din coșmar sau vis,

Viața lui Iisus.

Pe file i-am pus

Tradiții sfinte

De neam iubite

Și-n vremi purtate

Cu pietate.

Le iau pe drum greu,

Către Dumnezeu,

Izvor să-mi fie,

Dar și făclie.

La Maica Sfântă,

Suflet cuvântă;

Iar când mi-ascultă

Ruga-n lăută,

Mă-nțelepțește

Și-nvrednicește

Să mă rog Ție

În pribegie,

Unic Dumnezeu,

Ziditorul meu;

Că viață mi-ai dat

Și mi-ai luat păcat.

La Domnul trimit

Sufletu-mi smerit,

Pentru minune

În rugăciune.

Să mi-l învețe

Sfinte povețe,

În genunchi va sta,

Spunându-i ruga:

Te rog, Preasfinte,

Ca pe-un Părinte!

În suflet frumos

Dă-mi har credincios

Și-n gând sihastru,

Cu foc de astru

Să-mi lași lumină

Din stea divină,

Ce-a vestit demult

Pe Hristos născut

Din Tată ceresc

Și chip femeiesc,

Maica Fecioară,

Credinței scară!

Venind pe Pământ,

Om din Duhul Sfânt,

Te mai rog să-mi dai

Loc la Tine-n Rai!

De-o fi să plătesc

Păcat omenesc,

Dau loc pământesc

Pentru plai ceresc.

Din soartă crudă

Voi lăsa trudă

Și bucurie

În poezie,

Spre a străbate

Eternitate,

Cu gându-n carte.

De-a fi salvate

Idei pictate

Și luminate

De privirea mea,

Când în ochi ardea

O rază de stea

Ce-n lacrimi curgea

Viața să-mi scrie

Spre veșnicie,

Luminează-mi drum

Pentru zbor postum!

Eu îți mulțumesc

Și-n rugi te slăvesc

Tată Creator

Și-Atotțiitor!

 

MAI LASĂ-MĂ, MOARTE! 

(satiră) 

 

Nu mă mai urmări, Moarte,

Să răpești sufletul meu!

Mai stai o vreme, departe,

Până când te-oi chema eu!

 

Mereu ți-ai făcut plăcerea

Cu secera-n neamul meu.

Te rog, mai lasă-mi vederea

În har de la Dumnezeu!

 

Lasă-mi sufletul de copil

Și mir în călimară!

Renunță la planul ostil,

Ce gându-mi înfioară!

 

Nu-mi lua visuri minunate,

Destinate celor dragi!

De-mi iei sufletul din carte,

Grele păcate îți faci!

 

Te mai rog să îmi lași rază

De lumină-n ochii mei,

Până ce gându-nnoptează

În ostatice idei!

 

Nu te pricopsești cu mine,

Iar povara-ți va fi grea

Cu proiectele de mâine

Strânse-n conștiința mea!

 

Îți dau tot ce-am agonisit,

Dar mai lasă-mă-n viață;

Să-mi pot duce la bun-sfârșit,

A ochilor speranță!

 

Mai bine să te odihnești,

Decât să îți rupi spate,

Cărându-mi sacii cu povești,

Ce sunt neterminate!

 

În veci voi fi a ta, Moarte,

Să-ți spun povești, ca să uiți

Suflete nesecerate;

De-a trăi ani buni și mulți!

 

Toți știm că tu nu ai suflet

Să simți ce e durerea;

Nici nu știi ce mare-i regret,

Când pe chip lași tăcerea.

 

În viață lasă-mă, Moarte,

Să mai zăresc lumină!

Pe cuvintele pictate

Să simți parfum de smirnă.

–––––––––-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu” →

Gheorghe A. Stroia în dialog cu Aurelia Grosu

1. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

      Numele meu ar putea fi al unui metal prețios  sau al unui ținut regesc , un  nume cu o semnificație puternică ca mine, un nume sonor de Soare sau Lumină.Sunt o femeie care a răzbit prin viață luptându-se , căzând după multe bătălii cu ea și ridicându-se din valurile înspumate ca dintr-un vis plin de nuanțe întunecate.

     Mă numesc Aurelia Grosu, născută în ținuturile vechi ale Dobrogei, o Dobroge bătrînă ca și timpul, o Dobroge istorică, dar îmbietoare în felul său unic.  În prima mea carte ” Ești mai puternic decât crezi – Dacă am putut eu poți și tu ”, publicată în anul 2013, editorul meu mă caracteriza astfel:

     ” Aurelia Grosu are o experiență didactică de 40 de ani în învățământul primar și ajută copiii cu dizabilități, profesând în ultimii 10 ani în învățământul special. Însă această identitate profesională spune prea puțin despre un om care și-a construit o remarcabilă filosofie a vieții, în urma confruntării cu situații limită, care de multe ori păreau insurmontabile. Cu o tenacitate și o perseverență ieșite din comun, Aurelia Grosu ne face martori la un veritabil exercițiu de credință, prin care avem ocazia să ne reîntâlnim cu propriul nostru potențial nevalorificat. Ceea ce ne va surprinde și — în același timp — ne va inspira de fiecare dată este munca asiduă și angajamentul mereu reînnoit, care i-au permis autoarei să facă pasul de la o experiență personală spre o atitudine cu adevărat luminoasă în fața vieții.

      După  o lungă luptă cu depresia, după  multe suferinte de tot felul, la vârsta de 56 de ani, când viața părea că nu mai vine cu o surpriză plăcută, care să schimbe traiectoria vietii sale, Aurelia face un imens salt cuantic și spiritual , încât uimește țara prin reușita ei remarcabilă: în patru ani lansează cinci cărti care circulă în toată lumea și care motivează, ridică, resetează gândirea cititorilor ei, ajută copiii cu nevoi speciale, inițiază ateliere cu părinții, merge la școli și susține copiii pentru a deveni scriitori, e invitată frecvent la televiziuni etc. Este un om care a învins moartea și mentorează mii de oameni. Este femeia de care Dumnezeu s-a atins în mod supranatural, binecuvântând-o și făcând-o folositoare pentru alți semeni ai săi.”

     Sunt absolventă a Liceului Pedagogic ”Costache Negri” din Galați, am doi copii mari, Cristian Alexandru și Maria Cristina și un nepot de 16 ani, sunt împlinită că Dumnezeu mi-a arătat misiunea, o fac cu responsabilitate și pasiune și sper să ajut prin cărțile și acțiunile mele pe cei ce au nevoie de vorbe de duh, consiliere, ajutor spiritual.

  1. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

      Grosu Aurelia:  

     Prispa casei din Măcin va fi scena amintirilor mele eterne. Acolo am dat frâu liber fetiței care cânta cu ”chisoiul de usturoi” și făcea spectacole ziua în amiaza mare de uimea toți trecătorii, acolo era ”piscina”unde mă bronzam vara, acolo a fost locul unde îmi puneam un șorț în față și vindeam pepenii aduși de la cariera de piatră din Munții Măcinului, unde tatăl meu era un cioplitor în granit recunoscut și foarte priceput, un om care a iubit din suflet grădinăritul. Casa părintească va rămâne actrița principală a existenței mele și mă va urmări până în eternitate. Va rămâne leagănul amintirilor nostalgice și dulci ca mierea .

      

      Revăd cu ochii minții roșiile cât un cap de bebeluș sau vinetele uriașe, îmi amintesc castroanele de salată mereu pline ochi de chestii bio, revăd coloanele pline cu căpsuni din grădina noastră și prăjiturile apetisante făcute de mama ca să ne arate cât ne iubește pe mine și fratele meu. Mă urcam pe acoperișul casei și făceam plajă, privind de sus strada principală a orașului. Cocoțată pe tabla fierbinte de pe casă, cu  o sticlă de apă lângă mine, citeam sau cântam în timp ce mă înnegream. Copilăria a fost presărată de momentele mele artistice pline de cântece pe care le învățam foarte repede din cărțulii mici cu cântări din repertoriul vremii anilor 60-70.  La vârsta de patru ani, am redat perfect cântecul  ”Marea ”  interpretat, pe atunci, cu măiestria unui glas impecabil, de inconfundabila  Margareta Pâslaru.

      La radiodifuziunea locală, am mers cu educatoarea și colegii de la grădiniță ca să vedem cum se transmit emisiunile radiofonice. Așa mi-am făcut debutul în muzică, chiar dacă eram o pitică inimoasă și îndrăgostită de muzica ușoară, care mi-a încântat o mare parte din viață.  Îmi este dor de serbările la care participam cu clasa sau la spectacolele de muzică ușoară de la Casa de Cultură din Măcin, la care luam parte cu drag și pasiune. Acolo m-am format ca om , fiindcă mama mea era o femeie care nu te prea lăsa să te culci pe o ureche. Veșnic îmi dădea de lucru în casă, în curte, la școală etc. Am învățat de nota 10 și premiul întâi,nu cred că aș fi îndrăznit să iau mai puțin cu o mamă atât de exigentă.

      Ideea este că mi-a plăcut mai mult cântecul decât literatura, nu m-am gândit că voi ajunge scriitor,  ceea ce denotă că Dumnezeu nu ține seama de planurile omului, ci doar de ale Sale. Îmi aduc aminte de după-amiezele de vară cand petreceam timp cu mama pe o pătură așezată pe cimentul din curte și ea făcea reparații la diverse obiecte de îmbrăcăminte, iar eu mă tot foiam în jurul ei. Îmi reamintesc printre gânduri de prima mea iubire nevinovată, acolo, în Măcin,  unde am cunoscut un băiat care mirosea a gogoși, fiindcă mama lui era vânzătoare la magaziunul de patiserie din centrul orașului.

    Sunt multe momente care îmi trezesc și emoții plăcute și mai puțin benefice pentru sănătatea mea emoțională, ceea ce mă face să le aduc în prim-plan doar pe cele dragi sufletului meu.

     O copilărie fără multă tehnică, în aer liber, într-o gospodărie bine îngrijită, cu doi părinți care s-au străduit cum au putut să ne poarte de grijă atât mie, cât și fratelui meu mai mic.

      Sunt recunoscătoare că a fost așa cum a îngăduit Dumnezeu să fie acest moment al existenței mele!

  1. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

     Grosu Aurelia:

    Scrisul e ceva care vine din interiorul meu, o eliberare şi un mod în care mă pot face auzită, fiindcă am o experienţă care îmi oferă subiecte vaste pe care le pot despacheta şi din care putem învaţă lecţii preţioase de viaţă!            

   Sunt omul care mă pun la dispoziţia celorlalţi, pentru a-i învăţa şi a-i îndruma în mod corect, să nu repete greşelile generaţiilor trecute şi cred cu toată inima că noi, românii, avem nevoie de o resetare majoră în modul de a gândi şi în dezvoltarea personală a fiecărui cetăţean din ţara noastră.  

   Scrisul este un dar și o misiune dată de Dumnezeu atât de târziu, încât le-am apucat cu mare responsabilitate.  Dumnezeu vorbește românilor, El are  ceva măreț de transmis cititorilor mei, am fost mâna Lui și cred că sunt o femeie binecuvântată, care a primit ceea a cerut .

     Sper să fiţi de acord că este o reală nevoie de schimbare în România!

     Datorită vocației de învățător mi-am format o caligrafie și gândire ordonată, știindu-se că cele două sunt strâns legate ca două surori gemene. Susțin introducerea în școli a acestei cenușărese a programelor școlare românești.  În anul 2012, am primit cadou un calculator mai vechi de la o prietenă care nu îl folosea. Așa a început aventura vieții mele, un moment unic care mi-a deschis larg porțile cunoașterii și transformării personale, fiindcă exact de acest lucru aveam nevoie. Aveam cam 54 de ani și lumea virtuală mi-era complet necunoscută. Acel aparat uzat  mi-a dat  șutul necesar pentru a mă descoperi pe mine și lumea de dincolo de monitor. Am intrat în atmosfera  fascinantă a dezvoltării personale și spirituale, care mi-a influențat puternic gândirea și mi-a schimbat radical mentalitatea mea negativă și rigidă, mică și fără viziune pentru viitor. 

     Așa am conceput cele cinci cărți, creând subiecte bazate pe o temelie clară și puternică, pe o alternanță perfectă între spiritualitate și antrenament mental, pe o împletire fericită între credința în Dumnezeu și aplicarea valorilor morale atât în dimensiunea interioară, cât și în cea exterioară ființei mele.

       3.Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

         Grosu Aurelia:

         Este o poveste de viață simplă, dar inedită. Nimic nu vine decât la timpul potrivit..Mi-a apărut șansa să mă apuc de scris deodată, fără să îmi fi dorit acest lucru vreodată.Voiam să cânt, voiam să fac afaceri, orice,  numai  nu să scriu. Dar Cineva ne schimbă planurile după Voia Sa, independent de voința noastră. Profesam meseria de dascăl de peste 30 de ani și nimic nu prevestea apariția unei schimbări neobișnuite în  drumul linear al vieții mele. Eram mereu în rugăciune și căutam ceva nou pentru evoluția mea. Spuneam :

” Ce să fac ,Doamne, cu viața mea?”

       Am cunoscut doi tineri antrenori, unul din Dej și altul din Galați, am lucrat câteva ședințe de coaching cu ei și astfel s-a cristalizat  ideea că ar fi nimerit să povestesc într-o carte experiențele de viață personală și cum am trecut prin ele,  pentru a fi de folos și altora care se confruntă cu situații dificile sau furtunoase..Nu am acceptat de la început, habar nu aveam cum se face o carte, mă gândeam că am nevoie de bani mulți (ceea ce s-a adeverit), mă gândeam că cine sunt eu ca să public și cine mă va citi, eram confuză, dar tinerii insistau.

      În 4 iunie 2013, am început prima mea lucrare care s-a transformat într-un produs final exact după 4 luni, iar în 11 decembrie 2013 am participat la prima lansare de carte din viața mea, la Biblioteca V.A.Urechia din Galați, într-un cadru de mare frumusețe și eleganță. Cerusem lui Dumnezeu să îmi dea o misiune clară și deodată, El mi-a oferit-o.  

      Iată ce scriu la finalul lucrării  ”Ești mai puternic decât crezi”- Dacă am putut eu, poți și tu:

   ” Un vis s-a împlinit! Această carte simplă, pe înţelesul tuturor, a fost scrisă în timp record, cu pasiune şi muncă, în perioada verii anului 2013. Concentrarea maximă pe scop şi disciplina zilnică au dat rezultate. În mai puţin de două luni am scris-o cu dragoste, recunoştinţă şi bucurie. Nu am ştiut în ce intru. După ce am terminat de scris, am aflat că acesta abia era începutul. Nu am ştiut niciodată drumul unei cărţi de la scriere până la cititori. Dar am început să acţionez, căutând, întrebând, cerând sfaturi. Lumea mea singuratică a început să primească oameni noi, editori, tipografi, scriitori, oameni cu care nu m-am gândit că voi lua contact, deoarece din „închisoare“ nu am avut perspectiva nouă care mi s-a deschis acum. Şi sunt recunoscătoare! În fiecare dimineaţă mă trezesc mulţumind. Şi repet prin casă, prin autobuz, la şcoală, înainte de culcare, oricând, cuvântul „Mulţumesc!“

Orice poveste de succes începe cu cineva care asimplu spus: orice lucru mare începe cu ceva mic. Dacă nu eşti dispus să începi de jos, nu poţi începe deloc!

Lui Dumnezeu îi place să folosească lucruri despre care noi credem că sunt neînsemnate. El a folosit prânzul unui băiat ca să hrănească mulţimile de oameni flămânde, El a folosit o praştie pentru a-l doborî pe uriaşul Goliat, El a folosit o mână de lut pentru a reda vederea unui orb. El m-a luat pe mine din pat, dintr-o agonie mentală şi m-a vindecat, dându-mi viziunea de a vă împărtăşi şi vouă lucrările Lui în viaţa mea şi în viaţa altora.  El a folosit un loc de muncă neînsemnat, bani puţini  sau o idee mică pentru a mă binecuvânta. „Norii“ mici de pe cer sunt indicatorii a ceea ce va veni, ei sunt canale pe care El a hotărât să le folosească.

        Când El promite ceva, nu are nevoie de niciun lucru mare pentru a îndeplini promisiunea. Oamenii îşi fac planuri, au vise, au scopuri, au multe cunoştinţe corecte şi bune, dar cred că aş cere mai degrabă planuri pe care El să le poată binecuvânta.

       Am fost atrasă în 101 direcţii, dar când am hotărât să-i dau Lui toate direcţiile mele, El a ales-o pe cea mai bună. Pe drumul meu, am căutat fericirea în mod greşit. Am căutat să primesc, în loc să dăruiesc. Când am realizat acest lucru, am început să schimb tactica. Am zâmbit, am încurajat, am dat, dar am şi primit multe binecuvântări. Şi mă simt mereu binecuvântată în felurite moduri. Dragostea pentru Dumnezeu este rădăcina, dragostea pentru ceilalţi, este rodul exprimat prin încurajare, răbdare, facere de bine, smerenie, generozitate, seninătate, blândeţe şi sinceritate.

      „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul (puterea şi calitatea sa), prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară.“ Sarea este asemenea dragostei; ea poate vindeca, curăţa, conserva, poate îmbogăţi, dar este nefolositoare când e ţinută în solniţă şi nu este presărată în jur. Dragostea este puterea vieţii, ea trebuie să fie motivul  pentru care ne trezim în fiecare dimineaţă. Fiecare zi poate să devină interesantă şi plină de sens dacă ne vedem ca pe nişte agenţi ai lui Dumnezeu, aşteptând în umbră să presărăm sare peste vieţile lipsite de gust pe care le întâlnim. Când colega mea, Mariana, o femeie tânără cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă oarbă din naştere, a ales să se aşeze frumos îmbrăcată în cada din baie , să ia multe somnifere ca să moară, m-am îngrozit la gândul că sunt pe lume atâţia oameni deznădăjduiţi, care nu mai au nicio speranţă şi nu pot face faţă presiunilor sociale, emoţionale şi psihice. M-am întrebat când am aflat de moartea ei zguduitoare, de ce Dumnezeu a îngăduit ca ea să moară şi pe mine m-a salvat. Nu am înţeles de ce Mariana şi Dorin ( un coleg de școală) au murit prin sinucidere, iar eu am fost salvată. Mult timp m-au frământat tot felul de întrebări la care nu am găsit răspuns. Doar în vara aceasta am aflat răspunsuri clare, cercetând multe lucruri din trecut şi am înţeles că planurile lui Dumnezeu nu sunt şi planurille noastre.

      După ce am primit viziunea scrierii acestei lucrări, Dumnezeu mi-a descoperit un cântec creştin care m-a însoțit toată vara. Scriam şi ascultam melodia minunată.

      Iată versurile şi mesajul cântecului:

De multe ori în urma mea, prin gestul meu necugetat,

Rănit-am oameni, rănit-am oameni

Dar nu prin arme sau cuţit,

Ci prin ceea ce-am vorbit,

Am dărâmat templul care trebuia zidit.

Vreau ca gura mea de acum să rostească

Tot ce-aduce un zâmbet pe faţă

Tânjesc să iubesc ca şi Dumnezeu

Vreau să-nvăţ să leg o rană

Să conduc privirea oarbă,

Către Ceruri, nu pot uita că şi eu am fost condus cândva de Sfântul Miel.

Aş vrea ca rănile să leg,

Celor ce-n drumul vieţii merg,

Fără speranţă, fără speranţă,

Am fost şi eu cândva,

Dar Iisus m-a salvat

Şi m-a condus către Cer

Ca să fiu cu El acolo… Sus.

    Misiunea de a lega răni şi a fi de ajutor oamenilor a venit în timpul scrierii acestei cărţi. Vreau să ajut, să lucrez pentru oamenii care nu îşi găsesc Calea. Dacă pe mine m-a scos din negura depresiei, dacă pe mine m-acondus zilnic către ceea ce sunt astăzi, cu siguranţă El va conduce fiecare om disperat şi deznădăjduit. Am trecut prin văi adânci, prin locuri pustii, sufletul mi-a fost gol şi răvăşit, oamenii m-au dispreţuit şi judecat, dar… bucuria a luat locul tuturor acestor poveri şi acum sunt UN OM ÎNTREG!

      La încheiere, am o rugăminte pentru cei care au ajuns până la sfârşitul lecturii. Dăruiţi cartea mai departe altora, dăruiţi-o cu dragoste. Faceţi să circule mereu această carte. Nu puteţi anticipa cine se va regăsi aici şi va învăţa ceva. Nu puteţi şti ce răni veţi lega şi cine va fi ridicat prin toate mărturiile de aici.”

       ”Ești mai puternic decat crezi ” este emblema unei cărti de dezvoltare personală si spirituală, prin care orice cititor va simți prezenta lui Dumnezeu în viața mea. Este modul meu de a Îl prezenta pe Cel care a stat alături de mine în ”valea umbrei morții”, în cele mai grele situații prin care am trecut de-a lungul timpului, o carte care poate ridica, încuraja, susține pe cititorul ei , o carte care prezintă, în întuneric, poți primi fascicule de Lumină, cum poți fi înconjurat de armate de îngeri, cum pentru viața ta se dau lupte la nivel spiritual și cum poți experimenta victoria măreață a unui nou început.

      Atuul meu rămâne gloria lui Dumnezeu peste viața mea și misiunea pe care ați descoperit-o în încheierea cărții mele de debut. Voi continua să ajut , să încurajez, să lupt pentru vindecarea omenirii de rău și suferință. Toate cărțile sunt inspirate de Duhul lui Dumnezeu, fie că este o carte de înțelepciune, fie că este o carte pentru părinți, fie că este o carte dedicată femeilor de pretutindeni.

    Sufletul meu este împlinit, fiindcă știu că nu am trăit degeaba pe acest Pământ…

––––––––––––

Aurelia GROSU

Un fragment din cartea lui Gheorghe A. Stroia care poartă numele: ”Interviuri cu scriitori români contemporani – În dialog cu inima.”

Vasilica GRIGORAȘ: Lansare de carte la Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” din Huşi

Mijloc de octombrie blând, calm şi luminos. De dimineaţă am plecat spre Huşi, „oraşul dintre vii”. Razele soarelui despletea uşor canavaua ceţii, aceasta pierzându-şi consistenţa unduios şi elegant. Patina toamnei a atins frunza viilor şi şi-a pus straşnic amprenta pe frunzele copacilor de pretutindeni. Pe şevaletul pădurii din dealul Dobrinei, toamna ghiduşă a răsturnat cu artă cutia cu acuarele dintr-o gamă largă de culori. Verdele verii abia mai licărea din loc în loc.

Pentru oraşul Huşi este o toamnă rodnică. De data aceasta, în oraş e mare sărbătoare. În anul Centenarului Marii Unirii, huşenii se întâlnesc să celebreze Centenarul Colegiului Naţional „Cuza Vodă”. Printre multe alte activităţi culturale, educaţionale, artistice se numără la loc de cinste lansarea cărţilor: „Poetical Bridges = Poduri lirice” (vol 1, 2016 şi vol. 2, 2018), Editura Scripta manent, Napier (NZ), antologator, editor şi traducător Valentina Teclici şi „Răsfrângeri critice” de Lina Codreanu, Editura Detectiv Literar, 2018.

Antologia „Poetical Bridges = Poduri lirice” este un proiect al poetei şi scriitoarei Valentina Teclici, apărut în ediţie bilingvă (română – engleză). Fiecare volum include 12 poeţi români şi 12 neozeelandezi. Un act de cultură unic, prin care editoarea a dorit construirea unor poduri poetice, spirituale între autorii de aici şi cei de la antipozi. Şi, chiar a reuşit să realizeze acest lucru.

Amfitrionul evenimentului a fost renumitul eminescolog, prof. dr. Theodor Codreanu. Cu participarea unui public numeros, într-o atmosferă caldă şi tonică în aceeaşi măsură, poeta Ana Urma şi poeta Ana Anton au vorbit despre volumul 1 al Antologiei „Poduri lirice”, iar poetul şi scriitorul Ioan Gh. Pricop şi poeta, scriitoarea Dorina Stoica despre volumul 2. Menţionez şi faptul că poemele vorbitorilor au fost incluse în volumele respective. Scriitoarea Lina Codreanu a făcut mai multe aprecieri pertinente despre Antologie, iar la volumul 1 a publicat o cronică în mai multe reviste. În încheierea prezentării Antologiei, Valentina Teclici a dezvăluit misterul ideii de a edita o asemenea carte, scopul apariţiei editoriale şi a prezentat câţiva dintre poeţii neozeelandezi, exprimându-şi bucuria deplină faţă de modul în care a fost primită cartea, atât în România, cât şi în Noua Zeelandă.

Despre volumul de critică literară „Răsfrângeri critice”, semnat de prof. Lina Codreanu au vorbit poetul şi scriitorul Petruş Andrei şi poetul şi scriitorul Ioan Gh. Pricop, reliefând talentul analitic, înţelegerea profundă a creaţiei unor autori, ale căror cărţi au fost recenzate. Criticul literar Lina Codreanu abordează întru analiză şi comentariu mai multe genuri literare: poezie, proză, critică literară.

O rază de lumină culturală la această întâlnire de suflet a fost şi participarea prof. dr. Petru Ioan de la Facultatea de filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, fiu al oraşului Huşi.

Atât dr. în sociologie Valentina Teclici, cât şi prof. Lina Codreanu s-au bucurat de aprecieri unanime, felicitări şi urări de noi succese. Ne alăturăm şi noi cu toată căldura şi preţuirea.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Huși

19 octombrie, 2018

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Ofertă de carte (27) – Octombrie 2018

Stimate destinatar,

Așa cum știți deja, începând cu data de 25 mai 2018, se va aplica regulamentul UE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora. Va informăm că adresa dumneavoastră de e-mail nu au fost și nici nu va fi folosită în alt scop decât acela de a vă ține la curent cu noutățile editoriale ale parohiei noastre. Dacă doriți să primiți sau să nu mai primiți în continuare vești în acest sens, vă rugăm să ne  dați un semnal și, în funcție de acesta, vom păstra sau vom șterge adresa Dvs.

 

Cu cele mai bune gânduri,

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm  lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța,  că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs.  spirituale, cât și ale celor dragi.

 

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu  tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs.  O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

 

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

      

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

      

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

     

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

              

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

              

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

  1. Cărți recent apărute:                 

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României. Vol. III. Banatul, Craiova, Editura Sitech, 2013, 631 pag., 50 lei;           

Cartea cuprinde 1073 documente inedite din perioada 1780-1886 privitoare la Banat, provenind din cancelariile bisericești, politice, militare și administrative din Vârșeț, Karloviț, Viena, Buda, Pesta, Sibiu, Timișoara, cât și un manuscris bănățean, – variantă locală din 1804 a lui Supllex Libellus Valachorum – , descoperit la Biblioteca Academiei Române din București. Primul volum din această serie a apărut în 2003 și în el au fost analizate aspectele istorice desprinse din aceste documente. Volumul al II-lea a apărut în  2010 și în el erau analizate aspectele juridice(drept internațional, administrativ, civil, penal, medicină legală etc.), cât și cele de drept canonic. Documentele în discuție prezintă însă aspecte mult mai variate, care ilustrează viața românilor bănățeni din perioada respectivă. Sunt pagini emoționante, care vorbesc despre Răscoala lui Horea, revoluția franceză, revoluția de la 1848, numeroasele războaie austro-turcești, austro-franceze, epidemiile de ciumă și de holeră, care au decimat populația Europei acelei vremi. În ele surprindem starea materială și spirituală a românilor, relațiile lor cu autoritățile politice, militare și bisericești, cu celelalte naționalități conlocuitoare. Nu lipsesc nici documentele care ne vorbesc de renașterea conștiinței naționale, de lupta românilor pentru  afirmare politică, bisericească, culturală și socială. Găsim aici o adevărată cronică a noutăților editoriale ale vremii, apariția și răspândirea publicațiilor românești din Banat și Transilvania, care și-au adus din plin aportul lor la progresul poporului român. Găsim aici figurile unor mari luptători pentru drepturile românilor, apariția și dezvoltarea școlilor, asitenței medicale și multe altele. Astăzi, când apar tot mai puține volume de documente, cartea noastră este o noutate binevenită în spațiul cultural românesc și sperăm că ea va fi bine receptată de cititori, de cercetători, de toți iubitorii de cultură ți de istorie românească. În cazul în care vor exista solicitări, vom reedita primele două volume. Raportat la prețurile actuale, primul volum ar costa 15, 00 lei, iar al doilea   aprox. 40 lei. Așadar, primim înscrieri și la acelea.

  1. Prof. C. Negreanu, Istoria proverbului românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 160 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  16 lei.

Constantin Negreanu a inițiat o adevărată școală de paremiologie în Mehedinți. El însuși și-a luat doctoratul cu o teză despre proverbele românești, a editat câțiva ani o revistă de paremiologie, a organizat și condus patru simpozioane naționale de paremiologie, a reeditat vechi culegeri de proverbe românești, a publicat numeroase articole și studii în țară și străinătate despre proverbele românești și era pe punctul de a obține aprobările necesare pentru a înființa la Tr. Severin o secție a Academiei Române pentru studiul proverbelor. Suflul morții l-a smuls dintre noi și proiectele lui au rămas neîmplinite. Prin strădaniile şi generozitatea lui NEGREANU se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui NEGREANU s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui NEGREANU au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. NEGREANU a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. în această temelie NEGREANU a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa. Publicarea cărţii de faţă sperăm să fie un semn în acest sens.

  1. Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, aşa cum l-am cunoscut,  Bârda, 2015, 150 pag., 6 lei;   

Gheorghe Duncea a fost căpitan al lui Tudor Vladimirescu. Este unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Tudor Vladimirescu. Au fost împreună de la vârsta de cinci ani. Au fost colegi de școală, tovarăși în afaceri, în armată, în lupte. Lucrarea de față cuprinde însemnările scrise de autor la câteva zile după asasinarea lui Tudor, când Duncea însuși se aștepta să fie prins și executat. Este un text scris ,,cu limbă de moarte”, pentru a se ști de către urmași lucruri necunoscute din biografia marelui erou. Însemnările lui s-au păstrat ,,la căpriorul unei case” din Prejna, au fost transcrise de un urmaș al său, au fost publicate în reviste din perioada interbelică sub formă de serial  și văd acum pentru prima dată lumina tiparului sub formă de carte. Lucrarea este însoțită de un studiu introductiv semnat de Pr. Stănciulescu-Bârda.   Ne facem o datorie de conștiință din publicarea acestui manuscris și sperăm că el va intra în circuitul științific și-n atenția istoricilor și a marelui public.

  1. Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, Bârda,  Editura Cuget, 2012, 272 pag., 20 lei;

Lucrarea este rodul unor căutări desfășurate în ultimii treizeci de ani. Nenumărate scrisori și mesaje am adresat de-a lungul celor trei decenii către toți cei ce l-au cunoscut pe marele savant. Am publicat anunțul în multe reviste și ziare și rezultatul s-a concretizat în această carte. Întâlnim aici  amintiri despre Nicolae Iorga semnate de foști studenți, secretari, prieteni, apropiați ai săi din țară și din străinătate, precum Nicolae Bocancea, Traian Cantemir, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Ciurea, Ioan Cociu, Gheorghe Cunescu, Nicolae Fuiorea, Ieremia B. Ghita, Nicolae Grigoraș, Gheorghe Iliescu-Izvoare, Constantin Pavel, Alexandru Petrescu, M. Petrescu-Dâmbovița, Ion Larian Postolache, Alexandru Predescu, Ioan Rămureanu, Petru Rezuș, Constantin Robescu, I. I. Rusu, Stela  Serghie, Dan Simonescu, Ene Stanciu, Haralambie Teodoru, Gh. Vețeleanu, D. Bălașa, I. C. Chițimia, Rodica Ciocan-Ivănescu, Gheorghe  Hrușcă, Ioan T. Ionescu, I. Ionescu, C. Lodovescu, Gh. Ruscanu, Maria Schmidt, Ilie Grămadă, Aurel Bordenache, Emilia Comișel, Gunther Schuller, Alexandru Andronic, A. Mihăescu, Iosif E. Naghiu, Nicolae Petrescu, Gheorghe Șinca, Haralambie Teodoru,  Teodor Costescu, Gh. Dumitrescu-Bistrița,George Magherescu, Mircea Iosif, Gh. Paschia, Em. D. Petrescu, Gh. Popescu, Jozsi  Sandor, Virgil Medan, Antonie Plămădeală și mulți alții. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea de a aduna aceste amintiri inedite, dar regret că ideea mi-a venit mult prea târziu. S-ar fi putut aduna mult mai mult material! Asta este!

  1. Pr. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  20 lei.

Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu  convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

  1. Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 16 lei. 

Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Continue reading „Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Ofertă de carte (27) – Octombrie 2018” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire.”

(Petre Ţuţea)

 

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei.

   „Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

   „Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea.” (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36)

Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale  pe pământ, dar şi în Învierea cerească.

   „De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest.

   „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17)

Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului.

   „Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225)

 

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului.

   „Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58)

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi.

Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure.

   „Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.” (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110)

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului.

  „Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365)

Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie.

  „Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11)

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric.

Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii.

   „Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale.

   „Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea.” (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339)

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam.

 Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99)

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: <<Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ>>, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare LUCEAFĂRUL din Boteni-Vlaşca-PETRE ŢUŢEA.

Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales FILOSOF.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii.

Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei.

Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui DACOROMÂN.

Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe.

Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic.

Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului.

Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea-„Profesorul”-Academiei Aiud a întrupat  întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam.

   „Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă.” (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69)

Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „ Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” –Ioan 17, 21-22; <<Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.>>-Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15)

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste.

Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă!

„Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că <<există o singură cale spre adevăr: calea creştină.>> (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457)

Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

PETRE ŢUŢEA s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe.

Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare TEOLOG profund ortodox.

Însetat neîncetat de Cuvântul care zideşte, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mîntuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66) 

 

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea  lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa.

Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer.

Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor.

Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii DACOROMÂNULUI nemuritor-PETRE ŢUŢEA.

      Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare!

      Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos!

      Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare!

      Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne aceasta să nu fie!

      Safirele Azurului Octombrie:

   1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 octombrie, 2018

Rexlibris Media Group: Spectacolul ,,Singurătatea omului singur” la Muzeul Național al Literaturii Române

Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la spectacolul „Singurătatea omului singur”, dramatizare după Mihail Sebastian

Vineri, 19 octombrie 2018

de la ora 18.00

la sediul MNLR

din Strada Nicolae Crețulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe)

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Spectacolul este un solilocviu dramatic în regia și interpretarea actorilor:

George Custură,

de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov

şi

Claudia Motea

(România/Canada, Uniunea Artiştilor Plastici)

Scenariul este bazat si legat de viața și opera lui Mihail Sebastian,

pe texte din romanul „De două mii de ani”.

Mihail Sebastian, pe numele său real – Iosef Mendel Hechter, (n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București) a fost un om de litere român, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul „De două mii de ani”, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă.

După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în 1996, când jurnalul său, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei intelectuale interbelice.

Mariana Gurza: Reflecții de cititor

„Basarabia răstignită”

(volumul 14)

 Autor Valeriu Dulgheru

 

Nimic nu este întâmplător! Întâlnirea neașteptată cu un bun român, basarabean, Valeriu Dulgheru, a fost percepută ca și cum doi frați s-au regăsit după ani și ani. Doi frați de aceeași limbă, cu dragoste de neam românesc. Moment care în An Centenar mă duce cu gândul la o primă unitate prin cultură, prin sentimente ce vin de undeva, de veacuri pentru unitatea noastră.

Valeriu Dulgheru, profesor universitar în cadrul Politehnicii din Chișinău, autor a peste 1000 de lucrări științifice, inclusiv a 36 manuale și monografii și 200 brevete de invenție, este și un fin observator al vremurilor. Autor a peste 900 articole de publicistică, laureat și medaliat pentru inovații, inventică, în țară și străinătate, Valeriu Dulgheru nu dezminte filonul bogat de care România Mare are parte. Oameni minunați, înzestrați cu pricepere și dăruire pe care îi găsești și la Timișoara, dar și în frumoasa noastră Basarabia.

Redactor și colaborator la diverse publicații din țară și străinătate, scriitorul, istoricul, omul de știință Valeriu Dulgheru, își continuă demersul său pentru reîntregire. Volumul ,,Basarabia răstignită”, vol. 14, apărut recent la Chișinău, este, din nou, un strigăt disperat spre unitate și implicare. ,,Quo vadis, Basarabia?” Quo vadis, România? – aș întreba și eu. Quo vadis, România Mare?

Autorul nu este preocupat doar de Basarabia ce încă își plânge durerea. Nu uită de Bucovina de Nord, de frații noștri și ei duși de vremuri în direcții diferite. Ne atenționează, cu fiecare mesaj, la pericolul ce poate să vină de la ciuma roșie ce nu se mulțumește cu puțin. Dorința străinului de a acapara ce consideră că este drept, este taxată în termeni destul de duri de patriotul Valeriu Dulgheru.

Basarabie încotro?  ,,Domnule Vieru, dormi în pace,/ Casa părintească încă e,/ Dar de-o vreme nu știu cum se face/ Că se vinde țara pe orice”(Ionel Iacob-Bencei).

Volumul se bucură de o ilustrație de excepție, aparținând Nataliei Dulgheru. Fiecare eseu se bucură de un citat reprezentativ. Atent la toate jocurile politice, nu se sfiește a spune lucrurilor pe nume. Un curaj ce rar mi-a fost dat să văd!

 În general, ca și în celelalte volume, scriitorul ne-a avertizat de pericolele care ne pândesc. Este dezamăgit de pasivitatea partidelor, de lipsa lor de unitate. Își dorește cu ardoare normalitatea, unificarea cu Țara Mamă!…

Ce-și poate dori mai mult un brav român, bolnav de românism?

M-aș bucura dacă volumele domniei sale ajung să fie citite de câți mai mulți români. Lecții de istorie, începând de la Cucuteni până la tot ce mișcă acum. pe scena politică a lumii.

Ce reprezintă UNIREA pentru românii basarabeni? Răspunsul îl primim însăși de la autor. ,,Re-unirea este mai mult decât revenirea  în hotarele firești românești, în special cultural și lingvistic românesc, mai mult decât o dorință de a reveni acasă după un lung surghiun al fiicei răpite. Re-unirea este unica condiție de supraviețuire a românilor basarabeni în acest război geopolitic dus de noul imperiu rus…” (Valeriu Dulgheru)

M-aș bucura dacă România, românii, ar înțelege corect mesajul. Rostul nostru este de a nu ne lăsa pradă indiferenței. Dacă îl iubim pe Eminescu, haideți să învățăm să iubim și mai mult Basarabia și Bucovina de Nord. Implicarea noastră, a tuturor, ar putea salva Basarabia! Să fim alături de cei care doresc să fim un TOT.

,,Cât de mult ne lipsește astăzi Generația pașoptiștilor, făuritorii Micii Uniri de la 1859 și generația de aur a Marii Uniri de la 1918.” (Valeriu Dulgheru)

Vă recomand, cu multă căldură, volumele scrise de profesorul Valeriu Dulgheru.

O istorie trăită, clipă de clipă, cu prețul jertfei de sine.

Felicitări, domnule profesor!

———————————

Mariana Gurza

Timișoara

13 octombrie, 2018

Alex ȘTEFĂNESCU: O autoare care merită citită – Lucia Olaru Nenati

Ştiaţi că Ion Veniamin Adrian, „secretar al comisiei botoşănene care a decis angajarea tânărului Eminescu în postul de copist la cancelaria Consiliului Judeţean Botoşani, la 7 noiembrie 1864”, a fost, de-a lungul scurtei lui vieţi, luptător pentru cauza Unirii, proprietar al primei tipografii din Botoşani, editor al ziarului local „Tearra de Sussu”, profesor, revizor şcolar, director de liceu, poliţist al oraşului, deputat, director al camerei de comerţ, autorul unui abecedar ilustrat? Ştiaţi că Emil Diaconescu, redactor al revistei „Junimea Moldovei de Nord”, care a apărut la Botoşani un an şi jumătate, începând cu 5 ianuarie 1919, a făcut ulterior o carieră frumoasă de istoric (profesor la Liceul Internat Iaşi, conferenţiar şi profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, doctor în litere şi doctor docent în geografie istorică, cu specializare la Paris) şi că a trăit până la 1 octombrie 1978, la Iaşi? Ştiaţi că un scriitor din Botoşani, Const. Iordăchescu, mare admirator al lui Eminescu, a scris cele mai emoţionante pagini în favoarea rivalului lui Eminescu, Macedonski: „Precum Eminescu n-a putut fi cunoscut de marele public decât după ce a fost pierdut, la fel, o conspiraţie surdă şi înverşunată a oprit popularizarea operelor lui Macedonski.” 

Toate aceste informaţii revelatoare şi emoţionante, ca şi mii de alte asemenea informaţii, se află într-un volum masiv, cu caracter enciclopedic, publicat nu demult de o cercetătoare din Botoşani, Lucia Olaru Nenati: „Arcade septentrionale”. Autoarea are, după cum dovedeşte, printre altele, chiar titlul volumului, un anumit patetism, ceea ce o face vulnerabilă într-o lume în care totul se relativizează şi persiflează. Dar este un patetism autentic şi, în plus, se bazează pe o competenţă impresionantă în ceea ce priveşte istoria culturii locale.

Lucia Olaru Nenati nu se visează, obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde s-a întâmplat să crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui.

Adevărul este că a şi avut noroc, întrucât uitatul de lume Botoşani, unde locuieşte, nu este chiar un teren steril din punct de vedere cultural. Dacă ne gândim numai la Eminescu şi Iorga ne putem face deja o idee despre anvergura cercetărilor pe care le poate întreprinde acolo un iubitor al trecutului. Dar Lucia Olaru Nenati merge cu investigaţiile şi mai departe pentru a aduce în prim-plan oameni de valoare despre care noi, cei de azi, nu mai ştim aproape nimic.

–––––––––

Alex ȘTEFĂNESCU

București, octombrie 2018

Cornelia TURLEA-CHIFU: Taina scrisului (73) – Taina cuvântului

Dacă vorbim despre taina scrisului ar trebui să pornim de la taina cuvântului. Acel mister pe care vremurile ancestrale l-au închis în el, căci el a fost , după cum ne spun Scripturile, începutul începuturilor şi prin el toate s-au înfăptuit. S-a schimbat ceva? Îmi pare că nu. Cuvântul are aceeaşi putere, aceeaşi magie. El poate să creeze lumi şi tot el poate să le dărâme, el ne poartă mintea spre lumină sau spre întuneric, el ne deschide inimile şi rupe barierele, sau,dimpotrivă, ridică altele … Este el stăpânul nostru şi se joacă cu noi după bunul plac, sau noi suntem cei care-l dirijăm spre creaţie sau spre distrugere, spre înălţare sau spre decădere? Nici una, nici alta! Sau, mai bine zis, şi una şi alta.

Pe vremea când mă luptam cu astfel de întrebări, căutând răspunsuri pe care alţii le aflaseră cu mult înaintea mea, făceam primii paşi în templul cuvântului, descoperind cu uimire cum se transforma în noţiuni, gânduri, sentimente, trăiri şi lumea se năştea din nou pentru mine. Citeam tot ce-mi cădea în mână neîncetând să mă minunez de puterea celor ce struneau cuvintele din vârful peniţei şi puneau stăpânire pe mintea şi sufletul meu. Sorbeam fraza amplă a lui Sadoveanu, mă întorceam la originile mele din Ardeal cu Goga şi Coşbuc, mă înălţam până la luceferi cu Eminescu, umblam pe cărări de munte cu Calistrat Hogaş, tatonam corola de minuni a lumii cu Lucian Blaga…

Prima mea metaforă s-a născut din lirismul lui Dimitrie Anghel cu al cărui volum, „În grădină”, umblam sub braţ, înfiorându-mă de tremurul bănuţilor de aur ai plopilor oglindindu-se pe cerul adânc de albastru al toamnei. Între filele volumului, se odihnesc şi acum, spre aducere aminte , acele frunze uscate de trecerea anilor. Încercam să-i imit şi nu lipseam de la nicio olimpiadă de limba română. Aşteptam cu emoţie tema de creaţie şi o jumătate de oră ascultam cum scârţâiau peniţele celorlalţi pe hârtie. După ce-mi ordonam gândurile, ideile se legau, cuvintele curgeau… Eram mulţumită când reuşeam să scriu ceea ce simţeam. Într-un an am luat chiar locul III la faza republicană a Concursului de Literatură „Mihai Eminescu”, spre bucuria mea şi a profesorului meu de limba română pe care îl aveam la acea vreme, Nica Melinte şi căruia îi port neştearsă amintire.

Şi iată-mă cadru didactic ajuns de multe ori în situaţia de a nu găsi o poezie potrivită pentru activitatea cu copiii, o povestire cu un anume tâlc, un rol la o serbare etc. Şi aşa, din nevoie profesională, doar nevoia, nu-i aşa, este cel mai bun învăţător, au apărut primele creaţii pentru copii: poezii, povestiri, ghicitori, numărători în versuri, probleme matematice în versuri, catrene pentru dezvoltarea vorbirii. Orice formă a cuvântului scris care să mă ajute  să-mi fac munca mai frumoasă, mai uşoară şi mai cu folos. Să deschidă ochii inocenţi ai copiilor spre cunoaştere, să le umple viaţa emoţională cu armonia şi echilibrul universal. Pe unele dintre ele, pe care le consideram mai reuşite, le trimiteam spre publicare Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean care promova în paginile ei creaţiile cadrelor didactice drept metode şi procedee menite să ducă la realizarea scopului instructiv-educativ al învăţământului.

În curând, lângă acest scop şi sens didactic al scrisului meu a apărut o nuanţă nouă. Am devenit bunică. Acest rol a năvălit în viaţa mea cu toate emoţiile şi bucuriile lui. În eseul pe care l-am scris în acea perioadă, Arta de a fi bunic, notam: Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient.

Da. Aşa a fost atunci.  Am prins aripi alături de nepoţica mea şi am început să imortalizez momentele ei de candoare cu gândul ca odată, când, în mod inevitabil, va porni şi ea în căutarea timpului pierdut, să-şi regăsească copilăria printre filele îngălbenite din bibliotecă. Cuvântul meu a devenit iubire, tandreţe, magie, puritate, farmec, joc şi voie bună. Tot ce poate însemna copil şi copilărie. Dar, cum se întâmplă de obicei când trăieşti o emoţie puternică, a apărut  nevoia de-a împărtăşi preaplinul sufletesc şi, odată cu ea, s-a născut ideea de a publica o carte cu poezii pentru copii.

„Nu-ţi fie teamă să scrii o carte pentru nepoata ta – mi-a spus Ben Todică, prietenul meu din copilărie. Gândeşte-te cum ar fi lumea dacă fiecare bunică ar scrie o carte pentru nepotul ei.” Nu zicea el rău! Şi, ca să mă încurajeze, mi-a publicat câteva poezii în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, Wollongong (Australia) şi în ziarul „Spirit Românesc” din Sydney  cu care colabora. Dar era prietenul meu şi credeam că nu vrea să fie critic…

Sensibilă şi generoasă, după ce mi-a răsfoit caietul cu poezii, poeta Mariana Gurza mi-a spus: „Tipăreşte-le! Oricine are dreptul să spună în felul lui ceea ce simte şi ce gândeşte!” O astfel de frază înseamnă foarte mult pentru un începător în ale scrisului. Şi totuşi, respectul şi admiraţia pe care le nutream pentru maeştrii condeiului mă împiedicau să cred că poeziile mele pentru copii puteau să facă obiectul unei cărţi.

Cu inima îndoită le-am trimis şi revistei Agero din Stuttgart cu menţiunea dacă vă interesează literatura pentru copii. Văzusem nume sonore acolo, materiale de excepţie…ce să caut eu printre ele cu nişte poezii pentru copii? Cine să le citească? Dar s-a găsit cineva! Redactorul George Roca le-a citit şi le-a publicat. Domnia sa mi-a răspuns: „Da, ne interesează şi literatura pentru copii dacă e de calitate!”

Acesta a fost începutul uceniciei mele în taina scrisului, începutul unei colaborări frumoase şi fructuoase la o revistă de prestigiu. Era primul contact cu o persoană venită din lumea cea liberă şi râvnită şi care, culmea, iubea literatura pentru copii şi-i susţinea pe cei ce o scriu, semnalizând penuria de creaţii din acest domeniu. Cu o politeţe amabilă, degajată, fără urmă de emfază, cu o abordare firească, normală, dar mai ales cu libertatea de exprimare, m-a ajutat să trec peste multe inhibiţii generate de cenzura totalitarismului şi să scot la lumină prima mea carte cu poezii pentru copii, „Flori pentru Mădălina”, apărut în anul 2006 la editura „Atticea” din Timişoara, sub îngrijirea poetei Mariana Gurza.

Mi-a deschis larg uşa revistei îndemnându-mă să scriu orice îmi trece prin minte. Îi datorez faptul că am învăţat să redactez un material şi să-l pun în pagină, că am început să scriu primele cronici la evenimentele socio-culturale la care participam, că am scris primele eseuri, primele interviuri…Publicate la Agero şi în alte reviste cu care domnia sa ţinea legătura, ele au fost primele mele bucurii literare, iar George Roca era omul care aduce bucurii. Pentru că avea foarte mulţi colaboratori pe care-i promova, consacraţi sau începători, şi ale căror scrieri le răspândea pe cel puţin trei continente. Sunt sigură că toţi se bucurau ca şi mine să-şi vadă scrierile puse la dispoziţia cititorilor din lumea largă.

Revista Agero era o tribună a culturii de la care George Roca îi îndemna pe românii lui: „Haideţi să arătăm lumii întregi că românul s-a născut poet!” Din această efervescenţă creatoare, s-a născut, în toamna anului 2006, grupul celor şaisprezece poete din Timişoara din care am făcut şi eu parte, poete pe care promotorul cultural George Roca le descoperise, împreună cu poeziile lor, în Revista Învăţământului Preşcolar Timişean. Cu poeziile noastre pentru copii dedicate sărbătorilor de iarnă, a pregătit un număr special al revistei Agero intitulat „Daruri de Crăciun” care a apărut în format electronic cu ocazia Crăciunului din acel an. În anul următor l-a editat, i-a făcut o copertă minunată şi aşa a apărut sub forma unui volum de antologie lirică la Editura „Aprillia Print” din Timişoara. Undeva în arhivele revistei Agero există şi volumul II al antologiei „Daruri de Crăciun”, pentru că acest act cultural s-a repetat şi în iarna anului 2007 şi el aşteaptă să vadă lumina tiparului oricând.

Ce alte bucurii am mai cules de pe urma acestei colaborări şi prietenii literare? În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Religioasă Lumină Lină ediţia a V-a de la Timişoara, împreună cu George Roca am primit Premiul Special „Dosoftei” pentru poezie şi editare de creaţie literară religioasă. Am publicat materiale în revistele „Columna 2000” din Timişoara, „Confluenţe Literare”, „Logos şi Agape”, „Parnas XXI”, „Reţeaua Literară”, care avea şi o secţiune de literatură pentru copii, „Peter Pan”, ce a realizat  o antologie cu creaţiile celor ce publicau în paginile ei. Am participat cu poezii la publicarea volumului antologic „Simbioze Lirice” volumul IV, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti.

 De curând, Dumnezeu, care a văzut pesemne cum hainele grele ale bătrâneţii apasă tot mai mult pe umerii mei, m-a binecuvântat din nou cu un nepoţel care să-mi însenineze zilele, să-mi aducă bucurie în suflet şi motivaţie pentru a mai scrie o carte cu poezii. Editată şi îngrijită de George Roca, ea a apărut în anul 2018 sub titlul „Cântec de leagăn pentru Aby”.

M-am întrebat de multe ori de unde vine această disponibilitate de a dărui celorlalţi timpul tău, un bun pe care nimeni nu ţi-l mai poate înapoia. Am găsit răspunsul cu puţină vreme în urmă când mi-a venit rândul să întorc o fărâmă din binele ce l-am primit. E vorba de bucuria pe care o vezi luminând în ochii şi inima cuiva şi pe care ştii că tu ai adus-o.

Să-ţi treci timpul aducând bucurie celorlalţi e ultimul şi cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la scriitorul, editorul, jurnalistul, publicistul, graficianul, promotorul cultural şi părintele meu literar care a mai descifrat o dată taina cuvântului şi pentru mine, George Roca.  Dacă sună a laudă, nu-i bai! El va zâmbi şi va spune cu umorul caracteristic: „Să ştiţi că ăia care te laudă vor să-ţi ceară bani împrumut!”                    

–––––––––

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timișoara, 1 octombrie 2018

 

 

 

 

 

Galina MARTEA: Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură, subînțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri, cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii, valori naționale, etc., respectivele, toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii. Cu rădăcini universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului, necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri foarte prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia, concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul de dezvoltare a propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv, oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Referindu-ne la expresia de necesitate, atunci aceasta prin categoria sa filozofică reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui individ. Deci, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.

Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea contemporană, credem, acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Astfel, unele popoare, cu o cultură mai puțin civilizată, ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori cu care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare, pentru a-și forma un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie doar de dorința individului, dar mai ales, de dorința societății respective care ar urma să fie mai deschisă la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea. Componente dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice societății basarabene de astăzi – o societate inhibată de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură. Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea moldavă tinde de a conserva dezvoltarea spirituală a poporului, tinde de a menține o subdezvoltare doar pentru a ține în întuneric o lume, un popor cu un comportament umil. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul de depășită, aceasta fiind adeptă încă unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent de care are nevoie.

Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa, etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și a normelor comportamentale decente ale omului;  atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță, decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul timpului, respectv, și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii respective, concomitent, totul fiind ghidat sub influența mediului respectiv. Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare regret, însă, ca exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel, societatea există prin termenul de subdezvoltare și subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că epoca contemporană se definește prin modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare, erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una: trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput, unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută la nivel internațional), poporul basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii este pur și simplu lăsat în voia soartei. În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran: „… Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric…” (Schimbarea la față a României). În esență, totul se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă pentru poporul român din Basarabia, dar și pentru întregul popor din Basarabia, cu un destin istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea identității, dar a izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței care, în timp, le-a creat și existența plină de incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată, ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat până-n gât în teascul nedreptăților sociale/ nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor imperii cu o cultură străină neamului românesc).  În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric, istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”, continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(Monografia „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, altele – totul fiind creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Astfel, clasa dominantă a societății, neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai bine zis, stopează procesul de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante care dictează regulile de joc ale existenței. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din stat, poporul fiind acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales cea din zonele rurale), totodată, poporul fiind acel care încă și sigur dorește să mențină tradițiile și obiceiurile culturale românești, deoarece cultura română este destul de bogată în spiritul de conșiință națională. Un lucru este cert că poporul basarabean conștientizează (o bună parte din populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Astfel, identitatea culturală a societății basarabene este ignorată în cel mai real mod, iar actuala clasă dominantă în asemenea împrejurări își fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Prin urmare, cultura, prin manifestările ei actuale, reprezintă stagnarea, degradarea, involuția. Cauza insucceselor se datorează cel mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa dominantă distrugând și neglijând în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ, echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale – toate fiind transpuse prin cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări, însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor. Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent. Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul inadectat al clasei dominante care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie, iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare care le îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca factor în existență.

Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Da, numai așa, cu capul cât mai sus spre lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, numai în așa mod vom identifica mai bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și alte doctrine/ virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi motivează dezvoltarea prin cultură.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

9 octombrie, 2018