Vasilica GRIGORAȘ: Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu

Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu Vasilica Grigoraș Când citești aprecierea scriitorului, poetului, jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: „Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare…”, nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la Editura PIM, Iași, 2018.

Începi metodic cu titlul, pentru că titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori cu tulburențe mai mici sau mai mari.

În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie, autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee, se explică compunerea poemelor presărate cu atenția cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar românesc.

Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației, frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.

Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează pe oceanul libertății și prosperității poetice spre înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism de calitate.

Mulțimea și diversitatea temelor abordate atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai convingător.

„Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul natural și social curat, atât de benefic firii umane. Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate „dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/ erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început să scriu…”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi. Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine obiective, complacerea în situații de promiscuitate…

În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor „Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam…”. Liberul arbitru este descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie să descoperim „…un cer nou” în care să auzim acel glas care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat.

Poetul împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul fără odihnă”. În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, pășind printre șoapte în noapte”… „căutând nenăscutele ere”.

În același context, consternat de cruda realitate continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate…” Se închipuie ființa lumii de azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)

Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici soarta poetului, care în actul creației se topește precum lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în mare?” (Poetul)

Schimbând registrul motivelor de inspirație, ajungem la ”Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a iubit odată, într-o noapte o zeiță”.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu” →

Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” →

Al. Florin ŢENE: Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor

A cincea carte a doamnei Maria Someșan, intitulată “Rădăcini, Dorință și Speranță“, apărută la Editura ALTIP din Alba Iulia, 2019, se menține pe același palier epic și stilistic ca în romanele ”Dreptunghiul iubirii, adevăr sau iluzie“, “Se poate și mai târziu: până la capăt”, care se pot constitui într- o trilogie, care îmi amintește de “Cronică de familie“ de Petru Dumitriu sau de ciclul românesc al lui Duiliu Zamfirescu..

Cartea structurată în nouă capitole cu o prefață de dr.Victor Constantin Măruțoiu se constituie într-o adevărată saga, numele generic al vechilor legende, care este o proză narativă cuprinzând povestiri și legende istorice cu caracter eroic aparținând popoarelor scandinave; un fel de cronică, sau roman, nu astfel de întreprindere a Anei, din acest roman în căutarea mormântului mamei, adică a rădăcinilor sale nu este un fel de povestire eroică, un fel de saga, împletită cu momente eroice din istoria locurilor prin care trece?

Urmărindu-și destinul, dând timpul înapoi, autoarea își rememorează apoftegma lui Octavian Paler: “Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ce-ți dă destinul. “ Aceasta ca o justificare, în discuția cu prietenul Ștefan.

Dialogurile dintre prietena Corina,si Ana sunt firești, imaginile din Cheile Bicazului descrise cu acribie de autoare sunt adevărate secvențe cinematografice, toate acestea sunt jaloanele care marchează drumul Anei, personajul principal al cărții, în drumul său spre căutarea rădăcinilor familiei. Dacă în “Baltagul lui Sadoveanu’ Victoria își căuta bărbatul, pe Nichifor Lipan, aici, Ana își caută originile, pe mama, mai precis mormântul acesteia.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor” →

Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU

Dragă cititorule,

Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării. Mai pe când ni se așază pe umeri ghiozdănelul, suntem etichetați cu un nume și prenume, substantive proprii pe care trebuie să le știm bine, pe dinafară. Apelativele dragi cu care ne dezmierda mama, des cad în derizoriu, sunt luate chiar de primii prieteni în derâdere și ne fac să ne rușinăm în fața colegilor. Ba, câteodată se caută motive de batjocoră și din numele de familie, pe care-l dobândim din tată-n fiu. Așa m-am identificat și eu cu Mnerie Dumitru. Deh!… Dumitru – nume de botez, data nașterii fiind mai aproape de sărbătoarea din calendarul ortodox român a Sfântului Dumitru. Dar Mnerie?… Mi-amintesc 3 momente mai semnificative:

Comuna Șeitin, jud. Arad, anii 1961-1963. În casa bunicilor din partea mamei, într-o dimineață.

Bunica (Maica Mină):

– No,… prunci sculațî-vă!… Mai o țâră și traje d-amniaz.

– Nu ieșim de sub dună, că ni-i frică, (noi, 2 copii de 6-8 ani: eu, Mitică, venit în vacanță de la Vinga, jud. Arad, respectiv Bebe, verișorul meu de la Timișoara, dintotdeauna mai mic decât mine cu 2 ani…).

– Dă cine v-i frică?

– Dă ăla ce strâgă pă uliță (de pe stradă se auzea dintr-o căruță cu coviltir: „Vaaaaar, vând vaaaaaar!… vând vaaaaaar!”).

– No lasă că ăsta nu-i d-ăia care să vă baje-n sac… Ăstă-i un pădurean ce vinde var, apoi zise către bunicu (taica Fanu):

– Du-te, Fanule, până la uliță și vezi dă pădureanu’ cela ce strâgă, n-are cumva și niște tiatră-mnierie, că tare ni s-o mănit via.

– Bine Mină. Iaca mă duc.

După câteva minute Taica către Mama Mină:

– Mai are numa’ o țâră, într-un sac în șireglă.

– Și, cum o dă?

– Iaca, zâce că 3 kile p’o polovică dă cucuruz.

– Atunci du-te iute-n pod și ie-ntr-o videre cucuruz d-ăla mai bun, dân grămada dă lângă fundoaie.

– Mai întii mărg să-i zâc să m-aștepte și să pregătească tiatra, ș-apoi mă sui în pod.

– No, biiiine, bine. Da’ numa’ iute!

După vreo 10 minute, eu, împreună cu Bebe, după ce ne-am asigurat că gălăgiosul „pădurean” a plecat mai departe cu căruța din fața casei, am sărit din pat și am fugit desculți în curte, curioși să vedem despre ce „tiatră mnierie” a fost vorba. Taica, numai ce intrase în curte ținând în mână banița/polovica aproape goală:

– No, ce-i cu voi?

– Arată-ne și nouă ce-ai cumpărat?

– Nu-i dă voi.

– Araaată-ne, te rugăăăăm!

Ne-a lăsat să observăm pe fundul polovicii, învelit într-un ziar vechi o minunăție de cristal vinețiu, mare cât pumnul și în rest mii de mărgeluțe de-un albastru ultramarin, scânteietor. S-a apropiat și Maica Mină:

– Curată tiatră! Faină! Și câtă-i dă vânătăăă!”

Altădată, cam prin aceiași ani, tot în Șeitin, treceam – copil de unul singur – pe stradă. Dintr-o curte a ieșit o femeie, (o știam din iarnă de la colindat – Nană Dyulă). Observându-mă, luând o poziție de „tare ocoșă”… mi se adresează:

– Mă pruncule, tu d-al cui ești?

– Săru’ mâna, Nană Dyulă! Mi-s pruncu-ăl mai mic a lu Dascălu Mnerie…

– No, nu mai spune… tu iești d-a-lu Mnieru? Bată-te să te bată!… Nu te-am mai cunoscut. Ce mare te-ai făcut! Da mumă-ta, Mnieroaica,… Drăghinuța, no, ce mai face?…

Mult mai târziu, în anul 1981, am fost într-o excursie în județul Baia Mare, făcând parte dintr-un grup de tineri, destul de eterogen, toți absolvenți de învățământ superior dar de specializări foarte diferite și proveniți de prin toate județele țării. Înainte ei mă cam batjocoreau după numele de familie, spunând că la înregistrarea numelui meu în certificatul de naștere notarul a fost beat și mi-a „băut” un „i”. Astfel, numele ce-l purtam, în loc să fie „Minerie”, cum, după părerea lor era normal, era doar Mnerie…

Ajunși la muzeul „Țării Oașului”, la vederea unor case foarte vechi, de față cu toți colegii, l-am întrebat pe ghid, însuși Directorul muzeului:

– Domnule Director, cum numiți pe-aici culoarea cu care sunt vopsite casele?

– No, p-aci tătă lumea știe. Tăte-s mnierii… Ca să nu să suie pă zîduri omizîle sau alte gângănii, să bagă-n zama dă var o soluție de tiatră mnierie, sau vânătă – cum i se mai zice – d-aia ce să dă și pă vița dă vie când îi mănită. No, dragă, u’ti-te ce mândră-i casa ceea: mnieru ca ceru’!

***

Rostul celor scrise nu este de a face o introducere la vreo cercetare genealogică ci reprezintă un rod de plăcută simțire și bucurie a vieții, pe care o am înregistrat-o alături de un mare Maestru al scrisului, poetul și jurnalistul desăvârșit Marin Beșcucă. Cunoașterea și apropierea este din destin, iar calea ne-a fost deschisă în rețeaua Facebook. Așa m-am trezit pomenind odată în corespondența purtată despre bănuiala mea asupra propriei origini, antrenându-mă mai mult pe preocuparea, predestinată parcă, de ALBASTRU, sub multiplele semnificații. Așa cred că s-a născut motivul MNIERU, un alt izvor de imaginație a Poetului, cu reflexe în excepționale versuri. Urmărind fascinat șirul acestora, trăiesc senzația spectatorului/cititorului așezat pe un scaun aflat chiar pe scena unde se joacă piesa, în mijlocul actorilor, dar asigurat de independență față de scenariu prin biletul de intrare pe care-l țin strâns în mână, gata să-l prezint oricând controlorului.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”. Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Dar Poetul nu uită toxicitatea „tietrii mnierie” – sulfatul de cupru – folosit în prepararea „zemii bordeleze”, substanță-inamic al manei viței de vie, periculoasă pentru fel de fel de dăunători.

Continue reading „Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene

Uite-uiteeee!… – îmi striga un gând pe care-l ascunsesem sub pleoapa unui dor – nu te sfii, pășește pe urma poemului și descoperă-i aura, ochiul lumi-i zărească dezvăluirea! – dar ce-o fi vrând și gândul ăsta? – aaaaa, e timpul să vă prezint ceva: ultimul volum de versuri ce stă pitit în așteptare, amirosind a plămadă proaspătă, doruind frământ de tipar, al lui Marin. Cum cine Marin?!… Marin Beșcucă, poetul care are atâta zgândăr în peniță încât poți auzi călimara deversându-și fluviile de cerneală în albii de metaforă prin terasamentele de celuloză ale colii.

Și e atâta sevă de cuvânt aici, dar și necaz că izvorul ar putea n-ajungă… știți voi, hârtia are putere de absorbție, nu glumă! Însă aud scâncetul unui prunc în fașă și dau fuga pe mal de vers să văd ce mi-a adus șuvoiul de cerneală… pe o petală de verde-albastru descifrez un nume de botez: MNIERU!…

De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

Sub Tacitus sau nu, verbul avea voce și vocea aceea se reverbera dintre acolade de simțiri ce-și dădeau ghes să iasă luminii, cum atâtea altele ce încă sunt în aștept. MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise!

Nevoia de comunicare, desigur, anulează distanțe, însă nu este suficient să comunici, este esențial ceea ce comunici pentru ca distanțele să poată deveni „aproape”… și uite-așa, poemul unește suflete, minți, într-un fel unic, poate greu de înțeles pentru unii, fin perceput de către alții, lungimile de undă ale percepțiilor nu sunt mereu egale dar, acolo unde se întâlnesc, se creează, indiscutabil, punți de legătură inimaginabile, chiar dacă, aparent, undele acelea provin din universuri diferite. Și mai e și acel adaos de respect care armonizează totul, vibrația e cea care contează, este cea care dă rezonanță totumului. Găsesc undeva, în vers, o concretizare a celor afirmate: MNIERU mi-a tot întors,/ mi-a tot răstors, metafora,/ dar nu mi-a dat în ea cu cianuri…/ niciodată! Și, da, metafora devine punct de zbatere și dezbatere, însă dialogul e „cuminte”, alchimiile scot la iveală aurul ascuns în plumb nu cu puțin efort, totul este rezultatul unor cercetări lăuntrice amănunțite, explicat și aici, într-un alt fel de simplu, dar complicat: MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/ clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea…

Poetul, vorbind despre sine și parcă pentru sine, se consideră un izolat care suferă durere și crede în Lumină și nu întotdeauna sufărul lui este la îndemâna înțelegerii tuturor. Dar este, în același timp, un izolat creator, poate că tocmai acest izolament în sinele propriu, undeva la granița dintre liniști și neliniști este acel stimulent al înmuguririi întru lirica metaforică. Fermentul, odată activat, nu poate decât să dea plămadă, terenul este fertil, spicul minții este matur. „Poftiți la facerea pâinii!”, parcă îndeamnă un glas, și e și sânge, pătruns prin vene de vers, cumva abstract: m-am descoperit că sufletul meu este singurul portativ/ pe care mi-am așezat inima de cheie sol…/ …/ se vedeau dungi de sânge verde…/ fotosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,/…și eu mă audeam în mine străpungându-mă din/ ființă să-mi ies afară din mine Luminat.

Ici-colo, impregnate pe coli de vise, apar mărturii desprinse din algoritmul timpului, care ne conduc înspre faptul că nimic nu e întâmplător, totul își are o predestinare… la fel și iubirea, nu este ceea ce-ți vrei, ci ceea ce te absoarbe în însăși eul ei, desen eram înșine noi!/ cu linii drepte, frânte, curbe, vectori/ ce ne chemau tot timpul să-i urmăm…/ …/ dar știam Calea!/ bătătorisem atâtea-n anii aceștia,/ în care nopțile netulburi ne prăduiau simțiri. Suntem liberi să visăm în limita a ceea ce ne este dinainte trasat, așteptând doar momentul care negreșit va să vină… și ne-am descătușat când anii își dau mâna,/ încheiam prin început!?/ UNUL-ne l-am dat în contopit!!

Pe stâncile încercării se mai zăresc încă urmele florilor deznădejdii acum ofilite, o boare duce-ntr-acolo: visam, Mnierule,/ dar timpul împrăștia caudine,/ …/ aripile crescute pe dinlăuntru mi-au obosit!/ pasul știe/ și șotângește… asiduu,/ în contrariul sufletului/ care și-a găsit perla!

Și dacă din trecut mai adie câte un fâlfâi de amintire, poetul își înfige tălpile în prezent îndemnându-și interlocutorul să-i pășească alături, purtându-l prin acuarela unui peisaj pe care și l-a însușit, făcând din el colțul său de rai. Acest petec de Moldovă, ascuns parcă voit privirilor metropolitane, mustește de urmele Rapsodiilor Române, iar poetul ne-o dezvăluie, dialogând cu Mnierul său, pe care și l-a dorit legendui sub numele acesta de alint, într-o altfel de lumină: azi mi-am ieșit singurul prin enescienele răzoare/ săpate în adâncimile viitorului…/ cauți urmele pașilor lui și vei găsi infinitul!, în timpan, glasul sângelui…ce pufnea pe nări,/ balaur suflându-și flăcările nestingerii,/ Oedip!… îmi șoptea un tei… Teiul!… cel ce atâtea leagă de sufletul poetului, de la Corabia obârșiei lui, la leitmotivul eminescian (Ipoteștiul e la doar câteva zeci de kilometri de aici!), acest falnic străjer și martor al atâtor inspirații, TEIUL, care odată se întindea ghirlandă de-a lungul bulevardului vechi pavat cu bazalt, aduce mireasmă de Enescu și mai era și o bancă din piatră,/ ce mă rugă să m-așez picior peste picior…/ și m-am așezat!/ purtam 45 la tăcere!… și banca se minună:/ restul de cavaleri?/ dorm cu capetele pe Inimă de Leu!

Și uite, cititorule, cum ne trezim în mijlocul unor cugetări care amiros a istorie, e drept, teii aceia-n ghirlandă nu mai sunt, ici-colo a mai scăpat câte unul de securea modernizării, dar și când te apropii de cei rămași, parfumul lor te atrage-ntr-acolo… peste umbletul lui Enescu,/ toți teii își acordau florile pe coarda viorii de geniu/ și eu călcam cu teamă să nu calc vreun ecou… cât de încărcată de semnificație metafora aici!… și parcă simți solemnul și pielea ți se face buburuze… simți, Mnierule? E un amalgam de percepții care vin una după alta din împletiri de stări, planurile se schimbă din nou, din istorie poetul trece la analiza cotidianului, lumea, cu ale ei, pare că își are o filozofie proprie, natura însăși pare mulată pe șina timpurilor, constați, fără să vrei că iarăși plouă și ploaia e strâmbă…cum adică strâmbă?… te-ntrebi, însă mai bine opreai gândul, uite cum se și-nghesuie altul: oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă?

Nu foarte departe de aici se vălure Prutul (frate și el cu Poetul), român sfâșiat între neamuri, Prutul m-a aflat deja,/ i-am și scris!/ atât cât să nu-i învolbur apele… omul caută spre apropiere un alt om, însă atunci când e-n singur își caută aproapele-n tot ceea ce-l înconjoară, natura e-n armonie cu spiritul, toate celelalte par atonii peste picturala sufletului, timpul își cadențează ritmul folosind noi metrici, pare că vine torențiala apocalipsei!/ o, tu, tempora, vopsit în tempera…/ și tu măsurător în pas cu pas,/ trageți hora, după ceas…/ vom muri uniți în cuget și-ntr-un glas/ i-am face caricatură lui Popas!

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene” →

Simion BOGDĂNESCU: Înseninată de frumos

Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.

Față în față n-o cunosc. I-am citit unele poezii și articole, câteva haiku-uri publicate prin reviste județene vasluience (cum este „Meridianul Cultural Românesc” direcționat de prodigiosul D.V. Marin). Și mă pomenesc luat prin surprindere, ca ochiul de frumos, înscris în pasăre (pentru că noi, pe la începuturi, am scris cu păsări, cu hieroglife!). Ceea ce înseamnă zbor luat din cer și fixat în argilă. Mă pomenesc instantaneu că-mi citește volumul de versuri „Valea, Poete!” și scrie favorabil despre el. Atunci (și acum!) am luat hotărârea să-i răspund cu niște hieroglife-pasăre! E gândul de a scrie despre cineva care a scris despre cartea mea de versuri fără să mă cunoască în față!

Am primit cartea „Seninul din inima cărților” (Editura Pim, Iași, 2019), semnată de Vasilica Grigoraș, ca un fel de carte de vizită a spiritului creator întrupat în persoana domniei sale și încerc, fără culpă, să răspund, cam târziu, deși poetul Al.I. Philippide ne atrăgea iluminat atenția că: „Târziu nu-i niciodată și totu-i prea curând.”

Volumul, așa cum l-a conceput și scris autoarea stă ca o terasă aristocratică: nu vrea să jignească pe nimeni, nici persoană, nici operă și are gesturi de încurajare în absolut cum își ridica, odinioară, mâna, o prințesă cu o strategie care te împingea să o săruți la aer. Nici nu se putea să nu-l prefațeze un om cult și fin, umblând cu târzie melancolie pe străzile culturale ale Iașului. L-am numit aici pe scriitorul subtil, Nicolae Busuioc. Zice Luminăția-Sa: „Vasilica Grigoraș desprinde cu ușurință abilitățile și harul autorilor invocați, caracterele tipologice și semnificațiile intuite ale personajelor creionate în narațiile în cauză, subliniază esențele și semiotica evenimentelor amintite.”

Botezată în inima focului, cartea în discuție se poate încadra, estetic, în categoria apolinicului, atât prin seninătatea titlului, cât și prin echilibrul judecăților critice, prin descifrarea din aproape în aproape a rostului fiecărei opere literare interpretate într-un limbaj adecvat, stăpânit cu siguranța și finețea unui spirit trecut printr-o serioasă cultură, solidă și lucidă, scriitoarea are, așadar, ochiul format prin costiniana osârdie a „cetitului cărților”, de unde și caracterul acut intelectualist al descifrării sensurilor profunde și al sentimentelor exprimate în fiecare volum luat sub observație. De aici, multele și diversele caracterizări lapidare, călinesciene, uneori, le-aș zice. De pildă, elementele de critică estetică: „O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului.” Sau în continuare: „acolo, în peștera adâncă a românismului, <lumina lui Zamolxis> va păstra veșnic vii stalactitele și stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualității poporului român…” Critica, pentru autoarea în cauză, nu este numai știință, numai interpretare, ci și artă, act artistic, liric și epic, muzical și descriptiv. Iată virtuți de prozatoare: „Pe șevaletul pădurii din dealul Dobrinei, toamna ghidușă a răsturnat cu artă cutia cu acuarele dintr-o gamă largă de culori. Verdele verii abia mai licărea din loc în loc.”

Semnificația generală, intuită și căutată cu rigoare, descoperită cu sinceritate și prietenie vreme îndelungată, este aceea că autorii și operele lor conturează România profundă a contemporaneității noastre, țara creatoare ce eternizează existențele prin cuvânt și merită a fi lăudate și încurajate. De multe ori, în finalul discursurilor sale critice, autoarea aduce sincere felicitări scriitorilor și operelor – o strategie bine gândită pentru că este ușor să jignești, să înjuri și să distrugi, dar este uriaș de greu să creezi ceva autentic și durabil! Nimeni nu scrie doar pentru el însuși, ci pentru colectivitatea umană lingvistică și etnică din care face parte. Este aceasta, de fapt și de drept, axioma scriitorului! „Trebuie remarcat că autorul volumului este purtătorul de cuvânt și simțire al fiecăruia dintre noi, al poporului român.”

O viziune a contemplației în absolut și în miezul unor trăiri esențiale – aceasta este metafora titlului Seninul din inima cărților. Calea netulburată, mioritică a înseninării întru frumos și prin frumos!

Semnificațiile individuale țin de natura sentimentelor și ideilor particulare descoperite de autoare în volumele de poezii și de proză ale tuturor scriitorilor avizați. Cu spirit ludic, Vasilica Grigoraș …o grigorisește: „Care-i miza? Care-i scorul? Cine e câștigătorul? Sunt convinsă: Cititorul!”

Continue reading „Simion BOGDĂNESCU: Înseninată de frumos” →

Carmen DOREAL: Lia Ruse, inspirație și emoție între amintiri și prezent, în volumul de poezii „Povestea continuă”

Lia Ruse, poetă cu melancolia amintirilor preschimbată în poezie, plusează nostalgii vechi într-o carte nouă, apărută în vara aceasta la editura Trend din Pitești. Suntem încântați să avem în față acest frumos volum de poezie cu titlu premonitoriu și sper că vom mai avea multe ocazii de a întâmpina și în viitor poezia doamnei Lia Ruse.

Versuri românești revărsate în vene de argint, într-o poveste vrăjită canadiană, file de viață de aici și de dincolo de ocean, împarțite între amintire, trăire, natura și vis, sunt experiementate duios în ritmul sângelui și limbajului pur, romanesc: ”Mângâieri și alint pe-un cadran de ceas”, o miraculoasă întoarcere în timp, precum în poezia ”Nopți tandre”: ”E vară cu nopți dulci sub luna de vis,/ Stele pe sub cer și albastru și dor,/ Amintiri, cu noi,/ tot mai scot din abis /În jocul clipelor ce-aleargă ușor… /Mi-e bine-ntr-un ieri ce-aș vrea să se-ntoarcă!… /În gânduri mă las cu o sete, de ploi/ De cântec, de drag…și îngerii încearcă/ Să ne lase-n aceeași poveste, pe amândoi…/O fluturare se prinde-n anotimp/ Luminează suav și cântă tăcut,/ M-aș face umbra iubirii peste timp/ Și-n tic-tac duios m-aș întoarce-n trecut./ E vară cu nopți tandre ițite în var,/ Mângâieri și alint pe-un cadran de ceas./ Mi-e bine-ntr-un vis de secundă și.. iar/ Mă trezesc, surprinsă-n vremea ce-a rămas”.

Minunate trăiri, amintiri și frumos, cu umbre românești în tablouri de familie tulburătoare, însoțesc pașii și visele oriunde, autoarea reușind să joace pe degete timpul înainte și înapoi, sub vraja naturii înconjurătoare, cât și a credinței, precum în poezia ”De Paști”: ”Noaptea, când clopotul chema pentru-Înviere/ Lumea, primenită, se grăbea spre biserică/ Pe drumurile-mpodobite cu tăcere. /Preajma lăcaşului sfânt, devenea feerică!/ Ieşea, din altar, preotul, în noaptea divină,/ Creştineşte, ardea făclia în ritm fermecat!/ În sclipiri răsfira Lumină din Lumină /Și-n clipa sublimă spunea : CRISTOS a ÎNVIAT!/ Ascultam tăcuti, (rugaciune)..,..eram pătrunşi în acel moment,/ Privind lumina sclipind, rătăceam în visare,/ Sunetele suave se ridicau fluent/ În noaptea minunată şi îmblinzitoare… /Înconjurată de cei dragi veneam acasă/ Pe drumul înspicat de făclii tremurate /Cu sufletul înnoit ne aşezam la masă/ În veselia bucatelor mozaicate/ Mama, cu chipul bland, era strălucitoare /În camera sonoră, plină de melodie /Când vioara tatei vibra fermecătoare /Și-mi legăna copilăria-n bucurie”.

Poezia te prinde în farmecul ei, sufletul autorarei fiind atât cauză cât și efect, se deschide în amintiri, purificandu-se. Totul pare un joc, o reîntoarcere la copilarie, la anii adolescenței miraculoși, precum in ”Iarna copilăriei”: ”Ca-ntr-o ilustrată cu sănii zburând,/ Prin ceaţă, zgâriind pârtii pe vale,/ Văd, azi, prin nostalgiile domoale /Copilăria : un timp aşa de blând!/ Zilele erau lungi şi-atât de-nalte,/ Cu farmec…Apar imagini ca din fum, /Fiorii dulci, prin sânge-ncep să salte…/ Din -tot- câteva poze râd în album. /Cu bujori în obraz, veneam din omăt /Adulmecând prelung aerul tare/ Lăsând urma, ghetelor mele, îndărăt,/ Prin imensitatea (alba,) fermecătoare. /Se-mpiedicau în drumul meu, spre seară,/ Căzute de sus, cârligele de ger/ Și-n liniştea-nflorită de afară /Baletau fulgi desprinşi, tocmai din cer./ Și,..se topeau, pe mine, fulgii-n uşă/ Lăsând pe haina grea o apă sură /Și clipe dulci cu umbre jucăuşe /Vesel, picau din ornic cu măsură”.

Imaginile din poezia Liei Ruse, par atât de veridice încât refuză să se șteargă din memorie. Pendulând între trecut și prezent, timpul este maestrul ce îi gestionează existența. Multe dintre momentele surprinse în cuvinte alcătuiesc o frescă în care timpul pare că și-a rătăcit clepsidra inversând scurgerea clipelor risipite, precum în poezia dedicată lunii februarie ”Zbuciumul lunii februarie”: ”Februarie se zbate-în priviri !/ Se face gri din buclele-ncâlcite,/ Sub clipe albe gânduri adumbrite/ Și-n suflet prea mult dor c-abia respiri! /E-un timp de ger sub cerul adormit/ Cât joc mai e în vreme să nu doară/ Când vântul urlă-ntr-un vârtej pe-afară/ Și paşi nu sunt pe drumu-acoperit./ Tristă, Continue reading „Carmen DOREAL: Lia Ruse, inspirație și emoție între amintiri și prezent, în volumul de poezii „Povestea continuă”” →

Edith NEGULICI: A(m) iubi(t) iubirea

Motto:,,Cad în genunchi și-ți mulțumesc, iubire…”

Spectacol de poezie, adaptare după Nina Cassian

De: Roxana Guttman, Cătălina Buzoianu

Coordonator artistic al spectacolului : Cătălina Buzoianu

Distribuția: Roxana Guttman, Mihai Nițu și Naomi Guttman

Muzeul Național al Literaturii Române

Foto : Florin Biolan

A(m) iubi(t) iubirea.

A(m) sta(t) pe jumătatea ei de stea.

Acolo m-au dus Roxana Guttman, Naomi Guttman și Mihai Nițu, într-o călătorie poezie prin universul liric al inegalabilei Nina Cassian, cea aleasă să facă legendă prin operă și prin viață. Personalitate complexă, puternică și provocatoare, ea a creat întotdeauna mari pasiuni și controverse. Poetă prin excelență, dar și prozatoare, autoare dramatică, eseistă, jurnalistă și ilustratoare, traducătoare și compozitoare, Nina Cassian a sedus publicul printr-un farmec aparte și o feminitate care sfida orice vârstă.

Vroiam să văd acest spectacol, la fel de mult pe cât Nina Cassian vroia să rămână în septembrie, pe plaja pustie și palidă și să lunece odată cu vara în toamnă.

Un spectacol hipersensibil despre noi, oamenii, care suntem ,,absolutul redus.”

Un regal actoricesc emoționant despre dăruire, creat de trei artiști fabuloși care iubesc, sunt iubiți și crează non-stop. Trei artiști îmbrăcați în alb, părând a fi ei înșiși trup și suflet poeziile în vers alb ale Ninei Cassian. Roxana Guttman, Naomi Guttman, Mihai Nițu, – o distribuție și o interpretare ,,La scara 1 pe 1” a căror măsură umană și artistică rămâne valoarea. Valoare care ,,ca răspuns la întrebare/ reușește să prindă lumea cât e de mare.”

O imensă întâlnirea teatrală cu cea care a fost și va rămâne geniala Cătălina Buzoianu.

O recunoaștere și o reverență emoționantă în fața fiecărei secunde de grație trăită împreună, așa cum Nina Cassian a iubit iubirea: totdeauna. Pentru totdeauna. Înregistrată peste timp, vibrația vocii acestei personalități laureate cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1969) și distinsă cu Leul Literar (decernat în 1994 de New York Library) îți amintește de playlistul interior și-l deblochează.

Un spectacol care reconfigurează harta interioară a sentimentelor exilate, pentru care nu mai ai timp. Să le auzi. Să le simți. Să le trăiești. Și pe care ,,mult mai târziu le cauți cum cauți printre nisipuri, firul de aur pur, străveziu…”

A(m) iubi(t) iubirea sau ,,Memoria ca zestre” care îți transformă sufletul în poezie.

O mizanscenă complexă de infinit tumult sufletesc, care lasă actorii și spectatorii deopotrivă în transa unor vorbe de dragoste.

O cotrobăire cu scene și jocuri de cuvinte în limba spargă prin viața Ninei Cassian și a fiecăruia dintre noi…cu toată iubirea!

Un spectacol asemănător Coloanei Infinitului în care în unele clipe ideale, despre fiecare actor în parte aveam Continue reading „Edith NEGULICI: A(m) iubi(t) iubirea” →

Ionuț ȚENE: Teohari Antonescu – un junimist întârziat ce a scris despre ”lumi uitate”

Dintr-o fericită întâmplare colegială am rămas cu un cadou, o carte interesantă: ”Teohari Antonescu. Jurnal (1893-1908)” sub îngrijirea istoricului clujean Lucian Nastasă-Kovacs. Cartea a apărut cu ocazia jubileului la editura ieșeană Junimea. Istoricul Lucian Nastasă-Kovacs are calitatea de a fi un istoric analitic și scormonitor, care vede dincolo de scena vieții curente și caută cu o curiozitate indicibilă, în culise, după fragmente de viață care pot completa un adevăr istoriografic abscons. Specializat pe istoria scrisului istoric românesc la cumpăna secolelor XIX și XX, Lucian Nastasă Kovacs a fost parcă predestinat să developeze memoria marelui arheolog de la Iași, junimistul din a doua generație Teohari Antonescu. Primind jurnalul istoricului de la Muzeul literaturii din capitala Moldovei, Lucian Nastasă-Kovacs îl adnotează științific cu acribia sa specifică dar și cu plăcerea intima de a scoate la lumină faciesuri ale unei lumi interesante, de consolidare a intelectualității românești la cumpăna modernității. Cartea se bucură de prefața marelui istoric ieșean, parcă uitat pe nedrept în ultima vreme, Alexandru Zub, care se interoghează în legătură cu apariția acestui Jurnal: ”Teohari Antonescu era deprins a-și observa, adesea cu ochi critic, propriile fapte…scris mai cu seamă în momente de tensiune, discontinuu, secvențial, Jurnalul în cauză are un aspect de însemnări intime…”. Prefațatorul nu-l uită și pe îngrijitorul editării jurnalului, Lucian Nastasă Kovacs, care ”cu ani în urmă, editorul de acum a făcut un rodnic popas en historien în epoca descrisă de jurnalul pe care îl scoate acum. Publicând apoi volumul Generație și schimbare în istoriografia românească (Presa Universitară Clujeană, 1999), la origine o teză de doctorat, el a pus în lumină mărturii inedite sau puțin cunoscute, susceptibile să contribuie la definirea momentului de cristalizare a școlii critice”. De altfel, istoricul clujean în studiul introductiv îl încadrează pe arheologul Teohari Antonescu în perimetrul istoriografic junimist, fiind un discipol al lui Titu Maiorescu și un continuator în a doua generație a celebrului grup de intelectuali de la Junimea, care a dat direcția culturii române la sfârșitul secolului al XIX. Lucian Nastasă Kovacs, face un portret esențial al istoricului ieșean: ”Situat între eforturile magistrale ale lui Al. Odobescu și Gr. G. Tocilescu de la finele secolului XIX, pe de o parte, și cele ale lui Vasile Pârvan, I. Andrieșescu, D. Berciu, R. Vulpe și mulți alții care au ilustrat cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat, neoferind nimic senzațional sub aspectul descoperirilor în teren.” De altfel, istoricul clujean îl apostrofeză cu simpatie, peste timp, ca autorul uitat al cărții ”Lumi uitate”. Teohari Antonescu se trăgea dintr-o familie foarte modestă din Giurgiu (născut în 1866), tatăl decedându-i imediat după naștere, mama recăsătorindu-se cu alt nume, fapt ce a creat viitorului istoric un complex, care l-a urmat toată viața. Studiul și ambiția au fost instrumentele cu care a reușit în viață. Facultatea o urmează la București, unde se bucură de participarea la cursurile lui Gr. Tocilescu, B. P. Hașdeu, V.A. Urechia, Al. Odobescu sau Titu Maiorescu. Își redactează lucrarea de licență la Al. Odobescu, cu titlul și subiectul inedit: ”Cultul cabirilor în Dacia”. Poate apropierea de acest cult misterios și ocult originar din Grecia l-a apropiat de Titu Maiorescu, în care intră în cercul ”protejaților” acestui factotum al culturii instituționale române din epocă, care făcea și desfăcea cariere universitare și aranja căsătorii între tineri săraci și studioși cu fete bogate din lumea bună. Datorită intimității intelectuale cu Titu Continue reading „Ionuț ȚENE: Teohari Antonescu – un junimist întârziat ce a scris despre ”lumi uitate”” →

Doreanu MIRCEA: „Jurnalul unui Sfânt pentru Divin” de Árpád TÓTH (Artangel)

Ultima carte a lui Artangel, „Jurnalul unui Sfânt pentru Divin”, apărută în 2019, la Editura „Petru Maior”, Reghin, deşi pare a avea un titlu emfatic, şi-l acoperă prin excepţionala originalitate, fiind integral olografă. O apariţie de acest tip, poate cea mai cunoscută, a fost „Belgradul în cinci prieteni” de Nichita Stănescu, care cuprindea pagină-contrapagină, versurile editate tradițional, iar in dreapta cele olografe.

Cartea lui Artangel este un curriculum vitae in acelaşi timp sintetic şi extins, deosebit de emoţionant .” Bunicul cu mai mulţi săteni se duceau prin alte sate să aleagă un preot corespunzător pentru Păpăuţi. L-au ales pe cel din Pava. Primul lucru al preotului a fost să scoată casieria din mâna bunicului. În acel moment bunicul a renunţat la problemele administrative ale bisericii. De atunci decenii întregi (două-trei) nu s-a mai vopsit gardul parohiei.”

Cartea este un poem în proză care distribuie în capitolele sale povestea unei vieţi chinuite, de martiraj, al autorului. Stilul eliptic emoţionează astfel :
„Am simţit căldură în palma dreaptă, deci răspunsul primit a fost . NU”.Un nu categoric şi înverşunat este răspunsul pe care viaţa i-l dă autorului în mai toate secvenţele ei. Totuşi Toth Arpad a reuşit să urmeze două facultăţi, Silvicultură şi Drept şi să scrie câteva cărţi absolut remarcabile. Cartea de acum are dulcea naivitate şi autenticitate a pânzelor lui Douanier Rousseau, zis şi Rousseau Vameşul,atât de iubit de Picasso, Modigliani si Brâncuşi.

Continue reading „Doreanu MIRCEA: „Jurnalul unui Sfânt pentru Divin” de Árpád TÓTH (Artangel)” →