VIOREL BIRTU PÎRĂIANU,

Tic-tac, tic-tac…,

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

 

          Titlul acestui volum, ”Tic-tac, tic-tac…” relevă legătura dintre măsura incomensurabilă a timpului și tăcerea poetului, cu fiecare bătaie a ornicului interior. De ce simte poetul inutilitatea cuvântului și nevoința de a tăcea, pe măsura trecerii timpului. Demersul liric i se pare uneori, zadarnic? Și totuși, el e arcul peste lumi, peste zări, e tot ce rămâne din ființa terestră, urma vizibilă care îl proiectează în veșnicie. Așadar, tac, cu fiecare secundă…Un ritm impus de bunăvoie. Din care se iese arar și doar atunci când are ceva imperios de comunicat omenirii.

Există unii creatori care, chiar și atunci când tac, spun ceva. Tăcerile lor grăitoare sunt, cu atât mai semnificative, cu cât trăirile lor sunt mai acerbe. Sunt tăceri roditoare, fecunde, bogate în gânduri, în amintiri, în visuri și în cuvinte vechi, nefolosite încă. Cuvintele nerostite își cer, însă, drepturile legitime. Nașterea de cuvinte e ca o facere de Lumină, țâșnită din adâncul ființei, la tăierea clipei în două bucăți gemene. Trebuie să așezi o piatră măcar, la altarul timpului rostogolit fără întoarcere. Nici amintirile nu au destulă memorie, în zborul lor fără de spațiu. Se cuvine răbdare și veghe. Poate că ar trebui – alt aluat pentru aripi, să învelești îngerii, noaptea, în parcelea de cer unde își au sălașul.

          Autorul acestui volum, cu titlu implacabil, dorește să ne amintească faptul că întunericul nu durează o veșnicie, oricum se destramă și, la capătul lui, se ițește Lumina.

          Trei repere fundamentale caută poetul în ochii iubitei: ”adevărul, lumina și viața”. În loc de acestea, poetul se perindă uneori, prin ”Amurgul pustiu”, constatând trist că: ”totul e tăcere, lacrimi și durere”. Însă, datorită iubirii, depășește această stare de pustietate sufletească.

S-ar zice că Viorel Birtu Pîrăianu este un poet care pune mare preț pe suflet, căruia îi atribuie însușiri antropomorfice. În poezia lui întâlnim: arca sufletului, tălpile sufletului, lacrima sufletului, aripile sufletului, pajiștea sufletului, văpaia din suflet, pleoapele sufletului, faleza sufletului, ”pe pereții scorojiți ai sufletului”; ”sânii tăi uitați pe perna sufletului”; etc.

          Personificarea este o modalitate de expresie des folosită. Adeseori ea se transformă-n metaforă. Astfel, vântul sărută, amurgul plânge, plânge ploaia (poate cea mai verosimilă), pașii unui gând, pe lacrima gândului, pe buzele iubirii, brațul timpului, surâsul zărilor, palma râului, țipătul luminii, buzele gândului.

          La Viorel Birtu Pîrăianu, arderea cea mai intensă este iubirea. Buzele ard, inima arde, obrajii ard, trupul, la fel, mângâierile sunt aprinse. Însă voluptatea, patima, nu întinează, ca la unii îndrăgostiți, ci purifică. Și întrebările ard, și tăcerea. Este manifestarea cea mai intensă a sentimentului: ”în arșița sentimentului / atingeri fine, line / cu întrebări / ce ard, ce dor / cu buzele gândului / în țipătul pământului / iubește-mă femeie, în noapte, / iubește-mă cu patimă, cu foc, / să ardem, să ardem, / cu focul divin al iubirii / respir iubire, / în tine, cu tine / tu, lacrimă și dor / dor nebun, călător / pe cărările sufletului / pășesc în mângâieri aprinse / de nimeni cuprinse, / de nimeni stinse / picură stropii de rouă / de ziuă nouă / pe buze uscate / te învelesc în lacrima sufletului”(În arșița iubirii). Iubirea se consumă așadar, ”în arderi nebune, sublime, pe pământ / suspină patima / țipă dorul / în acorduri pure, fine / fiorul se alintă / între fierbinți sărutări / adânci, în trup, în spirit și în gând”(Chemări).

          Este interesant de remarcat, că aceste arderi, ”în focul divin al iubirii”, transformă persoanele, le face mai curate, mai pure. Este vorba aici și de focul sacru, cel fără de cenușă, focul purificator.

          Despre iubirea ideală, se poate spune că poetul încă nu a întâlnit-o, de vreme ce spune: ”poate ești aceea/ pe care o aștept în ani”, în timp ce ”pânze de tăcere / se întind pe drum”.(Amurgul pustiu).

          Tonul este adeseori elegiac, buzele rămân rătăcite ”pe țărmuri de dor”, amurgul se scurge, iar surâsul iubitei devine și el ”dor curgător”(În arșița iubirii), în timp ce sufletul rămâne ”sub pașii sărutului”. Poetului nu-i rămâne așadar, decât să scrie pe nisip, ceea ce și face:”scriu pe nisipul fierbinte/ cu o scoică / cioplită de gânduri / cu ochii deschiși către ape / povestea noastră de amor / pășind cu tine în eternitate / sorbind din apa pură a iubirii”(În arșița iubirii).

          Ceața este un element aproape omniprezent în poeziile lui Viorel Birtu Pîrăianu. De altfel, intervin în acest decor ambiguu, și elemente fantomatice, care țin mai curând de metafizic: ”plec la o întâlnire / ce nu va avea loc / în față o ușă / ce nu există, / e doar o părere, nu…” (Un gând trecut). Și altăoară cheamă ”ecoul rătăcit în ceață”; ori,”las în urmă / murmurul ceții”.

          Și tot ceața îi apare poetului ca un ”abis necuprins”, generator de vise, de fantasme, de miraj, drept pentru care se întreabă:”să plec sau să rămân, în vis?”(Un gând trecut). Poetul spune, la un moment dat: ”Sunt atât de obosit de viață / de mersul orb, prin ceață”(Aștept).

          Iubirea, deși aparent voluptoasă, este idealizată adeseori, proiecție a unui vis ori a unui dor care nu se știe dacă se va împlini: ”captivă în iubire / înmugurești în fiecare clipă / suavă te deschizi în zori / sub sărutul gândului / în matca sufletului / aștept să desfac în noapte / șoapta unui trup / să pătrund în taina nemuririi / cu tine femeie / strop de iubire”(Șoapta unui trup).

          Marea calitate a poeziei lui Viorel Birtu Pîrăianu este muzicalitatea, ritmul interior, deși se înscrie în linia modernă, liberă de canoanele teoriei versificației. Cantabilitatea, rima întâmplătoare, bogăția mijloacelor de expresie, paleta de sensuri oferite, o fac plăcută și căutată. Poetul reușește în mod exemplar să creeze o armonie benefică a cuvintelor. Dar, cu câtă modestie afirmă poetul, în pofida atâtor avuții spirituale pe care le posedă: ”caut să fiu / doar un om între oameni”(O lacrimă într-un suspin). Și cu o luciditate specifică oamenilor care știu ce vor, autorul afirmă:”eu azi mai sunt / acel ce nu mai sunt”(Epistolă).

          Sintagme arhicunoscute, trecute prin filtrul sensibilității poetului, devin oaze proprii de încântare și desfătare sufletească, înnobilate de prezența hieratică a iubitei: Ex. În ”iarba verde de acasă”, unde jocul dragostei devine sublim: ”ne iubim în pat de flori / împodobit cu zări / culese din tainice depărtări / ce frumos ardeam amândoi / în fiorul iubirii dintâi / atât de puri, atât de goi/ doi nebuni amândoi / vorbeam, trăiam, visam, pluteam, / pe aripile dorului / ți-am sărutat lacrima / încet-încet / ai tresărit înfiorată, întâia dată”. Dar, dragostea devine unică, prin faptul că este imortalizată în memoria clipei:”clipa tăcea / ascunsesem limbile ceasului / în buzunarele rupte ale lumii / timpul uitând să mai treacă / eu am rămas să aștept femeia / pe peronul unui timp/ uitat în tăcerea cuvântului” (În iarba verde de acasă).

          Iubirea este aureolată de sublimul purității imaginii: ”sărutând abisul unui gând”;”dulce chemare / în pașii dorului”; ”am sărutat prima oară glezna unui vis”;”tremurai feciorelnic în noapte”;”dimineața te-ai învelit cu alge / pășind pe țărmul solar”; ”aroma ultimului suspin”;”pe buze purtam crini”; ”lăsasem pe țărm / cioburi de stele / culese din Calea Lactee”, etc. (Cronica unei iubiri).

          În căutarea frumosului imortalizat în cuvânt, acest poet al cumsecădeniei asumate, e însetat de Lumina pură a Începutului.

          Cu toate acestea, autorul traversează și stări dramatice, populate de ”cuvinte incoerente”; de ”întunericul lumii”; ”un copac uscat”; de ”tragicul țărm”;”gânduri amputate”;”lumina tremură de frig”;”de griji, nevoi, întrebări”,”piatra albită de sânge” și peste toate, ”pe cer o privighetoare / cânta la un pian imaginar”, care ar putea fi ieșirea din labirintul tristeții. Deși, privighetoarea, nu are nevoie de un pian imaginar, cântecul ei neasemuit, acoperind orizontul.

          La Viorel Birtu Pîrăianu – tăcerea doare și ”arde durerea ultimului cuvânt” – de intensitatea trăirii. Între privirea orizontală și cea verticală e cale de o cruce: ”privesc la cer / mă uit la viață” (Printre gânduri amputate). Și în timp ce viața picură, se scurge ”implacabil în gol / gol, ruină, nămol”, poetul, numărând zilele în gând, spune: ”visez o floare”, chiar dacă ”floarea a înghețat în zare / lumina a trecut”. Deși e conștient că: ”merg pe picioare amputate / rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri / Și tac printre rânduri”(Printre gânduri amputate). Adeseori, tăcerea este echivalentă cu tristețea: ”mă ascund în tăcere și plâng” (Poarta).

          Autorul face aici, legătura dintre Cuvântul prim, al doilea sistem de semnalizare și smerenia omului față de măreția copleșitoare a Universului, a creației universale. Eul liric își caută loc în acest Univers îndepărtat, iar atunci când nu-l găsește, se cercetează pe sine.  În fața lui, a Universului, nu poți decât să taci. O tăcere germinativă, însă, deși poetul se simte stingher și copleșit, în micimea lui. ”privirea străpungea tăcerea timpului / în lacrima crudă a gândurilor / sfâșiate dintr-un suflet rătăcit pe pământ / nu reușesc să evadez dintre gânduri / un pas la limita durerii / cuvintele spală despărțirile / nu cer nimic / sunt vis sau nălucire / aici doar clopotul mai dă de știre / ding-dang-dang / bate-bate în neștire / e clipa să plec sau nu / în iarnă am rămas cu moartea / de vorbă pe o stradă / murdară de sânge / lovit de semenii mei / poate este ziua aceea / și dacă nu este / am pășit către sfârșit / deși sfârșitul / era de mult sfârșit / nu am văzut/ eram ocupat / cu începutul sfârșitului / într-o lume hâdă și moartă”(Începutul). Însă poetul preferă ”aroma pură a iubirii”. Și totodată:”mă-mpiedic de lacrima unui gând”(Parfum de orhidee), gândul fiind primordial. Într-o poezie, autorul se exprimă astfel despre gânduri: ”cu mâna murdară de gânduri”(Tu dormi).

          Preocupat de transmiterea ideii, autorul a decis să renunțe la forma clasică a poeziei și chiar la rigoarea semnelor de punctuație care nu ar aduce nimic în plus mesajului său. Folosirea minusculelor la început de frază sau vers este, în acest caz, îndreptățită.

          Se remarcă, în toată această căutare a idealului, preferința pentru puritate, ”în roua pură a dimineții”; ”aroma pură a iubirii”; ”în răsăritul pur de soare”.

          Din imperiul floral, poetul a ales nufărul alb, floarea nobilă – orhideea, dar și maci roșii, simbolul dragostei aprinse, parfumul suav de iasomie, lotusul, ș.a.

          El a ridicat iubirea la înălțimea altarului, prin aceasta, eternizând-o. Și totuși, profesiunea poetului își spune cuvântul prin folosirea unor termeni medicali: valva mitrală, cordul, ”mă dor oasele sufletului”.  

          Apelativele pentru iubită sunt: draga mea, mândra mea, femeie, ș.a.

          Adeseori, poetul induce un fel de ambiguitate pentru a spori misterul poetic:”sunt un absent prezent”;”parcă dorm, parcă visez”;”să stau, să pier / în universul efemer”; etc.

          În contrapondere cu gândul și cuvântul, apare des, tăcerea, care ia diferite aspecte, adeseori cuplată cu singurătatea și cu dorul: ”tăcere și multă singurătate”;”tăcerea dorului nestins”;”tăcerea a îmbrăcat totul/ în haine de gală”;”ascult clipocitul tăcerii”; ”ascult tăcerea pământului”; nu reușesc să evadez dintre gânduri”.

          Despre sine, poetul spune că e:”cocor rătăcit într-o lume” (Aștept). Și despre intențiile sale creative: ”voiam să cioplesc universul/ cu un vers”(Vorbe). Și: ”De mă vei întreba vreodată ce sunt / îți voi răspunde simplu / sunt un copac / pe țărmul unui gând / lovit de oameni, timpuri / curg și curg / sunt singur pe o stâncă / trec clipe, trec ani / în zori / eu înverzesc mereu / doar pentru voi” (Copacul). Iar altădată, spune: ”eram prea viu / aici, între voi”(Vorbe). Recunoscându-se un romantic autentic, poetul spune: ”sunt trubadurul rătăcit / pe țărmul unui vis” (Sărutul în noapte). Și într-o altă ipostază, ludică, poetul afirmă: ”dansez, dansez / cu cerul, cu luna / sunt trubadur sprințar / ce plutește iar și iar / fără gând, fără habar / prin lume, printre fete, printre toate / mă rotesc în joc nebun/ pingelele sunt rupte / cine stă să le asculte / muzica cântă, cântă / fecioara pășește în pași de visare / în dans etern / prin timpuri de zadă / ce dans cu foc / petreceri de-a pururi să fie / dimineața,/ mă lovesc zorile în față / în brațe nu-i nimeni / nu-i înger de fată / pe pernă a rămas / o lacrimă”(O lacrimă de fată). În alt loc, autorul spune despre sine că e: ”trubadurul zărilor / menestrelul zorilor”(Cine-i).

          Aici, poetul se lasă condus de ludic, de muzicalitate, de ritm, ca în poezia clasică. Dar totul se dovedește a fi numai un vis.

          Autorul nu se dă înapoi de la voluptatea unei clipe eterne de iubire: ”arzi într-un sărut / mereu neînceput / dezmierd fiorul unui dor / cu pana unui gând / sau un sărut / ascuns, furat, mușcat, cerut, / aș vrea / câte aș vrea / să te cuprind, să strâng / în noaptea cu căderi de stele / un vis mereu neînceput, / de terminat / cine mai știe / eu am rămas / pierdut în reverie”(Clipa de iubire).

          Un tablou idilic, aidoma unui pastel, emoționează prin frumusețea imaginii create din elemente simple, naturale:”lângă fântâni / pâlpâie licuricii și țipă păunii / un cuib / rășină, miros crud de brad, / brusc, țâșnește o minune / printre lăstuni / o căprioară / cu ochii cruzi / cocorii strigă în zare, a chemare / pe o stradă, doi măgăruși apatici / pe chei, sirenele mă cheamă / în larg / acolo, dincolo de zare / în port, pescarii / coșuri pline / raci, țipari și o broască țestoasă / prea curioasă / în vale / o moară, toarce agale / la întâmplare / la asfințit / în jocul amurgului / ziua s-a sfârșit / umbre pe cer / mângâie genele / nu am plecat / să fug printre stele / am rămas / adormit între ape / pe țărm / o femeie / o inimă singură / așteaptă”(Pași).

          În general, titlurile sunt sintetice, alcătuite dintr-un cuvânt sau două, el rezumând o stare, de fapt, lumea văzută cu ochi de poet. O afirmație neașteptată ”cuvântul meu / are vârsta sufletului, a singurătății”(Un om printre stele). E vorba, desigur, nu de vârstele biologice, ci de vârstele spiritului. Dar cuvântul poate împrumuta și alt veșmânt, cel mai puțin luminos:”în absența ta / cuvântul s-a îmbrăcat în întuneric / căutând viața / la sânul gol al cunoașterii”(Pe câmpiile dorului).

          Un întreg bagaj de elemente magice completează tabloul suprarealist: tărâmuri de vrajă, corăbii de vânt, sirene cu voci duioase. Din peisaj nu lipsește trubadurul cu chitara, care-și execută repertoriu ce cuprinde: ”chemare, iubire, uitare” – peste valul ”ce se sparge de timpuri”(Cuvânt peste ape).

          Femeia, în viziunea poetică a autorului este ”fărâmă pură de suflet / izvor de albă lumină”(Pe câmpiile dorului). Altădată, femeia este ”floare de lotus închis”.

          În toate ipostazele propuse, apare lumina care ia diferite aspecte: lumina a îmbătrânit, crinii hohotesc ”loviți de țipătul luminii”. O altă ipostază a luminii: ”lumina a coborât / pe pământ / să își răcorească / trupul fierbinte”(În neliniștea timpului). Și: ”Vocea ta emană lumină”, spune poetul.

          Realismul, luciditatea trec uneori, dincolo de mirajul închipuirii și poetul se trezește pierdut în marasmul vieții, în ”circul cotidian” constatând că ”e vremea marelui nimic” (Vremuri vechi, vremuri noi).

          Și totuși, având cuvântul drept pavăză și acoperiș, poetul capătă îndreptățire să spună:”mă plec gârbovit peste ani / printre plopi și castani / la margine de drum / pe unde trec / ieri, azi, acum/ unde sunt nu știu / de ieri, de mult / ascult tăcerea pământului / uneori mă ascund în tăcere să plâng / aștept în neliniștea timpului / un semn / cu mâinile rănite de întrebări / în noapte / mă voi cățăra / în geana gândului / să urc către cer / acolo voi găsi adevărul / de viața asta / nu-mi mai pasă / mă dezbrac de dureri, tristeți / privesc pe unda timpului ce trece / în poartă / o tânără femeie / poartă în pântec / sensul nostru pe pământ / aprinde făclia luminii / să lumineze calea / la poarta întunericului / peste timp, peste ape”(Poarta).

          Dovadă că și-a înțeles rostul în astă lume, poetul spune: ”scriu și scriu / cu pana gândului și sângele trupului / pe scoarța sufletului”(Scrisoarea).

          Așteptarea, visarea, dorul, plăsmuirea, tăcerea, lacrima de pe obraz, dezamăgirea și chiar trădarea, sunt ingrediente care compun iubirea. Din toate, poetul alege femeia, cu care poate să recompună lumea de la început:”eu vreau femeia/ doar atât/ nu vreau statui sau falnice zeițe / nici zâne, nici crăiese / te vreau pe tine / nu tăceri / eu știu / și bine știu / iubirea noastră este sfântă”(Lacrima iubirii).

          Sunt clipe când strigarea poetului devine patetică, rod al unei exasperări existențiale căreia nu-i găsește ieșire:”plutesc pe râul Lethe / uitarea o caut / cerul mi-e pernă / și marea veșmânt / în  mână port o lampă / lumina sufletului / să-mi poarte dorul departe / să uit de lume, de toate / să-mi beau bătrânețea / din ulcioare de lut / să beau, să beau / din noapte în zori / sub lacrima zorilor și păcatele nopților / să sparg ulciorul / de pereții uscați / lăsați-mă să beau nebunia din mine / ploaia a tăcut / am înțeles că sunt acel / care nu mai sunt / se contopiră toate / azi am plecat cu luntrea / condusă de Charon / trupul să-l poarte pe Styx / în larg dragi pescăruși / privesc ultimul drum”(Drumul).

          Unele poeme sunt incantații murmurânde, în care sugestia, repetiția iscusită, uneori inversată pentru a obține efectul scontat, eufonia, crează cadrul unei povești de iubire. Astfel, poeziile devin mici secvențe decupate și apoi puse cap la cap, ca-n jocul puzzle, pentru a realcătui un episod romantic.

          Un portret admirabil al femeii se află în poezia ”Inelul”: ”femeie / diamant din celulele iubirii / giuvaier de tainice gânduri / ascunse, de nimeni atinse, pătrunse / gura poem / iar ochii / stele în noapte / trupul tău, miezul durerii”. Pentru poet, dragostea are ca finalitate, purcederea împreună la altarul iubirii, pentru a-și așeza, unul altuia, inelul de dor. Într-un joc al contrastelor care duce cu gândul la Lucian Blaga (”Așa-s de negri, ochii tăi, Lumina mea”), Viorel Birtu Pîrăianu spune: ”tu, albă stea / în negura nopții”(Inelul).

          Folosind în special fondul comun de cuvinte, într-o economie a mijloacelor de expresie, poetul reușește să obțină efecte neașteptate și mai ales, să transmită emoția, ceea ce este esențial în poezie. Aici se cuvine să amintim, acele jocuri ritmice, bazate pe repetiție:”de azi, de ieri, de unde vrei, / să ceri, să iei / sunt parte dintr-o parte / găsită ieri în altă parte / de cine / de cine vine / la masă, la cină / și uneori la mine / dacă mai vine / marea un râu/ pierdut într-o apă / pete albe pe cer / sunt nori efemeri / de azi, de nicăieri / sau pescăruși în zbor / spre țărm / de drag, de dor / timpul curge mereu înainte / eu merg mereu înapoi / la capăt a ajuns timpul / eu m-am rătăcit / în celălalt timp / aștept, aștept un timp, în răstimp”(Timp rătăcit).

          În adorația lui nedisimulată, poetul vede femeia, de multe ori, în chip de înger,”fecioară / vis alb și pur / pe tărâmuri de vis”; ”gingașă floare” (sintagmă comună); ”mirifică fecioară”; ”femeie, înger dintr-un vis” (Visul).

          De dragul sonorității, eufoniei, în rima întâplătoare pe care o practică în vers alb, poetul acceptă și sintagme comune: nisipuri ce ard, pașii sufletului, zbuciumul gândului, suspinul timpului, țărmuri de vis, cenușa timpului, tărâmuri de vis, flăcările sufletului, dor călător, cuvinte de amor, lacrima iubirii, lacrimă în noapte, lacrima tăcerii, fierbinți sărutări, vis aprins, steaua iubirii, țipătul gândului, pasul timpului, sărutul zărilor, șoaptele iubirii, ușa sufletului, licăr de șoapte, potecile-s pustii, clipe eterne, buzele arse de dor, fluturii iubirii, zbor etern și pur, ș.a.

          Volumul se încheie în chip optimist cu o speranță că, înaintând pe drumul drept, pas cu pas, ne îndreptăm spre fericire: ”am acoperit trupul cu frunze / să vindec rănile din suflet / trec dincolo de uitare / din frunze cresc muguri / dimineața pășesc prin roua primăverii / vara așez pe frunte / coroana de flori a luminii / toamna rătăcesc prin vălul timpului / iarna trăiesc din plăsmuiri / mângâi depărtările / timpul înflorește mirific / sub șoaptele iubirii / o imagine proiectată / într-o mie de clipe / a strâns cuvântul în palme / sărut universul / pășind ușor spre fericire”(Un pas spre fericire). Întreaga lirică a acestui prodigios poet se învârte în jurul iubirii, care ia diferite chipuri, iubire de cuplu, iubire curată, iubire de sorginte divină ș.a. Cântând și omagiind iubirea, poetul nu face altceva decît să înalțe imnuri vieții, în tot ce are aceasta mai sublim. Și dacă, poetul a ales, cu fiecare măsură a timpului să tacă, așa cum reiese din titlu, poezia lui vorbește, aclamă, cheamă, îmbrățișează, unește sufletele și induce o stare de bine, care nu poate veni decât de la Dumnezeu.

       –––––––––  

CEZARINA ADAMESCU

4 Răpciune 2018