Cornelia TURLEA-CHIFU: Taina scrisului (73) – Taina cuvântului

Dacă vorbim despre taina scrisului ar trebui să pornim de la taina cuvântului. Acel mister pe care vremurile ancestrale l-au închis în el, căci el a fost , după cum ne spun Scripturile, începutul începuturilor şi prin el toate s-au înfăptuit. S-a schimbat ceva? Îmi pare că nu. Cuvântul are aceeaşi putere, aceeaşi magie. El poate să creeze lumi şi tot el poate să le dărâme, el ne poartă mintea spre lumină sau spre întuneric, el ne deschide inimile şi rupe barierele, sau,dimpotrivă, ridică altele … Este el stăpânul nostru şi se joacă cu noi după bunul plac, sau noi suntem cei care-l dirijăm spre creaţie sau spre distrugere, spre înălţare sau spre decădere? Nici una, nici alta! Sau, mai bine zis, şi una şi alta.

Pe vremea când mă luptam cu astfel de întrebări, căutând răspunsuri pe care alţii le aflaseră cu mult înaintea mea, făceam primii paşi în templul cuvântului, descoperind cu uimire cum se transforma în noţiuni, gânduri, sentimente, trăiri şi lumea se năştea din nou pentru mine. Citeam tot ce-mi cădea în mână neîncetând să mă minunez de puterea celor ce struneau cuvintele din vârful peniţei şi puneau stăpânire pe mintea şi sufletul meu. Sorbeam fraza amplă a lui Sadoveanu, mă întorceam la originile mele din Ardeal cu Goga şi Coşbuc, mă înălţam până la luceferi cu Eminescu, umblam pe cărări de munte cu Calistrat Hogaş, tatonam corola de minuni a lumii cu Lucian Blaga…

Prima mea metaforă s-a născut din lirismul lui Dimitrie Anghel cu al cărui volum, „În grădină”, umblam sub braţ, înfiorându-mă de tremurul bănuţilor de aur ai plopilor oglindindu-se pe cerul adânc de albastru al toamnei. Între filele volumului, se odihnesc şi acum, spre aducere aminte , acele frunze uscate de trecerea anilor. Încercam să-i imit şi nu lipseam de la nicio olimpiadă de limba română. Aşteptam cu emoţie tema de creaţie şi o jumătate de oră ascultam cum scârţâiau peniţele celorlalţi pe hârtie. După ce-mi ordonam gândurile, ideile se legau, cuvintele curgeau… Eram mulţumită când reuşeam să scriu ceea ce simţeam. Într-un an am luat chiar locul III la faza republicană a Concursului de Literatură „Mihai Eminescu”, spre bucuria mea şi a profesorului meu de limba română pe care îl aveam la acea vreme, Nica Melinte şi căruia îi port neştearsă amintire.

Şi iată-mă cadru didactic ajuns de multe ori în situaţia de a nu găsi o poezie potrivită pentru activitatea cu copiii, o povestire cu un anume tâlc, un rol la o serbare etc. Şi aşa, din nevoie profesională, doar nevoia, nu-i aşa, este cel mai bun învăţător, au apărut primele creaţii pentru copii: poezii, povestiri, ghicitori, numărători în versuri, probleme matematice în versuri, catrene pentru dezvoltarea vorbirii. Orice formă a cuvântului scris care să mă ajute  să-mi fac munca mai frumoasă, mai uşoară şi mai cu folos. Să deschidă ochii inocenţi ai copiilor spre cunoaştere, să le umple viaţa emoţională cu armonia şi echilibrul universal. Pe unele dintre ele, pe care le consideram mai reuşite, le trimiteam spre publicare Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean care promova în paginile ei creaţiile cadrelor didactice drept metode şi procedee menite să ducă la realizarea scopului instructiv-educativ al învăţământului.

În curând, lângă acest scop şi sens didactic al scrisului meu a apărut o nuanţă nouă. Am devenit bunică. Acest rol a năvălit în viaţa mea cu toate emoţiile şi bucuriile lui. În eseul pe care l-am scris în acea perioadă, Arta de a fi bunic, notam: Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient.

Da. Aşa a fost atunci.  Am prins aripi alături de nepoţica mea şi am început să imortalizez momentele ei de candoare cu gândul ca odată, când, în mod inevitabil, va porni şi ea în căutarea timpului pierdut, să-şi regăsească copilăria printre filele îngălbenite din bibliotecă. Cuvântul meu a devenit iubire, tandreţe, magie, puritate, farmec, joc şi voie bună. Tot ce poate însemna copil şi copilărie. Dar, cum se întâmplă de obicei când trăieşti o emoţie puternică, a apărut  nevoia de-a împărtăşi preaplinul sufletesc şi, odată cu ea, s-a născut ideea de a publica o carte cu poezii pentru copii.

„Nu-ţi fie teamă să scrii o carte pentru nepoata ta – mi-a spus Ben Todică, prietenul meu din copilărie. Gândeşte-te cum ar fi lumea dacă fiecare bunică ar scrie o carte pentru nepotul ei.” Nu zicea el rău! Şi, ca să mă încurajeze, mi-a publicat câteva poezii în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, Wollongong (Australia) şi în ziarul „Spirit Românesc” din Sydney  cu care colabora. Dar era prietenul meu şi credeam că nu vrea să fie critic…

Sensibilă şi generoasă, după ce mi-a răsfoit caietul cu poezii, poeta Mariana Gurza mi-a spus: „Tipăreşte-le! Oricine are dreptul să spună în felul lui ceea ce simte şi ce gândeşte!” O astfel de frază înseamnă foarte mult pentru un începător în ale scrisului. Şi totuşi, respectul şi admiraţia pe care le nutream pentru maeştrii condeiului mă împiedicau să cred că poeziile mele pentru copii puteau să facă obiectul unei cărţi.

Cu inima îndoită le-am trimis şi revistei Agero din Stuttgart cu menţiunea dacă vă interesează literatura pentru copii. Văzusem nume sonore acolo, materiale de excepţie…ce să caut eu printre ele cu nişte poezii pentru copii? Cine să le citească? Dar s-a găsit cineva! Redactorul George Roca le-a citit şi le-a publicat. Domnia sa mi-a răspuns: „Da, ne interesează şi literatura pentru copii dacă e de calitate!”

Acesta a fost începutul uceniciei mele în taina scrisului, începutul unei colaborări frumoase şi fructuoase la o revistă de prestigiu. Era primul contact cu o persoană venită din lumea cea liberă şi râvnită şi care, culmea, iubea literatura pentru copii şi-i susţinea pe cei ce o scriu, semnalizând penuria de creaţii din acest domeniu. Cu o politeţe amabilă, degajată, fără urmă de emfază, cu o abordare firească, normală, dar mai ales cu libertatea de exprimare, m-a ajutat să trec peste multe inhibiţii generate de cenzura totalitarismului şi să scot la lumină prima mea carte cu poezii pentru copii, „Flori pentru Mădălina”, apărut în anul 2006 la editura „Atticea” din Timişoara, sub îngrijirea poetei Mariana Gurza.

Mi-a deschis larg uşa revistei îndemnându-mă să scriu orice îmi trece prin minte. Îi datorez faptul că am învăţat să redactez un material şi să-l pun în pagină, că am început să scriu primele cronici la evenimentele socio-culturale la care participam, că am scris primele eseuri, primele interviuri…Publicate la Agero şi în alte reviste cu care domnia sa ţinea legătura, ele au fost primele mele bucurii literare, iar George Roca era omul care aduce bucurii. Pentru că avea foarte mulţi colaboratori pe care-i promova, consacraţi sau începători, şi ale căror scrieri le răspândea pe cel puţin trei continente. Sunt sigură că toţi se bucurau ca şi mine să-şi vadă scrierile puse la dispoziţia cititorilor din lumea largă.

Revista Agero era o tribună a culturii de la care George Roca îi îndemna pe românii lui: „Haideţi să arătăm lumii întregi că românul s-a născut poet!” Din această efervescenţă creatoare, s-a născut, în toamna anului 2006, grupul celor şaisprezece poete din Timişoara din care am făcut şi eu parte, poete pe care promotorul cultural George Roca le descoperise, împreună cu poeziile lor, în Revista Învăţământului Preşcolar Timişean. Cu poeziile noastre pentru copii dedicate sărbătorilor de iarnă, a pregătit un număr special al revistei Agero intitulat „Daruri de Crăciun” care a apărut în format electronic cu ocazia Crăciunului din acel an. În anul următor l-a editat, i-a făcut o copertă minunată şi aşa a apărut sub forma unui volum de antologie lirică la Editura „Aprillia Print” din Timişoara. Undeva în arhivele revistei Agero există şi volumul II al antologiei „Daruri de Crăciun”, pentru că acest act cultural s-a repetat şi în iarna anului 2007 şi el aşteaptă să vadă lumina tiparului oricând.

Ce alte bucurii am mai cules de pe urma acestei colaborări şi prietenii literare? În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Religioasă Lumină Lină ediţia a V-a de la Timişoara, împreună cu George Roca am primit Premiul Special „Dosoftei” pentru poezie şi editare de creaţie literară religioasă. Am publicat materiale în revistele „Columna 2000” din Timişoara, „Confluenţe Literare”, „Logos şi Agape”, „Parnas XXI”, „Reţeaua Literară”, care avea şi o secţiune de literatură pentru copii, „Peter Pan”, ce a realizat  o antologie cu creaţiile celor ce publicau în paginile ei. Am participat cu poezii la publicarea volumului antologic „Simbioze Lirice” volumul IV, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti.

 De curând, Dumnezeu, care a văzut pesemne cum hainele grele ale bătrâneţii apasă tot mai mult pe umerii mei, m-a binecuvântat din nou cu un nepoţel care să-mi însenineze zilele, să-mi aducă bucurie în suflet şi motivaţie pentru a mai scrie o carte cu poezii. Editată şi îngrijită de George Roca, ea a apărut în anul 2018 sub titlul „Cântec de leagăn pentru Aby”.

M-am întrebat de multe ori de unde vine această disponibilitate de a dărui celorlalţi timpul tău, un bun pe care nimeni nu ţi-l mai poate înapoia. Am găsit răspunsul cu puţină vreme în urmă când mi-a venit rândul să întorc o fărâmă din binele ce l-am primit. E vorba de bucuria pe care o vezi luminând în ochii şi inima cuiva şi pe care ştii că tu ai adus-o.

Să-ţi treci timpul aducând bucurie celorlalţi e ultimul şi cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la scriitorul, editorul, jurnalistul, publicistul, graficianul, promotorul cultural şi părintele meu literar care a mai descifrat o dată taina cuvântului şi pentru mine, George Roca.  Dacă sună a laudă, nu-i bai! El va zâmbi şi va spune cu umorul caracteristic: „Să ştiţi că ăia care te laudă vor să-ţi ceară bani împrumut!”                    

–––––––––

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timișoara, 1 octombrie 2018

 

 

 

 

 

Galina MARTEA: Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură, subînțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri, cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii, valori naționale, etc., respectivele, toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii. Cu rădăcini universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului, necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri foarte prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia, concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul de dezvoltare a propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv, oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Referindu-ne la expresia de necesitate, atunci aceasta prin categoria sa filozofică reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui individ. Deci, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.

Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea contemporană, credem, acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Astfel, unele popoare, cu o cultură mai puțin civilizată, ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori cu care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare, pentru a-și forma un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie doar de dorința individului, dar mai ales, de dorința societății respective care ar urma să fie mai deschisă la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea. Componente dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice societății basarabene de astăzi – o societate inhibată de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură. Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea moldavă tinde de a conserva dezvoltarea spirituală a poporului, tinde de a menține o subdezvoltare doar pentru a ține în întuneric o lume, un popor cu un comportament umil. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul de depășită, aceasta fiind adeptă încă unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent de care are nevoie.

Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa, etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și a normelor comportamentale decente ale omului;  atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță, decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul timpului, respectv, și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii respective, concomitent, totul fiind ghidat sub influența mediului respectiv. Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare regret, însă, ca exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel, societatea există prin termenul de subdezvoltare și subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că epoca contemporană se definește prin modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare, erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una: trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput, unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută la nivel internațional), poporul basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii este pur și simplu lăsat în voia soartei. În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran: „… Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric…” (Schimbarea la față a României). În esență, totul se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă pentru poporul român din Basarabia, dar și pentru întregul popor din Basarabia, cu un destin istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea identității, dar a izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței care, în timp, le-a creat și existența plină de incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată, ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat până-n gât în teascul nedreptăților sociale/ nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor imperii cu o cultură străină neamului românesc).  În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric, istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”, continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(Monografia „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, altele – totul fiind creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Astfel, clasa dominantă a societății, neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai bine zis, stopează procesul de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante care dictează regulile de joc ale existenței. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din stat, poporul fiind acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales cea din zonele rurale), totodată, poporul fiind acel care încă și sigur dorește să mențină tradițiile și obiceiurile culturale românești, deoarece cultura română este destul de bogată în spiritul de conșiință națională. Un lucru este cert că poporul basarabean conștientizează (o bună parte din populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Astfel, identitatea culturală a societății basarabene este ignorată în cel mai real mod, iar actuala clasă dominantă în asemenea împrejurări își fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Prin urmare, cultura, prin manifestările ei actuale, reprezintă stagnarea, degradarea, involuția. Cauza insucceselor se datorează cel mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa dominantă distrugând și neglijând în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ, echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale – toate fiind transpuse prin cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări, însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor. Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent. Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul inadectat al clasei dominante care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie, iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare care le îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca factor în existență.

Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Da, numai așa, cu capul cât mai sus spre lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, numai în așa mod vom identifica mai bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și alte doctrine/ virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi motivează dezvoltarea prin cultură.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

9 octombrie, 2018

Constantin DOBRESCU: Vasile Alecsandri (viaţa şi opera sa)

Într-o seară de iulie, în munţii Bacăului unde părinţii i se refugiaseră sătui de jafurile şi măcelurile grecilor eterişti îmbătaţi de dorul liberării Greciei se născu poetul Alecsandri. El se născu într-o trăsură mare braşovenească , care servea de adăpost familiei sale acolo unde poposea.

Poetul era vornicul Alecsandri şi al Elenei Cazani de neam italian. Educaţia a început-o în casa părintească cu călugărul Gherman şi a continuat-o apoi la pension francez la Iaşi unde îşi va lua bacalaureatul, va încerca pe rând chimia, medicina, dreptul, ingineria, dar niciuna din aceste ştiinţe nu-l atrag. Cât a fost la Paris a citit mult şi mai ales scrierile lui Lamartine, Chateaubriand, J.J. Rousseau. Dorul de ţară îl face ca în 1839 să se întoarcă în Moldova la Mirceştii lui drag. Cât a fost la Paris a legat prietenii cu I. Ghica, Costache Negri, Al. I. Cuza.

În 1840 este numit director al teatrului, va întreprinde călătorii în Orient şi Italia. În timpul revoluţiei paşoptiste, poetul se va implica cu ardoare. Va scrie Deşteptarea României care va fi tipărită pe foi volante şi răspândită la Iaşi unde va înflăcăra populaţia. Poezia va fi retipărită în nemţeşte şi franceză în Gazeta din Braşov. Pentru moldoveni ea cuprindea o frază foarte aspră: Până când să sufere ca boii? El este cel care va formula la hotelul Regensburg programul de revendicări al mişcării revoluţionare. Care va fi înaintată domnitorului care nefiind de acord cu aceste revendicări care supărau Rusia trece la  represiune. Toţi participanţii la  revoluţie „bonjuriştii” au fost prinşi şi bătuţi la pielea goală şi după aceea trimişi la graniţă în surghiun. Numai de Vasile Alecsandri nu s-au atins sbirii domneşti, ocolindu-l aşa cum el însuşi spunea undeva „Pe mine m-au cruţat de hatârul lui tătână-meu, vornicul care era şi om de încredere al lui Vodă”. Într-un roman neterminat Alecsandri povesteşte scena ieşirii din Iaşi cu ajutorul surorii sale. Se opreşte din fugă abia în munţi la Hangu la cneazii Cantacuzini, care erau supuşi ruşi ce a văzut el la Hangu a povestit într-un episod din 1848. La Hangu va scrie Alecsandri Sentinela Română un poem care reflectă sentimentele ce l-au animat pe el şi tovarăşii săi în revoluţie.

Deoarece la Hangu nu se simţea în siguranţă putând fi trădat, poetul va trece în Ardeal la Tulgheş şi apoi la Braşov unde se va întâlni cu Bariţiu.

Legăturile ardelenilor cu refugiaţii din Moldova şi Muntenia şi mai ales corespondenţa lor cu ţara începuseră a îngrijora pe saşi şi unguri. Comandantul militar al Braşovului i-a chemat pe refugiaţii din Moldova şi le-a cerut să părăsească Ardealul.

Drumul de la Braşov pe sub munţi prin sate cu furci înălţate de unguri pentru români până ce trecuseră frontiera în Bucovina a fost fireşte cu fiori şi teamă.

Liniştiţi emigranţii vor respira aerul libertăţii abia la Cernăuţi în casele Hurmuzăchenilor şi la Moşia lor Cernăuca. Aici îşi cristalizează crezul politic al dacoromânismului. Aici va scrie Alecsandri broşura program. În numele Moldovei în calitate de secretar al Comitetului revoluţionar moldovean.

Apoi va pleca în Apus pentru a informa politicienii şi cărturarii de acolo despre situaţia din ţările române şi pentru întări legăturile cu emigranţii răspândiţi aiurea. Se va achita cu cinste de toate însărcinările primite, se va reântoarce în Moldova ca membru al Divanului Ad-hoc şi ministru de externe, va intra în vârtejul luptelor politice şi va îndemna pe toţi la lupta pentru unire. A luptat pentru emancipare socială cerând desfinţarea „sclaviei cea neagră a ţiganilor” şi „robia cea albă a românilor”, numai cu un lucru n-a fost de acord, cu împământenirea evreilor.

Refuzând domnia, pleacă iar pe la curţile străine pentru a vesti urcarea pe tron a lui Cuza. Vorbi atât de bine în favoarea României că va câştiga bunăvoinţa şi simpatia tuturor. Ba Napoleon al III-lea pe lângă sfaturi îi va da şi 10.000 de puşti. Va mai îndeplini misiuni diplomatice în Occident fiind primit de regele Victor Emanuel la Torino. Va avea întrevederi cu Camilo Cavour şi alţii.

Sfârşind misiunile politice în străinătate, Alecsandri se retrage din viaţa politică şi se va ocupa numai de literatură. Acum începe să cânte natura în „Pasteluri” care apar în „Convorbiri literare”. Venind războiul pentru neatârnare din 1877 el nu se simte obosit şi din nou cântă şi slăveşte faptele Românilor în „Ostaşii Noştri”, care îl acoperă de glorie. Îşi va spori gloria la concursul de la Montpellier când va fi premiat pentru poemul său „Cântecul Gintei latine” (1878). Acest cântec l-a consacrat ca apostol al Latinităţii.

O altă perioadă a vieţii sale a fost colaborarea la revista „Convorbiri literare” încă din 1867. De la Mirceşti se interesează de toate manifestările culturale ale românilor de pretutindeni, va avea cuvinte de simpatie faţă de poetul basarabean Stamati. A fost preşedinte de onoare al Junimii. Mult timp s-a crezut că „bardul de la Mirceşti” nu l-a cunoscut şi apreciat pe Eminescu, el care îl ajutase pe Ionescu de la Brad pe N. Bălcescu şi care s-a implicat în toate mişcările politice şi literare ale vremii. E adevărat s-au întâlnit la „Junimea” dar nu au fost prezentaţi unul altuia.

Eminescu nici nu se gândea ca să fie ajutat de Alecsandri „boerul poet” – nici de a-i deveni prieten – era o distanţă socială care-i despărţea. Totuşi Alecsandri – după cum îi scrie Eminescu iubitei sale Veronica Micle a primit de la acesta suma de 200 lei. „Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma”. Mai departe Eminescu relata mirat „Eu nu cunosc personal pe d. Alecsandri, l-am văzut la Junimea fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea – eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet. Nu ştiu pentru ce mi-a trimis banii, o fi aflând că sunt la strâmtoare, căci nu cred că el să mă fi apreciat sigur, ori d. Negruzzi o fi vorbit despre mine, ori d. Maiorescu, în tot cazul să aştept să văd care e destinaţia lor”.

Interesant este că în scrisorile către Iacob Negruzzi, poetul niciodată nu întreba de unul singur: de Eminescu. Care să fi fost explicaţia acestei indiferenţe voite parcă, pe care Alecsandri o manifestă de la început faţă de poetul care-i închinase cele mai frumoase versuri din câte îi fuseseră scrise de cineva.

„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”

Poate deosebirea prea mare de temperament, poate teama de a nu emite o judecată greşită.

La 2 august 1890 poetul se stinge în cuibul de la Mirceşti pe care atât de mult l-a cântat şi iubit. În domeniul cultural Alecsandri a avut o contribuţie imensă şi în acest sens îşi are în istoria noastră modernă un singur echivalent deopotrivă de vast: Nicolae Iorga după cum afirma Mihail Sebastian.

Academia Română va aduce în 1928 un pios omagiu memoriei „nemuritorului poet” Vasile Alecsandri. La şedinţa solemnă pentru cinstirea poetului va participa familia regală, Patriarhul Miron I. Nistor, N. Iorga, D. Gusti, I. Petrovici, I. Bianu, L. Rebreanu, C. Rădulescu – Motru, O. Goga, Emil Racoviţă ş.a. Paralel cu această comemorare, rămăşiţele pământeşti ale poetului vor fi trecute în mausoleul de lângă lunca nemuritoare unde „bate vânt de primăvară”.

Aşa a fost comemorat cântăreţul lui „Dan căpitan de plai”, a „Marioarei florioarei” şi a „Liei Ciocârliei”.

——————————————-

Prof. Dr. Constantin DOBRESCU

Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului

Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa, afirma Ion Agârbiceanu. Cei care iubesc literatura pot descoperi adevărata putere a cuvântului. Pot atinge frumuseţile universale şi pot pătrunde în profunzimea lor, înţelegând că din cuvânt se revarsă lumina şi emoţia. Iubirea pentru cuvânt este iubire pentru frumos şi una dintre cele mai frumoase maniere de a explora lumea.

 

Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor-şef la mai multe publicaţii, George Roca se dedică literaturii de câteva decenii. S-a născut la 14 iulie 1946 în oraşul Huedin, Cluj, România. După scurt timp de la absolvirea Facultăţii de Filologie s-a stabilit în Australia, la Sydney. În anul 1993 a devenit membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), iar mai apoi membru Emeritus al Academiei Româno-Americane. De asemenea, este membru al mai multor organizaţii şi fundaţii culturale, dar şi fondatorul Academiei Româno-Australiene. Şi, nu în ultimul rând, este unul dintre fondatorii portalului de literatură Confluenţe literare, un proiect de mare succes. A publicat 3 volume de poezie şi 2 volume de proză, însă nu se opreşte aici.

 

În prezent, coordonează şi colaborează cu zeci de publicaţii literare, de care se ocupă cu mult interes şi devotament. De când se ştie, George Roca şi-a dorit să urmeze calea cuvântului şi să-i descopere tainele şi frumuseţea. Însă nu le-a păstrat doar pentru sine, ci a încercat mereu să îi ajute şi pe ceilalţi să înţeleagă puterea cuvântului. O mare parte din timp o dedică promovării celor care pătrund în tainele scrisului. Şi se dăruieşte acestui scop deoarece crede că astfel se ajută şi pe sine şi pe ceilalţi. Despre toate acestea, George Roca a vorbit cu drag şi am descoperit un ardelean cu suflet frumos, simţul umorului şi îndrăgostit etern de cuvânt.

***

Alexandra MIHALACHE: Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră şi cât timp vă dedicaţi promovării valorilor literare?

 

George ROCA: Literatura pentru mine înseamnă ceva minunat. Ceva fantastic. Pentru care trăiesc. Ceva care mă ţine legat de un computer în general zece ore pe zi. Sunt vehement, nu-i aşa!? Literatura este o parte din viaţa mea. Un instrument care mă face să trăiesc, să respir, să îmi satisfac dorinţele, să creez bucurii şi să îmi fac prieteni şi cunoscuţi pe tot mapamondul. În general, producători de literatură română, căci eu scriitor şi promotor de limbă română sunt!

De când mă dedic literaturii? Încă din liceu! Şi au trecut vreo şaizeci de ani de atunci! De când promovez valorile literare! Nu întotdeauna sunt valori, ci doar scriitori debutanţi sau începători pe care îi ajut să crească, să se dezvolte, să scrie (mai) bine şi să îşi ia zborul printre litere, să publice, să scrie cărţi şi să îi fac să înţeleagă Scripta Manent. Scrierile şi copiii – atât rămâne după ce trecem în lumea cealaltă. Atât! Am început să promovez oameni care scriu de aproape 30 de ani. La început, încurajând prieteni, mai apoi promovându-i în revistele cu care am colaborat şi despre care aş putea zice că sunt peste cincizeci. Publicaţii din diferite părţi ale lumii, îngrijite tot de românaşi! Din Sacramento până în Israel şi din Noua Zeelandă, via Australia până în România. Cu timpul am acumultat peste 2000 (două mii) de corespondenţi care mi-au trimis producţiile domniilor lor spre publicare. Noroc că nu trimit toţi odată! Mulţi au fost debutanţi! Stângaci, începători! Şi ce dacă!? Eu i-am încurajat să scrie, să se perfecţioneze, să se sofistice în tainele scrisului. Unii au înţeles, alţii au abandonat, alţii s-au apucat de șotron, bambilici sau de poker. Era mai simplu! (Glumesc!) Am fost criticat pentru această „promovare” a necunoscuților literari de către un ilustru „luceafăr” aşa-zis critic (literar?). Mai bine să nu-i dăm numele, că poate e ranchiunos… și nu vreau flexări de mușchi! Dar totuşi acest domn a făcut și bine. M-a ambiţionat și am continuat şi mai abitir să promovez debutanţi! Căci zisu-mi-am:  din zece debutanţi dacă ajunge unul să se remarce măcar, e minunat! Decât să le tai aripile…! Dar nu mi-a fost ușor. A trebuit să îi tratez cu multă delicateţe. Am să vă dau un exemplu. O tânără din Bucureşti mi-a trimis câteva poezii bunicele, doar că mai trebuia lucrat puţin la ele, la versificație. M-a pus necuratu’ să le „machiez” puţintel şi tânăra poeta şi-a pierdut elanul şi încrederea în sine şi nu a mai scris niciodată! Mii de scuze! Îmi pare atât de rău! Consider că avea talent. Am încercat, dar nu am putut să o (mai) conving să scrie! Îşi pierduse încrederea în dânsa… Aşa că, deseori când am întâlnit debutanţi, i-am tratat cu mai multă înțelegere…

Am fost redactor şi redactor-şef la mai multe reviste din Australia (Românul Australian, Spirit românesc, Jurnal olimpic), din Statele Unite (Mioriţa, Clipa, Romanian VIP), din Germania (Agero şi ProLitera) din România (Confluențe literare, Cetatea lui Bucur, Booklook ș.a.)… Acolo am întâlnit corespondenţi cu care am colaborat şi cărora le-am redactat şi publicat lucrările şi care atunci când am plecat de la acea publicaţie, din varii motive, m-au urmat… Şi aşa s-au adunat peste 2000. Am redactat până în prezent (din 2006) peste 7000 de articole. Nu e o laudă! E un fapt care poate fi cercetat şi constatat pe internet. Aş oferi cu drag aceste materiale Institutului Cultural Român pentru a le arhiva sau publica în cărţi. Cred că ar ocupa un raft întreg de bibliotecă. Doamne-ajută să pot ajunge la 10.000 de articole!

Alexandra MIHALACHE: Mai au şanse tinerele talente în domeniul literar? Ce importanţă au revistele literare?

 

George ROCA: Desigur că au şanse! Tinerii au o mulțime de mijloace tehnice la îndemână. Îşi pot publica singuri lucrările, îşi pot face o revistă, pot publica o carte on-line. Dacă scrierile acestea vor fi de valoare… vor fi aplaudaţi. Dacă nu… nu îi ceartă nimeni. În cel mai rău caz, vor fi ignorați. De obicei… dacă ceva nu place, se tace! În revistele pe suport de hârtie nu prea pot fi promovaţi prea mulți necunoscuţi deoarece au spaţiu limitat, hârtia costă şi mai apoi tartorii cei consacraţi nu prea vor să împartă laurii cu de-alde samurachieni! (vezi cuvântul/apelativul „samurache” în lucrarea lui Lazăr Șăineanu, Dicţionarul universal al limbei romane, Ediția VI, 1929). Dar, precum am zis mai sus, trebuie să persevereze, să scrie cât mai mult, să se perfecţioneze… şi cu timpul vor simţi gustul roadelor!

Revistele literare virtuale, sau cele pe hârtie, au o mare importanţă în promovarea şi atragerea celor care scriu! Oferă spaţiu de publicare şi totodată cititori. Dacă materialele scrise sunt postate pe internet, într-un blog sau o revistă literară, poate fi găsit foarte repede producătorul de literatură, după nume, prenume, titlu, sau parte din materialul publicat, spre bucuria căutătorilor şi spre stima scriitorilor.

Alexandra MIHALACHE: Cum aţi defini poezia şi când a început pasiunea pentru ea?

 

George ROCA: Poezia este un instrument literar care bucură şi linişteşte sufletul, chiar dacă uneori este un pamflet sau un strigăt de durere. Este un mijoc de exprimare a sentimentelor umane. Căci numai oamenii scriu poezii! Poezia este o oglindă vie a sufletului care iese la iveală pentru a vedea şi ceilalţi cât de curat, cât de vesel sau necăjit este, cât de zbuciumat este sau cât de îndrăgostit… Poezia numai aşa se poate scrie! Cu sinceritate. Nu o scrii sincer nu mai are mesaj, nu mai e poezie… Devine ceva fad, abstract şi chiar deranjant… Pasiunea pentru poezie cred că este o calitate a fiecarui om, dar puţini se încumetă să o scrie, să o etaleze. Fiecare om (cred că!) scrie poezie, într-o oarecare perioadă a vieţii… Măcar un catren, câteva rânduri… Încă din copilărie… „Că nu e om să nu fi scris o poezie” zicea poeta Elena Grigore (Prima poezie) într-un minunat cântec compus de Nicolae Kirculescu! Corect!? Aşa este…! Cei care neagă se ascund după deget!

Continue reading „Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului” →

Dorel SCHOR: Marga Grauenfels – O lume imaginară

Ceramica artistică şi arta decorativă sunt formule artistice diferite, dar uneori se întâlnesc armonios într-o extraordinară prezenţă, datorită puterii misterioase de fascinaţie, care vine din puritatea şi claritatea obiectelor. Se întâmplă insidios dar repetabil şi în cazul lucrărilor neconvenţionale ale artistei ceramiste Marga Grauenfels.

Fasonând cu dăruire şi minuţiozitate argila inertă, ea crează o lume absolut imaginară, trecând cu dezinvoltură de la sacru la profan. Marga combină cu bună ştiinţă frumosul cu utilitarul, ataşând formelor arhaice expresia modernă, subtilă şi rafinată. Vedem uneori combinaţia inteligentă de idealism, cu un soi de primitivism voit naiv. Eliberându-se de modele, de codurile existente, ceramista sugerează tradiţie, armonie, fantezie…

Această reevaluare a primitivismului permite obţinerea unor obiecte emblematice, a unor lucrări personalizate care adună în repertoarul creativ al Margăi Grauenfels o gamă largă, cuprinzând figuri sculpturale, idoli ai fertilităţii, protectori ai casei, dar şi obiecte funcţionale, nu lipsite de graţie şi eleganţă.

Totul, sau aproape totul, intuitiv şi logic, folosind  abilitatea creativă, către o dimensiune artistică complexă. Obţinută prin simpla modelarea şi arderea argilelor… Simplă?

––––––––

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 octombrie 2018

Ziua Recunoștinței ! A dărui, a primi, a mulțumi – Happy thanksgiving !

În această Zi a Recunoștinței –  și nu numai –  să fim recunoscători Proniei Divine și să mulțumim lui Dumnezeu pentru că existăm, pentru sănătate, pentru împliniri, pentru reîntregirea familiilor noastre, pentru depășirea momentelor dificile ale vieții, a bolii, a necazurilor.

Datorăm, recunoștință țării de unde venim, unde ne-am născut, unde am învățat.

Recunoscători celor care au contribuit la formarea noastră, la constituirea experientei noastre de viată, fie ei părinti, profesori, colegi, prieteni.

Recunoscători tuturor celor pe care i-am simțit aproape, celor care ne-au întins o mână la nevoie.

Recunoscători familiilor noastre , înaintașilor noștri, precum și copiilor, nepoților noștri – pentru ajutorul și afecțiunea lor.

Ca imigrant, fiecare dintre noi reface, într-o măsura mai mare sau mai mică, traseul primilor pelerini, confruntându-ne cu dificultățile supraviețuirii în climatul Lumii Noi, iar când primele roade încep să apară, nu se poate să nu se nască un gând de recunoștință pentru șansa oferită de a o lua de la început.

A recunoaște și a  spune “Mulțumesc” sau «  Thank you «  nu este doar o chestiune de bune maniere între oameni, dar, de asemenea, o expresie profundă de recunoaștere a bunătății.

 

Cititorilor, colaboratorilor, prietenilor noștri, le suntem recunoscători si le mulțumim că există în preocupările noastre. .

Happy Thanksgiving !

Grupul de pe lângă Observatorul

http://www.observatorul.com/events_main.asp

Toronto, Canada

7 octombrie, 2018

Vasile HATOS: Paradisuri culturale

A treia ediție a Premiului Literar Internațional ”Corona”, s-a desfășurat în 15 .09.2018, ora 18, în localitatea Cassano All’Ionio, Calabria. Un eveniment organizat de ”TraduzioniTalabà”, prezidată de Mihaela Talabà, dedicat în memoria lui Salvatore Paladino. Eveniment așteptat de scriitori și poeți care au ieșit învingători în această ediție. Desfășurat într-o atmosferă pitorească, la l’Agriturismo “Colle degli Ulivi”, înconjurat cu plantații de măslini, portocali, mandarini etc., au adus un farmec acestei premieri. Palmierii din jur îți dădea senzația că te afli într-un ,,sat” cultural unde spiritul îmbină frumusețea sufletului cu noblețea oamenilor veniți din Europa. Nu conta numai scrisul, ci și sufletele lor, blânde, atrăgătoare, deschise spre dialog. Un amalgam de pledoarii aduse spiritului ancestral, parcă coborât dintr-o altă lume, unde Dumnezeu și-a pus peceta pe farmecul oamenilor. Aici, uiți de toate, grijile dispar, atmosfera devine fermecătoare, fiindcă scriitorul și omul de rând își deapănă amintirile. Nu există diferență, că ești scriitor, poet, filosof, geniu sau un simplu muncitor, toate aceste dau culori spiritului. Scriitorul este egal omului de rând și invers! Când vezi aceste lucruri te inundă o bucurie imensă, și-ți dai seama că apropierea omului de Dumnezeu se face, uneori, prin creație. Cunoști pictori, actori, scriitori, poeți, oameni de rând, copii etc., luminându-ți sufletul și mintea cu creațiile lor. Arta, dar mai ales arta creată din adâncul ființei, dau valori sacre umanității. Prin arta spiritului devenim mai buni, reunind naționalități, pentru că un există diferențe, că este un artist român, olandez, italian, francez etc., toate se îmbină într-un focar al spiritului unde iubirea cuantică îmbină frumosul cu pitorescul, iertarea cu iubirea, sacrificiul cu ura de sine. Toate aceste dau beneficii spiritului, călătorind în ființă, deschizându-i noi orizonturi spirituale. Am stat de vorbă cu pictorul Marcello Le Neve; Giorgio Naccarato, lucrează la radio Cosenza Nord; prezentatoarea concursului Mihaela Olimpia Totu; președinta concursului  Mihaela Talabà; artistul Massimo Cistaro; Rocco Leonetti etc., apoi cu scriitori veniți din România. Aș enumera câțiva: poeta Angi Melania Cristea, câștigătoare absolută al Premiului ”Coroana”, cu cartea ”Căutătorul de pokemoni ” și alte premii; poeta Adriana Weimer, care anul trecut a câștigatdouă premii: Mențiune Specială la poezia cuantică:”Lumină de stea” și al treilea premiu cu cartea: ”Un cer de cuvinte”, anul acesta fiind în juriu; poeta Diana Olteanu, care a câștigat la Poezie inedita cu temă impusă: poezia cuantică, premiul I: ”Se zbate lin, tangenta, în spirală” și Mențiune Specială:”Îmi puseși mama, cântecul în suflet”; poeta Claudia Bota la Poezie inedita premiul III: ”Amprentele dorului”și Poezie  inedită cu temă impusă: poezia cuantică, premiul III: ”Picătură divină”;poeta Silvia Rîșnoveanu, Germania- Carte edită de poezii: Premiul III: Aripi; poeta Roxana Elena Sandu, Ialomița- Poezie inedita cu temă impusă: poezia cuantică: Mențiune special: Iubire; poeta Olga Văduva:  Carte edită de poezii Premiul II: Ponte tra I pensieri/Pod peste gânduri, secțiuneai taliană. Apoi cu scriitorul italian Alfredo Bruni, fondatorul Asociației Culturale “La colpa di scrivere” ( Vina scrisului), care a primit Premio alla Carriera per la letteratura și Luigi Silvestri – Premio Speciale Cuore Verde.

Toate aceste întâlniri culturale deschid spiritul spre noi orizonturi, călătorind spre timpuri primordiale, unde omul putea sta de vorbă cu Dumnezeu! Există în fiecare  ființă un paradis al culturii, unde educația spiritului vine din timpuri ancestrale, demult apuse, pentru că omul, în ziua de azi, își croiește cu greu  drum prin tranșeile culturii care apar tot mai des. Scriitori fără valoare ies la iveală prin stingerea culturii, prin acapararea unor valori mici, puse pe stâlpul umanității, pentru că, uneori, cultura devine un brand unde banii își spun cuvântul, iar adevăratele valori se sting pentru că nu le ajută statul! Nae Ionescu spunea: ” Singura datorie a statului este de a îngădui și a ajuta pe orice om să creeze ”. Creația adevărată, dar mai ales cea lăuntrică, poate crea mitul fericirii, să-l ducă pe cel ce crează dincolo de limitele existenței, chiar poate devenii nemuritor, prin depășirea propriei condiții, dar sunt atât de puțini care se încumetă să meargă pe calea cunoașterii de sine. Ar trebui să înțelegem că fără paradisuri culturale, școli academice, fără sacrificii imense, nu putem crea cultură cu adevărat. De aceea Mihaela Talabà impune valori spirituale prin căutarea în sine a creației, pentru că poezia cuantică deschide noi orizonturi în creație, prin unirea valorilor spirituale în unul singur: cel ce se caută în sine. De aici denotă că, creația interioară este și creația lui Dumnezeu! Numai prin integrarea în natură, mai bine zis în legile naturii, ne putem recâștiga paradisul pierdut. Vedem aceste salturi spirituale în ”Luceafărul” – Eminescu; Faust – Goethe; Divina Comedie – Dante; Corbul – Poe; Dacă – Kipling și de ce nu, în Coșbuc, Alexandri, Bacovia, Nichita Stănescu, Leopardi, Virgiliu, Ovidiu etc.Toți acești creatori de eternitate au dus spiritul pe plaiurile nebănuite ale sensibilității interioare, pentru că fiecare și-a căutat adevărata fericire!

    Rezultalele în limba română:

Carte edită de poezii Premiul I: Căutătorul de pokemoni de Angi Melania Cristea, Craiova. Premiul II: ex aequo Omnia Vincit Amor! de Florin T. Roman, Sebiș (Arad) Inimă soare neobișnuit de Ciprian Muntean, Lugoj. Premiul III: ex aequo Limita umbrei de Silvia Bodea-Sălăjan, Zalău Aripi de Silvia Rîșnoveanu, Germania Mențiune de onoare: Suflete de ceară de Camelia Ardelean, Deva. Numele meu,e… de Stejărel Ionescu, Timișoara. Mențiune specială: Gramatica iubirii de Dan Mitrache, Bălcești Labirintul iubirii de Claudia Bota, București Florile cireșului tânăr de Daniela Gumann, Germania. Premii Speciale: Premiul Special Quantum:  Eterna iubire de Daniela Gumann, Austria.

–––––––

Vasile HATOS

Castiglione di Ravenna, Italia

22.09.2018

Eleonora SCHIPOR: Salonul de carte românească la Pătrăuții de Jos

După ca am asistat la mai multe asemenea Saloane de carte, fie la Crasna, Ropcea, Pătrăuții de Sus, Cernăuți, Herța, iată că de această dată am poposit chiar în satul meu de baștină, la Pătrăuții de Jos.

          Acest început de octombrie a fost gazda unei adevărate sărbători literare prilejuite de sosirea oaspeților de la Suceava. Ne-au onorat cu prezența lor domnii Gabriel Cărăbuș, directorul bibliotecii județene „I. Gh. Sbiera” din Suceava, Doina Cernica, ziaristă, scriitoare, publicistă, Ciprian Bojescu, publicist, scriitor, copământeanul nostru, originar din satul Iordănești, r-nul Hliboca.

          Din partea bibliotecarilor din Bucovina au fost prezenți d-na Maria Dovgani, locțiitoarea directorului bibliotecii științifice regionale „M. Ivasiuk”, Elena Mihai, directioarea Sistemului Centralizat al bibliotecilor din raionul Herța,  directoarea Sistemului centralizat al bibliotecilor din raionul Storojineț Ivona Lughina, cu reprezentanta BucPresuluu Elena Amariei,  bibliotecari din satele vecine, primarul satului Pătrăuții de Jos d. Gheorghe Fedorean, profesori, lucrători din sfera culturii, elevi.

          Salonul a început cu un moment tradițional și anume înmânarea unui colac frumos împletit pe un ștergar brodat oaspeților din România. După cântecul „Bine ați venit la noi” interpretat de Daniela Grumeza, elevă a școlii medii, a urmat o scurtă incursiune în istoria bibliotecii pătrăucene pregătită de doamna Maria Ștefureac, șefa bibliotecii centrale, pe care o conduce de câteva decenii la rând. A continuat domnul primar Gheorrghe Fedorean cu o prezentare generală a satului, oamenilor de vază și evenimentelor importante.

          În continuare moderatoarea evenimentului Natalia Balan, conducătoare artistică a căminului cultural local  a prezentat cele două secțiuni ale Salonului de carte. Ca cititoare cu un mare stagiu, dar și ca activistă pe tărâmul cultural mi s-a încredințat misiunea de a prezenta cărțile despre sat și oamenii lui. Avem tocmai 14 cărți: una despre polonezii din cătunul Arșița, autoare Helena Krasovska din s, Panca, r-nul Storojineț, monografia baștinii intitulată „Pătrăuții pe Siret”, autor-savantul Ilie Popescu, enciclopedia folclorică a satului prezenată pe scurt chiar de autorul ei, profesorul, etnograful, folcloristul Valeriu Zmoșu, și o carte despre satul natal și oamenii săi a cărei autoare este profesoara-pensionară Viorica Pițu. Alte zece cărți despre sat și oamenii deosebiți îmi aparțin chiar mie. Ca fiică a satului și cetățeană de Onoare sunt mândră de faptul că am putut face ceva pentru satul meu de baștină.

          Câteva eleve ale școlii locale au recitat versuri despre sat. Unul dintre ele aparține d. Larisa Chedic, directoarea căminului cultural local.

          Partea a doua a fost dedicată unei personalități de pe Valea Siretului, profesoarei, activistei, scriitoarei Maria Motrescu-Popescu, sora poetului-martir Ilie Motrescu, care le finele acestei luni ar fi împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Ne-a părăsit, trecând spre tărâmul veșniciei doar cu trei luni și ceva în urmă. Am vorbit despre ea ca om, activistă, scriitoare, făcând referințe și la carrea pe care i-am ajutat s-o scoată de sub tipar cu câțiva ani în urmă „Între vis și realitate”. A fost o bună prietenă a noastră, fiind oaspetele bibliotecii pătrăucene nu o singură dată. Am păstrat cu toții și un moment de reculegere în memoria ei luminoasă.

          Despre ambele compartimente a fost amenajată cu multă grijă o expoziție de cărți, ziare, reviste, buclete, pregătită cu mare grijă de șefa bibliotecii doamna Maria Ștefureac, ajutată și de subsemnata.

          În partea a doua a întâlnirii noastre li s-a oferit cuvântul oaspeților de la Suceava. Domnul Gabriel Cărăbuș făcând referințe la importanța unor asemenea Saloane prin satele regiunii, la colaborarea fructuoasă cu biblioteca regională, a mai donat bibliotecii noastre și întreaga colecție a cărților sciitorului francez Jules Verne în traducere românească. Doamna Doina Cernica s-a referit la impoirtanța lecturii, a cărților, aducând în dar celor două biblioteci, dar și câtorva persoane particulare câteva cărți în limba română. La rândul său dl. Ciprian Bojescu, care are până în prezent 4 cărți, toate dedicate baștinii sale Iordănești și Bucovinei la care ține atât de mult, a povestit cum a scris, a publicat și ce planuri de viitor mai are mai ales pentru anul viitor când va fi și jubiliar.

          Am avut o surpriză pentru el, dăruindu-i ziarele românești unde am publicat câteva materiale despre noua carte ce a apărut de curând „E vremea amintirilor”. De asemenea i-am cadonat și un exemplar al Antologiei literare apărută tot în acest an sub egida Asociației creștine ASCIOR, condusă de dl. Nicolae Mușat din Buzău. Filiala acestei Asociații a fost deschisă de curând la Cernăuți, iar subsemnata este vicepreședinta ei. În această Antologie i-am prezentat o carte apărută anul trecut „Cu dragoste de pământ românesc”. Încă un exemplar al acestei prestigioase apariții editoriale l-am donat bibliotecii locale deoarece am acolo și un material despre biblioteca pătrăuceană. Cred că această colaborare a mea cu Asociația ASCIOR va continua. Deocamdată îi mulțumesc și pe această cale vrednicei doamne scriitoare din Timișoara Mariana Gurza care a avut grijă ca publicațiile mele să apară în Antologia susnumită.

          Au mai luat cuvântul doamnele Maria Dovgani, Elena Mihai, Ivona Lughina, profesoara de limbă maternă de la școala locală Elena Burla, directoarea căminului cultural Larisa Chedic ș.a.

La fine, doamna bibliotecară șefă Maria Ștefureac le-a mulțumit tuturor pentru prezență, participare activă și i-a poftit să poposească ori de câte ori vor dori la biblioteca noastră.

———————————-

Prof. Eleonora SCHIPOR,

membră a Uniunii Scriitorilor Români, cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos, membră a Societății bibliotecarilor Bucovineni

Bucovina de Nord / Ucraina

4 octombrie, 2018

Aurel CONȚU: Taina scrisului (68) – Un stol imens de gânduri

De multe ori m-am întrebat și eu de unde vine imboldul acesta inexplicabil și am căzut de acord cu mine însumi că nu am nicio explicație plauzibilă, aliniindu-mă celor care, în lipsa unui răspuns general valabil, s-au limitat la o simplă ridicare din umeri. Întrebarea este la fel de veche ca și momentul apariției scrisului, toată lumea interesată fiind de acord că  ne aflăm în fața unui lucru peste puterea de înțelegere a minții omenești, așa cum sunt o sumedenie de lucruri în viața noastră, pe care le trăim, dar nu le înțelegem.

Dacă în priviința explicitării fenomenului mai bat încă pasul pe loc, în privința momentului „contaminării” (petrecute în primii ani ai copilăriei) îmi amintesc uimirea mea în fața simbolismului absolut miraculos al literelor, în fața alinierii lor spectaculoase în cuvinte și înțelesuri, dincolo de limita precară a viului grai. În vorbirea curentă există tendința de a simplifica anumite lucruri, din cauza nevoii de comunicare în timp real, printr-un cuvânt cu înțeles general (frumos, de exemplu, fără grijă pentru detaliu, cum se întâmplă în scris!), abandonând partea explicativă undeva în vreun cotlon întunecat al minții, de unde revine inexplicabil, ca o secvență dintr-un întreg, ori de câte ori te întâlnești cu aceeași situație.

La început, nu mi-a fost tocmai ușor să potrivesc cuvintele în ordinea gândului sau a ochiului, nici să evit generalizările, descoperind ruptura dintre logica inimii și cea a minții, care se resping reciproc. Mintea are tendința de a pune totul sub semnul întrebării, ea fiind străină vieții afective a ființei, dobândită de aceasta ulterior. Prin scris se încearcă o apropiere între cele două abordări diferite, lucru destul de greu, cunoscând pozițiile lor ireconciliabile.

Întotdeauna cuvintele au exercitat o influență considerabilă asupra mea, fiind uluit de fascinanta lor putere de agregare, practic inepuizabilă, asemeni unui perpetuum mobile, capabil să funcționeze neîncetat din energia primului impuls  pe tot cursul vieții. Impulsul inițial, care m-a plasat pe această orbită, a fost Eminescu. Două strofe memorabile din creația sa m-au urmărit multă vreme, până când am pătruns înțelesul lor: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre/…” La vârsta aceea credeam că stelele erau foarte aproape de noi, atârnate cumva pe bolta cerului, de unde ne înfrumusețeau nopțile cu lumina lor galben-aurie. A trebuit să aflu că lucrurile nu stăteau chiar așa, că stelele se aflau la distanțe inimaginabile de noi și că lumina, care se deplasa de treisute de mii de ori mai repede decât orice vehicul terestru, avea nevoie, la rându-i, de sute de ani ca să ajungă la ochii noștri, fiind posibil ca în acest răstimp steaua cu pricina să moară. Atunci am sesizat pentru prima dată diferențele enorme dintre explicațiile lungi ale profesorului meu de fizică și simplitatea năucitoare a poetului, care spunea același lucruri în doar opt versuri.

Următorul gând a fost, desigur, să-i urmez exemplul, să experimentez (când mai bine, când mai rău!), minunându-mă de suplețea extraordinară a cuvintelor, de diversitatea și bogăția lor de semnificații. Descopeream o lume nouă, paralelă, cu alte reguli și posibilități, care se sustrăgeau materialității obositoare și refractare a lumii în care trăim.

Multă vreme am trăit sentimentul, destul de nebulos, de altfel, că aceste cuvinte veneau de undeva și că rolul meu se rezuma la a le așterne pe hârtie, fără a face niciun efort suplimentar. Sentimentul acesta mă urmărește și acum, mai ales în acele momente când stau în fața colii albe de hârtie sau calculatorului incapabil să caligrafiez ori să tastez o literă și când, deodată, mă trezesc asaltat de un stol imens de gânduri, aliniat într-o ordine coerentă, asemeni unei mulțimi piestrițe de păsări pe un fir de înaltă tensiune.

E destul să ating o literă și totul capătă o formă bine definită în acord cu dorințele mele, cel mai adesea îmbunătățite sau reconsiderate, în același registru, la un nivel superior. Nu mi-am bătut niciodată capul să înțeleg ceva ce nu poate fi explicat sau înțeles, mulțumindu-mă cu șansa nesperată de a a fi unul dintre cei „aleși”, habar n-am din ce motive și în ce scop! Undeva la hotarele minții cu Universul, unde alchimiștii cerului învârt încruntați în retortele incandescente ale vieții, trebuie să existe o cauză, un scop, fiindcă altfel ar fi imposibil de justificat rostul acestui întreg colosal, raportat la precaritatea și  fragilitatea ființei umane. Paradoxal, aplecarea spre scris, a avut o înrâuire profundă asupra vieții mele, plasându-mă pe o altă  orbită decât cea inițială, unde posibilitatea omului de a influența cursul vieții este imposibilă. Au existat, recunosc, și momente de revoltă înăuntru ființei mele, dar nu neapărat de eliberare, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă de schimbare a registrului.

Îmi amintesc un asemenea moment la impactul cu „necuvintele” lui Nichita Stănescu, despre care acesta spunea că „sunt tăcerea barbară dintre două idei sfinte”, în timp ce cuvintele, oricât le-am căuta pe Pământ, „sunt în spațiu”. Nimic mai adevărat ca această mărturisire de credință. Ce poate fi mai frumos decât tăcerea barbară dintre aceste două idei: „El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi/ El a întins spre mine o ramură ca un braţ./ Eu am întins spre el braţul ca o ramură./ El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr./ Eu am inclinat spre el umărul ca un trunchi noduros./ Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând ca sângele./ Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva./ Eu am trecut prin el./ El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur./ El un om singur.”

Încetul cu încetul a trecut și răzmerița necuvintelor, apoi au mai venit și altele, ca fluxul și refluxul la malul mării, de fiecare dată însă apele învrăjbite de vânturi, de cele mai aprige vânturi, retregându-se în matcă, adică, așa cum spunea Nichita Stănescu, în spațiu, noi rămând pe aici… cu tăcerea. Să nu credeți că viața truditorului pe câmpiile nesfârșite ale Spiritului este numai lapte și miere, nici vorbă, există întotdeauna urcușuri și coborâșuri, momente de maxim extaz și momente de disperare, uneori îți iese totul fără niciun efort, alteori nu-ți reușește nimic și apare suferința, împinsă la cote inimaginabile și descrisă magistral tot de Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii…/ Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Ne’ndurătoare./”

Nu întâmplător poetul amintește de centaurul Nessus, ucis de Hercule cu săgeata înmuiată în sângele hidrei, nici de proprile-i haine peste care iubita sa, Deianira, vărsase sângele otrăvit a lui Nessus spre a-i câștiga iubirea veșnică, o face pentru a-și mărturisi chinurile creației, la fel de îngrozitoare ca și cele ale lui Hercule: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/  Apele mării… / De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări./ Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?/”

 

Fără îndoială, apăsarea acestei poveri pe umerii artistului, nu este în măsură să impieteze asupra apartenenței sale cosmice, poate stârni, cel mult, nostalgii ancenstrale, irealizabile: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!/”.

––––––-

Aurel CONȚU

Piatra Neamț

1 octombrie 2018

Mariana COCIERU: Un eveniment cultural inedit în Anul Centenar

La 10 septembrie 2018, în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău, a avut loc o manifestare culturală inedită graţiei câtorva puncte-cheie. Evenimentul a găzduit, de la bun început, inaugurarea Filialei ASCIOR-CHIŞINĂU, de către reprezentanţii Asociaţiei pentru Civilizaţie Ortodoxă, cu sediul la Buzău, România. Ulterior, publicul spectator a savurat cu o deosebită satisfacţie lansarea a două cărţi de poezie: „Părinţii ca sfinţii”, autor Ştefan Ștefan Sofronovici, şi „Dragii mamei copilaşi” de Efrosinia Sofronovici, mama poetului, în vârstă de 92 de ani.

Momentul de graţie l-a constituit, totuşi, lumea bună venită de pe ambele maluri de Prut, cu reprezentanţi ai Academiilor, dar şi ai Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi Chişinău, capitalele celor două State Româneşti: România şi Republica Moldova. Manifestarea culturală s-a produs în Sala de Conferinţe „Alexe Rău”, fiind moderată de Maestrul în Artă Pavel Popa şi organizată prin implicarea directă a colaboratorilor Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (Chişinău), a conducerii Asociaţiei ASCIOR (Buzău) şi a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română.

Cu un mesaj de salut la inaugurarea evenimentului a venit părintele Andrei Caramalău, arhimandritul Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei”, mănăstire ce aparţine Mitropoliei Basarabiei, amplasată în oraşul Durleşti, suburbie a Municipiului Chişinău. Sfinţia sa a binecuvântat adunarea şi a rostit o rugăciune după obiceiul creştinesc. Ulterior cuvânt i s-a oferit domnului inginer Nicolae Muşat, preşedintele-fondator al ASCIOR (Buzău), şeful delegaţiei din stânga Prutului. Dumnealui a prezentat membrii delegaţiei şi a informat publicul cu privire la statutul şi activitatea asociaţiei pe care o conduce, trecând în revistă realizările obţinute. În discursul său, s-a referit în mod deosebit la tipărirea revistei „Orizonturile Bucuriei” – revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă, apoi la realizarea Antologiei „ASCIOR 2017” (unde au fost publicaţi mai mulţi autori basarabeni) ş. a., anunţând deschiderea spre colaborare atât celor prezenţi la eveniment, cât şi tuturor oamenilor de cultură şi ştiinţă, interesaţi de promovarea valorilor spirituale creştineşti. Printre realizările esenţiale obţinute de asociaţie au fost enumerate inaugurările mai multor filiale, printre care cea de la Tulcea, Bucureşti, Orhei, Cernăuţi, Soroca ş. a. Filiala ASCIOR-CHIŞINĂU este a şaptea la număr, a menţionat domnia sa. În calitate de preşedinte-fondator al filialei de la Chişinău a fost aleasă doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care este şi Preşedintele Uniunii
Scriitorilor de Limbă Română, iar vicepreşedinţi au fost desemnaţi poetul Ştefan Sofronovici, arhimandritul Andrei Caramalău şi juristul Diána Hristisean.

Mesaje de salut au acordat şi ceilalţi membri ai delegaţiei: dr. Angelica Stănciuloiu, economist, director integrare ASCIOR, poeta Olga Văduva-Grigorov, preşedintele filialei ASCIOR-TULCEA şi dr. Mihail Popescu, prof. universitar, vicepreşedinte ASCIOR-BUCUREŞTI. Publicul s-a arătat interesat de activităţile întreprinse de asociaţie şi filialele acestora, iniţiind un dialog interactiv cu invitaţii şi mulţumindu-le pentru intenţia de a deschide o filială şi în municipiul Chişinău.

Startul lansării celor două cărţi l-a dat Academicianul Mihai Cimpoi, numit de către mulţi intelectuali de la Chişinău, Patriarhul Culturii Româneşti din Basarabia, în calitate
de prefaţator al celor două volume de poezie prezentate. Domnia sa a accentuat ca semnificativ faptul că acest frumos eveniment cultural are loc în Anul Centenar, apreciind drept fericită coincidenţa inaugurării filialei ASCIOR-CHIŞINĂU cu lansarea celor două cărţi de poezie cu profund conţinut religios şi patriotic.

În prefaţa cărţii „Dragii mamei copilaşi”, întitulată „Mărturia critică a unei ţărance”, remarcabilul critic literar a evidenţiat la justă valoare că autoarea: „Efrosinia Sofronovici iese din uriaşul con de umbră al Cântăreţului anonim şi îşi pune versurile şi cântecele pe hârtie. Poeta-ţărancă, înzestrată cu darul rostirii de cântec, de recitativ baladesc, vine cu o mărturie sinceră despre propria viaţă, despre familia numeroasă pe care a avut-o, despre vremurile pe care le-a trăit. Mai potrivite pentru definirea a ceea ce ne propune ea sunt mai vechile mărturisenie şi mărturiseală, care sunt înrudite cu spovedanie” [Sofronovici Efrosinia. Dragii mamei copilaşi. Chişinău: Pontos, 2017, p. 3].

Menţionând că tematica patriotică este o adevărată rara avis în poezia de azi, exegetul a atras atenţia că poeţii americani, după sângerosul atentat din 11 septembrie 2001, au început a aborda mult mai temeinic această temă. În încheiere, referindu-se la cel de-al doilea volum de poezie lansat Părinţii ca sfinţii, academicianul a citat un fragment din prefaţa cărţii întitulată sugestiv Cărarea cea dreaptă a vieţii şi a poeziei: „Ştefan Sofronovici se bucură că renaşte credinţa, că «renasc Biserici albe din ruină – izvoare de demult cu apă vie», se bucură de faptul că Dumnezeu ne mai călăuzeşte şi ne îndreaptă pe calea cea dreaptă, că «Putna în iubire ne adună». De aceea, îmbracă versurile în formă de rugăciune, de acatist, de comunicare şi cuminecare, de invocare a harului divin, care să-i facă altar inima, de dialog cu aproapele, care antrenează duhul folcloric al versului («Lacrimi sunt apele,/ Înstrăinatele,/ Plângem cu-aproapele/ Jertfele plaiului,/ Patima graiului…»)” [Sofronovici Ştefan. Părinţii ca sfinţii. Chişinău: Pontos, 2018, p. 4].

În discursul său, academicianul Nicolae Dabija a amintit publicului-spectator că a semnat o prefaţă la prima carte a lui Ştefan Sofronovici, Noi nu avem pământ de dat, apărută în anul 2001, menţionând prospeţimea poeziei acestui autor, graţie tematicilor religioase şi patriotice, atât de imperioase pentru cultivarea spiritului militant al tânerei generaţii aflate în confruntarea zilnică cu pierderea valorilor naţionale spirituale, istorice şi lingvistice. Scriitorul s-a referit cu o deosebită satisfacţie la vecinătatea satelor de baştină Codreni, de unde îşi trage propriile rădăcini, şi Batâr, satul copilăriei şi al adolescenţei protagonistului Ştefan Sofronovici.

Domnia sa a accentuat rolul credinţei în soarta poporului român şi a menţionat faptul că documentele mai vechi dezvăluie informaţii inedite privind destinul istoric al satelor din îngemănarea Codrilor cu Stepa Bugeacului, cum sunt Batârul şi Codrenii, în care, cu secole în urmă, pe timpul năvălirii tătarilor şi a turcilor, bisericile erau construite pe roţi, iar în momentul diverselor intemperii barbare erau deplasate de către locuitori satelor în ascunzişuri.

Academicianul a mărturisit cu o deosebită satisfacţie că prezenţa protagonistei Efrosinia Sofronovici i-a adus alături chipul şi blândeţea mamei sale, mulţumindu-i atât pentru seninătatea privirii de mamă-model, păstrătoare a credinţei strămoşeşti, cât şi pentru versurile scrise cu aleasă dragoste de oameni şi de cei apropiaţi.

Poetul, dramaturgul şi folcloristul Iulian Filip, coleg cu Ştefan Sofronovici la Sectorul de Folclor al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” din cadrul
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a amintit de colaborarea fructuoasă încă de la Teatrul Etnofolcloric „Ion Creangă”, de prin anul 1988, unde a lucrat şi regretata Tatiana Sofronovici.

Cuvinte de laudă a găsit Domnia sa şi în adresa Efrosiniei Sofronovici, care are o zestre folclorică rarisim de bogată, dânsa fiind nu doar un bun informator de folclor, dar, mai ales, un veritabil promotor de tezaur folcloric în calitatea sa de interpretă şi dansatoare.

Prieteni şi invitaţi ai celor doi protagonişti au adresat cuvinte de profundă apreciere muncii şi talentului depus în cele două volume. Menţionăm, în acest context, discursurile susţinute de către: Diana Ciugureanu-Zlatan, poet şi ziarist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română; Veronica Pirlea-Conovali, profesoară de istorie, vicepreşedinte al USLR; Victor Ignat, Artist Emerit al Republicii Moldova; Diana Hristisean; Victor Celan, actor; dr. Tatiana Butnaru, folclorist ş. a.

În semn de înaltă apreciere a creaţiei poetului Ştefan Sofronovici, câţiva elevi de la Gimnaziul Durleşti, ghidaţi de bibliotecara Ţurcan Elena, au recitat poezii din creaţia protagonistului. Cu aceleaşi consideraţii a venit şi compozitorul Olga Trudov-Mațarin, care a interpretat câteva melodii pe versurile poetului.

Publicul a fost încântat să o contempleze pe mama Efrosinia Sofronovici, care, la o vârstă înaintată, îşi recită cu aleasă profunzime şi dăruire propriile versuri, dar şi pe cele
învăţate în îndepărtata copilărie, precum şi să audieze cântece folclorice în interpretarea protagonistei, deţinătoare a unei voci remarcabile.

O surpriză a produs şi Mihai Sofronovici,fiul mai mare al Efrosiniei Sofronovici, interpretând cântecele Barbu Lăutaru, Car frumos cu patru boi (autor Vasile Militaru) şi a unei creaţii muzicale proprii despre destinul tragic al Basarabiei.

Nelipsiţi de la eveniment a fost Ansamblul folcloric „Ţărăncuţa din or. Durleşti”, conducător artistic Ştefan Sofronovici, conducător muzical Veaceslav Adam, şi nepoata celor doi protagonişti, Ana Granaci, solistă a ansamblului, care au propus spre atenţia publicului câteva cântece populare, inclusiv culese de la Efrosinia Sofronovici.

Inedita manifestare a culminat cu o sesiune de autografe şi cărţi dăruite participanţilor la eveniment. La mai mult şi la mai mare, dragă coleg Ştefan Sofronovici şi scumpa noastră mamă Efrosinia!

–––––––––––

Dr. Mariana COCIERU

șef al Sectorului de Folclor

Chișinău, Basarabia

Septembrie 2018