Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.
Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.
Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.
Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.
Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.
Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.
Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.
De ce sunt atât de mult citite şi apreciate aforismele lui Girel Barbu? Pentru că în opinia sa, dar şi a noastră, „Poetul este rugă de parfum cu Teiul“. O, Doamne, cui nu-i place un ceai cald din floare de tei? Dacă mai este şi îndulcit cu miere de albine, atingem clipe fascinante, sublime.
În „Anaforismele din Ţara Luanei” întâlnim o bogată şi variată tematică.
Timpul este un subiect de inspiraţie tratat cu subtilitate. Aşa cum ştim, suntem pasageri vremelnici pe acest pământ, existenţa noastră aici are o durată limitată: „Din clipa în care am ieşit din copilărie, începem să murim în fiecare zi câte puţin.“, „Bâtrâneţea – Prag tocit pe călcâiul timpului”, „Timpul este cel mai aspru judecător: ne condamnă pe toţi la moarte.” Timpul este şi veşnicie: „Porţile bisericilor scârţâie a veşnicie“, „Credinţa este temelia pe care ne clădim veşnicia!“, Timpul vieţii noastre este o firimitură din timpul lui Dumnezeu”, „Veşnicia are culoarea ochilor tăi… “. Ar fi zadarnic să încercăm să lungim timpul, acest lucru fiind imposibil, iar printr-o comparaţie superbă: „Trag de timp, cum mi-aş trage umbra de păr…” poetul ne sfătuieşte să înţelegem că viaţa fiecăruia este o „Poveste scurtă: A fost odată. Nu mai e.” În parcursul nostru terestru avem căderi şi ridicări, însă „Cea mai cumplită cădere; Căderea în tine însuţi.“, de aceea ne îndeamnă: „Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi! Şi când se termină iubirea, luaţi-o de la capăt!“
Nici în alte scrieri ale autorului şi nici în aforisme nu lipseşte umorul: „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai”, „A face pe prostul, sport naţional”, „A fost o femeie extrem de săracă, încât şi copiii îi avea… din flori.”, „Când Floarea-Soarelui o ia pe ulei, Tigaia se linge pe buze.”
Să râdem, dar să nu ne lipsească seriozitatea, caracterul moral, comportamentul adecvat locului şi timpului pentru că altfel: „Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”, „Omul rău sfârşeşte înecat cu propria-i răutate!”, şi „Prostia-i ca universul – fără margini!”, Prostul este ca vântul – nu rămâne nimic în urma lui…”, iar „Cea mai mare prostie – să te crezi deştept.”
O temă de actualitate şi interesantă este relaţia scriitor, poet şi critic literar: „Poetul transformă cuvintele în suflete!”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…“, „Când poetul transpiră, criticul se inspiră!”, „Dacă un român nu s-a născut poet, e musai să se facă critic literar!”, „Criticul literar nu are mamă, nu are tată – este făcut de o urzică!”
Cartea este o Cântare a Vieţii, cu nemaintâlnită economie de mijloace şi cu o mare forţă de sugestie. Cu aura preciziei, a conturului bine alcătuit sunt reflecţii de căpătâi în aflarea adevărului universal. Şi iată un adevăr indubitabil: „Plânsul şi râsul sunt intraductibile. Ele sunt înţelese la fel în orice limbă.”
Volumul „Anaforisme din Ţara Luanei” este rezultatul unor preocupări perseverente ale îndrăgostitului de glie, de locurile natale, de ogorul literaturii, de fineţea şi adâncimea înţelepciunii. Este o reflectare a unei minţi luminate, un aport esenţial la dezvoltarea tezaurului culturii române, la îmbogăţirea spiritualităţii, eticii şi filosofiei practice. În opinia noastră, Girel Barbu mai are multe de spus în literatură.
Aforismele nu au termen de valabilitate, nu sunt scrise doar pentru acum, ci pentru eternitate. Aşa cum citim astăzi cugetări, maxime, aforisme scrise de Cicero, Seneca, Aristotel, Platon, B. Spinoza, R. Descartes, J.W. Goethe, F.M. Dostoievski, D. Cantemir, I. Neculce, N. Iorga, T. Arghezi, Vasile Ghica, Ionuţ Caragea…, aforismele lui Girel Barbu vor fi căutate şi citite de generaţiile viitoare. Vor face parte din fondul de înţelepciune al poporului şi literaturii române.
Aşadar, să citim, să învăţăm, să trăim în bună înţelegere, întru credinţă şi iubire: „În fiecare dimineaţă, lumina coboară în oameni, de unde îşi ia strălucirea.” şi „Primeşte-te în tine şi te dă întreg lumii” întrucât „Picăturile de azi, izvorul de mâine!”, şi până la urmă „Vârsta nu se măsoară în ani, ci în înţelepciune”, de aceea să ne îndemnăm pe noi înşine: „Dăruieşte ca şi cum ai primi! În acest sens, cu ajutorul „anaforei”, Girel Barbu ne împărtăşeşte cu „anafura” cuvântului remarcabil scris. Pentru toate acestea, Măria sa, cititorul poate notifica actul de identitate al lui Girel Barbu în vederea conferirii titlului de cetăţean de onoare al literaturii române.
—————————–
Vasilica GROGORAȘ
Vaslui
Octombrie 2019
***
,,Vasilica Grigoraş – o scriitoare valoroasă, un nume cu rezonanţă în literatura românească. Născută la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău, este absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. A publicat poezii, poeme de sorginte niponă (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun), poezii şi povestiri pentru copii, eseuri, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice pe suport hârtie şi în format electronic, din ţară şi din stăinătate. O parte din scrierile sale au fost publicate în peste 15 volume colective; unele poezii au fost citite la Staţia de Radio din Melbourne, Australia, 3zzz, 92.3 fm în cadrul Programului în Limba Română şi în cadrul emisiunii „Unda Românească” de la Radio România Internaţional. Menţionăm doar câteva cărţi publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Petre Iosub- Un destin exemplarVaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină- Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimii: tanka (ediţie bilingvă română engleză), Iaşi PIM, 2016; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului: Note de călătorii, Iaşi, PIM, 2019. Redăm mai jos una din multele cronici literare scrise de-a lungul timpului”. Informația de Strehaia