Ana URMA: Despre cărţi, cu respect şi sensibilitate

Seninul din inima cărţilor, volum recent apărut, autor Vasilica Grigoraş este al doilea din seria referinţe critice, după Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi, aceeaşi editură Pim, anul 2016. Propriile cărţi, bogata experienţă ca profesor, apoi studiul şi exerciţiul asiduu ca specialist în domeniul bibliografic întru facilitarea accesului la informaţie după anii 1990-1991, implicată fiind în cercetarea, identificarea şi restituirea unor documente interzise în vechiul regim, o recomandă pe Vasilica Grigoraş ca om al cărţilor. Cu generozitate şi respect faţă de cuvânt acordă atenţie scrisului mai multor autori făcându-ne cunoscută propria viziune asupra poeziei sau prozei contemporane. Imprevizibilul, metafore memorabile, lirismul involuntar, abilitatea de a schimba registre, ludic sau grav, transpar în dorinţa autoarei de a ne împărtăşi bucuria descoperirii unui text reuşind să ne facă complici seninul-ui din inima cărţilor, prin lectură. Prefaţată şi postfaţată încă din stadiul de manuscris de către scriitorul, eseistul şi criticul literar Nicolae Busuioc (Iaşi), respectiv scriitoarea, poeta şi jurnalista Veronica Balaj (Timişoara), cartea este o culegere de recenzii publicate online sau în periodice de literatură, începe cu câteva citate despre carte şi se încheie cu referinţele critice ale unor cunoscuţi oameni de litere, culese din perioada 2001 – 2019.

Aruncând o privire asupra cuprinsului observ că sub lupa criticului s-au aflat douăzeci şi cinci de titluri: proză, poezie clasică şi modernă, interviuri, haiku, senryu şi gogyohka, şi evident autorii, prin personaje sau mesajul cărţilor. O diversitate de genuri literare sunt interpretate minuţios şi responsabil din perspectiva cunoscătorului fiecărui gen, acestea regăsindu-se şi în propriile volume. Discursul fluent, uşurinţa şi capacitatea de a diseca conţinutul, evocarea situaţiilor şi descoperirea talentului autorilor de a crea şi planta personajele în propriile scenarii realiste, romantice, metafizice etc., sunt surprinse şi creionate în adevărate exegeze, presărate pe alocuri cu judecăţi de valoare asumate: pilde, îndemnuri, remarci. Vom întâlni pe parcursul lecturii nume sonore ale poeziei actuale: Valentina Teclici, Simion Bogdănescu, Mariana Gurza, Girel Barbu, Anna Nora Rotaru, Brânduşa Dobriţă, Lorena Gabriela Gheorghe, şi nu în ultimul rând poeţii-autori şi volumele lor de haiku: Cezar-Florin Ciobîcă, Dan Norea şi Eugen Deutsch, Maria Oprea, antologator şi subsemnata beneficiind de o cronică elaborată la volumul Urma Soarelui. Gravitând în jurul eului liric şi mergând pe firul textelor, autoarea ilustrează cu pasaje aducând un spor de frumuseţe şi expresivitate spontană prin reflecţii proprii, din care nu lipsesc punctele de reper, termenii de comparaţie, sugestiile lirice. Ar fi nedrept să analizăm modul de abordare al fiecărui autor prezentat în acest spaţiu, însă putem spune că stilul degajat, sinteza şi viziunea de ansamblu captivează, antrenează şi ne atrag în mod plăcut atenţia.

Dacă poezia autorilor de mai sus îmi este în parte cunoscută datorită propriilor lecturi, pot spune că nota de inedit al volumului este dată de prezentarea romanului: Căutând după mere – un dialog amical. Un dialog rod al muncii a doi scriitori cu destine diferite, diferiţi ca personalitate şi formaţie profesională dar asemănători prin naturaleţea fiinţei, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii...(n.a.). Ben Todică, artist-muncitor plecat de pe meleaguri vasluiene, de ani buni cetăţean australian, prin popria strădanie devenit beneficiar al celor mai noi şi sofisticate mijloace ale tehnicii, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, cunoscătorul direct al vieţii satului participant activ şi observator implicat al comunităţii în care trăieşte. Fire nevăzute ale destinului fac ca cei doi autori să se întâlnească şi să făurească împreună… o carte. Stiluri diferite a doi patrioţi, în a căror opinie scrierea este o rugăciune iar pâinea şi pacea sunt liturghia luminii. Relatările în amănunt despre ţară şi oameni, despre locuri şi fapte, despre transformări şi conservare a unor valori legate de obiceiuri şi tradiţii, scot la iveală asperităţile vieţii într-un dialog cu inserţii filozofice tinzând spre sacru, o spovedanie în doi… o upanişadă (George Anca), lăsând să se înţeleagă că autorii poartă în sufletul lor o Românie abisală. Cartea este considerată un roman social al contemporaneităţii. În aceeaşi notă elaborată este prezentat volumul Răspântiile (pg. 33), autor Dan Plăeşu. Aflăm că este alcătuit din şapte miniromane insolite. Autoarea face trimitere la simbolistica biblică a numărului şapte şi artele nipone bazate pe minimalism: ikebana, haiku, senryu etc., făcând o paralelă inspirată între miniromanele lui Dan Plăeşu şi nuvelele lui Ernest Hemingway. Cu aceeaşi dedicare explicită vom descoperi peste mai multe pagini referinţe la romanul Vinovatele meandre (pg. 143), acelaşi autor Dan Plăeşu. Un roman de sertar, scris înainte de 1989, apărut şi premiat U.S.R. în 2011, filiala Galaţi. Poetul şi eseistul Ioan Nicolae Muşat, fondatorul ASCIOR Buzău, este prezentat cu cele două cărţi-document de susţinere a ortodoxiei: Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava, proză şi Paştile tău, Doamne, poezie. Din cele două cărţi, transpare mesajul autorului sau strigătul de ajutor adresat omului, societăţii, umanităţii aflată într-un vizibil proces de degradare. Soluţia redresării în viziunea autorului fiind înălţarea în spirit prin cunoaştere a valorilor religioase, prin smerenie, credinţă, iubire, răspândirea învăţăturilor creştin-ortodoxe. Deduc din cronica prezentă că scriitorul Ioan Nicolae Muşat se află în continuă armonie şi Continue reading „Ana URMA: Despre cărţi, cu respect şi sensibilitate” →

Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt

În PARNASUL românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri. Autoarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de inspiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor pentru esenţa şi imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română şi în ediţii bilingve (română-engleză).

Multiplele sale abordări sunt rezultanta firească a unei vaste acumulări cultural-literare, spirituale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de exprimare descoperim faţete ale personalităţii sale, ale formării şi împlinirii, dar opera rămâne unitară în ansamblul său. Se desprinde setea de armonie, de lumină, de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă originalitate şi prestanţă scriiturii sale.

Emoţiile, sentimentele, trăirile şi ideile constituie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data aceasta în volumul „O corabie la timp potrivit”, Editura PIM, Iaşi, 2018.

Cartea începe cu o destăinuire sinceră a poetei (motto). În opinia sa: „Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel… Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT”.

Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu)

Poezia Vasilicăi Grigoraş este o călătorie în lumea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală. În opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru că ea ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative: „Prin ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contradictorii,/ venite din direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-mi tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/ cu dorinţa/ de a-mi recupera/ lacrima pierdută/ în somnul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea doreşte să-şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperioasă nevoie de reflectare şi înţelegere pentru a-şi interioriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.” (Nevoia de înţelepciune)

O pondere însemnată în volumul de faţă este poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră” (O corabie la timp potrivit) Întâlnim aici o lirică erotică de tip spiritualizat. Se adresează în primul rând sieşi şi Dumnezeului său interior. „Întâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”( Întâia-mi dragoste) Delicateţea şi duioşia sentimentelor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să înţeleagă şi să primească emoţia estetică. „Vino, iubite/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspirând vraja/ aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)

Vasilica Grigoraş închină un poem profund femeii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi umbre,/ filă de carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.” (FEMEIA, făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/ împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând că suntem eroii negativi/ dintr-o poveste pe care doar EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)

În volumul „O corabie la timp potrivit” se observă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei. Cu pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o aleasă exprimare intelectuală, poeta îşi descoperă vocea proprie, distinctă, echilibrată. Ea spune cât are de spus, acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi inspir/ parfumul blând mirositor/ al crinilor imperiali” (Liberă de contract)

Vasilica Grigoraş este un poet interiorizat, un soliloc, un prieten loial, iubitor de oameni, de înţelegere şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al revoltei interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire: „Stăpânită de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile nevindecate,/ printre suspine/ pune surdina gândurilor/ şi descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care ţâşneşte/ şi se revarsă lumina.” (Agonie de noiembrie)

Continue reading „Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt” →

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” clipa de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.

Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?

Prinde în pumnul tău vântul,

du pumnul la ureche

și, în tăcere,

ascultă!

(Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, pornind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –

un lan de răsărită

vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.

În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –

maculând albastrul

un pescăruș alb

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.

Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Galina MARTEA: „Constelaţii Diamantine” – calitate şi valoare în cultura naţională română

Revista de cultură universală „Constelaţii Diamantine”, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români, este iarăşi prezentă în spaţiul cultural românesc, fondatorul şi redactorul şef al acesteia fiind neobosita scriitoare Doina Drăguţ. De această dată revista îşi face apariţia în luna mai a anului curent, cu numărul nr. 5 (105), anul X, evident având în palmares 10 ani de activitate editorială în promovarea creaţiei literare, creaţiei culturale româneşti.

Publicaţia lunară „Constelaţii Diamantine”, mereu într-o inovaţie evolutivă, îşi însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare etc., toate acestea fiind realizate de către scriitori români de notorietate din întreaga lume, printre aceştia regăsindu-se Al. Florin Ţene, Livia Ciupercă, Doina Drăguţ, Nicolae Georgescu, Florian Copcea, Dragoş Niculescu, Florentin Smarandache, Nicolae Busuioc, Vavila Popovici, Luca Cipolla, Radu Ivan, George Teodor Dincă, Teodor Gherasim Nistor, Ionel Popa, Daniel Marian, Nicolae Rotaru, Vasilica Grigoraş, Ştefania Oproescu, George Baciu, George Petrovai, Galina Martea, Gavril Glodeanu, Varga Istvan Attila, Constantin Miu şi alţii.

Din primele pagini ale revistei facem cunoştinţă cu o recenzie literară a scriitorului Florian Copcea asupra volumului de eseuri „Ficţiunea jurnalului intim. Există o poetică a jurnalului?”, autor Eugen Simion (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2018). Urmând acţiunea aprecierilor critice, Florian Copcea face referinţă la întregul conţinut al lucrării, în esenţă relatând: „De fapt, Eugen Simion acceptă dreptul artei de a devia de la «motivaţiile subiective şi obiective care explică apariţia scriiturii intime» (p. 29) şi face recurs la arhetipuri estetice consacrate. Autorul realizează o întoarcere în timp la valorile culturale standard, nicidecum pentru «a ajuta memoria celui care scrie să nu le uită, şi, evident, să nu se uite, în această nesfârşită trecere şi petrecere care este viaţa lui» (p. 31), ci pentru a potenţa influenţa lor în spaţiul eului profund, cum îi spune Proust, sau al eului pur, cum îl numeşte Valéry”.

În pagina 7 a revistei ne întâlnim cu creaţia literară a scriitoarei Doina Drăguţ, descrierile fiind realizate asupra volumului de versuri „Melancolia”, scris de distinsul poet Mihai Duţescu (Editura Eminescu, Bucureşti, 1997). Prin analiza respectivă criticul literar Doina Drăguţ valorifică cu multă atenţie şi simpatie conţinutul acestei lucrări, astfel afirmând: „Lirică prin excelenţă, poezia scrisă de Mihai Duţescu are un profund caracter reflexiv ceea ce o integrează în arta modernă contemporană”.

În pagina 8 scriitorul şi academicianul Al. Florin Ţene este prezent cu eseul literar „Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară”. Aici Domnia sa ne expune lucruri interesante despre corespondenţa marilor scriitori români precum Titu Maiorescu, Mihai Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri şi mulţi alţii, în concluzie făcând referinţă la conceptul „scrisorii”, cu următoarea declaraţie: „În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de transmitere (internet, telefonie mobilă etc.), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori”.

În pagina 15 criticul literar Livia Ciupercă scrie cu multă pasiune şi înţelepciune despre „Focul suferinţei – focul credinţei”, aceasta fiind o înregistrare despre valorile culturale şi creştineşti ale omenirii. Un exemplu viu este înscris despre Catedrala NOTRE DAME din Paris, capodoperă arhitecturală, care recent a fost supusă suferinţei, în centrul atenţiei fiind pusă Legea şi morala creştinească.

La pagina 20, scriitorul Dragoş Niculescu prezintă un studiu despre „Impasurile fenomenologice şi condiţia transcendentală (completare)”, unde sunt abordate aspecte despre Analiza semnificaţiei în cadrul cercetărilor logice husserliene, despre conştiinţa fenomenologică a timpului, despre Obiectivismul ştiinţific şi tensiunea internă a sensului de la Descartes şi Hume la Husserl, despre Nefiinţa voinţei, despre Eroarea husserliană în aprecierea sensului conştiinţei, despre Fenomenologia husserliană în calitate de filozofie lipsită de ontologie, despre Divinul – între cogito-ul decartian şi alter ego-ul husserlian, despre Diferenţa dintre Kant şi Husserl la nivelul interpretării intenţiei şi intuiţiei, despre Fericirea şi necesitatea iluziei, despre sentiment.

La pagina 25, profesorul şi scriitorul Florentin Smarandache, din SUA, împreună cu Andruşca R. Vătuiu, în eseul „Căutări în negura timpurilor”, ne vorbesc despre fiinţa umană şi rolul acesteia în Univers, despre originea speciei umane şi despre fenomenul evoluţiei acesteia în viitor.

Continue reading „Galina MARTEA: „Constelaţii Diamantine” – calitate şi valoare în cultura naţională română” →

Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie

Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.”

Lucrul bine făcut străbate de la un capăt la altul cartea de faţă, care constituie, fără îndoială, un monument literar.. Poetul a surprins în versurile sale o lume aflată sub mirajul cuvântului. Dimensiunea orfică a fiinţei umane este surprinsă în volumul de poezie Răbdarea pietrei într-un mod magistral.: „Poezia se întrupează când soarele/ şi Hades se ating până şi-n vis- / spune Odysseas Elytis,/ atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/ cer încălţat cu pielea picioarelor mele/ mă primeşte rătăcind printre stele/ şi ars de dor,/ îmi pune aripi, şi zbor/ cu sufletul meu ancestral / şi călător/ când sub şa mi-a murit şi ultimul cal./ Iar strugurii sunt sâni în via/ din care mulg lapte pentru zei./ Aceasta este Poezia/ din care te invit, cititorule, să bei” .( Poezia)

Poemul Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata ( În loc de ”Cuvânt Înainte “ ) cu care începe volumul de versuri, este un adevărat crez poetic, care ne duce cu gândul la autorul Cuvintelor potrivite, inegalabilul Tudor Arghezi, la creatorul Florilor răului, părintele poeziei moderne Charles Baudelaire, la maestrul Antonio Machado, autorul mirificului volum Singurăţi, galerii şi alte poeme, precum şi la alţi creatori care iniţiază şi invită pe cititor la descifrarea mirificei lume cuprinsă în operele lor.

Astfel autorul îndeamnă cititorul să deschidă: „această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, unde va găsi „sângele iubirii ce se-nparte/Zvâcnind din amintirea unui foc.” Citind-o va înţelege cum: „din ţeava puştii/ Se întorc căprioarele-n păduri/ Iar porumbeii din zăbrelele cuştii/ Fac în libertate zborului cununi// Piatra ajunsă stâncă tot mai sus/ Tânjeşte după creşterea ierbii/ Vibrând sonata pe râu în apus/ Întors la izvor să-l soarbă cerbii. .” Ţinând această carte-n mână, va cunoaşte: „lumina din câmp deschis”, „drama pietrei şi-a tăcerii”. Deschizând această carte care este:” Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, cititorul, va găsi: „sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâgnind din amintirea unui foc”.

Poem de o mare complexitate ideatică Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata,, iniţiază pe cititor într-o lume a creaţiei care se vrea o oglindă a Univesului, părând să spună ca şi ilustrul predecesor Stéphane Mallarmé că a înţeles: „ corelaţia intimă a Poeziei cu Universul”.

După ce împreună Nietzche respiră aerul pur al lui Zarathustra (Vorbind cu Nietzche), poetul prezintă viaţa ca o luptă (Viaţa ca o luptă). La fel ca şi Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu a perceput realitatea prin alte simţuri, (Văzul din urechea dreaptă), încercând să o transfigureze în artă (Urcare în metafizic).

Versuri precum cele din Suveica timpului transfigurează modalitatea artistului de a se raporta la temporalitate: „Plimb timpul de la o clipă la oră/ De se plictiseşte pisica torcând/ Ghemul creşte şi-o soră/ Îl croşetează în zerseul ei din gând”.

Fiorul metafizic este transfigurat magistral în versuri precum cele din Sunt seva poemului meu: „Sevă sunt şi via mă fierbe vin/ Pe dealuri în boabe de aur/ Prietenul mă bea, am gust de pelin,/ Ascultând înserarea colorată de-un graur.// Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/ Mă beau pe-ndelete în căni de lut/ Ciobanii doinind din fluiere de soc,/ Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/ Din cupa mea de trup şi gând,/ Încă se scrie poemul în orb/ Din care n-am plecat nicicând”.

În poemul Speranţa binelui relativ întâlnim îndoiala carteziană, dar şi credinţa creatorului în autotputernicia Cuvântului, care a fost la început şi care va dăinui şi în viitor.

Spectacol de dincolo de cortina cerului ne prezintă o modalitate de a pătrunde dincolo de latura contigentului: „Cortina cerului s-o deschid am dorit,/ Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac,/ Cu bisturiu minţii tăiat-am un pătrat însorit/ Şi-am privit scena celor ce tac”. În acest poem sunt amintiţi mari creatori precum Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski într-o manieră care sugerează modalitatea în care autorul se raportează la lumea artei ca trăire şi interpretare. Manole, creatorul care şi-a zidit sufletul, adică pe Ana, în creaţie pentru a dura întru cuvânt. Dar în final Cortina va cădea, în schimb cititorul, are posibilitatea să intuiască ceea ce s-a desfăşurat în „jocul secund” după cum ne-a sugerat şi Ion Barbu.

În Sfârşitul, început perpetuu…într-o modalitate care se înrudeşte cu cea a lui Walt Whitman, creatorul Firelor de iarbă suntem invitaţi să ascultăm cum „iarba creşte”, pentru înţelege taina Universului „Înţelegi sonata unui timp evolutiv -/ Spirală ce cu infinitul ne uneşte/ Într-un spaţiu al ecoului, repetitive…” totul desfăşurându-se sub semnul Poeziei – Doamna.

Naşterea lui Iisus, de către Fecioara Maria, este un eveniment cu conotaţii cosmice când prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a început o nouă eră. Este era iertării de păcate, în care omul nou are şansa mântuirii, precum în S-a născut Iisus: „Aleargă ziua desculţă prin sate/ S-anunţe minunea venită de Sus,/ E vremea să fim iertaţi de păcate/ Când în ieslă s-a născut Iisus.// Alerga Maria pe la uşi încuiate/ Dar în spatele lor stăpânii nu-s,/ Stelele clipeau lumină pe cer desferecate/ Când Fecioara a născut pe Iisus.”

Cititorul întâlneşte peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumuseţea imaginii poetice se împleteşte cu profunda meditaţie asupra existenţei şi rostului artistului în lume. Pentru ilustrarea celor arătate mai înainte amintim câteva versuri din poemul Păşind pe lumină care ne amintesc de creatorul Morţii căprioarei, Nicolae Labiş : „În dezlănţuita simfonie iese visul,/ din fuiorul nopţii păşind pe cărare,/ levitează peste noi aducând abisul,/ sfidând lumina din exploziile solare.// Aici se întâlnesc minunile cu povestea/ hălăduind prin imperiile de vise/ şi glasul rămâne urmă în vestea/ cu căprioare la izvor ucise”.

Pasărea zborului imaterial, ne aminteşte de poemul dedicat de către Lucian Blaga, Păsării măiastre , a lui Constantin Brâncuşi : „S-a născut o lume din Cuvânt/ Ce-n univers ne leagă şi prin Legi/ Când acolo sus e ceva mai sfânt/ Însămânţând în noi sfinţirile întregi.// E-n noi un cer întreg de rostiri/ Şi-n suflet n-i se coc fructe neoprite ,/ E vremea marilor sfinţiri/ Şi-a anotimpului voinţelor călite.// Mă simt zborul pasărei, imaterial,/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb”.

Coborând în Pântecul cuvântului, poetul descoperă „ diafanul înţeles eminescian/ şi miezul îndoielii lui Cioran…” Trecând prin Ora de ninsoare unde „Istoria e alta în fiecare fulg de nea…” poetul priveşte în oglindă cum: „Loveşte dunga cerului secolul XXI/ păsări zboară de-a lungul râului/ asemeni Terrei/ în toamnă…”( Oglinda din secolul trecut).

Poeme precum Obicei, Nu răspund, Noaptea din ideea mea, sau Muzele datoare, ne dezvăluie alte faţete ale unui poet autentic care în Ne odihna poeţilor ne spune că : „Poeţii nici morţi nu se odihnesc,/ Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,/ Din lutul unde dorm tot mai cresc/ Alţi arbori în care se coace Poezia.” În Memoria zilei de ieri aflăm că: „ Ziua după ce şi-a scris jurnalul/ înşirând evenimente pe pergamentul clipei,/ banalul,/ şi-a pus capul pe dealul din apropiere/ pentru odihnă”.

O încărcătură emoţională deosebită are poemul Lumină pentru Mama, în care pioşenia pentru fiinţa care i-a dat viaţă se amestecă cu regretul de a fi părăsit satul natal. Versurile acestui poem au o duioşie care îi dau aspectul unei adevărate elegii. Pe alocuri întâlnim accente tragice care ne duc cu gândul la marele Serghei Esenin : „În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,/ Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,/ De am greşit, îmi port şi-acuma vina/ furnicilor strivite sub călcâiul de copil.// Îmi port crucea plecării mele din sat,/ Alergând după fluturi sub cerul depărtării,/ Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,/ Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării”.

În Incident istoric întâlnim o viziune tragică şi totodată profundă asupra adevărului fiinţei umane în timp : „În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână/ Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul/ Şi-n faţa femeii – Pacea, genunchiul şi-l îndoaie”.

Versuri precum: „Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor/ Ţi-a deschis Calea/ Spre Lumina întoarceri în Sine” (Înainte de sfârşitul frazei), sau „Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Urca cu cântecul mierlei spre nori,/ Era în stropul de lumină tot mai sus/ Şi-n aer mângâiat de cocori.”( Înălţare în Cuvânt) , produc în cititor o emoţie estetică deosebită. Continue reading „Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995

„Nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin.”

(NICOLAE IORGA)

„Oamenii politici trebuie să fie adversari, iar nu canibali!”

(IULIU MANIU)

Personalitatea şi persoana Profesorului Ioan Scurtu s-a concretizat ca un eminent specialist al Istoriei României veacului al XX-lea, prin prodigioasa cercetare, prin încununata vocaţie didactică, prin prestigiul ştiinţific naţional şi internaţional, prin misiunea spirituală pusă în slujba Neamului şi a culturii, prin demnitatea morală care-i conferă identitatea de ROMÂN, în arealul străbun şi divin al Dacilor nemuritori.

Fiu al Dochiei din judeţul Neamţ, a fost înnobilat cu vocaţia de PROFESOR de prestigiu, îndeplinind cu onoare funcţiile încredinţate: preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei din România, director general al Arhivelor naţionale, diplomat al istoriei şi Arhivisticii româneşti la congrese şi conferinţe internaţionale, conducător de doctorate (45), autor a 35 de cărţi, peste 65 coautor, 43 coordonator şi coautor, peste 300 de studii în limbile română şi străine, peste 300 lucrări de licenţă, peste 100 lucrări ştiinţifico-metodice gradul I, peste 50 lucrări de masterat, coordonator al volumului 8, al Tratatului de Istoria României, editat de Academia din România, consilier prezidenţial, director general-adjunct al Institutului Revoluţiei Române, prorector al Universităţii „Spiru Haret”, decan al Facultăţii de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică a aceleiaşi Universităţi „Spiru Haret”, iar ca membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este vrednic urmaş al înaintaşilor: Haşdeu, Onciul, Sacerdoţeanu, Iorga, Gh. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Almaş ş.a.

„Un fapt este incontestabil şi se impune să-l subliniez cu toată convingerea: veacul al XX-lea din istoria românilor şi-a aflat în Profesorul Ioan Scurtu pe unul dintre cei mai prodigioşi interpreţi, iar epoca 1918-1940 – pe cel mai de seamă <<cronicar>> al ei.” (Gheorghe Buzatu, Muzeul Vrancei, Omagiu Istoricului Ioan Scurtu. Ed. D.M. Press, Focşani-2000)

Subscriindu-se cerinţei nepartinice a istoricului de autoritate ştiinţifică, Ioan Scurtu îşi aşează eroul lucrării sale monografice, exact în locul pe care acesta l-a ocupat în arena politico-socială a momentului trăirii sale istorice, adică: în lumina propriilor fapte, în lumina propriilor înfăptuiri, în lumina urcării şi coborâşului realităţii vieţii sale.

Iuliu Maniu s-a născut în familia unui magistrat din Şimleul Silvaniei la 8 Ianuarie 1873. Pe linie paternă era descendent din marele Simion Bărnuţiu (1808-1864), gânditor, profesor, fruntaş al Revoluţiei din Ardeal de la 1848-1849, iar pe cea maternă din Iuliu Coroianu (1847-1927), ilustru avocat şi om politic sătmărean, memorandist şi lider al Partidului Naţional Român din Transilvania.

După terminarea cursurilor liceale la Colegiul reformat din Zalău, a urmat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept în 1896. Pe timpul studenţiei a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid creat în 1881, din fuziunea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (februarie 1869) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (martie 1869), ca o reacţie împotriva perfidului „pact dualist” al logodnei dintre Viena şi Budapesta, celebrată în anul 1867, care, fondând imperiul austro-ungar, a incorporat samavolnic Transilvania valaho-română în componenţa statului maghiar.

P.N.R.-ul şi-a propus următoarele obiective esenţiale: revenirea Transilvaniei la propria autonomie, folosirea dreptului legal al limbii române în administraţie şi justiţie în toate părţile locuite de români, autonomia cultului şi a şcolilor confesionale, libertatea votului universal ş.a.

Pe tărâm politic a păşit alături de Aurel C. Popovici care, a luat atitudine împotriva tineretului maghiar ce „justifica” legitimitatea odiosului pact, participând apoi alături de studenţii români din Ardeal la fondarea Societăţii Academice „Petru Maior” , unde a fost ales preşedintele acesteia. Primul Congres s-a ţinut la Roman în 1892, unde studentul Maniu şi-a expus înflăcăratul său crez: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luînd parte la revoluţia pe care o pregătim.” (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti-1983, p. 236)

Doi ani mai târziu a creat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, devenid preşedintele ei, în care milita riguros pentru despărţirea Austro-Ungariei. Tineri, entuziaşti, plini de zel pentru salvarea Principatului lor s-au amăgit cerând dreptatea de la împăratul nedrept, duplicitar, avid de putere şi de noi provincii, Franz Joseph, printr-un „Memorandum”, redactat în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană). „În document se făcea o amplă analiză istorică, juridică, politică, administrativă, culturală a situaţiei românilor din Transilvania, el constituind un adevărat act de acuzare la adresa guvernanţilor de la Budapesta.” (Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1995, p. 10)

Delegaţia Memorandiştilor alcătuită din 500 de persoane, încrezătoare în autoritatea monarhului, care trebuia firesc să-L slujească pe Dumnezeu şi popoarele încredinţate, au ajuns la Viena, în 1892, dar împăratul ursuz nu i-a primit, ba mai mult a asmuţit guvernul Ungariei asupra lor, intentându-le un proces care s-a judecat în 1894, la Cluj. Valul de mâhnire stârnit a generat o serie pe proteste, dar şi de solidarizări cu fraţii de peste Carpaţi. Iuliu Maniu şi Dan Pompiliu au redactat manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească.

„Memorandumul” era de fapt „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.” (Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat. Ed. Europa Nova, Bucureşti-1993, p. 200)

Din Octombrie 1898 până în 1915, a fost juristconsult al Mitropoliei Unite din Blaj, iar politic a activat în Comitetul P.N.R. În 1904, prin moartea lui Ioan Raţiu, preşedinţia partitului i-a revenit lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Iuliu Maniu devenea la 31 de ani vicepreşedintele P.N.R. În anul 1906, devine deputat alături de alţi 14 confraţi în parlamentul de la Budapesta, grup primit cu ostilitate, cu vrăjmăşie, cu ură şi cu venin din partea maghiarilor iredentişti, care şi-au răsfrânt patologia viscerală asupra monumentelor simbol ale Românilor, precum distrugerea Crucii lui Iancu şi piatra de pe Câmpia Libertăţii, sacrilegiul comis în Noiembrie 1908.

Iuliu Maniu şi grupul său parlamentar de la Budapesta a zădărnicit introducerea limbii maghiare în armată. După izbucnirea Războiului Mondial, autorităţile maghiare au hotărât trimiterea liderului politic pe front. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu de şase luni, proaspătul ofiţer a ajuns pe frontul din Italia.

ANUL 1918 – a ajuns prin jertfa curată de sânge a bravei Armate Române, prin strategia, devotamentul şi demnitatea Comandanţilor ei, prin sacrificiul poporului român, prin misiunea Bisericii Ortodoxe, ANUL IZBĂVIRII TUTUROR ROMÂNILOR. S-au reîntrupat PATRIEI provinciile surori: BASARABIA la 27 Martie, BUCOVINA la 28 Noiembrie, BANATUL şi ARDEALUL la 1 Decembrie.

Despre inegalabilul Act de înfăptuire a Întregirii Românilor în Vatra Daciei Mari, consemnează şi marele istoric GHEORGHE BUZATU: „Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, ca rezultat nemijlocit al luptei îndelungate şi pline de abnegaţie a întregului popor român, s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei românilor, care nu numai că semnifică împlinirea unui deziderat vital, ci a inaugurat o epocă nouă, de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus, între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi a societăţii româneşti.”

(Ioan Scurtu/ Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX 1918-1948, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2010, p. 93)

Iuliu Maniu devenind Stindardul Mişcării de eliberare a Românilor din Ardeal, a ajuns cu Regimentul 64 Artilerie din Orăştie, cu circa 5000 de ostaşi la Viena pe la jumătatea lui Octombrie 1918, ocupându-se de militarii români din armata imperială. A convocat toţi ofiţerii români în 23 Octombrie înştiinţându-i că Comitetul Naţional Român preia din mâinile administraţiei maghiare conducerea Ardealului. Toţi cei prezenţi „au răspuns într-un glas că vreau cât mai curând organizare şi lucrare cu orice jertfă pentru acest ideal strămoşesc al nostru; vrem să rupem lanţurile robiei puse asupra noastră de sute de ani. Vrem să ne unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor.” (Ştefan Pascu, op. cit., vol.II, p. 88)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Onirism și profetism

Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică, s.a.m.d. În vers cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să trebuiască să repet a citi și a desface din metaforă frumusețea unei idei luate din realitate și redate spre învățătură. În această scriere a mea, să-i zicem o simplă recenzie la versurile de sub titlu Onirism și profetism + Cum apare poezia este o dovada la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia cât și semantica vocabulelor onirism și profetism, la prima privire ești tentat să crezi căci sub acest titlu au să se alunge niște halucinații alcoolice, iederile unui profetism deșucheat ce înfășoară arbuștii unei jungle sau prăpăstii. Nici vorba de așa ceva. Altele, mult luminoase înspre adevăr și viață sunt procedeele de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin cu care operează în strălucita sa imaginație poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege totuși, din labirintul imaginației bucovineanului născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte, cunoaște limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât oricând ai impresia a fi un ardelean, sau oltean!

Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc si aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurilor poemei în discuție cu noile versuri de sub titlul Cum apare poezia, s-a realizat exact ceea ce-și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final talent hăruit pentru luminarea căilor unei vieți omenești prin bună simțire și creștere, iubire de Dumnezeu și aproapele cu care conviețuiești! Dar de fapt, dl. Adrian Botez și-a statuat cu mult timp înainte poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație, cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment suntem pe calea cea bună de a înțelege în mare măsură valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul fără control și acoperire întru adevăr, cu siguranță că și aceasta face parte din profesiunea sa didactică, profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș” –Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa, de fapt ceva specific oamenilor de geniu, a lua asupra lor greșelile și nimicniciile pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază tocmai spre a le stârpi din viața publică fără a crea neplăceri, nu în ultimul rând, a se feri de invidii și celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel de cele mai multe ori tocmai aceste genii rare dar binefăcătoare ajung, acelorași motive, martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu, așa cum îi place dlui Botez al numi pe marele său bucovinean!

Mărginindu-mă la acele versuri de sub titlurile, Onirism și profetism + Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi așezarea acesteia în haina lingvistică a verbului, bineînțeles în stilul propriu poetului:

”Prefer să mor cu

ai mei-în același părintesc

mormânt-decât să mă

salvez într-un rece

abrupt-vitreg

necunoscut”.

***

”Dincolo de cenuși-dincolo de orice

infern-dincolo de

orice răsărit de lume-voi afla-din

nou-visul cel mai

frumos, mărul stufos înflorit al unei iubiri

iubire a

mea pentru

cineva din vis-iubire a cuiva pentru

mine cel revenit în

paradis.

***

(Din poema ”Onirism ș1 Profetism”)

Avem in aceste versuri o lirică atât de profund simțitoare, atât de incărcată în spirit patriotic și ancorare în Neam și Familie, încât citindu-le, le simți asemenea unei intrebări de constiință proprie, ”oare nu sunt și eu la fel?”

Experiența de-o viață, vasta cultură acumulată, îi dă autorului puterea de pătrundere în esențialele probleme ale vieții, istoriei prezente și antice, religiei dacice-ortodoxe, neobosit cercetător și hermeneut. Am putea spune fără a greși, un om de știință, un deschizător de drum unui nou curent în cultura românească, în care bunul simț și morala creștină desăvârșită să domine școala și educația tinerelor generații!

Creând o parabolă dinspre titlul poemei înspre versurile redate mai jos, vom observa că acestea devin mai puțin lirice și mai autentic critice! Bisturiul doctorului, doare dar face bine!

”La acest timp – cerul,

vomită lumină – peste

cadavrul împuțit al

lumii

se aude-scorojită- doar

vocea profetului mincinos: toți o să

murim – toți o să murim- toti

o să murim…”

***

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Onirism și profetism” →

Girel BARBU: O carte ca o disecţie spirituală

Literatura română s-a îmbogăţit în ultimile zile ale Săptămânii Luminate din A.D. 2019 cu un nou volum de cronici literare, „SENINUL DIN INIMA CĂRŢILOR”, semnat de distinsa cercetătoare şi scriitoare de marcă, Vasilica Grigoraş.

Scrierile autoarei de până acum însumează 16 cărţi, o zestre spirituală de invidiat. În „Seninul din inima cărţilor”, Vasilica Grigoraş face o disecţie a nu mai puţin de 16 volume de genuri şi subgenuri literare diferite, eseu, poezie, interviuri, etc.

A scrie cronici literare azi, este o îndeletnicire rară printre oamenii de litere. Trebuie să ai disponibilitate şi dragoste pentru lectură, răbdare pentru a parcurge sute, mii de pagini, dar mai ales să ai puterea de a înţelege şi a interpreta textele, în aşa fel încât să pui cititorul în postura de a asimila la cote maxime conţinutul unei cărţi. Azi cititul este pe cale de dispariţie, am întâlnit profesori care se mirau când auzeau că mai sunt cititori activi. Vasilica Grigoraş este un bun exemplu de a da cu tifla acelora care au asemenea suspiciuni, mai ales când e vorba de oameni care ar trebui să contribuie la formarea viitorilor cititori. Autoarea face pur şi simplu o radiografiere cu mijloace moderne, intelectuale, a celor 16 cărţi recenzate, incizând fiecare frază, despicând în patru fiecare cuvânt, analizând, comparând, drămuind fiecare literă…

Cronicile din volumul în discuţie sunt ele însele literatură pură. Se vede clar că autoarea a ajuns la apogeul carierei scriitoriceşti. Vasilica Grigoraş trăieşte pur şi simplu fiecare volum analizat, îl tratează cu blândeţe, cu bunăvoinţă.

Experienţa sa de poet, eseist, monografist, de om trăitor printre cărţi, îi conferă dreptul de a opera „Seninul din inima cărţilor”. Recurgând la o metaforă eu o numesc pe Vasilica Grigoraş cardiolog literar…

Puţini critici literari se bucură de atenţia şi aprecierea scriitorilor. Vasilica Grigoraş este o excepţie, cronicile domniei sale sunt mană pentru autorii asupra cărora s-a aplecat de-a lungul timpului. Îmi cer iertare pentru „mândrie”, dar sunt unul din cei care şi-a văzut numele în această prestigioasă carte. Folosesc şi acest prilej pentru a-i mulţumi şi a o asigura de tot respectul şi admiraţia mea.

———————————-

Girel BARBU,

Pinu, 8 Mai 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.

„Eroismul este o componentă fundamentală a sufletului etnic românesc. Este un element al esenţei spirituale româneşti. Fenomenul istoric, naţional, social şi cultural românesc nu poate fi înţeles fără să ne raportăm la esenţa sa spirituală.”

(MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)

Unul dintre autorii trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit, înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului său-MARELE PATRIOT ROMÂN.

Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.

Latura esenţială a Destinului unui Neam hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată întru Trecut, Prezent şi Viitor.

Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului, toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .

„Un termen de o rară excelenţă, care incumbă în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială. Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam, printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini, credinţă şi limbă.” (pag. 5)

Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU, marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.

Personalitatea vie, măreaţă, austeră, generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.

Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea (1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa, fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1 Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges de Presen.

Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe, eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al României Mari – Constantin Prezan.

Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene, un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc, Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat, Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino, Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.

Botezul „focului” l-a prins pe generalul de brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3 Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a 7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.” (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)

Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, p. 478)

Preliminar intrării în război, generalul Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a, respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9 Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion Antonescu.

Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura, grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa 16, nr. de inventar 151)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.” →

Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric

a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această „insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Continue reading „Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric” →