Categorie: Cronică

Florica PATAN: Lumea percepută ca ,,margine” în poetica lui Viorel Birtu-Pîrăianu

,,Ar fi o mare greșeală – care ar contrazice esența poeziei – să se afirme că fiecare poem corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului. Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii.”

(Paul Valéry)

Versurile poetului Viorel Birtu-Piraianu, centrate pe eul cunoașterii, punându-și întrebări mereu reluate pentru a găsi răspunsuri într-o lume incertă, nesigură, cu ambiguități formale și de adâncime, insecurizantă și tot mai obscură, mediocră, obosită, imperfectă, configurează imaginea unui univers al tristeților și durerilor sale.

Cele două perspective prin care poetul ilustrează propria experiență ontologică sunt percepția lumii și a gândului ca „margine”, „capăt”, „sfârșit”, „final”, sufletul zbătându-se într-un câmp semantic presărat cu „strigăt”, „ țipăt”, „lacrimă”, „durere” și „plâns” al acestei lumi , iar cea de a doua perspectivă este aceea a disoluției realității și scurgerea destinului în „singurătate”, „umbră”, „delir”, „mască”, „pulbere” și „scrum”, o arhitectură poetică transpusă în propriul imaginar și percepută ca substanță a realității.

Se deschide astfel „ușa amintirilor” și eul liric pătrunde pe un tărâm volatil al marginilor, al „tăcerilor nespuse”, un pustiu al unui „ultim drum”, iar „gândurile țipă un nume”, ca o confesiune a conștiinței
poetice de esență tragică. Subiectul și obiectul cunoașterii, lumea, așa cum este ea, viața și moartea deopotrivă, nu mai apar în forma unor cercuri circumscrise, care nici măcar ne se mai intersectează, ci apar în forma unor planuri diferite ale cunoașterii, ca cercuri exterioare unul celuilalt. De aici senzația de pierdere a echilibrelor existențiale, dezolarea, spiritul debusolat și oglinzile sale multiplicate, cu deformări ale realităților percepute de poetul însetat de cunoaștere a lumii și a sinelui.

Propriul „eu”, în încercarea de recuperare a reperelor armoniei pierdute, mărturisește dezolat că „aștept în neștire”, „tăcerea mă doare”, „mă ardeau cuvintele, ninge și scriu”, „o vioară mai cântă”, dar „melodia e alta”, prefigurându-i înstrăinarea .(„Ultimul vals”)

Poetul are percepția armoniei universale pierdute, devenită, halucinant, dizarmonie și se exprimă în versuri libere, fără ritm și rimă el părând a-și căuta propria cadență, propriul ritm în acest univers în care „pășeam” „la capăt de timp”, „prea obosit”, „prea trist”, „ghemuit în mine”, căci până și lumina dătătoare odinioară de încredere, forță vitală și încredere, acum „plânge”.(„Lacrima luminii”)

Lirismul decurge din trăirea ultimei suflări, purtând în sine cuvântul în singurătate, acea singurătate care nu-i mai permite poetului (re)construcția de sine, ci îl debusolează și-i creează o stare de insecuritate, iar cuvântul însuși se vede ajuns „la capăt” („La capătul cuvântului”), ca un fatal capăt al răbdării, al sfârșitului, un final absolut.

De altfel ideea de margine și capăt, care poate fi de GÂND, de cuvânt, de timp, de viață, de drum, străbate construcția lirică a poetului Viorel Birtu-Piraianu, care uzitează cu subtilitate de serii sinonimice și antonimice de termeni conferind versurilor sale accente meditative în profunzimi de ape dramatic versatile. Strigătul poate fi țipăt, lacrima se identifică total cu plânsul, conceptul de singurătate poate primi conotații poetice diverse, ea poate însemna „tăcere”, „durere” sau „rana” din
suflet („Amurg”) ; „aici” poate fi ”acolo” sau „oriunde”, poate chiar „undeva” ; „acum”, pendulează indeterminant, între „atunci”, „cândva”, „azi”, sau „ieri” ; ambiguitatea substanțelor conferă o imagistică volatilă spațiului cunoașterii precum în oglinzi deformante în care realul se confundă cu virtualul : acest veac pare a fi „alt veac” și drumul pare a fi „altul”, existența însăși cade în incertitudini, de aici, debusolarea, rătăcirea și, fatalmente, neputința cuprinderii a ceea ce este esențial, acel ceva ce pare că ne scapă tuturor, Întregul real, din care s-ar părea că distingem doar părțile, picăturile, fragmentele, după opinia lui Ralf Waldo Emerson .

În al doilea rând, dincolo de percepția lumii și a sufletului în drumul labirintic parcurs, poetul identifică umbre delirante, măști și gânduri care-i vorbesc despre disoluția lumii moderne, termeni ce evocă planuri ale reflectivității lirice, autoreferențialități privind timpul ființării, vremile „scufundate” ale trăirii noastre, lumea actuală :
„Mi-e sufletul o tristă liră / rătăcitor prin viața asta / o lume piere lângă mine / azi nu mai am puterea / să țip, să strig , să plâng / alte vremuri scufundate / delirul unui gând arzând aduc cu mine timpul / ce poate odată îl vom străbate / răsuflarea mării / astăzi nomad, / aud chemări din alte zări / vor trece alte cuvinte / luminând feeric cerul / atunci, acolo, voi zâmbi fericit”. ( Adânci chemări”)
În viziunea poetului Viorel Birtu –Pîrăianu „apune o lume seacă”, ea se frânge, iar lacrima nu mai ajunge să stingă durerea și, spune el, „mă strigă destinul”, „mă înțeapă și spinii”, viața însemnând, cu un substrat metatextual biblic, simbolic, urcarea pe Golgota a durerilor existențiale, precum suferința îndurată de Hristos.

Viorel-Birtu-Pîrăianu are percepția noncomunicării și a pendulării între „un veac” sau „alt veac” , „tot fără rost / tot fără leac / prin trup trec tăceri / lugubre tăceri, spre infinit / într-un alai de mult sfârșit” („Pași”), cu oameni, „palide umbre”, cu vieți rătăcite „pe aici, pe undeva”, luna are, și ea, „masca” ei ; „acum poți să spui, / știu, știu, / n-ai cui să spui.”
Este, poate cel mai dureros adevăr, acela al imposibilității comunicării interumane, al retragerii omului în sine și al izolării lui față de umanitate, poetul însuși simțindu-se „închis într-un gând”. („Umbre pedrum”)

Timpul, coordonată definitorie a lumii, intră în disoluție, el „piere în pulbere și scrum”, plânge ca un curs de ape, pe Mureș sau Olt ; prin Carpați apune o lume, iar noi rămânem tot pe același „tărâm ireal”, versurile întrupându-se organic din izvoare ale realității tivite în plăsmuirea imaginativă în care văzutele și nevăzutele condensează anumite paralelisme, poetica lui Viorel Birtu-Pîrâianu fiind acea construcție a lumii îmbrăcată în melancolie și tristețe adâncă, uneori în lacrimi ce curg pe ziduri și în suflet.

Altădată conștiința lirică, debusolată, cunoscându-și neputința în aflarea adevărului, optează pentru ieșirea din propriul sacrificiu pentru cunoaștere, perceput ca o răstignire, și transfigurează simbolic destinul, prin răstignirea timpului, ca o tentativă de recuperare, de câștigare a unui refugiu existențial.

Fiu de preot , Viorel Birtu-Pîrăianu imaginează intuitiv, într-un onirism simbolic și simetric biblic, această refugiere în propria stingere, prefigurând în „Crucea” un univers poetic cu lumânare și cuie biblice, ca spațiu potențial-imaginar al lumii de dincolo, o stare dezolantă de descompunere fizică a sinelui și a lumii „Putrezesc în locuri descompuse / trăiesc dincolo / visez gânduri / un drum cu ochii deschiși și / lumânarea picură încet / lumea la lumina întunecată a lunii / am închis ochii o singură dată / poate sfârșitul trecuse de mine / fără să știu, îngândurat / m-am desprins din cuie / răstignind timpul pe o cruce”. („Crucea”)

Intrarea și ieșirea din starea de crucificare a propriului destin, senzația de pendulare între a ști și a nu ști, a înțelege și a nu înțelege reconfigurează aceeași incertitudine sau ambiguitate a cunoașterii poetice, subiectul și obiectul cunoașterii aflându-se în sfere cognitivediferite, netangențiale, sunt acum „măști” ale unui vizionarism poetic, dincolo de echilibrul raționalității, ca într-un spectacol absurd.

Poezia este un câmp al complexităților trăirii, iar poetul, alchimistul tristeții. El ne conduce într-o lume cu imagini, sunete, gust și parfum ale senzațiilor și percepțiilor sale ce poartă amprenta imaginarului poetic, abstractizat în vise, tăceri, elemente din natura primordială, a începutului de lume și de istorie, cu trimiteri dureroase la răstignirea Mântuitorului, pe care încearcă simbolic să și-o asume.

Verbul său este expresia cunoașterii din perspectiva subiectivă a propriului eu liric, într-o realitate transfigurată covârșitor, metaforic, ca un izvor de ape și sentimente curgând frenetic în sonoritatea diamantină a limbii române : „rătăceam într-un gând” ; „aștept în neștire” ; „tăcerea mă doare ; ,,ninge cu lacrimi” ;” „ trăiesc în ultima suflare a lumii ucise” ; „port în mine cuvântul” ; „gândurile țipă în mine” ; „sunt parte din lacrima luminii” ; „am găsit o șoaptă” ; „pășesc la capăt de timp” ; „aud chemări”; „eram izvor de ape”.

–––––––––––

FLORICA PATAN,

19 decembrie, 2018

http://confluente.org/florica_patan_1545222740.html

 

Cristian Petru BĂLAN: Strălucirile aurifere ale unui rest de arginți

Cronica literară a cărții de versuri „Restul la 30 de arginți” a poetului Gheorghe A Stroia:

În contextul literaturii universale cu tematică spirituală nu se poate spune că literatura română ar prevala cu o pondere numerică deosebită, dar constatăm că, în ultimii ani, s-au înmulțit îndeosebi numărul cărților de versuri creștine precum și al poeților care abordează asemenea subiecte. Creatori talentați care înainte se lansaseră îndeosebi cu poezii patriotice, sociale sau erotice, descoperim că, mai recent, au început să abordeze tot mai des și cu destul succes poezii inspirate din Biblie, îndeosebi din Noul Testament.

Tânărul scriitor, poet, critic literar și editor Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, este unul dintre ei, dovedindu-se pe cât de prolific, pe atât de apreciat. Ultimul său volum „Restul la 30 de arginți”, editat la editura Armonii culturale, se încadrează perfect acestei tematici nobile, fără a detalia diferitele subiecte biblice, cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă ne înfățișează efectul spiritual al evenimentelor și descrierilor noutestamentale, ecoul lor asupra spiritului uman care, în contact cu ele, se înnobilează și se se umple de liniște și pace: E-atâta pace-n flori și în văzduh, Milenii de războaie au tot pierit, S-a dus cu ele-al lumii vechi tumult Și-mpărății preaveșnice-au murit. Rămas-a doar petala cea de floare, Pe care Domnul însuși a pus scut, Vor mai pieri în fum multe regate, Dar va rămâne mărturie crinul mut. Va rămânea prin secoli doar aleea Pe care-Atoatețiitorul a sădit, Din slava lui, sămânța minunată, Din care florile timide-au răsărit.

Autorul ne dă de înțeles că totdeauna contactul cu lumea spirituală este curativ și salvator. Citind cele 30 de poezii din acest volum, rămânem surprinși de materialul poetic bogat în simboluri catifelate și plăcute pentru euforia lor bine stilizată. Ne surprinde combinația de reverii libere și viziuni cu fericite scene folosite în amplificarea unui lirism extatic cu o cuceritoare notă aparent mistică: Stau singur în ploaie și strig, sunt singur, mi-e bine, mi-e frig? Din ceruri tot picură norii și plouă, mă simt încărcat de lumină, de rouă. Petalele-mi sunt încărcate de vise, sunt marea cea mare, eroul Ulise, sunt zbuciumul alb din inima mea, sunt gând pătimaș cununat cu o stea. Concentrările ideilor din text, multe având conotații familiale, sunt echilibrate, realiste și profunde, cu un anumit farmec exotic care câștigă în dramatism, subliniate metaforic încă din motoul aforistic al cărții, un aforism scris de autor: „Toamna iubirii, a vieții, a nostalgiei, a romanței, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”.

În această inimă încăpătoare vedem că mai încape, de asemenea, și iertarea, venită din sferele cerești ca un dar oferit totdeauna, cu condiția ca ea să fie acordată mai întâi eului propriu, pornind dinlăuntrul nostru înspre semenii de afară: „Ia-ți restul la 30 de arginți și du-te, fiule, Iertarea ți-o dau în dar, Iartă-te și tu, fiule! Iartă-te!…” Aceste idei par o interesantă introducere în poezia de cunoaștere prin simboluri concentrate, bazate pe viziuni fulgurante, bazate pe rostiri sentențioase: „Cu degetele înmuiate în culorile zorilor, aștern peste câmpuri cântatul de trei ori al cocoșului; amare lacrimi varsă Soarele… „-Trădare!” strigă vântul, alunecând peste prima piatră aruncată. În zare, sub copacul umbros, atârnă în ștreang o păpușă de paie; nici umbrele nu se mai tem de ea, nici iarba nu mai tremură sub greutatea grăunțelor de rouă.” Lirismul este mai mult decât didactic, exprimat prin poezii cu aspect de parabolă și cu teme morale și sociale magistral evocate prin imagini culese parcă din peisajele picturale celebre: „E dimineață-aici, la margine de lume, cocoșul a strigat iar de trei ori, s-au destupat pe neștiute căile luminii, luna n-a mai plecat spre-nsângerații zori. Copacul trist stă într-o creangă ruptă, pus la pământ e chiar de propriu-i rod, s-a tot întins pe crucea pătimirii plângând cu sânge pe al Său norod. Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare. Stau piramidic în vis de verde viu ascult cum inima Îi bate încă și știu că-ncep încet să plâng, în sufletul amar îmi crește-o stâncă. Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice.” Capacitatea de a rămâne laconic în descrieri frumos ritmate creează lirismul predominant, nu atât în cuvinte directe, ci în subînțelesul lor plin de purități transparente în care durerea plină de noblețe este predominantă: „Mă dor rănile L O R – resturi de piele albă, aromă de liliac, urme de scoici, așchii de lemn captive în urne de lut – ce mă chinuie încă. Mă dor rănile brazilor retezați, încă de prunci, ca să primească Steaua, să adune sub ramuri cadouri pregătite în pripă, ca să smulgă perfid zâmbete nevinovate mimând fericirea. Mă dor rănile munților desfrunziți, ce-și plâng cu lacrimi verzi ecourile uitatelor cetini. Mă dor rănile cioplite de indiferență în uitarea nemiloasă, de lipsa glasurilor din satele părăsite, în care părinții nimănui au murit cu dorul sub geană. Mă dor rănile veacului acesta în care eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, ne vom alătura țărânei din care ne-am născut, pentru ca pasul trecătorului să ne adâncească apăsarea. Mă dor rănile copilăriei, deschise în clipele de incertitudine petrecute cu spaimă în fața ferestrelor, ce se doreau deschise. Mă dor rănile, toate mă dor, nu mă plâng, nu mă vaiet, nu urlu la lună, nu murdăresc nisipul cu lacrimi, aștept, doar aștept. – Pe Tine te aștept, Doamne, în încremenirea Timpului, ca rănile să mi le faci… DE PIATRĂ!” Ideile frumoase parcă vin spontan, nechemate, sărind ca niște scântei policrome de pe axul inimii, ceea ce obligă spiritualismul să creeze stereotipii luminoase în mijlocul cărora Poetul cu multiple fețe demiurgice apare ca un far viu și predominant, stăpân peste timpuri: „Poetul-Stăpân se-ntâlnește cu Harul, La margini de lume, în pustie, în deșert, În ’nalte păduri, în mare, în ceruri, În adânci adevăruri, în hăul incert, Se-mbracă-n mătăsuri de sunete, vorbe, Cuvintele toate-l înfașă-n argint, Tăcutele-i glasuri îmbie la slavă: – Tu, Faur al slovelor de hiacint! Poetul-Vis vrea alint și culoare, S-arate că-n trupul său firav, de vânt, Zac nebănuite comori făr’ de preț, Mai tari ca lutul desprins din cuvânt, Versul său lin îl îmbracă în verde, Peste doruri și vise îl face-mpărat, Tăcutele-i clipe îmbie la slavă: – Tu, Ploaie de aur ce Timpul n-o pierde!” Sfințenia, viața, lumina, în unele versuri, par scrise cu o muzicalitate liturgică, fiind parcă un fragment dintr-o odă panteistă, cu imagini serafice unde umbra luminoasă a Mântuitorului este evocată dominând blând pretutindeni, o umbră caldă și plină de sublim, cu străluciri auguste: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”

După ce face mai multe incursiuni în regatul amintirilor din copilărie, prin pădurile de ieri, ce amintesc de evocările lui Eminescu prin luncile Ipoteștiului, unde, ca și acolo, „Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare”, după aceste broderii versificate, poetul coboară nostalgic în mediul ambiant familial unde cei mai binecuvântați de Creator trebuie să fie în primul rând cei din preajma lui, ființe minunate care sunt acum sau ființele foarte dragi care au plecat la Domnul „să-și caute Nemurirea” , fiind plânși până și de pietre – și de aici avem surpriza să descoperim cât de frumos pot fi prezentate asemenea simțăminte filiale, punând accentul pe amintirile trecutului, apoi pe realitățile prezente, iar, în final, pe speranțele optimiste de mâine…

Nu întâmplător am amintit de Eminescu, deoarece, cunoscându-i cât de cât, mai îndeaproape, viața poetului Gheorghe A. Stroia, fără să vreau, am descoperit că George, cum îi spun prietenii, este cel de al șaptelea copil al unei frumoase familii de moldoveni unde există zece copii (singurul poet din întregul șir de frați și surori), adică întâlnim aceeași coincidență, deoarece și Luceafărul nostru era tot cel de al șaptelea copil dintr-o familie unde erau tot zece copii. Ca și Mihăiță, care avea cele mai frumoase cuvinte despre părinții, frații, surorile și iubita lui, poetul George Stroia, caută – și găsește – cele mai nobile imagi pentru a-și descrie părinții, familai și iubita lui soție. Dar, mai înainte de a-și evoca păriții, autorul găsește de cuviință să-l proslăvească pe Dumnezeu: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” Despre dulcea lui mamă, Gheorghe A. Stroia topește în lacrimi cuvinte de dor înduioșătoare care trebuie să rămână și ele nepieritoare în negura de vremi: „Mi-e dor de tine, Mama mea blajină, cu lacrimi dulci la chipul tău mă-nchin, mi-e viața bucurie, mi-e deplină, dar îngeri de departe nu mai vin. Mi-e dor de tine, Mama mea frumoasă, cu bucurie-n glas te strig, te chem, mi-e viața-ntreagă motiv de fericire, de nevenirea ta eu tot mă tem.” (MI-E VIAȚA – Mamei mele Aurica, la 14 ani de la nașterea sa întru Veșnicie).

Dacă puțini poeți au închinat versuri tatălui lor, autorul acestei cărți se simte la fel de dator să-i dedice părintelui său minunate cuvinte de dor și recunoștință: „Au trecut clipele, smulse din a veșniciei clepsidră, clipe de dor, de strigare. Ceva de dincolo de stele îmbracă dorurile în dureri, ce se aprind tot mai intens în fiecare noapte. Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, cu fiecare vis, cu fiecare respirație, din zori și până-n seară. Au trecut anii în vârtej, clipele s-au rostogolit cu furie, mărind distanța dintre inimi, rupând amintirile, transformându-le în cețuri albe. Te iubesc mai mult decât am știut vreodată, Eroul copilăriei mele, Ecoul inimii mele, Bucuria zilelor liniștite, Sclipirea venită din trecut. Sunt douăzeci și doi de ani, de când ai plecat, în liniște, așa cum ai trăit, fără să ceri nimic, fără să implori pe nimeni, ai plecat, pur și simplu. Te iubesc mai mult cu fiecare veșnicie care ne desparte, cu fiecare speranță care ne apropie” (MI-E DOR – Tatălui meu, Andrei, la 22 ani de la plecarea în veșnicie) Același ton elegiac îl găsim și în versurile în care evocă cu drag și respect pe Mama soacră, Mariana „grăbită să se transforme-n constelație” sau… „beneficiarelor Centrului Comunitar pentru Persoane de Vârsta a 3-a” – dar, fără îndoială, cele mai frumoase din toate rămân versurile închinate soției sale Maricica, despre care spune cu multă delicatețe: „Curg anii, fără milă, cum Perseidele în spectacolul nopții. Fiecare secundă apasă tot mai greu peste vertebrele răsăritului, peste primăverile ori verile sângerând a viață. Prin păr, furnicile clipelor zidesc mușunoaie la rădăcinile albelor fire. Brațele strigă apusul pe nume, pe sub cornul lunii zboară fantomele gândurilor, preschimbate în aripi. Liliacul de lângă fereastră miroase mai crud ca niciodată, parfumul său violaceu se scurge în capilarele orizontului, amestecând esențele. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Peste tine anii n-au trecut deloc, cristalinul meu păstrează pe diapozitiv imaginea ta – Afrodita, ieșind din mare. Soarele îți sărută părul negru, peste care, cu mâini nevăzute, așterne flori în nuanțele văzduhului. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Prin tine, curge sângele meu, bătăile inimii tale sunt tot mai tinere, sufletul tău mai luminos, gândul tău mai curat. Doar tu, iubita mea, ești spectacolul nopții jucat de Perseidele anilor, ce cad… fără milă!” (SPECTACOLUL NOPȚII – iubitei mele soții) Sau: „De nu te-ai fi născut, te-aș fi zămislit lacrimă în colț de geană, te-aș fi șlefuit din pietrele de râu, zâmbinde spre soare. Te-aș fi căutat printre firele de nisip, ce poartă în ele veacurile măcinate de istorie. Te-aș fi găsit în coloanele baldachinului lui Nefertiti, ori în florile grădinilor suspendate ale Semiramidei. Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda, în focurile miticei lupte, pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei, întru dragoste și adevăr. Te-aș fi sculptat în coloanele Parthenonului sau Erehteionului, aproape de statuia Atenei, lângă frumusețea Afroditei, în templul erosului, Din fina spumă de mare. Dar ai venit din zările albastre, de dincolo de stele, pe undele originarului Big-bang, purtând pe creștet cunună din florile de măr ale Raiului, Ispită și răzvrătire, Leagăn și liman blând, Cădere și ridicare, Tu, ispită cu ochi de diamant!” (DE NU TE-AI FI NĂSCUT)

Nu aș putea încheia această prezentare succintă fără a aminti cititorilor că niciodată până acum, nu am întâlnit vreun caz în care întreaga familie – soțul, soția și copiii – să fie cu toții scriitori, cum se întâmplă în cazul familiei Stroia, unde atât tatăl, cât și soția, împreună cu cei doi băieți ai lor, sunt cu toții poeți și harnici autori de frumoase și valoroase cărți tipărite. Dacă i-ați vizita în frumoasa lor casă de la marginile Adjudului, nu o dată ați descoperi că în jurul unei mese largi cu o glastră de flori la mijloc stau aplecate patru ființe omenești cu fețe frumoase și strălucitoare, fiecare așternând în liniște gânduri luminoase din bogăția sufletelor lor debordând de talent… Este o scenă de neuitat, aproape unică, pe care nu o veți mai putea vedea în altă parte, ceea ce înseamnă că fiecare membru al acestei binecuvântate familii se întrece parcă unul pe celălalt, ca în fiecare an să vină în fața noastră, a cititorilor, cu pagini totdeauna interesate și totdeauna pline de purități spirituale. De aceea, vom avea șanse ca, de-a lungul multor ani de acum încolo, numele familiei Stroia să fie mereu perpetuat și prezent în vitrinele librăriilor românești, ceea ce face mare cinste culturii noastre naționale.

–––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

6 decembrie 2018

Glen Ellyn, SUA

 

Prof. Maria TOMA-DAMȘA: Ileana-Cornelia Neaga „Ca pă la noi”

Fiică a satului Crișan, ce poartă numele unuia dintre eroii neamului românesc, scriitoarea „în grai” Ileana Cornelia Neaga onorează cu un nou volum Centenarul Marii Uniri, Poezie și proză în grai Ca pă la noi, apărut la editura PIM din Iași, în 2018.

Volumul este prefațat de către profesor Monica Dușan care vorbește, apoi, documentat Despre graiuri. După ce încadrează graiurile cu cele patru dialecte ale limbii române, dumneaei se oprește asupra „graiului crișean”, evidențindu-i, preponderent particularitățile fonetice specifice (pag. 14 – 17), precum și preferințe pentru folosirea timpului perfectul simplu al verbelor (dar nu ca în Oltenia!), precum ca și perfectul compus, în componeța căruia auxiliarul „a avea” la persoana a lll-a singular devine „o” (ea o plecat), iar la „ai”/ plural „ar” devine or (ei or plecat).


Deasemenea mai surprinde și tedința de a prescurta cuvintele (mem) și pronunția cu vocala a în loc de ă (matușă).


Partea l a vocabularului dedicată poeziei (p -19-105) debutează cu poemul Vise și se încheie cu poezia Altă lume cuprinzând în capitol poezii dedicate sărbătorilor ( Gi Bobocează, La Sângeorz, La Sâmedru, La pcizărat, Patruzeci ge Sfinț’), poezia obiceiurilor (În pețit, Nănaș’, După mnireasă, Uspăț în sat, Familia la români, La jioc, poezia muncii (Cosași, Clacă la săceră, La trăier, poezia naturii ( Rupere gi nori, Doamna Toamnă sau despre Ia Românească și Ștergarul românesc.


Nu vom analiza poeziile străbătute de fiorul liric, și vom selecta imagini artistice deosebite „…luna… / „Lacrima strânge su’ pleoapă, murmurând rugile”, „Regina vară”, „S-or rupt baiere-n înalturi”, „Sî-nvolbură apa-nspumată”, „ocii mamii arși gi doruri șî gi chin”, „picură rășâna-n lacrimi”, „colindă – agale Doamna Toamnă”, „veșnicia-n curcubeie”,„Mușcată freză-n fereastră {…} româncuță”, „nor {…} cu lacrimi”, „șuieră vântu’ iernii”, „amintirile cernice”…


Partea a doua conține Dicționar de regionalisme (p. 107- 138), iar partea a treia, intitulată Ca pă la noi conține denumiri de „pene și plance”, „culori”, „porecle”, „Etape la prelucrarea cânepii…”, „Modele de țesături”, „Bineță”, „Dialoguri”, „Nume de femei și bărbați” și dealuri din sat, de jocuri, de soiuri de fructe, „bucace”, „legume”, „conserve și murături”, „mâncări”, „Rețete ca pă la noi”…
Cartea este scrisă cu nerv, autoarea stăpânind nu numai arta poetică, ci și cea a narațiunii (fragmentul din povestirea Steanu’ draculi).


Ileana-Cornelia Neaga filtrează realitatea – mai nouă sau mai veche – prin imaginația personală, folosind un limbaj simplu, dar plin de canotații, pentru a transmite cititorului focare de trăire. Semnificația cuvintelor rămâne plină de magie.


Îi dorim poetei multă inspirație în continuare, pentru a face cunoscut dulcele grai românesc.

––––––––––––-
Profesor Maria TOMA-DAMȘA, critic literar, membru U.S.R.

Galina MARTEA: Constatarea evenimentelor istorice – apariție editorială în onorarea Centenarului Marii Uniri

În semn de recunoștință pentru marele eveniment Centenarul Unirii a fost lansată ediția specială a revistei de cultură istorică COLUMNA 2000, serie nouă, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara. Fiind în al 19-lea an de existență, revista Columna 2000, cu numerele 73-74-75-76 (ianuarie-decembrie 2018), este o publicație remarcabilă care, la rândul ei, ar putea fi comparată cu o monografie științifică de o valoare aparte în domeniul istoriei, având un conținut de 330 pagini și o consistență analitică ce predispune către reflecții profunde, în cazul dat, către onorarea/ reamintirea/ constatarea celor mai reprezentative evenimente din istoria neamului românesc din perioada anilor 1918-2018 și nu numai. Publicația respectivă este binevenită prin prezența unor personalități marcante din sfera academică, universitară și scriitoricească atât din cadrul țării, cât și din afara ei, avându-l pe Aurel Turcuș în calitate de conducător spiritual, iar în consiliul științific al revistei fiind prezenți renumiți oameni de știință precum Ioan Aurel-Pop (acad., prof.univ., dr., președinte al Academiei Române), Ioan Hategan (dr., cercetitor științific la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române), Doina Benea (dr., membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Berlin), Adrian Bejan (dr., prof.univ., membru al Societății de Științe din România), Radu Paiușan (dr., prof.univ, președinte al Asociației Istoricilor Bănățeni), Cornel Petroman (prof, dr., responsabil al Secției de Istorie Modernă a Societății de Științe Istorice din România-Filiala Timiș), cât și alți savanți eminenți ai națiunii române. Corespunzător, existența revistei este onorată prin contribuția majoră a Colegiului Directorilor Onorifici și, nu în ultimul rând, construită și pusă în lumină de Colegiul de Redacție, redactor sef fiind istoricul Tiberiu Ciobanu (fondator, director, dr., conf.univ., prorector al Universității „Ioan Slavici”), iar redactorii-sefi adjuncți fiind domnii Dumitru Mnerie (dr., prof.univ., președintele Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici”) și Otilia Breban (prof.), și, respectiv, redactorii Ana Caia, Ion Jurca Rovina, Zaharia Pereș, Mariana Gurza, Alina Șușoi, Veronica Balaj și mulți alții, care prin inteligența și capacitatea lor profesională reușesc să ofere publicului cititor o lucrare demnă de respect și apreciere.

O revistă consacrată în totalitate marelui eveniment – Centenarul Unirii, dar și multor altor evenimente/ acțiuni istorice ce au fost prezente în viața poporului român. O lucrare oportună și de o importanță extraordinară, aceasta însumând în sine aspecte despre istoria, cultura, tradițiile, unitatea și identitatea neamului românesc. Scopul principal al acestei ediții este de a relata realitatea trăită în țara românească de-a lungul timpului și, nemijlocit, de a elucida conținutul obiectiv prin intermediul căruia se profilează personalitatea poporului român în diverse perioade istorice. Pentru început, în cuvântul de deschidere, la secțiunea Editorial, ne vorbește Dumitru Mnerie despre „Cultura și demnitatea României în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire”. O descriere fascinantă și impunătoare despre trecutul și prezentul istoric al României. Referindu-se la semnificația anului 2018, Domnia Sa scrie: „Anul 2018, prin Decizia 864/ 2017 a Parlamentului european și a Consiliului UE, este declarat Anul european al patrimoniului cultural. Revista Columna 2000, încheie al XIX-lea an de existență în Serie nouă, cu îndeplinirea menirii de păstrător la loc de cinste al patrimoniului cultural românesc, al demnității României – vatră statornică a tuturor românilor”, continuând cu: „Întregul an 2018 este presărat de momente de aduceri aminte, de aniversări și comemorări, dovezi de recunoaștere și prețuire a valorilor culturale adunate de poporul român de-a lungul veacurilor. Lista momentelor se deschide cu numele a doi mari români, tată și fiu, personalități de care se leagă de istoria românilor, în special istoria medievală a Transilvaniei și Banatului: Iancu de Hunedoara (n.1407, Hunedoara – d.1456, Zemun) și Matia Corvin (n. 1443, Cluj – d. 1490, Viena). Se împlinesc 580 de ani de când Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale (remarcat mai ales pentru numeroasele campanii antiotomane), devine Ban al Severinului și Comite al Timișoarei (1438)”. În același timp, Domnia Sa semnalează că „Anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri marchează România (suprafața 238.397 km² și 19.549.220 locuitori), ca țară membră în principalele organisme internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite – ONU (1955), Uniunea Latină (1980), Consiliul Europei (1993), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE și Organizația Internațională a Francofoniei – OIF (2003), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (2004), Uniunea Europeană – UE (2007). Acum România, ca țară europeană bine integrată, se pregătește să preia chiar și Președinția Consiliului Uniunii Europene (în 2019)”. Concomitent, Dumitru Mnerie face o analiză și descriere succintă despre activitatea și viața marilor domnitori, istoriografi, umanisti, filozofi, cărturari, oameni de știiință, episcopi, scriitori, oameni politici de origine română, care prin contribuția lor au dezvoltat și au venerat țara românească, aceștea fiind Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul,  Ștefan cel Mare (Domnitorul Moldovei timp de 47 ani, considerat cu cea mai mare domnie din epoca medievală din Țările Române), Miron Costin, Vasile Alecsandri, Ioan Inochentie Miku-Klein, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Grigorescu, Regina Elisabeta, Regele Carol I, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu și multe alte personalități distincte ale națiunii române. În încheiere, domnul Dumitru Mnerie menționează cu multă satisfacție sufletească și demnitate națională despre valoarea Actului de Unire din 1918: „Și totuși, aniversarea cea mai dragă a poporului român din acest an este Centenarul României. Prezentul număr al revistei „Columna 2000” este dedicat, în special acestui mare eveniment. În editorial se amintesc două momente premergătoare extrem de importante, și anume: 27 martie/9 aprilie 1918, momentul hotărârii prin vot de către Sfatul Țării (adică Parlamentul proclamatei Republicii Democratice Moldovenești) a unirii Basarabiei cu România (act ce reprezintă concretizarea și biruința mișcării «româniste» din acest ținut), precum și 15/28 noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu România, hotărâtă în Congresul general al Bucovinei, când, în fapt s-a decis adoptarea Moțiunii prin care se cerea „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Momentul de referință al înfăptuirii Marii Uniri a fost marcat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918, fiind convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se se pecetluia unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul Român”. Sunt puse în relief idei fenomenale, pătrunse de spiritul național, desigur, totul fiind raportat la mediul, pământul și graiul românesc. Cuvinte extraordinar de frumoase, cuvinte care inspiră sentimente de venerație și provoacă omul în realizarea cât mai multor acțiuni nobile pentru țara natală.

Cu aceleași gânduri de bună credință și fidelitate în valorile spirituale, umane, naționale, Col.(r.) Constantin C. Gomboș scrie un eseu în memoria regretatului Aurel Turcuș (mentorul revistei Columna 2000, savant, poet, prozator, etnograf, jurnalist, istoric), întitulând „Gânduri pentru un prieten plecat în nemurire, Aurel Turcuș (1943-2012)”. Acesta este un moment de reculegere pentru o personalitate și identitate autentică a neamului românesc. În memoria scumpului prieten, Col.(r.) Constantin C. Gomboș mărturisește: „La 1 decembrie anul acesta voi aprinde o candelă și pentru tine în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Nu te pot uita, drag și de neuitat prieten!”.  

La secțiunea Pagini de Istorie autorii înscriu subiecte nespus de importante despre etnogeneza românilor, voievodat, ideea și indentitatea națională, recunoașterea independenței, naționalizare, acțiunile politice românești, cultură, relațiile socio-umane, etc.; iar componentul Marii Uniri este transpus în cel mai detaliat mod și cu multă demnitate națională. Pentru început, profesorul universitar și dr. Doina Benea ne face cunoștință cu studiul privind „Cercetările arheologice din castrul roman de la Tibiscum (1976-2015). Rezultate și perspective”. Respectivul studiu științific oferă o largă posibilitate de înțelegere concretă a modului de integrare culturală a unor populații provinciale (traci, vindelici), cu etnii din spațiul sirian și nord-african cu populația locală dacică în secolele II-III, autoarea argumentând că ascendența rapidă a veteranilor din castrul de la Tibiscum în rândul elitei aristocrației urbane locale, dar și de la Apulum și mai ales, în Capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, constituie indiciul cel mai clar al romanizării unei pături importante din populația anticului Tibiscum”.

La aceeași secțiune Pagini de Istorie, profesorul universitar și dr.Tiberiu Ciobanu prezintă descrieri foarte clare și destul de interesante „Despre Vlad Țepeș – un „voievod absolut” și „cel mai mare cârmuitor și comandant militar” al vremii sale – la împlinirea a 570 de ani de la urcarea sa pentru prima oară pe tronul Țării Românești”; „Despre Mihai Viteazul («stăpân [chiar dacă doar vremelnic] al întregului neam românesc», «eroul naţional [pentru veșnicie] al tuturor românilor» și «principe valah [român] de interes [indiscutabil] universal») la aniversarea a 460 de ani de la nașterea sa și a 425 de ani de la urcarea lui pe tronul Țării Românești”; „Despre Dimitrie Cantemir, principele-cărturar al neamului românesc, la aniversarea a 345 de ani de la nașterea sa și la comemorarea a 295 de ani de la trecerea lui la cele veșnice”; „Despre Alexandru Ioan Cuza, părintele statului național român modern, la comemorarea a 145 de ani de la trecerea sa la cele veșnice”. Cercetările Domniei Sale sunt marcate de o viziune amplă despre marii voievozi, domnitori, cărturari români, în mod aparte, despre acele personalități distincte care, în timp, au contribuit substanţial la realizarea aspirațiilor milenare de unitate, respectiv, de creare a statului naţional român. Făcând o descriere relevantă despre domnitorul Mihai Viteazul, Tiberiu Ciobanu spune: „Neîndoielnic că „fiul marelui și preabunului răposatului Io Petrașco Voievod”5 este conducătorul nostru politico-militar cel mai temeinic cunoscut pe plan naţional şi internaţional din întreg Evul Mediu românesc, el meritând pe deplin să fie pomenit cu evlavie, mândrie și recunoștină de către toți românii cu ocazia Centenarului, deoarece este, practic, primul unificator de neam și țară din îndelungata și zbuciumata noastră istorie”. Cât despre Dimitrie Cantemir (domnitorul Moldovei și marele cărturar al umanismului românesc), autorul menționează: „… deși a domnit foarte puțin, prin întreaga-i activitate, pusă atât în slujba luptei pentru neatârnarea patriei sale, cât şi a dezvoltării culturii româneşti şi europene, poate fi considerat unul dintre cei mai valoroşi voievozi şi cărturari ai neamului nostru”. Afirmații de mare preț în adresa marilor personalități românești.

Însă, Ioan-Aurel Pop (prof.univ., dr.hab., președintele Academiei Române) scrie despre „Etnogeneza românilor – dincolo de aspectul enigmatic și miraculos”, în concluzie declarând: „Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II și VIII-IX d. Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potențialul uman. Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi și în celelalte regiuni ale Daciei, așa cum se impusese și în Moesia și Dacia Aureliană. Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca și latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Gallia, și a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română. Unitatea limbii române și faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum și faptul că izolarea protoromânilor și românilor de la sud de fluviu de masa nord-dunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele al VII-lea – al VIII-lea, când etnogeneza și glotogeneza erau aproape terminate”.

Eugen Mioc (prof., dr.) prin intermediul lucrării despre „Ideea națională și Revoluția de la 1848-1849 în Banat și Transilvania” zice că „Revoluțiile dintre anii 1848-1849 au reprezentat, atât prin aria de răspândire cât și prin durată, o ridicare populară nemaiîntâlnită până atunci la nivel european. Ele au fracturat regimurile monarhice neoabsolutiste de pe bătrânul continent și au adus ca noutate naționalismul.1 Organizatorii mișcărilor au fost cu predilecție intelectuali, proveniți atât din rândurile burgheziei liberale cât și din cele ale nobilimii reformatoare. Majoritatea liderilor revoluționari aveau contingență cu lojile masonice și combinau ideile iluministe de sfârșit de secol XVIII – libertate, egalitate, fraternitate, specifice Revoluției franceze de la 1789 – cu idealuri romantice de început de secol XIX – conceptele de națiune și naționalism. Prin urmare, scopurile mișcărilor revoluționare au fost multiple: democratizarea societăților, cu tot ceea ce presupune acest fapt dar, și emanciparea popoarelor asuprite și formarea unor state naționale pe criterii etnice. Conceptul de națiune în sensul modern al termenului apare la sfârșitul secolului XVIII în vestul Europei și în Statele Unite și de acolo se extinde în întreaga lume…”.  Anul 1848 a constituit însă și momentul trezirii conștiinței naționale a românilor. A fost pentru prima oară când, idealul formării unui stat românesc unitar a coborât de la nivelul elitelor la nivelul poporului de rând”.

Respectiv, profesorul Otilia Breban prin articolul „140 de ani de la recunoașterea independenței de stat a României” înregistrează următoarele: „Anul 1878 se înscrie în istoria neamului românesc ca anul în care a fost dobândită pe calea armelor (în urma victoriei obținute de armatele ruso-române asupra forțelor militare turcești în Războiul din 1877-1878) și recunoscută prin acțiuni diplomatice (care au culminat cu Congresul de Pace de la Berlin din iunie-iulie 1878) Independența de stat a României (ce fusese deja proclamată la 9 mai 1877), fără înfăptuirea acestui ideal național nefiind posibilă, practic, evoluția ulterioară a țării noastre și înscrierea acesteia în rândurile marii familii a statelor europene”. „În primăvara anului 1877 existau toate condițiile interne și externe pentru îndepărtarea suzeranității otomane. Întreaga națiune dorea și era interesată să obțină independența deplină a României. Un război victorios, care să înlăture suzeranitatea Porții otomane și să consfințească independența țării, reprezenta o necesitate, nu numai de ordin istoric, ci și de ordin moral și național”. „În ciuda unor condiționări și îngrădiri, Tratatul de la Berlin a recunoscut independența statului român și intrarea cu drepturi depline a României în concertul european. În lunile următoare, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia, au recunoscut fiecare noul statul internațional al țării, stabilind cu ea relații diplomatice. Italia va recunoaște independența în 1879, după ce articolul 7 din Constituție se va modifica, articol care făcea referire la drepturile civile și politice, iar celelalte trei mari puteri, Franța, Marea Britanie și Germania, vor recunoaște independența țării, abia în anul 1880, după ce guvernul român avea să accepte condițiile de răscumpărare a căilor ferate de la acționarii germani. Datorită recunoașterii sale internaționale, România a străbătut o etapă decisivă în procesul ei de afirmare europeană. Totodată, dobândirea independenței de către statul român a contribuit în a pregătii desăvârșirea unificării statale a națiunii române”.

Profesorii Radu Botiș și Mircea Botiș analizează cu multă pasiune Acţiunile politice româneşti în direcţia realizării Marii Uniri, la acest subiect concretizând: „În nemijlocită legătură cu activitatea politică şi diplomatică dusă pe diferite planuri de România în scopul realizării idealului său  national,cu lupta purtată de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr de români au desfăşurat în diferite ţări din Europa,precum şi în S.U.A. o acţiune multilaterală şi eficace,în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc. pentru cauza comună: victoria principiului naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii”. Pe când, Ana-Maria Ciupu (elevă în clasa a XI-a, Științe Sociale, Liceul Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara) vine cu o relatare destul de prețioasă despre „Propaganda românilor din Occident în favoarea Marii Uniri”, astfel afirmând: „În înfăptuirea Marii Uniri din 1918, un rol deosebit de important l-au avut acțiunile românilor aflați în Occident, și, mai ales, a celor aflați acolo cu un mandat. Propaganda românească în favoarea cauzei naționale s-a amplificat mai ales după retragerea armatelor române în cadrul campaniei de la sfârșitul anului 1916”. Astfel, marile personalități ai neamului românesc au desfășurat o activitate enormă pentru cauza românilor, pentru țara natală, printre aceștea regăsindu-se: Vasile Stoica din SUA, Gheorghe Mironescu și Dumitru Drăghicescu din Marea Britanie; Traian Vuia și Alexandru Lepădatu din Franța, Vasile Goldiș din Belgia și mulți alții. Prin această lucrare autoarea demonstrează că activitatea desfășurată de românii din străinătate a dat roade mari, constituindu-se într-o contribuție semnificativă la cunoașterea și înțelegerea cauzei românești.

            Fiind structurată în multiple secțiuni și cu diverse conținuturi (pagini de istorie, patrimoniu, evocări, din istoria învățământului românesc din Banat, homo religiosus, marea unire reflectată în artă, din larga românitate, mari personalități ale omenirii, restituiri, meridiane, consemnări, vitrina cu cărți), revista în cauză cuprinde o pleiadă întreagă de autori care, la rândul lor, transmit mesajul corespunzător pentru publicul cititor. În această listă a autorilor/ cercetătorilor/ academicienilor/ scriitorilor se înscriu și Horațiu Suciu și Monica Suciu cu lucrarea „Lugojul, Marea Adunăre Națională de la Alba Iulia și instaurarea administrației românești (1919)”; Laurențiu Nistorescu cu „Ultramontania, un ducat tardeno-dacic”, Sorin Gabriel Ionescu despre „Voievodatul – forma de organizare a comunităților din Banat la începutul Evului Mediu”, Ioan Hațegan cu „Studenți din Banat la universități străine în Evul Mediu. Studenți timișoreni”, Alexandru Gyuris cu „Cetatea Timişoara otomană în hărţi habsburgice din secolul XVIII”, Cristina Grecu „Aniversare. 170 de ani de la Revoluția pașoptistă din Banat”, Sorin Codaț „Prăbușirea Frontului de Est și consecințele sale politice pentru România (1917-1918)”, Marieta Rubaneț „Scurtă privire asupra evenimentelor din preajma Marii Uniri”, Horia Țâru „Regal la Marea Unire de la 1918”, Constantin C. Gomboș „Ecoul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 în documente de arhivă și presa vremii din Banat (1919-1940)”, Dușan Baiski „Rebeli cenăzeni, la Curtea Marțială”, Eusebiu Narai „70 de ani de la naționalizare. Naționalizarea principalelor mijloace de producție în județul Caraș”, Mariana Gurza „Vasile Plăvan – mărturii de istorie trăită”, Galina Martea „Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni”, Virginia Popovici „«Opinca», prima „foaie” românească din Banatul sârbesc” și mulți alți autori; în cele din urmă, redacția revistei venind cu studiul „Dovezi documentare ale participării la Marea Unire”. De menționat, în majoritatea cazurilor, lucrările tuturor autorilor se înscriu în categoria cercetărilor științifice, acestea fiind însoțite de surse bibliografice, introduceri, concluzii și alte aspecte caracteristice conținutului analitic. Autorii revistei, prin subiectele abordate, au încercat să pună accente clare pe evenimentele istorice care au marcat, în timp, identitatea poporului român.

            Printre multitudinea de autori prezenți în această revistă sau, mai bine zis, în această monografie științifică se regăsesc renumiți savanți, scriitori, pedagogi și istorici cu renume, iar cele scrise de domniile lor sunt realități despre destinul, viața și existența poporului român. Sunt formulate descrieri ce relatează, cu adevărat, istoria națiunii române din trecut și prezent, astfel lucrarea de față fiind nespus de necesară societății române de astăzi, cu atât mai mult, în Anul când se onorează marele eveniment – Centenarul Unirii. O lucrare ce merită a fi lecturată și înțeleasă cu întreaga totalitate a proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului – conștiința, cugetul, gândirea – unde sunt puse în evidență conținuturi extraordinar de interesante ce sunt pătrunse de spiritul național, în același timp, totul reprezentând o chemare întru valorificarea sentimentului autentic pentru neamul românesc de pretutindeni. Drept urmare, COLUMNA 2000 este o revistă de cultură istorică construită conform celor mai moderne tehnici editoriale și care, la rândul ei, este publicația care completează, în mod onorabil, patrimoniul cultural român.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

10 decembrie, 2018

Ionel NECULA: Adrian Botez – Fişe pentru un medalion

Au trecut ani buni, decenii, de când m-am conectat la isprăvile calofile, din cele multe dispuse de autor în spaţiul public, şi nu ascund că fiecare în felul ei mă intrigă, mă incită şi mă surprinde – prin diversitatea problemelor abordate,  prin lărgimea de orizont din care autorul descinde, prin rigoarea arătată şi prin  adâncimea de gând imprimată scrierilor sale. Are ceva din polivalenţa spiritului  renascentist şi fiecare din lucrările sale este procesată după regulile lucrului bine făcut şi bine perspectivat. Fie că vorbeşte despre Eminescu, despre cinstitul mitropolit Dosoftei sau despre fraţii Botta verbul lui Adrian Botez se rostogoleşte curajos şi sporitor prin cultura românească şi aduce o anumită prospeţime şi în înţelegerea problemelor abordate.

      Cartea despre Nălucirile abatelui Bernardo (Editura Rafet, 2014) surprinde prin  atmosfera medievală, prin atotprezenţa divinului în regizarea destinului uman şi a intervalului dintre naştere şi moarte. Mai cu seamă moartea este o prezenţă frecventă şi constituie un motiv privilegiat în nălucirile abatelui Bernardo, năluciri pline de mister prezentate ca un fel de jurnal menit să dea seama de faptele sale, dar de fapt să optimizeze un gen literar căreia îi conferă bemoli emoţionali la cheie şi o calitate literară de excepţie.

      Prima dintre năluciri se referă la duioşia cu care un mare hoţ din Florenţa  se implica, uneori cu riscuri imense,  în ocrotirea păsăretului, prin tenacitatea cu care le elibera din colivie şi le reda libertatea. Nesăbuinţa sa era aşa de nereţinută că n-a scăpat de obsesia lui nici cele o sută de colivii ale reginei, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Dar în momentul când gâdele a ridicat securea să-l scurteze de cap mii de păsări l-au înconjurat pe călău şi s-an năpustit asupra satârului de oţel pe care l-au ciugulit de n-a mai rămas bietul gâde decât cu ceea ce fusese coada de lemn a securii ucigaşe. Pagina este superbă şi ne arată cât de generoasă era fisura din real,  de lăsa celor vechi posibilitatea să inducă fantasticul în textul scriiturii. Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest- pedepsitoare… până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit înapoi, înspre ceruri ca aspirate titanic (p.14).

      Dintr-o altă povestire aflăm cum s-a întâlnit cinstitul abate cu moartea într-un han unde poposise pentru adăpost la vreme de noapte. Aici întâlneşte un alt pribeag care, simţind că i se apropie sfârşitul, cere să-i primească spovedania. Era fiul unui conte din Ferara, care, după ce fratele său îl izgonise din castel se abandonase pribegiei. Din povestea pribeagului aflăm cum s-a întâlnit cu moartea, având chip de fecioară răpitoare cu plete lungi de-i ajungeau la călcâie. L-a sărutat aşa de pătimaş că i-a sorbit sufletul. S-a trezit din leşin după multă vreme, dar când s-a privit în apele râului Po nu s-a mai recunoscut. Luase chipul unui balaur cu două capete – unul de lebădă şi altul de şarpe. De atunci nu mai ştie nimic despre el şi nici cum a ajuns la han. Dar în timp ce-şi povestea viaţa din trupul bătrânului s-a pornit un fum arzător de fierbinte,  s-a iscat un alt trup, şi limbi de foc îl învăluie cu mare repezeală că abatele abia avu timp să se smulgă şi să iasă din încăpere.  În urma lui abatele auzi hohotul triumfător al morţii. Este un alt mod de a face loc fantasticului în pântecul textului.

      O altă povestire are drept cadru o grotă de munte în care îşi ducea viaţa un anahoret pe care abatele  îl vizitează. Bătrânul avea darul clarvederii şi putea descifra viitorul tuturor celor ce-i cerea u şi-l vizita. Abatele avea să afle mai târziu că toate cele prevăzute de bătrânul anahoret s-au împlinit întocmai.

      În sfârşit ultima povestire are ca pretext cioburile unei oglinzi capabilă de reconstitui chipul din fragmentele risipite.

      Nălucirile abatelui sunt de fapt moduri diferite de a face loc fantasticului pentru a complementa realul.

      Adrian Botez nu este doar un fantast, nu se decontează doar din labirinturile ficţiunii, este în acelaşi timp poet, ba chiar unul bine aşezat în imaginarul poetic contemporan, este un critic şi istoriograf literar cu multe dovezi de probitate, de rigoare, de acribie şi discernământ. Mă bucur la fiecare nouă ispravă literară de-a sa, îl citesc cu interes şi n-am ezitat niciodată să-l propun cititorilor ca pe un  reper şi izvor de înţelepciune.

      Să trăieşti Adrian Botez, să ai putere de muncă în continuare şi să ne oferi alte  dovezi de lucru bine făcut.

–––––––––––

IONEL NECULA

Octombrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului „Festivalul Internaţional de creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul „Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.


Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare. Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.


Cartea „Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă – Credo” 2017.


Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.


Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō este farul de la care primim lumină: „…compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.


Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”, părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.
„soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica”
Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua „umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.
„cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer”
Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.
„vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna”
Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină, în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.
„lumina din geam –
în cana fără toartă
primul ghiocel””
Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.
„pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad”
Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.
„un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare”
Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.
„lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori”
Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica au cusut aceste minunate flori. Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.
„vremea dudelor –
pe umărul copilei
primul tatuaj”
O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii. Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.
„singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar”
La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.
Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:
„urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi”
Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii „urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.


Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când
„ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă”.
Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.
Revenind la Basho, care spunea că „Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru. „salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile”

Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.


Felicitări, Ana Urma pentru cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 octombrie, 2018

„Înstelatul Finteuș”, Corul Bărbătesc din Finteușu Mare

Instituție de prestigiu a Maramureșului, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare oferă cititorilor cartea „Înstelatul Finteuș”, Corul Bărbătesc din Finteușu Mare, 2018, având ca autoare pe doamna Angela-Monica Jucan, iar coordonator pe dr. Teodor Ardelean. Lucrarea se înscrie în programul cultural „Maramureșul perpetuu”, seria Aniversări. Încă din prefața cărții, semnată de Anca Sima, care este menționată consultant și lector de carte, găsim mențiunea că prezenta apariție este un omagiu special, alături de alte lucrări documentare, o ofrandă adusă localității Finteușu Mare din Maramureș, precum și „Marelui său Cor bărbătesc”.

De o vârstă cu Marea Unire, corul de la Finteuș a reușit să-și întregească repertoriul de-a lungul anilor cu multe cântece patriotice, glasurile coriștilor dorind să însuflețească prin cântec sentimentul de cinstire a neamului. Nu poți să nu fii pătruns de fiorii demnității că ești român auzind vocile acestor demni bărbați interpretând: „Doamne, ocrotește-i pe români” sau „Treceți, batalioane române, Carpații”, ori înălțând acele imne care cutremură orice inimă întru slava lui Dumnezeu. Faima acestui cor a depășit de mult granițele țării, acesta concertând în Letonia, Polonia, Ungaria, Republica Moldova, Elveția, Italia, Franța etc. Prin concertele susținute în comunitățile românești din diferite zone ale lumii, el constituie, cu siguranță, liantul care le readuce acestora țara în suflet întru păstrarea nealterată a identității, ostoirea dorului de acasă.

Ca o particularitate a cărții, trebuie reținut faptul că autoarea urmărește, pentru fiecare corist în parte, caracterul și personalitatea acestuia, aducând date certe de viață și activitate, dar și prin semne zodiacale care-l reprezintă. Astfel, fiecare apare unic în felul său, aici sigur având însemnătate și discuțiile avute cu fiecare corist. Cu siguranță, trăinicia acestui cor își are ancorate rădăcinile în „unitatea” sa. Hotărârea fermă a unui grup de români din ținutul „cetății de piatră” a Chioarului de a păstra vie în conștiința neamului, a generațiilor care urmează sentimentul treaz că vatra noastră geto-dacă își binemerită locul acesta apărat de-a lungul vremii cu prețul vieții, la nevoie.

Citind cartea, vom (re) descoperi frânturi de istorie dar și chipuri de oameni, semeni de-ai noștri, care duc mai departe cu mândrie „cântul neamului nost”.

 

De pr. Radu BOTIȘ și Prof. Mircea BOTIȘ

Paul LEIBOVICI: Minciuni adevărate de Berthold Aberman

Autorul acestei cărți, se dovedește prin noul său volum, a fi un analizator profund al diferitelor categorii de persoane; a relațiilor bilaterale între cele două sexe, urmărind cu desăvârşit interes, aș spune profesional, raporturile, curba seismică a vieții între cele două personaje, în permanență evoluția raporturilor.

Pe psihologul Aberman îl preocupă atât legăturile naive, prietenești ale tinerilor, cât și a celor care de mult au trecut vârsta primei tinereți. Ceea ce gândesc și simt tinerii zilelor noastre, în condițiile noi, în care nu întotdeauna, părinții au acces. Educația primită în sânul familiei?! Dacă aceasta a existat într-o oarecare măsură, se reflectă în comportarea tinerilor și gradul de intensitate. Însăși sentimentul apropierii prietenești, care se poate transforma în anumite condiții într-o dragoste sau chiar o pasiune oarbă pentru ambele părți, intră în preocupările autorului.

Însăși titlul, „Adevărul și minciuna”, pune lectorul în cumpăna gândiri sale. Adevărul – poate fi total? Dar minciuna!! În cadrul relațiilor dintre Ea și El, să constatat nu numai la personajele din povestiri sau romane, un dezechilibru. Uneori sentimentele depășesc logica, și nu odată în anumite condiții de viață logică se impune distrugând cu vrere sau nu sentimentele – fie ele până în acel moment crucial, puternic. Autorul își îndeamnă lectorii chiar de la început: „Adevărul, merită și trebuie să se impună, chiar dacă, uneori cere sacrificii…”.

Pentru a fi conștient de această afirmație, de greutatea propriu zisă a, adevărului, e absolut necesară o educație temeinică, încă din primii ani ai existenței. O a doua afirmație – preocupare, a lui Aberman, ar fi destinul. În acest scop lectura capitolului „D-ale vieții”, vine să elucideze – am spune într-o oarecare măsură, care este sensul acestui cuvânt, greutatea pe care o are în cursul vieții. În general dacă oamenii, recte o pereche de tineri sau maturi, de-a lungul vieții se pot baza pe ceea ce se numește, destin, legăturile sentimentale între doi tineri, pot fi sau ar fi necesar să se bazeze pe acea flacără interioară care devine văpaie. Saint-Exupéry, la vremea sa a afirmat că: „Adevărate iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb!” Tineretul zilelor noastre crede în văpaia dragostei atâta timp cât poate fi întreținută!… dar e știut că și văpaiele, acel foc sufletesc are nevoie de o anumită educație, pentru a putea fi întreținut! Poate nu la nivelul superior.. Dar câte nu intervin în viață, în fiecare moment?! Avem noi tăria sufletească, logica temeinică pentru a nu ne lăsa furați de bănuieli deșarte? Când una din părți (El sau Ea) are darul de a convinge, de a scoate din mânecă argumente, de a ameți  partenerul (a) cu înșir-te de cuvinte amețitoare, victima cade. E uneori prea târziu, trezirea… Însuși autorul Aberman încheie capitolul „Bănuiala” cu: „E rușinos să arunci ceea ce ai ridicat…”

Dacă îndrăgostirea de o persoană e doar un joc de moment, sau dacă e ca focul din sobă care are puterea de a încălzi doar camera unde se află soba, lasă-mă să intru în inima ta, dezvăluie o nouă problemă, la care aș afirma, un răspuns e prea puțin: „Da, într-adevăr, dragostea e adesea plină de suferinți…” Răceala sau indiferența părții opuse, depinde în cele mai multe cazuri de construcția anatomică, chiar dacă persoana a primit o anumită educație, s-a format în condiții prielnice. Dragostea este la rându-i o suferință, pentru unii plăcută, pentru alții un lanț care atârnă și din care e greu să te rupi! Desigur, nimic nu e veșnic, prin simplu fapt că noi nu suntem veșnici. Dar când iubim, când ne-am găsit echilibrul vieții, când firele dragostei se împletesc, devenind o continuă armonie, dragoste, devenind o obișnuință indispensabilă din viața perechii respective, atunci putem afirma, e o veșnicie! Să fiu iertat chiar și de Sophocles, dar înțelepciunea nu poate fi o bază temeinică a dragostei. În lumea noastră modernă, unde interesele predomină, fericirea e înțeleasă prin bunurile realizate, iar sufletul și mintea e răpită.. fie chiar pentru o anumită perioadă de belșug!

Pornim în viață nu întotdeauna cu entuziasm, depindem adesea de condițiile economice, uneori de educația sau needucație, și nu mai puțin de, construcția noastră interioară. E puțin, e mult!?

Nu întotdeauna, visul tinereții ni se împlinește. Și e firesc” Pe drumurile întortocheate, pline de surprize, de necunoscut și necunoașteri – suntem adesea singuri! Visul, chiar la vârsta maturității, e plăcut, dă farmec vieții.. dar rămâne vis! De aceea Khalil Gibran a putut afirma: „Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o, chiar dacă drumurile sunt grele…”

Condițiile din noua societate contemporană, nu ne permit mai întotdeauna să ne lăsăm antrenați pe drumul visător al marei și aprinsei dragoste. Persoanele mature, cu o oarecare experiență, cu un trecut sau altul, au temeri de un pas în plus… de podelele care se îndoaie cub greutatea corpului, de experiențele trecutului! Maturii învăluiți de visul unei noi aventuri, se lasă mai greu antrenați, iar dacă se decid la noua dragoste e pentru a încerca o reîmprospătare a simțurilor, a unei vieți mai temeinice, sigure…  „Găina bătrâna face ciorba mai bună?” Depinde cu cine o împărtășește!!! Simțurile și judecata vin după ce am sorbit din ciorbă!

Cartea, „Minciuni adevărate” formează un mănunchi de aprecieri, de analize întocmite cu dibăcie, experiență de viață, lecturi psihologice și filozofice. Citind-o și reflectând cu aprofunzimea cuvenită, privim societatea din jur și ne întrebăm: „Adevărul vieții cotidiene oare e minciuna de a cărei fire ne împletim la fiecare pas?”.

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

15 septembrie 2018

 

Nicolae GEORGESCU: „Ce e patria română?”

Galina Martea este, între multe altele, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, o asociație nouă, puțin cunoscută, a cărei titulatură invită la reflecții teoretice. Desigur, ne vine în minte Nichita Stănescu și definiția sa de suflet: „Limba română e patria mea” – pe care, desigur iarăși, și-a însușit-o cu multă însuflețire și D-na Galina Martea (dr., prof., savant, scriitoare).

Nu cunosc statutul și activitatea acestei uniuni de creație, dar despre crezul nichitian am mai scris (vezi seria mea întitulată „Ce e patria română”, în Bucovina Literară, 2003, iulie-octombrie), și cred că sunt dator să reiau ideea. În vâltoarea anului 1848 s-a iscat, la Blaj, printre numeroasele și importantele teme de discuție națională ale momentului, și aceasta a relației dintre patria română și limba română. Pretextul a fost o poezie a lui Ioan Cavaler de Pușcariu (1826-1911), întitulată „Ce e patria română”, și pe care o redau fragmentar: „Ce e Patria Română? / Au e România până / Unde Nistru cu Carpații / Dau mâna cu frații? // Ba nu, nu, măi frățioare, / Pentru că românul are / Patrie mai mare.”.  

            Primul vers se repetă, și urmează „Au Moldova cea bătrână / cu fiicele  ei vecine / De sub mâni străine?” Vine iarăși negația, iarăși întrebarea cu răspunsul: „Au Ardealul, o fântână / Care varsă minerale / Din brațele sale?” Nici asta nu e de ajuns, și se continuă:  „Au pe unde Tisa mână / Murmurul său preste Murăș / De la Maramurăș?” Seria următoare: „Au e țara unde-amână / Frații ce-i avem / De-ncolo de Em? Altă serie: „Spune-mi, patria n-ascunde!/ Doar Italia, de unde / Părăsind Capitolinul / Ni se trage cinul?” – și finalul: „Ba nu-i, alta-i frățioare / Patria română care / O numesc eu mare,// Până unde mai răsună / Limba dulce și străbună / Limba care să trăiască / Limba românească / Până-acolo-i frățioare / Patria  română care / O numesc eu mare”. Poezia n-a avut ecoul scontat; probabil este un loc comun de epocă, și literaturile altor popoare făcând asemenea relații (zic „probabil”, deși n-am găsit încă modelul german sau francez al lui Ioan Pușcariu – dar prietenul Ion Filipciuc mă asigură că acest model există). Textul este reluat, însă, în Lepturariul lui Aron Pumnul din 1864 (Tom 4, Partea a II-a, p. 272-274) – iar mai târziu, spre 1880, autorul însuși îl trimite Academiei Române spre știință și arhivare. (Prin statutele sale, Societatea Academică Română și-a propus încă de la începuturi să aibă printre membri ei intelectuali români din toate provinciile locuite de români). Oricum ar fi, îmi vine greu să înțeleg de ce un asemenea text n-a intrat în metabolismul culturii române: el enunță conceptul de România Mare, prin care-i înțelege și pe românii din dreapta Dunării, și numește râurile-limită din „Doină” de M. Eminescu (poetul cunoștea bine Lepturariul lui Pumnul, dar nu-l citează nicăieri pe Ioan Pușcariu).

Într-o formă asemănătoare ideea este redescoperită de I. E. Torouțiu în anii 40 ai secolului al XX-lea, când vorbește despre „imperialismul limbii române”, cerând un „imperialism cultural” pe măsură: anume, zice I. E. Torouțiu, regionalismele din limbă nu trebuie în nici un caz izgonite / regularizate, ele marchează / punctează maximul de extensiune a ei în spațiul geografic, sunt urme de românism, umbre ale patriei în alt spațiu. Acest tip de imperialism, accentuează Torouțiu, nu este unul cuceritor, nu lezează pe alții, constată doar prezențe, atestă realități trecute și puncte de atracție virtuală a vorbitorilor de limba română. Este, în fond, o idee pașoptistă care a fost reluată peste un secol – și apoi formalizată, peste alte câteva decenii, în versul memorabil al lui Nichita Stănescu „Limba română e patria mea” – pentru ca în zilele noastre, iată, să se instituționalizeze într-o uniune de creație: redescoperită ca și din nimic, fără conștiința preexistenței și creșterii ei (noi putând să fim convinși că există și alte momente ale acestei creșteri în afara celor câteva peste care am dat mai mult din întâmplare în căutările bibliografice), merită atenția lucrurilor care se repetă în istorie.

Revin la cartea recentă a Galinei Martea „În dialog cu creația umană” (Eseu critic, Ed. Bestelmijnboek, Haga, 2018, 192 pagini). Este, cum spune și titlul, un dialog între culturi, centre și grupări literare din Europa care se exprimă în limba română, despre probleme ale limbii și literaturii române. Autoarea se plasează undeva în centrul Europei, în Olanda, și de aici înregistrează activitatea scriitoricească de sorginte română din Europa (în mod prioritar, din România și Basarabia), dar și din SUA ori Australia, altele: spațiile s-au lărgit mult și se vor cuprinse cu toate în acest „catalog”. Nu este o istorie a exilului românesc, de felul celor cu care ne-au obișnuit istoricii literari de la noi; demersul Galinei Martea este acela de a consemna, de a inventaria urmele – dar mi se pare foarte interesant, pentru că în felul acesta exilul poate deveni diasporă, adică va câștiga sentimentul unității în jurul centrului, nu va mai sta în limbă doar din nostalgie, nu va mai trăi prin izolarea creatorilor ci vor câștiga cu toții sentimentul că prelungesc ceva care există sau se apropie cu existența lor spirituală de ceva care există. Desigur, „Ziua limbii române” (la Chișinău și la București) este un liant al acestor scriitori, Eminescu, orice despre opera și viața lui, îi apropie, costumul popular, obiceiurile, sărbătorile: cele comune se revarsă și cuceresc sufletele.

Basarabia și România, apoi, ocupă un loc privilegiat în preocupările autoarei, care se arată a fi o româncă aprigă în valorificarea culturii și idealurilor supreme românești, de felul unei Sofia Vicoveanca, pentru a zice așa, care-i îndeamnă pe toți la joc.

Ceea ce este cu adevărat interesant în acest eseu de culturologie pe viu, este că lumea aceasta aproape nesfârșită de nume, care ar dubla și tripla volumul unei istorii literare actuale, se înțelege pe ea însăși, se comunică, simte că se află într-un iureș creativ. Vreau să spun că nu sunt „vârfuri” printre poeții și prozatorii prezentați de Galina Martea, impresia pe care mi-o lasă este acea a unei „clase de mijloc” a culturii ce se regăsește liniștită și mulțumită în climatul cultural românesc de parcă de când lumea ar fi trăit în el: este o regăsire spontană, fără ierarhii, fără mari diferențieri. Totodată, aș menționa că acești poeți și prozatori ai limbii române redau pe viu, cu multă noblețe sufletească, conținuturi literare care impresionează prin vigoarea și inteligența cuvântului, astfel fiind puse în lumină opere ce merită a fi apreciate cu multă atenție. Iar printre atâția poeți și prozatori ai neamului românesc, din loc în loc autoarea pune portrete de mari oameni de cultură (Nicolae Dabija, Iurie Colesnic, Rodica Elena Lupu, Galina Furdui), savanți contemporani de mare notorietate (Ruxandra Vidu, Valentin Tomuleț, Virgil Mândâcanu, Alexandru Moșanu, Nicolae Bucun) care vor să ia cuvântul pentru a-și defini crezul, a-și descrie pe scurt teoriile ori a-și prezenta cărțile. Galina Martea realizează un discurs analitic-literar prin intermediul căruia ne prezintă creațiile scriitorilor români contemporani de pretutindeni, respectiv, punând în valoare și activitatea profesională ale acestora. Cu toată probitatea științifică sunt redate titluri de lucrări, cu anii lor de apariție și editurile respective, în acest sens cartea Galinei Martea servind, în mod onorabil, și ca fișier de bibliotecă.

O carte scrisă cu entuziasm, care te cucerește prin crezul autoarei; volumele și autorii lor, edițiile, revistele, sărbătorile, dezbaterile – cu toții și cu toatele sunt ca niște personaje neliniștite în căutare de joc ordonat – și lasă impresia unei ordini interioare, pe care îți zici că doar din neatenție n-ai sesizat-o până acum.

–––––––––––––––-

Nicolae GEORGESCU

31 august, 2018

Vasilica Grigoraş cu admiraţie printre „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă

Când anul 2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri), o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…” (proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat „Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.

Sursele de inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii, cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Deşi imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici, părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate cerneala din papirusul  povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei, cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi neguri”. (În dor de ducă)

Stilul scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii, observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor cu privire la fapte, situaţii, personaje…

Limba literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un „meşter” talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii, pentru că „Vorbea bunicul despre  grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.” (Bunicul Grigore)

Proza din această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…

Minunate descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie, zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea. N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)

Pe firul arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei  Brânduşa, care a jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi  farmecul studenţiei aduc aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.

Cartea are şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în care  doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl, învăţător a înaintaşilor din familie.

Revenirea, reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului, venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt, acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din România în scrierile lor.

Scriitoarea ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge, declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee, autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se poate să nu fii mândră de ei.

Meticulozitatea autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi,  sate cu semnificaţie profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la sat”.

Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei,  fiică de învăţători, admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură, plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.

Sărbătorile din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare. Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă, cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.

Naraţiunea evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se complice cu lucruri importante, însă  relaţiile dintre oameni nu ajungeau la conflicte ireconciliabile.

„Amintiri, portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.

Mesajul Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de import, pentru că am devenit nişte snobi, iar   snobismul manifestându-se astăzi ca un sport de masă.

Aducând în atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei: „Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului, veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.

——————————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

10 august, 2018