Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE

Mirela Roznoveanu

EPIC STORIES (Povestiri Epice)

Editura Exlibris, USA, 2020, 381 pagini

Mirela Roznoveanu, conaționala noastră din New York, e profesoară universitară, critic literar și scriitoare. Anul acesta ea a îmbogățit zestrea exilului românesc cu un nou volum intitulat „Epic Stories”, volum apărut recent în Statele Unite. Jurnalista Roznoveanu s-a afirmat în publicistica românească încă din țara unde a prins-o revoluția plină de elan și de dorința de a milita deschis pentru adevăr și dreptate. Vechea securitate și colaboratorii ei, metamorfozați spontan în purtători ai valorilor naționale, nu i-au iertat însă probitatea, au amenințat-o și au determinat-o să părăsească România. În America, a întâmpinat nenumărate greutati, dar tenace si hotarîtă le-a depășit, și-a continuat cariera, și s-a afirmat din nou ca journalist si scriitor…

Cred că am văzut-o pe Mirela Roznoveanu o singură dată la o întrunire publică din New York, dar nu ne-am cunoscut personal. Ulterior, i-am citit mai multe articole si apoi am avut împreună câteva convorbiri telefonice. Am descoperit în ea un om informat si cumpătat; un om cu preocupari filozofice si spirituale. Asa am ajuns să primesc ultima ei carte intitulată „Epic Stories”. Lectura cărții m-a impresionat și mi-a stârnit un sentiment de admirație. Cartea mi-a declanșat totodată o curiozitate deosebită pentru că, deși eu sunt român în toată ființa mea, știu de la tata că o spiță a familiei noastre e de origine Vlahă, Armâni din Macedonia istorică, iar Mirela este si ea Armâncă după mamă. Populația originară din sudului Dunarii a fost numita Vlahi de slavi care au inceput să curgă din secolul VI, dar ei s-au numit pe ei înșiși Armâni.

Aici voi face o mică digresiune. Tata s-a născut la București în 1893 și a rămas orfan la vârsta de 7 ani. A fost crescut de bunica și nu a avut o viață ușoară. Apoi, a fost sergent în primul război mondial și a luptat la Mărășești, iar când s-a întors din razboi nu și-a mai găsit nici mama. Câțiva ani mai târziu și-a intemeiat o familie care a avut zece copii din care opt au ajuns la maturitate. Din cauza greutăților, tata nu si-a putut cauta mult timp rădăcinile genetice. În familie aveam însă certificatul de nastere al bunicului, Costache Dima, comersant angrosist născut în Brașov și stabilit ulterior în București. După pensionare tata a purces la căutarea rudelor si le-a gasit la Brasov, unde a aflat că familia Dima provenea din localitatea Moscopole din Epirul istoric, regiune azi în Albania sub numele de Voskopje. Vechiul oraș prosper Vlah/Armânesc întemeiat in jurul secolului al doisprezecela, fosta metropola Balcanică, a fost distrusă in 1788 de un pashă Albanez islamizat. O seamă de familii, între care și clanul Dima, au parasit atunci regiunea împreună cu cel care va deveni episcopul Andrei Șaguna. Unii fugari din Moscopole s-au așezat în Transilvania, alții în munții Dinarici, altii in regiunea Romanija din Serbia sau în jurul localitatii Mănăstiri/Bitola, vechi luri ale transhumanței. Unii au ajuns în Ungaria și în Austria unde au devenit oameni de afaceri ai imperiului Habsburgic.

Nenumărate sunt caile Domnului. În mod neașteptat, Mirela Roznoveanu m-a ajutat să refac o pare a traseului înaintașilor mei. Nu cred că din punct de vedere genetic sunt mai mult de 10-20 la sută Vlah sau Armân sau cum se mai spune Macedo-Român. Sunt în egală masura Ardelean, Basarabean, Bucurestean, dar mai presus de orice sunt Român și punctum. Citind unele capitole ale cărții m-a trecut însă un fior de neexplicat. Sângele apă nu se face. Am simtit chemarea străbunilor. Am trăit metafizica destinului! Noi Românii suferim de un mare pacat. Ne uităm strămoșii; ba mai mult decat atât: epigonii de azi își neagă strămoșii și unii iși ponegresc trecutul. Nu ne putem privi in oglindă dacă nu ne cunoaștem trecutul. Și nu putem spera la nici un viitor daca ne negăm străbunii.

Am inceput lectura cărții dela pagina 270 unde am găsit un capitol dedicat călătoriei autoarei – desfășurată in etape de explorare timp de un deceniu – prin satele și regiunile Armânești din Grecia, Croația, Peninsula Istria, Muntenegru, Macedonia de Nord și Albania. Apoi, am trecut la alte capitole și însemnări de călătorie, ca in cele din urma să reiau cartea de la început. Autoarea e un om complex, un observator fin și un scriitor talentat. Ea și-a studiat bine traseul călătoriilor și și-a făcut riguros lecțiile pregatitoare. Cartea ne plimbă prin peninsula Balcanică, prin Turcia si Asia Mica, prin India, și peste tot autoarea face referiri la istoria, cultura și obiceiurile locurilor vizitate. Mirela Roznoveanu face incursiuni psihologice, metafizice și filozofice; leagă trecutul de prezent și privește în viitor. Limba ei engleză e literară, e bogată, e frumoasă și e clară. Pe alocuri apar alegorii și ușoare ironii. E de admirat modul în care a reușit să-și însușească o limbă engleză atât de competentă. Ce păcat că scriitori și gânditori ca ea din exil sunt nu numai necunoscuți în țară, dar sunt în mod sistematic ocoliți ca nu cumva să zguduie fotoliile pseudo-valorilor post-decembriste.

Sunt impresionat în special pentru că sunt geograf și pentru că am călătorit și eu prin multe țări și meleaguri. Roznoveanu combină însă armonios descrierile geografice cu vastele ei cunoștințe și cu trăirile personale. Ne prezintă, de exemplu, Troia antică și se imaginează în acele timpuri de mit. Dacă în India trăirile ei sunt imaginative, în Rumelia – provincia otomană unde au trăit strămoșii Armâni – viața o aduce la realitate. Aici Armânii încă sunt în viață, dar îsi traiesc destinul în mod invizibil ascunși de ochii străinilor și ai autorităților. Mirela îsi urmărește însă pas cu pas strămoșii din partea mamei, îi caută și îi găsește, vorbește cu ei în dialect, le vizitează casele, vetrele, bisericile, cimitirile. Cu o tenacitate de neînchipuit, ea face singură ceace nu a a făcut întreaga Academie Română de la București.

Continue reading „Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE” →

Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE

Maxim Gorki spunea: „Sensul vieții constă în frumusețea și forța năzuinței spre ideal; fiecare moment al existenței noastre trebuie să aibă un ideal înalt”. Acest lucru îl întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare, deci și la români. Scriitorul, poetul, epigramistul și jurnalistul Vasile Vulpașu își dorește să acceadă la planurile înalte ale creației literare, ghidându-se după ceea ce afirma Rudyard Kipling: „-Veșnic întâiul… să fiu și să întrec pe oricine, neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine.” Dragostea pentru neamul din care se trage, îl ajută să găsească drumul pentru a-și împlini idealul. Pentru acest lucru, „Curajul este începutul biruinței.” (Plutarh)

Așadar, toată admirația pentru oamenii care doresc și caută să-și descopere sensul vieții, să-și stabilească idealuri înalte, să identifice în sine adevăratul potențial și să-și mobilizeze forța creatoare întru împlinire.

Vasile Vulpașu apare în memoria colectivă a românilor ca scriitor de aforisme, prin volumul „Vulpașiforisme maxime”, publicat la Editura PROFIN, Drobeta Turnu Severin, 2015, iar ediția a doua, la aceeași editură, în anul 2019.

Așa cum ne-a obișnuit deja, autorul ne explică într-un material introductiv al cărții cum a ajuns să scrie maxime. Acest lucru este rezultatul „cetitului”, interiorizării mesajului desprins prin lectură, descoperirea filonului interior înăscut, apoi cultivarea, șlefuirea și dezvoltarea acestuia. Un proces continuu, de durată și cu trudă, pentru că nimic nu se construiește din nimic. O construcție durabilă trebuie așezată pe o temelie puternică, apoi ridicată din materiale rezistente în timp cu instrumente potrivite și eficiente. Astfel, scrierea de aforisme devine o vocație, cu o logică imbatabilă, ceea ce a determinat ca ecoul maximelor și cugetărilor sale să atingă sufletul cititorilor.

Prezentul volum include meditații, gânduri care dau dimensiunea activității aforistice. Pe talerele cărții sunt așezate bine și răul, frumosul și urâtul, lumina și întunericul, bucuria și tristețea… Sensibil la lucrurile și faptele reprobabile, dar admirator a tot ceea ce este pozitiv, înălțător, cartea de aforisme este un bilanț al evaluării discursului etic asupra comportamentului uman. Conținutul de idei al noțiunilor aflate sub lupa definirii, stârnesc interesul și curiozitatea. Descifrarea și interpretarea aforismelor reprezintă o lecție de morală, de ținută comportamentală, o contribuție însemnată la educație prin cheia: „așa, da; așa, nu”.

Autorul ne propune o viziune substanțială asupra cărții, în care prin aforismele sale nu dă o argumentare validă asupra conceptului sau ideii, ci o reflecție asupra unor principii de viață. Afirmația sau negația nu sunt demonstrații riguroase; pentru acest lucru sunt necesare ca puncte de pornire, premise dovedite ca fiind adevărate.

O suită de aforisme publicate în carte persiflează convențiile sociale și viața politică a vremii. Nu face nicio derogare de la rigoarea unei moralități încetățenite în fibra divină a omului. Acest lucru se explică prin faptul că înțelepciunea și cultura autorului sunt două ingrediente indispensabile care dau consistență, culoare și savoare aforismelor.

Vasile Vulpașu este lider de opinie. Scriitorul nu vorbește doar în nume personal, ci și în numele perioadei și societății în care trăim. Scopul lui este înviorarea moralității oamenilor prin împrospătarea și șlefuirea memoriei cititorilor. Nu-i dă pace dorința arzătoare de a scoate omul contemporan din starea de viciu, prostie, răutate, viață frivolă… și promovează principiile umane sănătoase cu un efect salutar asupra comportării. Promovează revenirea omului la matca bunului simț. Abordează o gamă largă de subiecte într-un stil vioi, simplu și clar, ușor de identificat de la prima lectură.

Întâlnim în carte unele capitole mult mai consistente decât altele. Vasile Vulpașu meditează adânc asupra a ceea ce este omul, creație a Domnului, după chipul și asemănarea Sa. Să vedem care este părerea autorului cu privire la om: „Dacă Dumnezeu a plăsmuit omul, atunci a știut să creeze un miracol.”; „Omul, din punct de vedere al structurii sale, este aproape perfect.” Da, bine sesizat, dacă omul este un „miracol”, tot atât de adevărat este și faptul că nimeni nu este perfect, decât Creatorul. Autorul sesizează o mulțime de tare, păcate ale omului, de altfel întâlnite la tot pasul: „Omul este capabil să facă bine, dar nici toate relele din lume nu-i sunt străine.”; „Sunt ființe umane în fața cărora te poți înclina, dar sunt și bestii umane cărora nu ai ce să le ceri.” Autorul nu generalizează, semnalează doar prezența omului bun și a celui rău… „Omul bun este acela care, în orice situație ar fi pus, încearcă din răsputeri, să nu-ți facă rău.”; „Un om valoros se gândește la binele tuturor, nu doar la binele lui.”; „Omul rău, invidios și nemernic, caută să-ți strice imaginea, în ochii apropiaților tăi, prin tot felul de intrigi și bârfe, ce sfidează bunul-simț.” Cu bunele și mai puțin bunele atitudini, cu defecte și calități, Vasile Vulpașu iubește omul, admiră ceea ce este de pozitiv, semnalează ceea ce este incompatibil cu statutul de om, creație divină și îndeamnă la îndreptare, corectare a hibelor acestuia: „Iubesc omul, nu pentru că îmi place, pentru că îi semăn.”; „Mai mult ca sigur, în om nu poți avea încredere și este foarte grav.” Și, totuși doar „Omenia ne atribuie locul cuvenit printre oameni.”, indiferent dacă e vorba de omul tânăr, omul bătrân, omul simplu…

Asemenea multor autori de aforisme și maxime, și Vasile Vulpașu se oprește asupra omului, fie el femeie ori bărbat. Și ce bărbat nu-și arată, într-un fel sau altul admirația pentru femeie! În viziunea sa: „Femeia este singura noastră comoară, de care nu ne putem despărți niciodată”, deoarece „Femeia este capabilă să ne ofere iubirea, cu mici excepții, dacă știm să ne-o apropiem de inimă.”, doar atunci „Femeia este izvorul nesecat de iubire.” Însă, autorul abordează acest subiect sub o formă mai amplă, indentificând și reliefând și scăderile modului de a fi și a se comporta al femeii: „ Femeia, ecuație cu foarte, foarte multe necunoscute.”; „Femeia te seduce când vrea și chiar atunci când nu dorește.”; „Femeia visurilor, o numim toți, dar mai degrabă este femeia coșmar!”; „Femeia, imperiul de iubire și plăceri astrale.” Dar, ne avertizează autorul că nu e bine să uităm faptul că „Vorbele unor femei pot și otrăvitoare, iar faptele reprobabile.” Cu bune, mai puțin bune și chiar cu răutăți, femeia este indispensabilă vieții, în general, bărbatului, în special. Dacă despre femeie, autorul scrie 115 aforisme, despre bărbat, doar opt. Talerul femeii în balanța vieții este cu mult mai consistent decât cel al bărbatului. Interesant este și faptul că aforismele despre bărbat, o includ în ecuație și pe femeie: „În capul fiecărui bărbat este un mic univers, din care nu lipsește femeia.”; „Noi, bărbații, trebuie să admirăm, să respectăm și să iubim femeile. Ele reprezintă cea mai dulce investiție a noastră.”. Dă și o explicație în acest sens: „Orice bărbat și-ar dori ca o femeie să se topească în ochii lui.” Doamne ajută! Ghidat de constatările din viața reală și pentru a li se împlini dorințele, scriitorul adresează și un îndemn: „Bărbați, lăsați gelozia, în plata Domnului. Orice ați face, dacă soția are motiv și vrea, vă înșală când dorește.”

Gândind la femeie și bărbat, nu-ți vine în minte decât iubire. Însă, Vasile Vulpașu abordează iubirea sub toate formele ei; iubirea de Dumnezeu, iubirea filială, iubirea semenilor, iubirea de natură și de frumos în artă, iubirea de sine… Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, să se iubească și să dea naștere copiilor: „Iubirea, dulceața inimii, ce trebuie savurată, strop cu strop, până la ultima picătură.”; „O clipă de iubire poate compensa o viață în suferință.”; „Iubirea este parte a desăvârșirii umane. Doar prin iubire te purifici.”; „Cine nu iubește, nici nu trăiește, cu adevărat, se târăște prin viață.”; „Iubirea de sine se observă la cel care se încrede, în el, mai mult decât în ceilalți.”; „Iubito! Pentru mine ești Marea de Cristal, te-aș bea, picătură cu picătură, și nu m-aș sătura niciodată.”

Cu toate trădările, poticnelile, neîmplinirile…, când este vorba de iubire îți apar fluturi în stomac, ochii devin mai strălucitori, vorba mai dulce, zâmbetul discret, însă extrem de sugestiv… Să vedem cum stau lucrurile când este vorba de adevăr în opinia lui Vasile Vulpașu. Autorul pune față-n față adevărul cu minciuna, două fațete ale aceluiași lucru, fapt, gest, persoană… Și acest lucru, pentru că: „Nu întotdeauna putem separa adevărul de minciună.”, ba, chiar autorul ne spune că „Adevărul trunchiat este tot o minciună.” Cu toate acestea „Adevărul este suveran, dar nu întotdeauna ne place.”; „Adevărul este și în funcție de nivelul de înțelegere al omului.” Și, de multe ori „Adevărul este dureros, dar este necesar.”, după cum „Sunt adevăruri care dor și care ucid.”

Vasile Vulpașu este generos cu sfaturile, pentru a face față adevărului și minciunii și tuturor neajunsurilor vieții. Oferă cu mărinimie cititorului un mănunchi bogat de sfaturi: „Să ai puterea de a recunoaște că ai greșit.”; „Să nu faci din vicii un mod de viață”; „Nu căuta să obții, ceva anume, cu un preț care te dezonorează.”; „Mai bine eviți norii, decât să înfrunți furtuna.”; „Să nu te alături celor puternici, pentru a lovi pe cel slab și fără ajutor.”

Omul preocupat cu multe griji și dorințe, este tentat să uite multe lucruri în viață. Vasile Vulpașu ne invită la ne-uitare: „Nu uita, mai presus de toate, să fii om.”; „Nu uita niciodată numele strămoșilor tăi.”; „Nu uita că familia ta este oglinda ta și este mai presus de orice.”; „Să nu uiți pe cel care ți-a întins mâna la greu.”; „Nu uita că ceea ce oferi azi, cu siguranță, vei primi mâine”. Ce frumos spus!! Nu tocmai simplu de respectat, pentru că astăzi suntem atât de săraci în ținerea de minte a celor bune; omul este înconjurat de uitare precum pomul de iederă; uitarea pustiește luciditatea omului, iar iedera seva copacului.

Știm că toate, bune sau mai puțin bune fac parte din viață. Fiecare dintre noi suntem tentați să medităm, să gândim la viață așa cum este ea. Viața ocupă un loc aparte în gândirea și filosofia aforistică a lui Vasile Vulpașu. Cu nonșalanță, dar cu sincera dorință de a priveghea asupra vieții și a schimba ceva pentru binele nostru personal, familial, dar și al întregii omeniri, ne invită să luăm aminte că: „Fiecăruia, viața îi va da ceea ce merită.”; „Viața este cel mai intens joc al naturii.”; „Viața este cel mai de preț bun al universului”; „Calitatea vieții este importantă și nu durata ei.”; „Viața îți aduce și bune și rele, totul este să treci cu chibzuință peste cele bune și cu răbdare peste cele rele.” Cât adevăr, acestea sunt cristale descoperite cu mintea și șlefuite cu inima; o inimă generoasă care nu exclude sub nicio formă și în nicio împrejurare ori context al vieții rațiunea lucidă, chibzuită și răbdătoare.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE

Motto:

„Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm”

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: „Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii” (Editura Ganesha, 2020 – peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria: „În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul «Balta Popii». Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pescuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sacră a unui sanctuar de 7.000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de altar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip «calapod» perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”.

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limiteori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, dl. Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, se mută în teritorii minuscule şi se întoarce abia după cucerirea fostului habitat de către migratori posesori ai unei culturi de culegători, care însă vor avea, ulterior, o contribuţie majoră la definirea personalităţii celor cuceriţi. Cât despre scriere, suntem de acord că este mult mai comod să afirmi că ea nu a existat, decât să te complici cu încercări de a afla tainele lăsate sub această formă de vechile civilizaţii. Că doar nu avem, precum Champollion sau Viorica Enăchiuc timp şi chef de muncă două-trei decenii ca să ajungem la un rezultat. Şi de ce?

De aceea, personal, consider că marea dezbatere, cea de fond, a prezentei lucrării este problematica extrem de spinoasă a limbii vorbite de neamurile traco-daco-getice şi scrierea acestora. Asta şi pentru că aceeaşi istoriografie didactică induce ideea foarte comodă, enunţată anterior, că aceste neamuri nu aveau scriere, iar graiul (cuvânt declarat de DEX ca fiind de origine bulgară, adică a unei populaţii care se stabileşte în sudul Dunării în sec. al VI-lea, iar istoria lor antică a fost marcată de prezența tracilor) este un continuu împrumut de la populaţiile aflate în contact mai mult sau mai puţin nemijlocit (ex. cuvinte aflate în sanscrită!).

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE” →

Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN

Pe cînd se afla de trei ani la moşia Dimitrovska (din preajma Moscovei), în exilul impus de otomani (după înfrîngerea de la marginea Stănileştilor), fostului domnitor Dimitrie Cantemir, Academia de Științe din Berlin (în care tocmai devenise membru) îi adresează rugămintea de a-şi face mai bine cunoscută, printr-o scriere, patria în care se născuse şi domnise. Aşa a ajuns marele cărturar din zona est – carpatică (născut la Iaşi, dar foarte legat de Ţinutul Fălciului prin vacanţele petrecute la moşia Silişteni, nu departe de centrul episcopal al Huşilor), la vremea respectivă prinţ onorific în două împărăţii (a Habsburgilor, respectiv a Romanovilor), dar şi sfătuitor de taină al ţarului Petru cel Mare, să redacteze, între 1714 şi 1716, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (pe scurt Descriptio Moldaviae), lucrare rămasă în manuscris pînă la publicarea traducerii în germană (la Frankfurt şi Leipzig, 1771),urmată de ediţii în rusă, în greacă și, desigur, în română.

La mai bine de trei veacuri distanţă, un alt moldovean, Vicu Merlan, ivit pe lume în satul Isaiia şi trecut prin primele cicluri şcolare în Bohotin (la circa 60 km distanţă de moşia Cantemireştilor), astăzi profesor la Şcoala Generală din satul Pădureni (situat la aproximativ 10 km sud de reşedinţa perihuşeană a lui „Vodă Constantin“), ne surprinde printr-un dar de zile mari: o „Descriere“ sui generis a patriei străbune. Dacia esoterică se numeşte cea de-a 16-a carte purtînd semnătura profesorului de gimnaziu cu doctorat în arheologie, iar ea a apărut la Editura „Ganesha“ din Bucureşti, în două volume, ce desfăşoară (prin cele 951 pagini) 12 capitole cu 121 subcapitole, structurate la rîndul lor într-un şuvoi de subdiviziuni şi compartimentări aferente.

Apariţia în vreme de război pandemic a monumentalei sinteze, ce readuce în actualitate informaţii lăsate moştenire de Iordanes (istoric got din secolul al VI – lea) în „De origine actibusque Getarum” (pe scurt Getica), de umanistul Bonaventura Vulcanius (1538 – 1614), în „De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit” (Lugdunum [Lyon], 1597), de politicianul şi istoricul Carlo Troya (1784 – 1858), în „Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura Geto-Goţilor” (Bucureşti, 2015), de către diplomatul francez Félix Colson (în „De l’etat présent et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, suivi des traitės de la Turquie avec les Puissances Europėens et d’une carte des Pays Roumains”, „A. Pougin“, Paris, 1839), de juristul şi istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) în „Dacia preistorică” (Bucureşti, 1913), de arheologul, epigrafistul, istoricul și eseistul Vasile Pârvan (1882 – 1927), în „Getica, o protoistorie a Daciei” (Bucureşti, 1926) şi de încă foarte mulţi alţi cărturari de pînă-n zilele noastre.

Evenimentul editorial consumat în pragul Anului Nou reprezintă un moment remarcabil în efortul mesianic şi tot mai stăruitor (atît în ţară, cît şi-n străinătate) de scoatere la suprafaţă a adevărului privind „simbolurile, legendele şi tradiţiile“ neamului românesc, cu rădăcini adînc înfipte în trecutul continentului european. Aceasta după mai bine un veac şi jumătate de propulsare sub gir academic a mitului scandalos după care poporul român s-ar fi zămislit prin contopirea invadatorilor „romani“ (cei mai mulţi dislocaţi din provinciile asiatice ale Imperiului „latin“!) cu populaţia băştinaşilor „Daciei fericite“ (în lat.: Dacia Felix, respectiv Dacia Traiana), iar limba acestuia ar reprezenta un mixtum compositum, rezultat din suprapunerea influenţelor lexicale datorate asiaticilor „aşezaţi“ pe parcursul a cinci – şase veacuri din primul mileniu creştin la sudul şi la nordul Dunării, respectiv la vestul rîului Tisa (ne referim în special la slavi, bulgari, sîrbi şi maghiari), peste „substratul latin“, care substrat nu mai reprezenta de peste un veac limba vorbită în Italia şi-n provinciile cucerite de romani în afara Peninsulei Italice.

După 5 monografii dedicate unor comune din actualele judeţe Vaslui şi Iaşi, respectiv după două monografii regionale, completate cu alte 8 cărţi în profil arheologic şi istoric, respectiv geografic, cercetătorul huşean de factură gustiană ne oferă acum o mega – monografiere a patriei înaintaşilor pelago-iliro-traco-geto-daci, situaţi în centrul lumii hiperboreene, cu tăieturi semnificative privind:

haloul spiritual al comunităţilor strămoşeşti (în cap. II – IV);
punctele marcante de pe harta ţinuturilor strămoşeşti, ce-nscriu locuri sacre şi entităţile menite a le proteja, „porţi spre infinit“ şi spre lumi subtile, „guri de Rai“, peşteri transformate în biblioteci rupestre, ori temple şi mănăstiri din arhitectura Carpaţilor; insule-sanctuar; păduri încărcate de legendă, „bălţi ale vrăjitoarelor“, dar şi amenajări profane, sub chipul cetăţuilor şi al cetăţii dacice (în cap. V);
reprezentări şi manifestări religioase, respectiv cultul morţilor şi riturile funerare practicate de înaintaşii geto-daci (în cap. VI);
scrierea „în aur“ şi limba de sorginte proto-indo-europeană, de care s-au folosit aceştia (în cap. VII);
magistrale tehnologice definitorii pentru civilizaţia, cu graniţe hiperboreene, aferentă Daciei Mari de pînă la asasinarea regelui Burebista – sfincşi, menhiri, munţi sfinţi, formaţiuni tumulare, respectiv piramide (în cap. VIII); tehnologiile şi invenţiile datorate meşterilor străbuni (în cap. IX);
continuitatea de convieţuire în spaţiul avînd drept axe cardinale Carpaţii şi Dunărea (în cap. X); migraţiile indo-europene avînd drept albie originară arienii din Carpaţi, respectiv populaţiile pelago-iliro-traco-geto-dace (în cap. XI).

În redactarea pomenitelor secţiuni din cuprinsul celor două volume recent editate, profesorul Vicu Merlan, doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza“ – Iaşi, pune în valoare lecturi, dar şi cercetări proprii din domenii precum:

istoria, onorată în ultimii ani (din perspectiva urmărită) prin scrieri precum cele semnate de arheologul şi istoricul clujean Hadrian Daicoviciu (Dacii, Chişinău,1991), de medicul – cărturar Lucian Iosif Cueşdean („Românii, o mare enigmă”, Bucureşti, 1996; „Românii preromani, 50.000 de ani de istorie a românilor”, Bucureşti, 2000; „România, inima vechii Europe”, Bucureşti, 2005; „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani”, Bucureşti, 2010; „Istoria antică a neamului românesc”, Bucureşti, 2014), de istoricul Dumitru Bălaşa („Ţara Soarelui, sau istoria Dacoromâniei”, Bucureşti, 1997), de Alexandru Bădin („Dacia din vestul şi din estul Europei”, Bucureşti, 1999), de Gheorghe Ioniţă („Reconsiderarea istoriei: geto-dacii”, Bucureşti, 2008), de Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”, Bucureşti, 1999; Noi, dacii, Buzău, 2012), de Augustin Deac („Istoria adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român”, Bucureşti, 2001), de Valeriu D. Popovici – Ursu („Adevarata istorie a poporului român”, Cluj – Napoca, 2012), iar şirul s-ar putea continua foarte mult;
arheologia (disciplină slujită cu pasiune de către cercetătorul huşean prin numeroase săpături în şantiere din judeţele Vaslui şi Iaşi, ori din alte ţinuturi ale ţării, respectiv prin incursiuni la situri de notorietate în zone estice ale Prutului şi Nistrului, ori de la sudul Dunării, de care autorul ne dă seamă în cele peste 100 de studii şi articole semnate în volume colective şi în publicaţii periodice, între care „Prutul“ şi „Lohanul“, editate la Huşi, ultima sub propria-i regie);
etnografia, cîmp de preocupări străbătut, în ultimii ani, de Andrei Nor („Cultul lui Zamolxis: credinţe, rituri şi superstiţii geto – dace”, Bucureşti, 2003), de Gheorghe D. Iscru („Geto-dacii: națiunea-matcă din spațiul carpato-danubo-balcanic”, Bucureşti, 1995), de Leonard Velcescu („Dacii, în sculptura română: studii de iconografie antică”, Saint-Estève, Franţa, 2008 / Bucureşti, 2015), iar cu un remarcabil talent şi cu farmec scriitoricesc, de Adrian Bucurescu (în cărţi precum „Dacia magică”, Bucureşti, 1999, ori „Dacia secretă”, I – II, Bucureşti, 2013, respectiv 2014) şi alţii;
semiotica şi mitologia, arii de investigaţie în care autorul huşean se-ntîlneşte cu preocupările cercetătorului bucureştean anterior pomenit („Dacia divină”, Bucureşti, 2004), ori cu cele divulgate de Nicolae Miulescu („Dacia: Ţara Zeilor”, Cluj – Napoca, 1993), de Dumitru Bălaşa („De la Zamolxis la Iisus Hristos”, Bârda / Mehedinţi, 1993), de Eugen Lozovan („Dacia sacră”, Bucureşti, 1999), de către Daniel Roxin („Spiritul dacic renaşte”, Bucureşti, 2013), de Napoleon Săvescu („Călătorie în Dacia, ţara zeilor”, Buzău, 2014) şi de încă mulţi alţii;
lingvistica şi filologia, teritorii asaltate în ultima vreme de contribuţii răscolitoare precum cele semnate de Lucian Iosif Cueşdean („Sistemul sumerian al limbii române”, Bucureşti, 2000; „Limbajul morfemelor şi limba dacilor”, Bucureşti, 2004; „Româna, limba vechii Europe”, Bucureşti, 2006; „Romanian, the First Language of Europe”, Bucureşti, 2008, respectiv „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, Bucureşti, 2012), de Mihai Vinereanu („Originea traco-dacă a limbii române”, Chişinău, 2003; Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2008; „Rădăcini nostratice în limba română / Nostratic Roots in Romanian Language”, Bucureşti, 2010, respectiv „Adevăruri incomode despre limba română”, Bucureşti, 2018), de Ioan Olimpiu Luca („Gramatica limbii traco – geto-dacice”, Bucureşti, 2010), de Lucian G. Costi („Limba romînă: naşterea şi falsurile istorice”, Bucureşti, 2016), de Adrian Bucurescu („Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Bucureşti, 2005), de Eugen Nicolaescu („Vorbele din plumb: plăcuţele de la Sinaia – lectură intermediară”, Bucureşti, 2014), de către Daniel Roxin („Enigmele tăbliţelor de la Sinaia: scrieri geto-dacice care tulbură istoria”, Bucureşti, 2018) şi de mulţi, de foarte mulţi alţii;
geografia mitologică (parcursă, între alţii, de Alexandru Doboş, în „Dacia: izvorul neamurilor”, Craiova, 2006), la incidenţă cu geografia fizică, domeniu în care însuşi autorul cărţii şi-a pus amprenta prin volumul „Vulcanii noroioşi din România” (Iaşi, 2011), urmat de Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru, Iaşi, 2014.

Continue reading „Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN” →

Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc

Prin totalitatea valorilor spirituale şi materiale se regăseşte mereu omul, fiinţa umană care comunică continuu cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare doar pentru a găsi izvorul sau drumul etern spre lumină, spre cultură, spre civilizaţie. Anume omul este acel izvor de lumină care prin complexitatea fenomenelor spirituale dă viaţă proceselor evolutive civilizate, concomitent dezvoltând atât natura proprie, cât şi întreaga comunitate a acestuia. Omul, înzestrat cu inteligenţă, are capacitatea de a dezvolta lucrurile până la cele mai sofisticate nivele ale existenţei. Astfel, prin capacitatea intelectuală, se produc acele acţiuni ce inspiră şi provoacă omul spre culmi măreţe şi anume: în a concepe și a pune în lumină creaţii de valoare – creaţii artistice, culturale, științifice etc.. Respectivele procese, parte componentă a spiritualităţii, includ în sine inteligenţa, insistenţa, dibăcia, munca enormă – fenomene naturale prin care evoluează omul în pas cu natura. În aşa mod, pentru a crea valori care să surprindă şi să impresioneze întră în competiţie atât nivelul de cultură şi inteligenţă al omului, cât şi dorinţa acestuia de a crea valori desăvârşite pentru necesităţile umane în dezvoltare. Ca urmare, prin complexitatea valorilor spirituale se regăseşte mereu fiinţa umană, care tinde la nesfârşit să cuprindă frumosul din univers, sincronizând în același timp procesul distinct al evoluţiei și al civilizaţiei umane.

Prin dorinţa de a satisface necesităţile spirituale ale omului prin intermediul artei literare – domeniu ce are drept scop producerea şi reproducerea valorilor estetice – se realizează acţiuni/ activități culturale în scopul de a face existenţa umană cât mai placută şi cât mai atractivă. În acest proces de producere al valorilor estetice intră în joc actorul sau, mai bine zis, scriitorul care ştie să monitorizeze mijloacele de exprimare în a evolua neîntrerupt arta scrisului. Deci, capacitatea intelectuală a fiinţei umane îşi găseşte locul şi poate fi atribuită la acest capitol, deoarece omul este acel ce poate crea cuprinsul frumosului și anume: arta culturii în procesul civilizaţiei umane, cultura reprezentând totalitatea valorilor spirituale și materiale dobândite şi acumulate de om de-a lungul timpului. Așa fiind, prin totalitatea valorilor spirituale se regăsește mereu ființa umană, se regăsește omul care a fondat și revista „Ofranda Literară”, revistă de cultură cu apariție trimestrială.

Ofranda literară este o nouă revistă în cultura naţională română, director fiind Liana Nicolae (scriitoare, poetă, eseistă, publicistă, membru al USR), iar redactorul şef Ioan Popoiu (scriitor, poet, teolog, istoric, cercetător literar). Revista este deja la numărul 4-5 în anul 2020, cu 247 pagini, având sediul în București. Cu o denumire foarte frumoasă, elaborată sub mitul unei legende, publicația respectivă întruchipează contribuția în opera de binefacere – un sacrificiu în numele umanității. De la prima vedere revista se prezintă într-o formulă destul de interesantă şi plăcută care formează și unește punctul de atracţie dintre cititor şi lectură. Conţinutul acesteia îşi concentrează atenţia pe subiecte clare, definind imaginea reală a creaţiei literare, având în palmares tematici din diverse domenii ale culturii, fiecare eseu sau studiu redând efectul real al esteticului, acesta fiind în corelaţie directă cu valorile spirituale.

Din primele pagini ale revistei, în editorial, facem cunoștință cu un articol întitulat „Între posibil și ireal”, scris de scriitoarea Liana Nicolae, o descriere demnă de atenție despre filozofia și cultura umană – lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul publicației. Structurată în multiple secțiuni – editorial, aniversare, poezie, proză, interviu, eseu, orientalistică, literatura diasporei, traduceri, corespondență, memorii, arte, arta spectacolului, spiritualitate, studii și articole, cronici și recenzii, historia magistra vitae – revista își însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare, în ansamblu, conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, aniversări, interviuri, evenimente din trecut și prezent – toate acestea fiind realizate de către scriitori români cu renume, dar și scriitori începători care se prezintă cu lucrări literare de calitate, printre ei regăsindu-se: Ioan Popoiu, Al.Florin Țene, Emil Sude, Mariana Gurza, Mircea Trifu, Val Răzeșu, Adrian Goia, Corina Dașoveanu, Marilena Apostu, Adrian Păpăruz, Mihail Coandă, Vasile Dan Marchiș, Răzvan Gabriel Dinu, Gabriela Tănase, Tamara Tomiris Gorincioi, Camelia Cristea, Simona Diana Țîru, Ioan Vișan, Tucu Moroșanu, Carmen Stoian, Viorica Șerban, Vasilica Grigoraș, Cornelia Șchiau, Draga Sbiera, Alexandrina Tulics, Mihaela Cristescu, cât și mulți alții. Tematica lucrărilor puse în circulație exprimă un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența umană. Istorisirile se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă.

Continue reading „Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc” →

Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani

Vasile Puşcaş

„Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Editura Școala Ardeleană

Cluj-Napoca, 2018

Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.

Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!

Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.

Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)

Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.

Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?

Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.

În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc…” Şi în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)

După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)

În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?

Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…

Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?

Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?

Continue reading „Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani” →

Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj

Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304 – 305).

Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).

Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr.Teodosios – „oferit lui Dumnezeu”; Anér – Andrós – Andréas – „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.

Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă – eroare fatală – așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? – La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).

Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții – impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).

La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).

Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).

Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.

A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa. E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26; „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric – Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92). Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.

Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.

Continue reading „Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj” →

Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.

Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă: „Ducând lumina în cârcă,/ din «banlieue» pornind/ Jean, cu pălăria roșie,/ în formă de mac înflorit,/ are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită/ zâmbind cumințită/ câinele o adoră privind” (Cotidiene pariziene)

Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire: „vai, ce terestră, ce vie poți fi,/ o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri/ mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare” (Roșu edenic)

O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată: „nu mai am părul până la brâu,/ dar știu să răsădesc/ melci și scoici,/ pe pragul înflorit” (De dragul așteptării)

Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor: „Frumoasele și deopotrivă,/ urâtele lumii,/ la ceasuri secrete/ își scot îngerii păzitori/ spre plimbare pe lacul Philippe” (Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu: „Iubirea nu-i niciodată glumeață/ îl dăscălea Domnul/ pe îngerul pornit/ în prima misiune terestră,/ când ursitul se lasă întrezărit,/ în visul unei fete,/ nu te repezi să-l întruchipezi aievea,/ poate fi înșelătoria nopții” (Bizarerii temporale)

Iubirea face parte din regulile jocului numit viață: „cât jocul de-a viața mă prinde/ vânez simțăminte,/ văpăi rătăcite/ în ochi de fântână stearpă/ din când în când, leșin/ sau mă declar senzuală” (De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere: „e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău/ mă întreb, ce doamne ferește,/ îmi va fi interzis și mâine” (Parade Platz în pandemie)

Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas: „cer Domnului o minune,/ s-apară o casă din ademeniri și lumină,/ doar pentru poeți,/ unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc/ decât definitiv,/ nu pot fi tratați temporar” (Saint Charles)

Continue reading „Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața” →

Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea

,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”

Când mi-a solicitat Al. Florin ȚENE să-i elaborez un text despre noua sa carte dedicată lui Traian DORZ, cu titlul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA, am rămas descumpănit, întrucât nu auzisem despre cel care i-a inspirat subiectul. Aveam însă certitudinea merituozității, întrucât scriitorul Al. Florin Țene avea deja expertiza așezării vieții și activității lui Radu Gyr, Ion Minulescu, Al.Macedonski, Gib Mihăescu ”între realitate și ficțiune”, așa că interesul pentru actualizarea operei unui poet, damnat pentru credință, avea garanții calitative. Crescut și eu în apropierea spațiului nașterii lui Traian Dorz, personajul romanului ”Ce greu a fost în noaptea asta”, cunosc că prin pădurile Beiușului umblau haiduci și se refugiau dezertori sau vagabonzi care fugeau de pedepse. Ca toți pădurenii de la poalele Padișului, Traian Dorz și-a găsit neastâmpărul și dorul de ducă într-o pasiune specifică fiului risipitor, bătând atâtea drumuri cu voie sau fără, pentru a-și potoli țâfna de a evada din familia dominată de un tată agresiv și total neglijent/ dezinteresat cu educația copilului. Nici căsătoria prea devreme, nici liniștea familiei, nici ”gura târgului” nu i-au stins pofta de a fi altfel decât ceilalți, nu l-au însănătoșit de boala neastâmpărului. Oprit de la vreo școală mai înaltă, aleargă după o aventură cu aromă de spectaculozitate, întâlnind un brigand ca și el, în sibianul Iosif Trifa, întemeietorul singurei secte religoase ortodoxe, purtând numele ”Oastea Domnului”. Iar omul de munte, hotărât și cu cinstea purtată în suflet la fel ca briceagul în buzunar, Traian și-a amanetat liniștea, crezând pătimaș într-o idee menită să evite decăderea sufletească a omului, supus vremurilor tulburătoare.

Cine este Traian Dorz ? Țăran, înzestrat cu harul versificării de prin părțile Beiușului, bihorean încăpățânat și lustruit de credință, Traian Dorz s-a născut în ziua Crăcinului în 1914, fiind menit, după modelul celorlalți pădureni, să lucreze pământul, să-și întemeieze o familie cu ogradă, să se bucure de sărbători și să spună nepoților povești cu lotri din jurul munților Biharia ori ai Platoului Padiș. Copil inteligent, dar neînțeles și lipsit de afectivitatea părintească, ajuns la oraș se lasă ademenit de mișcarea religioasă ”Oastea Domnului”, de unde i se trag aproape 20 de ani de condamnări politice, cu toate consecințele privațiunii de libertate și a pierderii sănătății fizice și psihice. Avea puțină învățătură adunată din școli, dar viața i-a oferit experiențe autodidacte de înțelepciune, scriind poezii, spre a fi cântate clandestin, predici de preaslăvire în cadrul acestei ”mișcări de regenerare moral-spirituală a poporului român în granițele ortodoxiei străbune”. A făcut jurnalism pe lângă publicații creștine, a scis vreo zece volume de poezii religioase și misionarism pentru ”Oastea Domnului”. Întreaga sa viață a fost asemenea unui martiraj, transferând suferința familiei, murind în satul în care s-a născut (Livada Beiușului), în 1989, după o viața chinuită timp de 75 de ani. A scris peste o mie de poezii, iar psalmii săi au devenit cântece religioase pentru spectacolul diferitelor secte neoprotestante.

De ce Al. Florin Țene s-a oprit la romanțarea vieții și activității unui țăran poet religios? Ar trebui ca întrebarea să i-o adresăm lui, nouă rămânându-ne să speculăm niște opțiuni. Există în viața lui Traian Dorz o nebănuită rezervă de absurd, întreținut de o pasiune amplificată pe marginea unei patimi ideatice. Citind despre viața familiei Dorz, mi-am pierdut entuziasmul că omul se naște spre a fi fericit și că sursa suferinței se regăsește într-un comportament de neadaptare la o realitate, care năvălește agresiv dezechilibrând relațiile și oportunitățile. Chiar Al. Florin Țene pune în ecuația literară o viață, scriind sub temperatura și tensiunea impresiei, mirat el însuși că limbajul nu se revoltă descriind atâta suferință.

Cum rezolvă Al. Florin Țene transferul unei persoane într-un personaj? Biografia lui Traian Dorz devine romanul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA! Ce mijloace literare utilizează pentru ca să dea cuvintelor suficientă încărcătură emoțională spre a fi credibile ? Scriitorul Țene are instrumentarul stilistic spre a fi convingător, deși e convins că în cuvinte se ascunde aceeași candoare fictivă intrând în spațiul minciunii. După Jules Renard, ”a scrie înseamnă aproape întotdeauna a minți”, iar transferul vieții într-”o imaginație reală” înseamnă artă, ”o formă de minciună, spunea pictorul Picasso, prin care vezi realitatea”. Al. Florin Țene vrea ca textul său să fie roman, orchestrând mijloacele de expresivitate pe portativul activității unui poet ”între realitate și ficțiune”. Atunci trebuie să acceptăm că distanța dintre realitate și ficțiune nu poate fi ocupată doar de cuvinte, întrucât sensurile acestora sunt infidele și trădătoare, deci circumstanțiale. Al. Florin Țene are deja un amplu exercițiu de fantazare, fiind el însuși poet, romancier și eseist, dispunând de antrenament pentru glisarea dintre realitate și imaginație. El are aptitudinea de a știi că textul romanesc trăiește prin ”adevărul său”, că acesta este vremelnic, că importantă este credința cititorului în acest adevăr, scuturat de rugină și care și-a găsit modul de a există prin intermediul ficțiunii. Relativitatea pune la îndoială toate cele ce până nu de mult se credeau valori absolute. Spre a evita contradicțiile, cititorului îi este vânturată dintru început o dedicație, cu voința discretă de a manipula înțelegerea (și justificarea) mesajului: ”Dedic această carte celor care, pentru credința lor în Hristos și Dumnezeu, au fost schingiuiți și uciși, de regimul ateu comunist și criminal.”

Toată viața copilului Traian este anticipată de ursitoare, crede autorul, după cum visul mamei la trei zile se potrivește unui oracol : ”Se făcea că un bărbat stătea la masă și scria rugăciuni. Iar un om hidos, îmbrăcat în roșu, i-a rupt foile pe care scria și râdea, râdea și se auzea ca un ecou peste tot satul.” Simbolurile visului sunt clare. Folosind dialogul familial, descrierile, caracterizările, Al. Florin Țene reușește să construiască o atmosferă specifică unei epoci istorice care se rostogolește peste oameni, nevoiți să supraviețuiască la limita umanului și demnității. Continue reading „Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea” →

Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei

Reflecții despre volumul:

Instucțiuni

de Daniel Ioniță

editura ROCART

București 2020

Am căutat-o, am citit-o, am găsit-o și mărturisesc că este. Daniel Ioniță a mai scris o carte, și anume aceasta. A scris-o în limba română, în Australia, unde trăiește de patru decenii. Este al patrulea său volum de autor, după „Agățat între stele/ Hanging Between the Stars” (Editura Minerva – 2013), „ContraDicție/ContraDiction” (editura PIM, 2016) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes, Cluj – 2017).

L-am însoțit pe autor, cu drag de dânsul și de poezia sa, și la volumele anterioare – ba cu un text, ba cu o vorbire cu prilejul lansărilor. L-am însoțit, spuneam, cu bucurie, dar și cu admirație și respect. Pentru că așa cred că se cuvine când ai șansa să întâlnești și să cunoști un om care se întoarce acasă, într-o sufragerie care nu mai există, într-o încăpere fără pereți, unde cărțile sale se așază una lângă alta.

Daniel Ioniță nu este singurul român care s-a întors acasă după mai multe decenii. Nu puțini alții s-au întors – unii cu avionul, alții cu trenul, alții cu bani ca să facă și mai mulți bani. Daniel Ioniță este, însă, unul din puținii care s-a întors acasă în cel mai frumos fel în care ar putea-o cineva face: s-a întors cu Poezia. Și asta când? Într-o vreme în care dumneaei, Poezia, este din ce în ce mai mult (și de mai mulți) văzută drept o pierdere de vreme.

Autorul, cum am spus, locuiește pe continentul-insulă care, pentru el, este „Insula cuvintelor de acasă”. Dacă lui Daniel Ioniță i s-ar face un test ADN, s-ar descoperi că spiralele cu pricina pot fi citite în limba română.

Povestea poetului Daniel Ioniță a început atunci când a vrut să transmită această moștenire genetică și copiilor și nepoților lui și a trudit să alcătuiască o Antologie a poeziei române. Prima ediție a apărut în anul 2012 și s-a numit „Testament – Antologie de poezie română modernă” (Edit. Minerva, 2012), unde se regăsesc 56 de poeți români născuți în intervalul 1821-1960.

Acesta a fost începutul unei lucrări la care Daniel Ioniță a trudit vreme de șapte ani și, în anul 2019, a apărut în România o monumentală (1152 de pagini) carte-tezaur, în ediție bilingvă – „Testament – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry” (Edit. Minerva, 2019 – volum ce a primit premiul „Antoaneta Ralian” decernat de Târgul de Carte Gaudeamus 2019), (și publicat în afara României sub titlul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la Origini și până în prezent” de către Australian-Romanian Publishing în 2020). O asemenea „îndrăzneală” nu a mai avut nimeni de la regretatul critic Laurențiu Ulici care a publicat, în 1997, o colecție de 10 volume cu titlul „O mie și una de poezii românești”.

Și tot citind, și tot antologând și tot traducând poezie românească, autorul volumului de față a ajuns, în sfârșit. Unde a ajuns? A ajuns la el însuși, adică la poetul Daniel Ioniță. Iar acesta a început să scrie „cu bucurie”, așa cum remarca criticul Alex. Ștefănescu în prefața întâiului său volum de versuri, iar poezia a devenit, pentru el, un fel de a fi, complementar unui fel de a scrie. Dovada cea mai bună a afirmației de mai înainte sunt prezentele „Instrucțiuni”.

Așa cum îmi par și apar, acestea sunt un fel de „prospect” însoțitor al unui „produs”. Atâta doar că „prospectul” cu pricina nu a fost livrat odată cu „produsul”, ci la multă vreme după ce acesta din urmă a tot fost întrebuințat. Atunci, la ce mai e bun „prospectul”, dacă tot a venit (prea) târziu? Este foarte bun bun de transmis celorlalți, fiindcă și ei au primit, la rândul lor, același „produs”, dar tot fără „prospect” tot fără… instrucțiuni… Pentru ca măcar ei să știe (dacă vor să ia aminte) cam cum ar trebui întrebuințată viața asta, fiindcă ea este „produsul” despre care vorbeam – și pe care nu-l putem trimite înapoi dacă nu ne place.

Am găsit, în „Instrucțiuni”, un poem al cărui titlu reia numele volumului publicat de autor în 2017 – „Insula cuvintelor de acasă”. Și este bine că Daniel Ioniță reia acest poem, fiind este, cred eu, ancora artei poetice a autorului, matricea sa fecundă, născătoare de Poezie: „Am plecat de acasă demult,/ de pe vremea când aducerile aminte erau mult prea/ fragede/ și se sfărâmau ușor,/ așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale/ timpului (…)” La o vreme, însă, autorul a prins de veste cum „din mijlocul tuturor acelor mări/ a început să se ridice o insulă,/ mică la început, așa că nu i-am dat importanță (…)” Și: „Dar din când în când am început să aud dinspre ea,/ seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții, adormeau -/ mai întâi încetișor ca un susur -/ cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare -/ «mamă», «tată», «durere», «bucurie», «iubire», «inimă» (…)” Sau, în doar trei litere – Dor. Cuvânt care, ca și Poezia, este generator și păstrător de identitate. Identitate pe care poetul Daniel Ioniță și-a afirmat-o încă de la primul său volum de autor – acum câțiva ani – și pe care, acum, o confirmă.

–––––––––

Lucian VASILESCU

20 Decembrie 2020

București

***

Din volum…

INSTRUCȚIUNI

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –

destul ca să te saturi; sau poate deloc.

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;

n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –

mai ales paginile lipsă, ale lui sau ale ei –

şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

REVELAȚIE

M-ai lăsat mască

şi fără cască

pe trotinetă –

mă râde Clujul –

graso brunetă,

când în poşetă,

foarte cochetă

îţi cauţi rujul.

Buzele pline

zâmbesc spre mine,

roze şi line –

ca din reclamă.

E oare vis?

Am zis ce-am zis

şi n-am prezis –

că-mi dai o palmă…

…cu-aşa putere!

Ah ce durere

şi ce plăcere –

mi-ai provocat!

Coşmar şi vis

devin proscris

cad în păcat…

Fără-ndoială

eşti colosală,

imperială,

ba chiar mortală,

iar conjugală –

cel mai probabil

şi reprobabil –

eşti unicat!

SCRUM DE STELE

Din vehiculul Său interstelar

Dumnezeu îmi zice „fii atent

că într-o zi toate stelele astea

pe care le-ai adunat cu atâta efort

cu atâta grijă şi sacrificiu

vor arde – se vor face scrum”.

Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.

Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…

aproape scrum. Toate deodată.

Au stat ce-au stat, au aşteptat,

le-am tot dus cu vorba –

dar azi mi-au zis că s-au săturat

şi că se vor aprinde.

Nimic nu le-a convins să mai aştepte.

Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,

le-am promis marea cu sarea,

le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),

dar nu le-am putut convinge cu nimic.

Acum strâng cenuşa după ele

ca s-o pun într-o urnăde cristal.

Sunt maestru de pompe funebre

pentru propriile mele stele.

MARIA – WHAT’S IN A NAME?

Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici,

brunetă, ochii verzi.

Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!

Când i-am citit biografia

am sesizat

că era Alexandra, nu Maria…

Maria se ascunsese-n şifonier

şi se iubea acolo cu-n bancher.

Iubeam o fată, Maria.

Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.

Dar, bulversant! – când a avut migrenă

mi-a făcut o scenă…

s-a dat de gol,

că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.

Maria a gândit oportunist

şi m-a lăsat pentru un baschetbalist

sau fotbalist, mă rog, ecologist

taximetrist recidivist

balkanturist.

Iubeam o fată, Maria,

cu buze fragede şi voce de soprană.

Dar vacs… picasem iar într-o capcană

căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;

şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.

Ce naiba… eu iubeam

toate Mariile mai vechi, mai noi…

şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.

Într-un final, după un car de ani,

vâslind spre libertate,

m-am deşteptat la o realitate

cu basme de doi bani!

Şi am descoperit…

acum admit… că mai degrabă

voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine

– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu

apucături spre rău, spre bine,

spre mine uneori, sau spre oricine.

Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:

Gianine, Beatrise, Augustine,

Betine, Caroline, Clementine,

Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,

Elvire, Genoveve, Antoanete,

Iolande, Laurenţii, Isabele,

Letiţii, Luciane, Mirabele,

Elene, Delii, Doine şi Diane,

Melisse, Melanii şi Loredane,

Emilii, Laurenţii sau Felicii.

Olimpii, Pauline şi Patricii,

Aline, Angeline sau Simine,

Zerline, Marceline, Mădăline,

Larise şi Clarisse, Sânziene,

Măline, Melidonii şi Marilene,

Victorii sau Zamfire sau Amalii,

Otilii sau Ozane sau Rozalii.

Dar până la urmă voi închide ochii,

voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,

iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi

Georgeta,

sau Frederica,

sau Florica…

de ce nu, Julieta?!

Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,

mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,

nu te speria… dacă din când în când te voi striga

…Maria

căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,

biografia.

UNCHIU’ GOGU

Unchiu’ Gogu divorţase când era mai tânăr.

Trăia singur de mai mulţi ani.

Îmi spunea că vrea să se însoare

cu o femeie cu ţâţe mari – pe una din ele să se culce

iar cu cealaltă să se învelească.

Şi până la urmă aşa a făcut.

Doamna P. era exact pe gustul lui –

cel puţin în privinţa acestor două detalii importante,

care erau satisfăcător de masive.

Ea avea vreo 65 de ani, el vreo 75 când s-au luat

şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi

încă vreo zece ani.

Uneori, când îmi amintesc de el,

mă întreb dacă lui unchiu’ Gogu

nu-i transpirau neuronii când dormea.

Continue reading „Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei” →