Un eveniment artistic deosebit. Festivalul „Cerbul de aur”! Ne trezește amintiri și nostalgii; ne amintește de timpurile minunate ale anilor 1968, 69,70 și alții aidoma acestora, când atât noi, cât și artiștii învitați la festivalul prestigios din Brașov eram tineri, plini de avânt și bucuroși de viață. Brașoveni și noi, eu cu familia mea, ne amestecam zilnic în forfota străzilor înzăpezite de la poalele Tâmpei ca să-i vedem de aproape pe toți cei talentați și frumoși care ne-au onorat cu prezența,dând impresia că San Remo s-a mutat la noi. Serile îi vedeam la televizorul cu ecran alb-negru…
Dar pe cine deranja așa ceva? Și pe cine nu am văzut în anii aceia!? Pe cei mai minunați, mai buni cântăreți din Europa a acelor timpuri. Unii erau concurenți, premiați pentru calitatea cântecului și a interpretării, ca Jacques Hustin, Thereza Steinmetz, Angela Similea și mulți, mulți alții de-alungul anilor. Dar tot atunci am avut plăcerea deosebită să auzim artiști consacrați care au evoluat în afara concursului și ne-au desfătat auzul și sufletele cu vocile lor minunate.
Niciodată nu voi uita finețea interpretării cu care Connie Francis și-a definit repertoriul, sau cele două Madone ale scenelor europene: Amalia Rodrigez și Julette Greco – o lady îmbrăcată mereu în negru, ca o statuie impozantă a tristeții, creație a unui mare sculptor – artist. Dar și toți ceilalți, ca Gilbert Becaud, Jean Claude Pascal, Luminița Dobrescu, neasemuitul Gică Petrescu, Rita Pavone – micul titirez, plină de talent, Dan Spătaru, Bobi Solo, Cliff Richard și câți alții care ne-au înfrumesețat viața în vremurile acelea. Au fost 17 ediții ale acestui festival, sub conducerea muzicală a prea cunoscutului dirijor Sile Dinicu. Până în 2009, când lanțul de aur s-a întrerupt, pentru a se reface din nou în această lună, desigur iarăși la Brașov, conform tradiției.
De câtva timp, de când s-a dat de știre că se va relua festivalul, s-a revărst un val de bucurie anticipată asupra tuturor israelienilor de origine română. Ni s-au răscolit amintirile frumoase despre vremurile de altădată, despre artiștii pe care i-am îndrăgit în tinerețe, luându-i cu noi peste tot pentru tot restul vieții. Îar faptul că după o întrerupere de 9 ani Festivalul „Cerbul de aur” s-a reluat tocmai în acest an 2018 și nu altcândva este semnificativ, deoarece plăcerea muzicii și a întălnirilor cu prieteni vechi corespunde cu sărbătoarea națională a României – ajunsă la venerabila vârstă a unui Centenar, ceea ce încălzește de mândrie inimile românilor din toată țara, ca și pe cei toți ceilalți aflați peste tot în lumea largă… Iar israelenii, ca întotdeauna ,alături de ei!
Acuma, când evenimentul se poate comenta la timpul trecut, nu mai trebuie comentat, în nici un caz de către mine, deoarece a fost urmărit cu interes și emoție de către toți cei ce-l așteptau cu nerăbdare de mult timp. Mai ales că frumusețea momentului și măestria interpreților este recepționată de către fiecare spectator sau telespectator în mod individual, căci gusturile mulțimii nu se pot pune în discuție, iar câți oameni au urmărit eveimentul,tot atâtea impresii și păreri s-au format. Desigur avem și un numitor comun, este nivelul de apreciere al unei comisii deosebit de competențe, în hotărârile căreia avem încredere și le respectăm cu toții. Mi-a plăcut că în afara concurenților premiați cu prestigiosul premiu, comisia a avut grijă să dea distincții multor cântăreți buni, că publicul, presa și Primăria orașului gazdă le-a înmânat deasemenea diplome și premii pentru a le cinsti talentul și însemnătatea participării la un asemenea festival de prestigiu internațional.
În ceea ce privește contribuția interpreților în afara concursului, mie personal mi-a plăcut în mod deosebit programul prezentat de către dl. Horia Brenciu și grupul său muzical. Aș spune că a adus un plus de voie bună și culoare scenei și publicului entuziasmat de verva și glumele care însoțeau fiecare piesă cântată, ca și de orchestra alcătuită de instrumentiști de o înaltă ținută artistică. Iar în mod cu totul personal vreau să mă exprim în câteva vorbe despre un artist mai puțin discutat în mediul meu, dar care mie mi-a lăsat o impresie profundă. Mă refer la cântărețul portughez Paulo Bragança, o apariție specială și unică pe fondul unui concurs de muzică ușoară. Nu știu cum arată acest domn care a urcat pe scenă mascat, distorsionat, cu intenția vizibilă de a ascunde defectele omenirii, sau din contra, de a ne arăta cât este lumea de urâtă. Din cuvintele sale rostite într-o limbă română inteligibilă mi-am dat seama că artistul este o persoană profundă, cultă, tristă. Chiar și cântecul pe care și l-a ales „Lume, lume…” interpretat de el într-un mod foarte aparte, personal, cu un tremolo care i-a dat nuanțe tragice, a fost dovada că aveam în față o persoană îndurerată de soarta omenirii. În orice caz, acest scurt recital m-a impresionat.
Trecând însă peste acest moment dramatic, am avut plăcerea să trăiesc clipe plăcute, admirând un decor frumos ridicat pe o scenă construită cu multă imaginație artistică. Iar pentru mine personal decorul cel mai frumos a fost până la urmă Muntele Tâmpa care de milenii ține în palma sa ocrotitoare Piața primăriei orașului, Biserica Neagră și casele din jur, locuri pe unde treceam cu pas săltăreț în anii tinereții… timp de 20 de ani din viață. Câteodată este minunat să asiști la întălnirea dintre trecut și prezent.
––––––
Heidi SIMON
Tel Aviv, Israel
septembrie 2018