Adrian BOTEZ: Violența idolilor plutonici. Schimbare și iluzie, în romanul ”Migranți fără bagaje”, de Constantin Stancu [1]

În 2016, scriitorul hațegan CONSTANTIN STANCU scotea, la lumina editorială, pentru cei care, încă, sunt binecuvântați cu patimile cititului și meditatului, romanul VADUL ARS – la Editura Radet, Rm. Sărat – roman despre care concluzionam, atunci, păstrându-ne opinia și acum:

„…Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”: „political correctness” … – se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus…), de revoltă şi de invidie non-profesională…da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii…) structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!”

…Acum, în 2019, CONSTANTIN STANCU realizează și dă tiparului o continuare a romanului VADUL ARS : MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE – carte scoasă la Editura Limes, din Cluj-Napoca – având 232 de pagini (cu tot cu C.V. și aprecierile critice) și struturată fiind pe 30 de paliere narativ-revelatoare/capitole.

Majoritatea personajelor „valide” (tradus : rămase în viață), din romanul anterior, migrează, masiv, către această nouă structură narativă – în frunte cu Ana Nor : Ioan Jude (devenit, între timp, „lichidator”, ca în NAȘUL![”Lichidator! Ce meserie! Dar cred că e o afacere bună !”, cf. p. 108 – zice, cu surprindere, naivul profesor-pensionar Radu Costin…] – cu soția sa, Angela, Ioan Hora, Toma Bucur, Ion Ardelean, primarul ex-polițist Sorin Militaru etc. Până și amintirea spectrală a asasinatului Ilie Talan, fostul iubit al Anei Nor[1], este evocată des, și, într-o oarecare măsură, chiar prezentă, ca reper virilo-moral. Se mai adaugă (și se mai schimbă, ca nume și funcție scriptică, doar…nicidecum ca atitudine idolatră, față de…BAN !) vreo câteva personaje noi, necesare demonstrației epice : Gigi Cărbune devine Gigi Zugravul (avându-l, ca fiu, pe…”muzicianul” de manèle și de… ce-o mai fi… – …Bill Zugravul…), apar „Gurul” (“omul din Capitală”, Mafiotul-Călăuză-spre-Iad : Bebe Apostol), Moise Buzatu, Sârbul (mediatorul afacerii necurate, cu falsificarea de pașapoarte…!), Margareta (în locul tragicei Bianca Drăguț, din VADUL ARS… – …Margareta se mărită cu Bill Zugravul, spre a-i ascunde paternitatea copilului din pântece, conceput, de ea, cu marele ”zeu plutonic” al locului, Moise Buzatu…), Marcu Iulian, șeful echipei de muncitori, din Valea Rea, care-o anunță, telefonic, pe ex-avocata Ana Nor (…acum, întoarsă, pentru câteva luni, în România, devine ”un ingenios om de afaceri”…nu se pricepe doamna avocată la afaceri, dar, vorba lui Toma Caragiu : ”Îi merge”…!), în legătură cu „baia romană”, descoperită sub platforma de beton, a halei „pentru fabrica ei de turnat piese din plastic, pentru autovehicule” – dar și profesorul-pensionar și pasionatul de istorie-arheologie, obsedat de ”CASTRUL ROMAN”, de sub actualul, VADUL ARS (co-obsedat fusese și un alt fost profesor, Mircea Neagu, acum decedat… – …cel cu teoria ”canibalismului dacic”…devenit, între timp, REALUL…CANIBALISM ROMÂNESC…!!!), directorul Casei de Cultură, Alex Feraru (…poate intelectual, poate cămătar…)…

Radu Costin era invitat la ”masa ștabilor”, cu prilejuri oficiale GRANDIOASE (…precum erau ”apoteozele sacralizante”, la păgâni !), de exemplu, la…”Zilele Berii” (…căci ”Zilele Cunoașterii de Sine”…nu mai erau, demult, ”la modă”…!), nu pentru că era interesat, cineva din localitate, de istorio-arheologie (”Radu Costin era cumva în plus”), ci pentru că…”făcea parte din peisajul politic al orașului, DĂDEA BINE LA IMAGINE”…!

…Firește că intelectualii (cu ghilimele ori ba) ai localității, Radu Costin și Alex Feraru, după ce s-a demonstrat că Radu Costin avea dreptate (iar nu era doar un monomaniac, obsedat de ruine…), și LOCALITATEA/CASTRU ROMAN este descoperită !) sunt asasinați, în finalul romanului, din motive deloc legate de…intelect : ”Spre marea surpriză a celor doi polițiști, în situl arheologic se aflau două cadavre. Au recunoscut ca fiind ale directorului și ale pensionarului, pe jumătate acoperite cu două table metalice, luate din șantierul în lucru. […] Din informațiile noastre, rezultă că cei doi au fost împușcați de persoane necunoscute momentan, cu arme de vânătoare. Au fost trase cinci cartușe, cei doi fiind atinși de proiectilele din armele de vânătoare. […] În Vadu Ars, se discută de o revanșă politică, mai ales după evenimentul de la Casa de Cultură, când fostul primar s-a angajat într-o altercație cu alte persoane din zonă […]. Alte persoane susțin că a fost o revanșă economică, deoarece directorul Casei de Cultură, acum decedat, ar fi împrumutat mai multe persoane din Valea Rea cu bani, făcând camătă, iar acestea nu ar fi restituit banii împrumutați, la termen, iar presiunile făcute asupra lor au determinat riposta criminală. […] Nu se știe de ce a fost împușcat profesorul Radu Costin, el fiind o persoană retrasă, preocupat mai mult de cultură și istorie locală, decât de afaceri politice, sau cămătărie[…].”

Cum ”de ce a fost împușcat profesorul Radu Costin” ?

Păi, după ce-și făcuseră programul, cu el, la ”Zilele Berii”, unde ” dădea bine la imagine” – și mai acoperise scandalul morții celor ”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitatea din VADUL ARS”, cu supra-evenimentul unui soi de SIMPOZION-TRĂSNET (cu un invitat-profesor din SUA!), despre ”istoria locală” și ”tăblițele de lut de la Tărtăria” (mai vechi decât scrisul sumerian, egiptean etc. cu cel puțin 1.000 de ani ! – descoperire făcută de storicul [a]român, Nicolae Vlassa, în anul 1961 !) și despre ”cultura Turdaș”/cu Câmpul Pâinii (existând posibilitatea ca, ÎN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIAN – …și nu aiurea, ”cai verzi, pe pereți”! – ”să se fi inventat scrisul”) – după ce atrăsese atenția asupra RITMICELOR MIGRAȚII UMANE, din istoria lumii eurasiatice (”Migranți, și atunci, și acum !” – p. 217 – în definitiv, ÎNTREGUL actual roman colcăie de o migrație gravă : MIGRAȚIA OARBĂ A CĂRNII, SPRE AMURGUL EI DEFINITIV !!!… – …la care Migrație se adaugă, AZI, în mod misterioso-secret, monstruos și revoltător, o MIGRAȚIE A ASIEI MUSULMANO-MOZAICE, invadând Europa, pe nesimțite, lent, dar neîntâlnind nicio stavilă, nici guvernamental-politică, nici religioasă, nici militaro-polițienească – EUROPA, cea păstrată, 2.000 de ani, CREȘTINĂ, prin milioane de jertfe umane – cu precădere, DACO-VALAHE ! – …acum, ESTE ÎN CURS DE ISLAMIZARE…!!!) – ei bine, după tot acest torent informaționalo-senzațional, care putea ascunde și scandaluri mai mari decât acela despre… ”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitate” – Radu Costin nu mai avea ce să caute în centrul Scenei Terestrelor Afaceri SACRE…!!!

”Să vină LICHIDATORII! Faceți CURAT, pe toți dracii !”

…Încă de la început, remarcăm că :

1-Majoritatea finalurilor de capitol, ale cărții lui CONSTANTIN STANCU, situează VADUL ARS sub semnul SERII/NOPȚII-TÂRZIULUI – dublat de un ”SOMN-ÎNCHISOARE”: ”Simțea întunericul serii ca pe o prezență, o rețea care o prindea, și pe ea, în marele dans al timpului” (p. 79) ; ”În noaptea aceea, Jude a dormit profund” (p. 88) ; ”În noaptea aceea, Ana a dormit profund, un somn greu, fără ieșire. Un cocon a învăluit-o, nevăzut, din fire transparent, calde. Lumea se năștea, din nou, în viața ei” (p. 102) ; ”noaptea sosea cu multe surprize, pentru mulți oameni in localitate[…]. Timpul se scursese undeva, după dealurile de la marginea Vadului Ars” (p. 116-117); ”era târziu și timpul nu mai avea importanță, pentru Radu Costin, era târziu și sufletul lui tânjea după o stare pe care nu o putea defini” (p. 132) ; ”seara aceea a fost o seară special, narațiunile s-au topit în lacrimile bărbatului, timpul a explodat în mintea lor” (p. 179); ”bărbatul a căzut într-un somn negru, fără ieșire, greu, de plumb, ca în adâncul lumilor” (p. 189) ; ”nu mai auzi lătratul câinilor, care spărgea întunericul din zona aceea de lume. Cerul se deschidea peste lume, ca un vultur făcut din mai multe stele depărtate, din lumini și ÎNTUNERIC CU GHEARE” (p. 195 – viziunea ”ÎNTUNERIC CU GHEARE” o are Ana Nor, după ce Radu Cosmin, simțindu-și moartea aproape, îi încredințează TREI COSONI DE AUR DACIC – ”Au imprimat pe ele/monede UN VULTUR CU O COROANĂ ÎN GHEARE și numele regelui” – iar Ana Nor interpretează darul profesorului Radu Costin, în modul anti-spriritual, al epocii ei : ”Aurul înseamnă PUTERE, MULTĂ PUTERE! Poate e și acesta un semn pentru mine, cine știe ?” – cf. p. 195).

Tot SEARA/NOAPTEA se produce ÎNJUNGHIEREA, de către Ioan Jude, a CĂPRIOAREI NEVINOVATE (lovite de MAȘINA LUI – p. 49), tot NOAPTEA sunt asasinați cei doi intelectuali ai localității…tot NOAPTEA, Bill Zugravul leșină, lovit de o boală, luată în timpul unui turneu în AFRICA… – …altă ”migrație oarbă, misterioasă, imbecilă, a CĂRNII”…!). Continue reading „Adrian BOTEZ: Violența idolilor plutonici. Schimbare și iluzie, în romanul ”Migranți fără bagaje”, de Constantin Stancu [1]” →

Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală

(Nota editorului)

Lucrarea „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” se dorește a fi interesantă de citit și de înțeles de cât mai mulți, conținând un mesaj trimis pe diagonala țării, dar și un omagiu adus eroilor-martiri căzuți în zilele Revoluției române din 1989, un semn de respect și considerație pentru cei care au crezut în idealurile Revoluției pornite de la Timișoara.

Multe dintre poeme au fost create în anii ’90, respectiv chiar în primii ani la început de Mileniu III, când efectele Revoluției erau încă neclare iar mulți dintre noi, cetățenii Timișoarei nu înțelegeam prea multe.

Acest omagiu este manifestat într-un mod aparte, oferind cititorului un șir de creații poetice proprii, inspirate din diferite perioade post-revoluționare, dar și ca un rezultat al frământărilor sufletești provocate autorului de diferendele sociale și politice, despre care atâta lume discută și se pronunță destul de ambiguu.

Scrierea acestei cărți are o mică, dar interesantă, poveste. Am aflat de talentatul poet Marin BEȘCUCĂ prin intermediul site-ului și Revistei „Logos & Agape” (coordonate de distinsa poetă Mariana GURZA), publicații cu un veritabil rol de „burete” de creații și creatori literari, atrăgând într-o perioadă destul de scurtă foarte mulți scriitori valoroși, cu o mare sensibilitate artistică. Am fost plăcut surprins de stilul particular de exprimare, de provocările îndreptate atât către cititorii inițiați dar și înspre cititorul ocazional, pe care-l determină la cugetare și reflexii prin puterea de impresionare a rândurilor încărcate de metafore din poemele sale.

Am început să corespondăm, mai ales pe marginea celor publicate, dar și despre alte teme de actualitate. Așa am aflat de experiențele literare, jurnalistice și de viață avute anterior, mai ales din postura de contemporan în cele două epoci ale societății românești, dar și ca prezență vie, poate prea păsătoare față de existența umană la puntea dintre cele două Milenii. Am discutat și de povestea înregistrărilor interviurilor excepționale luate unor personalități politice și culturale de excepție, în capul listei fiind Seniorul politician țărănist Corneliu Coposu (ultimul interviu în viață) și Ex-președintele țării Emil Constantinescu. În această vară, făcându-i poetului o vizită la Dorohoi, am înțeles mai bine „domeniul DILIMANDJARO”, cântat și descântat în scrierile sale de zi cu zi, de fapt un teren, rămas parcă al nimănui, dar acum marcat de vecinătățile căsuței de domiciliu a poetului, (str. Dumbrava Roșie, 188), având mereu în față ruinele unei foste întreprinderi socialiste și perspectiva unui deal „agricol” cu culturi aleatoare. Devenit atât de familiar cu locul nimănui, în creațiile recente, Marin BEȘCUCĂ s-a autointitulat MONSTRUL de pe DILIMANDJARO, dând o semnificație și mai aparte poemelor semnate astfel, de luptător neînfricat, un adevărat pericol față de dușmanii noștri, dar lăsând vizibilă și ceva din armura lui Don Quijote de la… Dorohoi, Dumbrava Roșie 188.

În urma discuțiilor și corespondențelor purtate am descoperit în poetul-jurnalist Marin BEȘCUCĂ un foarte atent analist a ceea ce a ajuns să însemne pentru români Timișoara, după sloganul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Această preocupare nu s-a dovedit doar de conjunctură, (gen „DILIMANDJARO”…), ci o considerație, poate chiar obsesivă, de lungă durată, cu importanță marcantă pentru propria-i trecere prin timpul ultimilor 30 de ani. L-am observat prețuind un tom de poezii în manuscris compuse cu 15-20 de ani în urmă, chiar pe malul Begăi, fiind cu treburi prin Timișoara. Apreciind stilul complex, cu o fericită combinație între consemnările debordantului jurnalist și pana ingeniosul poet, am oferit susținerea din partea Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, a conceperii și apoi editării acestei cărți. Am simțit o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu să realizăm împreună o punte de legătură de suflet „intercomunitar”, cuprins foarte bine în interiorul neamului românesc, pe diagonala Dorohoi – Timișoara.

Titlul cărții este inspirat ales, trezind un interes special cititorului divers, mai ales prin asocierea numelui orașului martir TIMIȘOARA, în al XXX-lea an de la Revoluție, cu cuvântul „acolade” definit prin dicționare ca având mai multe sensuri. Astfel, titlul va atrage atenția cititorului în mod diferit, așteptările acestuia putând fi caracteristice și nivelului de pregătire profesională sau pasiunii acestuia. Astfel:

un cititor, mai cunoscător al tradițiilor istorice ale popoarelor, cuvântul „acolade” l-ar duce cu gândul la denumirea ceremonialului medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei;
un mai pasionat de arhitectură s-ar gândi la elementele specifice stilului gotic, care poartă această denumire;
alții, mai deprinși cu realizarea de scrieri sintetice, cu anumite scheme de redactare, se vor aștepta la cuprinderea în carte a unor referiri exprimate sumar, prin cuvinte cheie, dispuse orizontal/vertical. De asemenea muzicienii se pot aștepta la exemplificări prin reprezentarea grafică a unor portative muzicale;
acei mai obișnuiții cu științele exacte, în special cunoscători ai teoriei mulțimilor (matematică), s-ar duce cu gândul la semnele grafice care cuprind, între numitele acolade, mulțimi de numere, sau în expresiile aritmetice și/sau polinomiale, un șir de operații matematice grupate în paranteze mari și mici.

Din toate aceste perspective, urmărind cu atenție cele scrise pentru această carte de către autorul Marin BEȘCUCĂ, am descoperit într-un anume fel, o abilitate extraordinară de a cuprinde de fapt, într-un mod firesc toate aceste sensuri, mulțumind astfel pe toată lumea. Poemul – ca specie a poeziei epice – este prezent majoritar în carte ca formă de exprimare literară, pe mine, din postura de cititor ocazional, m-a condus cu gândul la timpurile trecute, spre diversele stări controversate trăite-n Timișoara de-a lungul anilor, care însumează mai mult de jumătate din perioada-i românească, de după marea Unire, în mod practic de când mă știu ca fiind timișorean, începând cu 1967, anul mutării aici cu familia și până în prezentul anului 2019.

Recunoscându-mi pregătirea profesională orientată mai mult spre tehnică, cu ceva veleități de matematician, abordând tematica cărții, îmi permit „o acoladă deschisă”, (dar deschizând doar o paranteză mică…), să afirm cu convingere faptul că, pentru mine personal, Decembrie 1989 a însemnat cu adevărat o revoluție înfăptuită pe toate planurile: material, juridic, economic, social, profesional, spiritual și sentimental. Citând din PREAMBUL: Continue reading „Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi „cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum „boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar „dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era „Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi „strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, „stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare: „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului, apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?… „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar” →

Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii

Motto:

,,cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul”.

(Rugă – Corneliu Coposu)

Iată-ne în fața unui nou volum de versuri ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” purtând semnătura jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Timpul scurs din decembrie 1989 și până acum, și-a pus amprenta pe eul poetic ca o ardere de tot continuă.

Volumul de față se dorește a fi un omagiu adus Timișoarei, unde flacăra libertății a fost aprinsă de oamenii cetății. ,,…Timișoara se reazemă /cu coatele pe Bega,/ puhoi de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!/ fâlfâind între Operă/ și Catedrală… Un timp al morții, timpul din acele vremuri odată cu primul căzut. Dar, ,,Bega nu spală sângele,/ Bega încă ascultă, dar…/ Bega nu iartă/ Tedeum se aude din arhitectura speranței”. (PREAMBULUL)

Strigătul poetului sună ca o litanie pentru cei răpuși, pentru cei rămași cu năzuințe de bine.

Parcă îl aude pe Senior spunându-i: ,,Cine uită trecutul, merită să-l repete”.

Cum ar putea să uite poetul acele zile? Se spune că poeții se bucură de iubirea Lui Dumnezeu. Cu menirea lor profetică, punctează de multe ori momente care rămân mărturie peste ani. Trăirea poetului Marin Beșcucă străbate fiecare poem. O zbatere intensă, parcă ar picta din lacrimi imagini sângerii. Bega încă ascultă, Bega nu iartă, ,,BEGA își tremură năduful…/ ce s-ar mai burzului,/ dar pentru cine? ascultă, spală timpul, tace,/și curge…/ se uită-n venirea zorilor/ și deplânge uitarea,/ …mai suspină,/ dar o face-n sânii apelor,/ să nu tulbure!/ sunt oameni și ei…/ plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ!/ …da-da BEGA e natură,/ BEGA e dinspre DUMNEZEU,/ nu minte, nici nu iartă ce nu se poate spăla,/ duce-n efervescentul zbaterilor de ape/ și de ascunsuri în nămolurile tăcute,/ toate câte s-au fost,/ așa cum s-au fost!/ se prea poate de stai de vorbă cu ea,/ se prea poate…/ poate un dram de noroc,/ dar este șoptire care trebuie deslușită,/ poate inima!/ sufletul știe că ar urca,/ iar acolo sunt toate cum se trebuie…/ da, tace BEGA, tace, /dar NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ nimic!/ cum care Adevăr?/ se aude din ceruri,/ dar mai am de căutat ca trăitor trecător!”. (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Parafrazându-l pe Emil Cioran, să te gândești spre ce vei fi? ,,Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Imaginile acelor versuri „din lumi nedefinite,/ glasul ţi-ai încins,/ prin ceruri desfundate/ ecoul ţi-s-a-ntins,/ cum luna se trezeşte în zumzetul de zori,/ aşa şi tu,/ ATUNCE!/ ai dat Lumii fiori,/ puhoiul fără stavili/ s-a revărsat în drum…” (TIMIŞOARA)

Din ,,pasul minții” ne trimite semne, ca un biet trecător, trecător prin semne… Faptele de atunci, evenimente de azi prind culoare prin versul revărsător. ,,Aci s-a mințit cu morții,/ s-a ascuns numărătoarea,/ s-au lăsat prea ușor să urce sufletele/ cu trupurile topite-n crematoriu…/ s-au făcut prin tedeumuri și alte cântări/ încercări de primeniri!/ dar lăcrima și Liturghia…/ BEGA îi povestise TEROAREA…/ da, patria cea dragă, TIMIȘOARA,/ a frânt în răspântii și istorie și țara…” (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Marin Beșcucă scrie cu sufletul. O poezie contemporană, poate pentru unii atipică, dar plină de nuanțe filozofice și bogată în metafore. Uneori te cutremură prin firescul expresiv prin adevăruri doar de Cer știute. Revine des la curgerea apei, la Bega care nu va spăla niciodată sângele vărsat. Apa ca simbol în literatură reprezintă dintotdeauna însăși viața, simbolul fertilității, înțelepciunii, virtuții și harului dar și generatoare a vieții și morții în tradițiile creștine. ,,…BEGA NU SPALĂ SÂNGELE/ spuneam,/ și-l aține…/ în cumințenia fiirii ei știe/ ce e sacru și ce nu-i,/ știe și cât Adevăr/ s-a păstrat/ din Adevărul scânteii ce s-a prăvălit/ peste catedrală,/ peste piața balconului,/ peste gloanțe, și peste șenile,/ peste muțenia cu care muncitorii/ înghițiseră c-au ieșit mai târziu…/ cine știe câte ascunde crematoriul acela,/ al bolii sfârșitului de secol,/ al sfârșitului de mileniu…/ deja atât de puțin s-a strecurat din mileniu,/ dar deja un deget din palma secolului/ și nu prea din Adevărul Scânteii…/ sunt încă murmure,/ piața se adună încă/ scânteia nu mai are Scânteia aceea…/ Scânteia!/ pașii morții încă se văd,/ dar moartea nu știe…/ iartă-i, Tată, nu știu ce fac,/ iartă-i, Tată…”. (BEGA NU SPALĂ SÂNGELE)

Ca o rugăciune se desprind poemele, pentru cei care nu mai sunt. Cu o candoare discretă poetul imploră Cerul pentru iertare și îndurare. Timișorenii lui dragi, prezenți discret în poem, dar neuitat și la loc de cinste stă Seniorul ale cărui îndemnuri i-au fost de folos.

,,Puterea noastră născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile, au zidit o ţară care nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne, neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor, vrednicia marilor înainte-mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi a celor care vor veni”. (Corneliu Coposu – Din cuvântarea rostită la 1 Decembrie 1990)

Așa aș putea explica truda poetului în a zidi în eternitate poeme pe care ni le oferă cu multă generozitate: dorul de Dumnezeu, iubirea pentru Adevăr și dragostea pentru semeni, care se revarsă din belșug în toate creațiile sale.

Marin Beșcucă, deși azi marginalizat, își va găsi locul binemeritat printre scriitorii români care lasă un semn în urma lor ,,…deoarece timpul este nu/ doar impasibil,/ cât și un invidios de primă mână/ și poate intenta temutele „de îndată”…/ …/ vrem o lacrimă!/ și lacrima s-a curs…/ din iubire pentru Adevăr!/ suspină Poetul ce-mi risipea ființa,/ din toate-am a vă da,/ doar să-mi vedeți Credința…” (BERE DE 3 SECOLI)

Continue reading „Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii” →

Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea

„Undeva, pitit printre arbori-catedrale, într-o dumbravă minunată, satul Făgeţel, leagănul izvoarelor Trotuşului, respiră liniştit, îndemnând la împăcarea cu tine însuţi”... Iată doar o frază din cartea lui Mihai Buznea, intitulată „Drumuri şi popasuri”, carte care a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din România. Vorbim despre o frază care pe mine m-a transferat, de la începutul lecturii acestei cărţi, în lumea amintirilor. Doar câteva cuvinte, şi iar eşti tânăr, iar eşti reporterul fascinat de meseria lui, iar întrevezi locuri şi imagini pe care fostul meu coleg de redacţie şi actualul meu amic, le pune în paginile unei serii închegate de reportaje, care se poate numi – şi după fantezia mea – „O nouă Românie Pitorească”…

Şi-mi aduc aminte că exact pe locul amintit mai sus, în satul acesta, Făgeţel, mă preumblam cândva, căutând şi eu oameni şi fapte demne de un ziar care, pe lângă lucruri neagreabile, făcute la porunca acelor vremi, ştia să-şi coloreze paginile elegant şi chiar frumos, oferind cititorilor şi acel rege al jurnalismului – Reportajul. Câteodată – chiar şi reportajul literar. Dar cum regii sunt tot mai puţini, şi presa cotidiană e, din păcate!, din ce în ce mai lipsită de harul bunului gust… Totuşi, locurile preumblărilor noastre au rămas, sunt aceleaşi şi azi, cu înnoiri şi, desigur, cu alte vibraţii de suflet. Iar farmecul unic al naturii minunatei Românii e, poate, uşor schimbat, faţă de anii trecuţi, o dată cu generaţia mea, dar şi el rămâne la fel de tulburător. Şi iată că marele reportaj, care este cartea „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea este tocmai această Românie, şi nouă, şi veche, care tulbură înălţător orice suflet cinstit, care a respirat aerul de cinste şi omenie al unora dintre concetăţenii săi.

Dar cine dintre cei mai în vârstă rememorează România care a fost nu de mult, realizează, încă odată, că erau destule lucruri rele şi grele, însă culoarea adevărată, de atunci şi de acum a României, este cea a oamenilor cumsecade, care erau, şi sunt, în viaţa diurnă a unei ţări de o rară frumuseţe, adică România. Şi iată cum, cu talent şi o bogată experienţă de viaţă. Mihai Buznea ştie să redea o Românie de suflet şi de progres, aşa cum este şi azi, cu lucruri bune şi, uneori, şi cu lucruri rele. Desigur, nu este o descriere roz-bombon, dar este o carte concludentă şi semnificativă, cu lumini şi umbre, aşa cum viaţa este pretutindeni, la intensităţi şi cu nuanţe diferite…

Reportajele lui M.B. impresionează prin redarea harului unor oameni cu faptele lor bune şi gândurile lor, rodul de ansamblu fiind imaginea unei ţări pe care reporterul o vede dimpreună cu istoria ei, cu profunzumea trăirilor unui neam greu încercat, care-şi construieşte, în continuare, istoria acestor vremuri. Descrierile din paginile drumurilor şi popasurilor buzniene sunt atrăgătoare, iar cine vrea să guste farmecul unui gen gazetăresc elegant, frumos, realist şi romantic, aşa cum l-a gustat şi generaţia de părinţi şi bunici ai tinerilor acestor zile, cine vrea să stea la o cafea, cu o carte bună în mână, savurând frumuseţi văzute şi simţite de autor, ei bine, poate să citească această carte, care-l ridică pe condeier spre şi pe soclul unui redeschizător de drum, care duce şi la redescoperirea nu numai a unei noi Românii Pitoreşti, ci şi a reportajului literar – cam dat uitării, pe nedrept.

Dar am rămas dator să dezvălui ce mi-a remintit satul Făgeţel, aşezarea unde se află izvoarele Trotuşului. Ei bine, îmi reamintesc şi eu momente unice ! Umblam cu treburi dar şi eram hoinar pe-acolo, când, căutându-l, am gasit firul acela de cristal, scânteid aur şi prospeţime de-nceput. Curgea vioi şi-ndrăgostit de preajma sa, trecând cuminte pe sub gardul din lemnul unor pari subţirateci, de la marginea unei gospodării de munte. Firul acesta ieşea dintr-o curte mare, în care se afla şi o căpiţă de fân, pusă acolo parcă mai mult ca să sporească farmecul locului.

Ce ştiam eu, atunci, despre traiul acelor oameni de la munte?!

Mai încolo – casa văruită în alb şi cu ferestrele ei mici, care reflectau un alt aur, ce venea din împărăţia soarelui. Şi-arunc o privire-n jos, şi văd iarba dintr-o vale largă, oprită jos de un alt deal… Iarba aceea era de un verde proaspăt şi unduios, cu care începusem a mă contopi, simţind şi eu vântul cum o mlădie tandru. Eram într-o vale largă şi adâncă. Cerul cânta cu voci de păsări, infitrându-mi în suflet o pace sfântă; şi era o linişte ca în şoapte de început. Cobor spre şesul scurt şi larg al acestei văi şi simt că, în acelaşi timp, urc spre puritatea sinelui meu. Când am ajuns jos am trăit formidabila unire a cosmosului cu pământul, iar eu pluteam, pluteam fericit şi singur… Eram şi eu parte din natură!

Îţi mulţumesc Mihai Buznea că mi-ai reamintit acele clipe, de un farme deosebit. Ca şi alte descrieri ale tale, din admirabila poveste a României din cartea ta. România cu oraşele şi satele sale, cu poveştile şi legendele sale, cu împlinirile şi neîmplinirile acestor locuri de trai gospodăresc, ale unor oameni de bine şi de omenie.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea” →

Constantin STANCU: Existența nu-i o călătorie de plăcere…

Un titlu mai puțin obișnuit pentru un volum de versuri: Matrozii se sfințesc cu fiecare port!*

Prof. dr. Adrian Botez, poet încercat, cu o viziune solidă și originală, ne propune, prin volumul publicat la Editura Rafet în anul 2019, poeme încărcate de spiritualitate, de cultură, de taine, de paradigme și judecăți.

Făcând referire la matrozi, la marinarii simplii și muncitori de care depinde călătoria pe marile oceane, poetul ne pune în fața ochilor responsabilitatea omului raportat la universului creat, necesitatea implicării lui în modelarea vieții. Cu fiecare port, cu fiecare loc unde poposesc, matrozii, prin ceea ce fac, se apropie de Creatorul care i-a pus pe valurile cosmosului dantelat. Ei sunt chemați să fie activi în modelarea universului văzut și nevăzut, să vadă dincolo de naufragii, de căile luminate ale lumii, de tragediile în care sunt implicați oamenii. Ei pot salva lumea… Crist este cu ei, până la urmă pământul este o navă care călătorește în timp și spațiu, o navă care ne oferă șansa vieții și a demnității existenței. Omul călătorește și el în trupul lui firav…

Volumul de versuri se compune din mai multe secțiuni cu legătură între ele:

Partea I: Matrozii se sfințesc cu fiecare port;
Partea a II-a: Scurgeri toxice;
Partea a III-a: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați!”
Epilog.

Volumul ne prezintă și câteva date despre Adrian Botez, scriitorul, plus aprecierile critice asupra operei sale… de-a lungul timpului.

Lumea în care navighează individul este o lume periculoasă, judecata pentru tulburarea armoniei este necesară și posibilă, călătoria inițiatică are ca efect consolidarea adevărului, a principiilor, a zestrei de lumină.

Ca de obicei, Adrian Botez își etalează cultura, prezintă cititorului rădăcinile spirituale ale existenței, modelate de un stil dens și frust, limpezit de zgura memoriei. El apelează la motivele tradiționale ale folclorului românesc, la cuvinte înalte legate de cuvinte obișnuite, uneori dure. Poetul nu dorește să șocheze, el provoacă cititorul, îl cheamă în jocul literaturii și al vieții. Judecata face parte din salvarea vieții, lumea se desăvârșește prin decizia divină, necesară.

Personajele acestei povești, pe marile oceane ale universului, sunt matrozii, munții – martorii lui Dumnezeu, Zâna de Lumină, marea, copacii, portul, stânca, Arca, patria, icoana și, evident, Demiurgului.

Poemul este literatură și imprecație, rugăciune și cânt, expunere și eseu; temele sunt dense, cu sens și motivante.

Universul creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc.

Pentru reușită e nevoie de armonie, o temă tot mai prezentă în volumele poetului. Este o armonie în lume, există una interioară, necesară pentru om, pentru a-l menține ca ființă unică în labirintul dintre galaxii. Poetul accentuează pe gloria finalului, pe îndrăgostiții care se plimbă prin Copou, pe Nunta din Munte. Temele poemelor sunt diverse, profunde, livrești, sfințite de călătoria matrozilor în univers.

Unele poeme au mesaje înalte spiritual, altele sunt concrete, altele au ceva mistic, echilibru este mereu căutat. Lectura volumului nu este ușoară pentru cititor, poetul mereu cheamă la gândire, la contemplație, la decizie, la credință. Valorile creștine răzbesc sunt crusta ideilor precreștine, idolatria este învinsă de Crist ca personaj central al istoriei, ca personaj care este istoria în sine.

Existența nu este o călătorie de plăcere. Omul va trebui să ia de la început viața, oriunde și oricând, trebuie să aprofundeze, să fie lucid/ treaz și pregătit să acționeze conform cu marile forțe divine din Creație.

„vei pleca de undeva – spre a ajunge/ altundeva: niciunde – nicio o scofală – de pielea ta…/ numără Corăbiile – din zece în zece/ și – poate – – ți va trece pofta de-a tot petrece” (Existența nu-i o călătorie de plăcere, p 27).

Naufragiile fac parte din viață, ele apar strategic, de-a lungul timpului, reprezintă puncte de reper în existență, ele luminează pe cel atent. Ideea de bază: Cine a suportat un naufragiu, va suporta toate naufragiile, se luminează, va birui neputința și forțele negative, idei reflectate în poemul Învățătură (p. 30).

Armonia necesară, ca stare de vibrație supremă a ființei, se realizează prin ritmuri vechi, prin mișcarea cuvintelor în filele Cărții, prin căutarea lui Dumnezeu, matrozii așteptând mesajele de pe pământ, neînduplecați… Poemul are un titlu declarativ: Visul meu de armonie – cel frumos… (p. 41).

Adrian Botez simte dimensiunea spirituală, o descrie subtil, în mai multe poeme, Îmblânzitorul de bezne fiind unul cu impact pentru cititor: „îmblânzitorul de bezne își/ scutură – discret – din cinci în cinci/ minute – trusa cu scule// după subtilul ăst/ zgomot – îți poți da seama când/ va ajunge la poarta ta – la soarta/ta// deci – ești – mereu/ pregătit – să/ numeri fiorii/ Ființei de Scule” (p. 53).

Continue reading „Constantin STANCU: Existența nu-i o călătorie de plăcere…” →

Dr. Szidonia HARAGOS: Monografia satului Țicău / Țicău falu monográfiája

Prefață la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019

Este o plăcere absolută să scriu câteva cuvinte introductive la lucrarea domnului Traian Ience, o monografie a satului Țicău, care cuprinde istoria comunității de la origini până astăzi. Mă simt profund onorată și privilegiată de a face acest lucru mai ales că aceasta este povestea propriei mele comunități natale, o narațiune redată cu dragoste si minuțiozitate impresionantă și o atenție deosebită la detalii. Într-adevăr, cartea domnului Ience este rezultatul multor ani de cercetări efectuate cu rabdare, care produc o lucrare unică ca valoare documentară. Aceasta este prima monografie axată exclusiv pe istoria satului Ticau, cuprinzând toate informațiile de arhivă disponibile despre comunitatea noastră. Astfel, ea reprezintă o lucrare de valoare unică, una pe care ar trebui cu toții să o îndrăgim ca băștinași ai Țicăului sau cititori interesați de dezvoltarea istorică a acestei regiuni din Maramureșul contemporan, România. Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercarile comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun.

Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Ticaului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale: „Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“ Ca profesor universitar care a plecat din Ticău pentru a-mi construi o carieră academică și de a obține un doctorat în New York City, Statele Unite ale Americii, cunosc valoarea școlirii adevărate și simt un respect imens pentru oameni ca dl. Ience și pentru toți acei care o procedează ca dânsul. Fără finanțare externă, bazându-se exclusiv pe propriile resurse, domnul Ience a scris această monografie pentru a păstra o istorie prea ușor de uitat în lumea noastră contemporană definită de viața noastră grabită. Aceasta este probabil valoarea supremă a acestui text: este o consemnare pe care aproape că nimeni altcineva nu ar fi produs-o sau ar fi putut-o produce, povestea unui mic sat, povestea noastră, a celor care s-au născut aici și ai căror părinți, bunici și străbunici s-au născut, au trăit și au fost îngropați aici. Este un depozit al trecutului nostru colectiv și, ca atare, este de neprețuit.

De asemenea, este o lucrare inovativă si din alte puncte de vedere. Dl Ience subliniază în paginile de deschidere că a descoperit o sursă de informare datând cu aproximativ o sută de ani mai devreme decât cea a lui Petri Mor în lucrarea publicată în 1902 sub titlul ,,Szilagy vármegye monografiaja”, considerată de obicei ca fiind prima monografie publicată despre istoria regiunii. Într-adevăr, domnul Ience a descoperit lucrarea lui Antal Szirmai din 1809 și astfel dovedind că lucrarea lui Szirmai are precedent față de Petri și ar trebui să fie recunoscută ca atare și de alți istorici. Acest lucru, în sine, reprezintă o descoperire semnificativă, mărind exponențial valoarea istoriografică și documentară a lucrării domnului Ience. De asemenea, a verificat foarte atent toate sursele disponibile menționate în ambele monografii: conscripții și recensăminte ale Imperiului Habsburgic și monarhiei austro-ungare din secolele 18 și 19. A inclus numeroase fotografii de înaltă calitate ale documentelor istorice, cartografice, anchete și date, pe lângă fotografiile originale care prezintă oameni și locuri din sat de la începutul secolului al 20-lea . Domnul Ience a ajuns chiar să caute prin materialele puse la dispoziție de Ministerul Apărării din Cehia pentru a înregistra pierderile suferite de comunitatea noastră în timpul primului război mondial! El narează, de asemenea, amintiri personale, care, pentru mine, un învățat care studiază memoria colectivă și trauma istorică sunt mărturii inestimabile. El relatează ceea ce a auzit de la propriii părinți despre oamenii din Țicău care au supraviețuit în lagărele de detenție din Siberia în timpul primului război mondial, unul dintre supraviețuitori fiind bunicul domnului Ience. Spre uimirea mea, aflu din monografia domnului Ience că, de exemplu, potrivit unui recensământ realizat între 1772-1774 ,,Cziko” găzduia „21 țărani liberi, 8 iobagi, 5 lucrători zilieri cu casă și 3 lucrători zilieri fără casă.” O privire fascinantă în trecutul nostru, nu-i așa? De asemenea, am fost surprinsă de faptul că în micul meu sat era un loc alocat execuțiilor publice si spânzurărilor. Referințele lingvistice sunt lămuritoare: locul respectiv de pământ este cunoscut de mult ca „acastauă” sau „akaszto”, iar bunicii noștri ar fi putut să utilizeze termenul, probabil fără să știe de semnificația sa inițială.

Una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ” În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil! „(P. 32). Este înțelepciunea învățată a istoricului care cunoaște prea bine imprevizibilitatea istoriei care dă putere cuvintelor domnului Ience aici. Așa cum subliniază, schimbări majore au avut loc în satul nostru mic de-alungul secolelor, și totuși, oamenii au trăit împreună prin asemenea răzvrătiri, unguri și români deopotrivă. Este această dualitate și unitate care ne-a definit istoria, trecutul și prezentul nostru, și este o identitate colectivă pe care am moștenit-o și ar trebui să o prețuim ca atare. Pe măsură ce alte etnii ni s-au alăturat, evreii și romii, am devenit mai puternici împreună, diverși din interior, dar uniți din exterior.

Dl. Ience este un scriitor prolific. A scris o altă monografie a sistemului școlar din comuna în care predă (Creaca, jud. Sălaj ), un dicționar de regionalisme și limbaj arhaic în regiunea Creaca-Jibou-Ticau și două cărți axate pe analiza istorică a sistemul educațional (Învățământul românesc din Sălaj-repere monografice și Planuri de lecție din perioada 1860-1940). După cum mi-a spus, motivația lui este să surprindă istoria și să o pună la dispoziția celor care vor să o cunoască. Este o întreprindere intelectuală inspirată de iubirea sa profundă față de comunitatea sa natală și de locul în care s-a născut și a crescut. Sper că cititorii se vor bucura de această carte, vor aprecia caracterul său unic și bogăția de informații pe care le conține și vor ajunge să împărtășească respectul și admirația mea profundă pentru autorul ei. El ne-a asigurat accesul la trecutul nostru și acesta este cel mai mare dar pe care îl poate oferi cineva comunității: este darul iubirii, dedicare și nenumărate ore de muncă altruistă. În numele tuturor din Ticau / Szamosciko, vă mulțumesc, domnule Ience, din adâncul inimii noastre.

Dr. Szidonia Haragos

Dubai, mai, 2019

Bevezeto

Igazi öröm és megtiszteltetés pár szót írni bevezetőként Traian Ience úr monográfiájához, mely felöleli Szamoscikó történelmét a kezdetektől napjainkig. Valódi élmény ez számomra annál is inkább mert szülőfalum történelméről van szó, egy százados történetről melyet Ience úr mély szakértelemmel és figyelemmel rögzített művében. Évek áldozatos kutatómunkájának eredmenye ez a mű melyet így nyert dokumentációs érteké rendhagyóvá emel. Ez az első történelmi áttekintés mely Szamocikó teljes történelmét átiveli az összes rendelkézesre álló dokumentumforrás figyelembe vételével. Mint ilyen, mindannyiunk számára, Szamoscikó szülöttei számará, örömteli és rendkivüli alkalom e könyv megjelenése. Ugyanakkor olyan olvasók számára is élményforrás, akiket Máramaros megyének e régiója vonz és akiket a mi helysegünk különösképpen érdekel. Mint társadalomkép és történelmi emlékszöveg, e mű mindazt a tudásanyagot összefoglalja ami a kommunizmus éveit átvészelte, annak ellenére hogy a kommunista rendszer mindent megtett hogy történelmi identitástudatunkat lerombolja, hogy mindazt törölje emlékezetünkből ami ezt az identitast őrizni próbálta. Mindezt mérlegelve, hangsúlyozni szeretném Ience úr alkotói tendenciájának fontosságat, hogy á munkája által mindannyiunk, egész közösségünk törtenelmét akarta átmenteni és az utókor számára megőrizni.

Ience úr maga is Szamoscikó szülötte, aki 40 évet töltött tanítúként a közösséget szolgálva, és e főfoglalkozás mellett, törtenelemkutatásnak szentelve életét. Ahogy nekem erről személyesen beszámolt, semmifele modellt nem követett e könyv megírása közben, hanem inkább saját belső hangját követte, attól a vágytól sarkallva hogy szülőfalujának történetét rogzitse. „Így éreztem én hogy írnom kellett,” vallja Ience úr. Mint egyetemi tanar, aki évekkel ezelőtt Szamoscikóról indultam, hogy aztan New York-ban doktoráljak, ismerem a valódi szakmunka értékét és mély tisztelettel áldozom az olyan embereknek akik, mint Ience úr, ilyen kaliberű munkát produkálnak. Teljesen egyedül, semmifele anyagi támogatás nélkül végezte kutatását és írta meg művét Ience úr azért, hogy mindennapi életünk forgatagában a múltat mégse veszítsük szemünk elől. Talan ez az, ami valóban egyedivé teszi ezt a műalkotást: az, hogy aligha tudta volna ezt valaki más megírni, vagy aligha írhatta volna meg más szerző. Ez a mi kis falunk története, azoké akiknek szülei, nagyszülei és déd-nagyszülei itt születtek és éltek, és itt is vannak eltemetve. Kollektív múltunk hagyatéka e könyv, és mint ilyen, értéke felbecsülhetetlen.

A könyv egyedi más szempontból is. Ience úr felfedezett egy forrásanyagot mely korabbi mint Petri Mór 1902-ben kiadott Szilágy vármegye monográfiája, mely általánosan elismert, mint a környék első monográfiája. Ience úr felfedezése Szirmai Antal 1809-es szövege, mely tehát a Petri műnel korabbi forrás. Ience úr ugyanakkor lelkiismeretesen utánanézett minden egyéb dokumentumnak is, mindazoknak melyek a Habsburg birodalom és az Osztrak-Magyar Monarhia korában, a 19 és 20 század folyaman keletkeztek. Monográfiája bővelkedik magas kivitelezésű eredeti fotókban, melyek rámutatnak a falusi emberek életére a 20 század elejn, ugyanakkor számos másolatot tartalmaz térképekről és adatbázisokról. Még a Csehorszagi Védelmi Minisztérium által kiadott es interneten köyzétett adatokat falunk második világháborús vesztesegeiről is beiktatta szerzőnk. Személyes emlékek sorát is említi, melyeket magam, mint kollektív emlékezetet és törtenelmi traumát tanulmányozó szakember, nagyra értékelek. Ience úr elmagyarazza mit hallott, mint gyermek olyan cikói katonákról, akiket munkatáborokba és szibériai lágerekbe deportáltak a második világháború alatt, saját nagyapját is. Számomra nagy élmény volt felfedezni a monográfiát olvasva, hogy egy 1772-1774 közötti felméres alapján, Czikon „21 szabad paraszt, 8 jobbágy, 5 hazzal rendelkező napszámos es 3 házzal nem rendelkező napszámos” és családja lakott. Milyen érdekes betekintés ez közös múltunkba, nemde? Az is nagy meglepetés volt megtudni hogy külön terület szolgált kivégzésekre, nyilvános akasztásokra az én kis falumban. A nyelvészeti bizonyíték erre az, hogy sokáig a falusiak szókincsében aktívan szerepelt az elnevezése magyarul mint „akasztó” es romanul mint „acastau”: talán még nagyszüleink is használták e kifejezéseket, nem is sejtve eredetüket.

A monográafia egyik alapvető gondolata közösségünk dualitása; a kezdetektől fogva, Szamoscikó mint magyar es román falu szerepelt a feljegyzésekben, már 1431-ben, a legelső alkalommal, mint „Magyar es Olah falu” tesznek róla említést, és azóta is e kettőséget megőrizve fejlődött. Kté etnikum tagjai, két fő vallás hivei éltek egymással békességben századokon keresztül, attól függetlenül milyen külső hatalom uralkodott falujuk fölött. A Ience úr szavaival élve, „1698-ban egy idegen hatalom (Ausztria) eröltette a falubeliek átállását az Ortodoksziáról a Római Continue reading „Dr. Szidonia HARAGOS: Monografia satului Țicău / Țicău falu monográfiája” →

Al. Florin ŢENE: “Fericirea nerozilor şi scăparea viclenilor, cine te-a inventat a inventat forma în care se ‘mbracă laşitatea omenească, lipsa de convingeri limpezi”.(Mihai Eminescu )*

Decalogul 31 pentru ziariști

1. “Dacă în privirea limbei a fost cu putinţă minunea ca geniul asimilant al graiului romanic să farmece * și pe aceste stârpituri, încât să-şi uite păsăreasca afemeiată şi scârboasă, în privinţa caracterului suntem învinşi.

Degeaba marele adevăr a lui Darwin se dovedeşte a fi absolut în privirea aceasta. Individul organic e după el rezultanta a două puteri opuse, principiul moştenirii, prin care calităţile şi defectele trec asupra urmaşilor în mod fatal şi [atât] de complet pe cât se poate, şi principiul adaptabilităţii, prin care individul cată a-şi câştiga calităţile ce i le impune mediul nou.”( Eminescu-)

2. “Poate da, dar poate nu. Poate că s-ar putea zice ceea ce scria Radu Leon Vodă la 1669 că miluind Dominia mea pe oameni străini, pe greci, începură a face şi a adaoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei…”(Eminescu )

3. Sunt trei feluri de jurnaliști: unii citesc și nu scriu, alții scriu și nu citesc și ultimii vând presa la chioșcul de ziare.

4. Ce nu se schimbă niciodată în univers este însăşi schimbarea, planete vor muri, alte planete se vor naşte, rasa noastră umană îşi va întâlni sfârşitul, altă rasă va evolua şi va domina Pământul şi poate universul, fiecare noţiune, fiecare idee este infinită tocmai datorită acestui fenomen al schimbării, noţiuni noi se nasc odată cu evoluţia vieţii omului, noţiuni vechi strălucesc şi îşi dovedesc importanţa în fiecare aspect, ce poate nu se schimbă niciodată este foamea omului pentru cunoştiinţe şi deci paradoxuri, dar şi omul se va schimba!-

5. Universul de azi este paradoxal. Cu cât afli mai multe despre el şi elaborezi noi teorii existenţiale, cu atât zona de cunoaştere se diminuează în timp ce necunoscutul se tot extinde. Într-un asemenea context totul este într-o continuă schimbare pentru că îmbracă forme noi, ieri neînţelese…! Ce nu se schimbă niciodată în univers?

6. Afirmaţia că „Universul este infinit, fără margini” este discutabilă. Desigur, putem discuta doar teoretic în acest moment, însă oamenii de ştiinţă nu au ajuns la o concluzie clară. De exemplu, este foarte posibil ca Universul să fie finit şi în expansiune. Asta nu înseamnă că am putea ajunge la marginea Universului, deoarece s-ar putea ca legile fizicii să fie diferite pe acolo faţă de ce cunoaştem.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Fericirea nerozilor şi scăparea viclenilor, cine te-a inventat a inventat forma în care se ‘mbracă laşitatea omenească, lipsa de convingeri limpezi”.(Mihai Eminescu )*” →

Prof. Dr. Virginia POPESCU: Despre „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”

MOTTO:

„Dimitrie Cantemir, erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academicean berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru.” (George Călinescu)

Anul 2018, care a rotunjit un secol de la cel mai important eveniment istoric al românilor, de la formarea României Mari, a fost marcat de oamenii de cultură în multe şi variate moduri. Ca scriitor, am fost impresionată de studiile istorice şi de antologiile de proză şi poezie, apărute cu acest prilej la editurile din ţară. Ca fiică de veteran, cu profunde trăiri patriotice, cu străbunic căzut în „Şarja de la Prunaru”^[1], mi-am aplecat atenţia asupra studiilor istorice. Prin bunăvoinţa unei vechi cunoştinţe, un slujitor al Armatei Române, patriotul teleormănean, col.(r).Viorel Ciobanu, am intrat în posesia volumului „DIMITRIE CANTEMIR ȘI CONȘTIINȚA UNITĂȚII ROMÂNILOR. STUDII ȘI ARTICOLE DEDICATE CENTENARULUI MARII UNIRI”, apărut la editura „Universul Academic”, 2018. Coordonatorii lui au fost col. (r). dr. Mircea Dogaru şi col. (r). Viorel Ciobanu, secretarul general al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, sub egida căreia a apărut cartea.

Am fost pusă în faţa unei complexe culegeri de cercetări istorice tematice, realizate de specialişti, care, fiecare sau împreună cu grupul de lucru, şi-au adus rezultatul muncii de luni şi ani, condensat în paginile de excepţie ale lucrărilor ştiinţifice publicate aici.

O carte care te trece, ca cititor, cu fiecare filă prin istoria neamului tău este interesantă şi impresionantă. Interesantă pentru că face referire la etapele fundamentale ale istoriei şi impresionantă prin faptul că scrierile sunt ale specialiştilor, ale cercetătorilor din domeniu, sunt asumate, justificate, critice, sunt conform documentelor. Personalitatea centrală a volumului este cea a cărturarului Dimitrie Cantemir.

În realizarea valoroasei culegeri de date istorice, şi-au adus contribuția membrii Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, „O Asociație care grupează în primul rând cadre didactice din învățământul preuniversitar și universitar, care își desfăşoară activitatea în instituții ce poartă numele marelui savant român, dar și studenți și absolvenți ai acestor instituții, muzeografi, cercetători științifici militari și civili, clerici, oameni de cultură pasionați de istorie și care consideră că, prin Dimitrie Cantemir, românii și-au afirmat la cumpăna veacurilor XVII și XVIII, dreptul de a fi considerați ctitori de cultură și civilizație, egali între egalii popoarelor Europei și lumii, care și-au adus contribuția notabilă la evoluția umanității.” (Col. ( r). dr. Mircea Dogaru – „Cuvânt către cititori”).

Cartea este o „carte a cărţilor”, fiecare capitol fiind denumit „carte”, astfel:

CARTEA ÎNTÂI – ”DESPRE UNITATEA ROMÂNILOR”;

CARTEA A DOUA – ”NOI CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA EPOCII „DIMITRIE CANTEMIR” ŞI A ROLULUI SĂU ÎN CTITORIREA UNITĂŢII ROMÂNEŞTI”;

CARTEA A TREIA – ”„POHTA CE-AM POHTIT!” MAREA UNIRE A ROMÂNILOR. TREPTE ALE ÎMPLINIRII”;

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE – „DIMITRIE CANTEMIR ŞI ŢARA ROMÂNILOR LA CEAS ANIVERSAR”;

ANEXE.

După „Cuvântul către cititori”, în pagina intitulată „Spre luare aminte”, apar înţelepciunile lui Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei”: „Iubirea de patrie insistă şi porunceşte să încărcăm cu laude acel popor, în care ne-am născut şi să recomendăm pe locuitorii unei ţări care ne-a dat viaţă. Se opune însă spiritul de adevăr şi ne opreşte să afirmăm cele ce dreapta judecată ne stăruieşte că sînt de reprobat. În adevăr va fi mai folositor pentru patrie, ca să se puie sincer sub ochii locuitorilor ei acele defecte de care sunt plini, decît să fie înşelaţi cu o linguşire măgulitoare şi cu o scuză dibace, încît să creadă că sînt împlinite de dînşii corect cele ce toată lumea de pe glob, crescută în moravuri mai fine, condamnă”.

Am citit şi recitit frazele autorilor, notându-mi spre păstrare lucruri care reprezintă informaţii ştiinţifice de excepţie, pentru mine. Fiecare dintre ei, spre înlesnirea parcurgerii cu înţelegere deplină a conţinuturilor prezentate în lucrarea sa, îi prezintă rezumatul. Fără pretenţia specialistului în domeniu, ca scriitor şi mai ales ca cititor fidel al acestui tip de scrieri, mi-am umplut inima şi mintea cu faptele prezentate, pe care le-am filtrat, inevitabil, prin propriile trăiri, devenind astfel, datorită măreţiei lor, mai mândră de locul binecuvântat al naşterii mele, de pământul românesc şi de cei pe care-i considerăm cu drag, fiecare dintre noi, proprii înaintaşi.

Am hotărât să pun pe hârtie o parte din aceste gânduri şi să vin, în acest fel, în întâmpinarea celor care vor să ştie câte ceva despre evenimentele prezentate. Să scrii despre această carte fără să cuprinzi toţi autorii, toate temele şi fără să utilizezi rezumatele lor, ar însemna să renunţi la esenţa lucrurilor.

Volumul este publicat sub un „Motto” care sintetizează gândirea unei epoci cu politicieni români patrioţi şi devotaţi: „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărească a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii”. (I. I. C. Brătianu).

CARTEA ÎNTÂI – ”DESPRE UNITATEA ROMÂNILOR” este o culegere formată din nouă lucrări.

Colonelul în rezervă, doctor în istorie militară, specialitatea „Istorie militară antică, medievală şi arheologie”, membru în Consiliul Director al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Mircea Dogaru, aduce aici două lucrări: „Spaţiul românesc şi Europa” şi „Europa şi bătălia pentru România 1601-1861”.

Cu viziune asupra întregului fenomen istoric, autorul specifică: „Privilegiul istoriei ca ştiinţă a evoluţiei societăţii umane, abordată sine ira et studio, este acela de a opera cu date exacte, independente de realităţile politice ale prezentului, date care pot fi ignorate de factorii politici conjuncturali o perioadă de timp oarecare, dar nu eludate.” Legat de prima lucrare, Mircea Dogaru rezumă: „Studiul prezintă – folosind date statistice – teritoriul de stat și național al României, arealul și spațiul spiritual românesc, precum și drama poporului nostru care „a trăit asediat” (Simion Mehedinți) și „în calea răotăților” (Grigore Ureche) sute de ani.”( pag. 17).

Al doilea studiu „relevă cu argumente istorice lupta pentru unitatea politică a românilor, declanșată în secolul XVI, al Renașterii Românești, dar nefinalizată in integrum nici astăzi, evidențiind Planul Unirii, elaborat de generația lui Mihai Viteazul și apoi de generația domnilor moldo-munteni și a principilor transilvăneni. Se evidențiază constituirea Partidei Naționale și lupta dârză a românilor la 1848, 1859 și 1918 pentru întregirea României „hotărâți și uniți sub marele și nobilul steag al Unirii.” (pag.62).

Trei lucrări din această parte a cărţii abordează „unitatea, comuniunea, comunicarea, conştiinţa unităţii româneşti”, făcând trimitere la Dimitrie Cantemir. Acestea sunt :

– „Matricea de unitate a românilor la Dimitrie Cantemir”, de prof. univ. dr. Octavia Costea^[2] şi Conf. univ. dr. Conona Petrescu^[3], „Lucrarea abordează viziunea lui Cantemir asupra unității romano-moldo-vlahilor, argumentând cu instrumente științifice formarea conștiinței colective de sine a locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic și responsabilitatea față de viitorime a acestora.

Această unitate istorică, de conștiință de neam, având ca vectori: jertfa pentru apărarea gliei străbune, legea şi norma de vieţuire, limba, cultura, obiceiurile şi tradiţiile constituie Matricea unității românilor.” (pag.24). – „Unitatea, comuniunea şi comunicarea la Dimitrie Cantemir” de Marius Resceanu^[4].

Studiul ne propune o fascinantă călătorie în universul personalităţii enciclopedice Dimitrie Cantemir, autorul unei opere de excepţie, elaborate în cei 50 de ani de viaţă. Cantemir este definit sintetic de autor prin şase caracteristici esenţiale: „poliglot, istoric, scriitor, orientalist, filosof, om politic.” „Unitatea, comuniunea şi comunicarea la Dimitrie Cantemir gravitează în jurul aspiraţiilor sale pentru libertate a tuturor românilor, cea care oferă unitate şi bună comunicare. Un erudit ca Dimitrie Cantemir nu poate să nu înţeleagă forţa unirii dintre neamuri, el ca fiu al poporului român cel greu încercat de vremuri.” (pag.24).

– „Dimitrie Cantemir şi conștiința unității românești” de Valentin- Stelian Bădescu^[5].

Cercetătorul Valentin-Stelian Bădescu îşi deschide opera cu nemuritoarele cuvinte ale lui Max Planck puse în Motto-ul: „Oricine este implicat serios în munca ştiinţifică de orice fel, realizează că, deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei, sunt scrise cuvintele: trebuie să ai credinţă. Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa.”

Ideile lucrării apar astfel: „În contextul denigrării istoriei și vieții românilor, aniversările cu sens înalt simbolic solicită mai intens atenţia istoriografiei, disciplină mereu sensibilă la schimbările socio-politice, la idei şi mentalităţi. Ca un Ianus bifrons din mitologie, scrutând concomitent trecutul şi viitorul, ele obligă la o reflecţie continuă, aşa cum ne sfătuia la vremea sa Dimitrie Cantemir, unul dintre ctitorii culturii noastre moderne. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociază, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească, să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Acesta este sentimentul istoriei cantemirene!” (pag. 34). Lucrarea se încheie cu „Concluzii” deosebit de valoroase.

Continue reading „Prof. Dr. Virginia POPESCU: Despre „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”” →

Cezarina ADAMESCU: O simfonie de cuvinte

Prefață la volumul ,,Glasul amintirilor de-o vară” de Dan Obogeanu Gheorghe . Versuri, Editura Stef, Iași, 2019

Toamnă, vară, iarnă, primăvară, glasul poetului redă, notă cu notă, simfonia fiecărui anotimp, împodobită cu bijuteriile metaforice specifice genului liric. Adept al poeziei clasice, Dan Obogeanu Gheorghe demonstrează, cu fiecare nou volum, apetența pentru Frumos, căruia îi schimbă îmbrăcămintea conform simțămintelor proprii. Și când aceste simțăminte dau în clocot, răsar versurile, supuse unor rigori prozodice și stiliste, care le conferă valoare și intensitate. Adâncit în muzica suavă rezultată din sunetele naturii dar și ale inimii care aleargă fără ostoi, poetul devine supus cuvintelor, nu le mai scapă din ochi, urmându-le, pe drumurile de taină pe unde colindă fecioarele iubirii desculțe.

Toate acestea îi dobândesc poetului bucuria esenței de a iubi și a-și declara în vers toată dragostea. Luându-ne martori discreți, ne permite să aruncăm un ochi peste mirajul trăirilor sale poetice. Pentru aceasta, un întreg arsenal de mijloace artistice îi stau la dispoziție: epitete, comparații, metafore, personificări.

Sintagme remarcabile: ”roșu sânge de lumină”;”seara cu suspin de flori”;”în Cerul, de albastru mozaic”;”cer cu nori fierbinți”; ”viu de noapte”, ș.a.

Personificări:”un ochi de nor”; ”iubirea mea cu ochi ca luna”;”Eu sunt pământ cu ochi de lună!”

Comparații:”Ca o pasăre pe cuib”;”Ca o stea pe vârful muntelui…”;”ca porumbița serii”, etc.

Idealurile sale sunt înalte, aproape de neatins, dar în poezie, totul e posibil:”Îmi iese luna în cărare, / În seara cu suspin de flori, / Şi mă grăbesc s-ajung în zori / Spre Infinit cu mări şi Soare”(Netulburare).

Și ca un veritabil visător romantic, poetul își închipuie corăbii conduse de vechi mateloți, vânturând mările și oceanele: ”Un cântec viu din depărtare, / Adus de vechi corăbieri, / Pirați cu solde şi boieri / Şi mii de păsări călătoare // Cutreieră prin visul nopții, / Şi mă trezesc c-o floare-n glastră, / Privesc doar luna prin fereastră… / Pe Calea mea se joacă sorții!” (Netulburare).

Poetul alcătuiește din cuvinte, mici fragmente de viață, povești romantice, duioase, din care nu lipsesc chemările de iubire, cu verbe de mișcare: Vino! ”Ești luntrea mea / Care îmi duce gândurile / Prea departe de uitare / Și prea aproape de inimă”. Și nu o dată, autorul încropește un ”Dans sentimental” aproape grăitor, la care sunt invitați Pământul, Luna și stelele: ”Între Pământ şi Lună / Dansăm desculți în noaptea albă, / Cerul peste frunte-ţi stă cunună / Și stelele îţi prind în salbă // Ochii se-mpreună pe geana moale, / Buzele citesc în paşi amorul, / Trupurile se unduiesc domoale / Şi inimile îşi ascultă dorul…. // Şi ce muzică …ce melodie! / Talpa goală calcă prin frunze / Roua din seara cea târzie… / Iubirii să nu îi cauți scuze… // Ce dans minunat…ce seară! / Sărutul dintre Cer și Pământ, / Clipa de vis din astă primăvară / Se face îmbrățișare de Cuvânt!”

Îndrăgostit de natură, de soare și de toate elementele și fenomenele care o alcătuiesc, poetul vrea să le dedice tuturor versurile sale, izvorâte din inimă:”Dacă n-ar fi primăvară / Aş mai scrie vreun cuvânt, / N-ar fi inima amară / Ca şi fierea din pământ?! // Cum să nu iubeşti albastrul / Cerului din seri cu lună, / Sau chiar vântul cel sihastru / Când prin bradul verde sună?! // Primăveri cu albe zâne, / Cu manta din ghiocei, / Peste vreme n-ar apune / Soarele în flori de tei. // Iar salcâmul cel din vale, / Îmbrăcat în straie vii, / Păsările-l văd în cale / Ca să-şi pună colivii…// Vraja verdelui din munte / Printre fagii cei tăcuţi / Se întinde ca o punte / Lângă râul cu peşti muţi // În covor cu iţe albe, / Cu fir viu de tămâioară, / Prinse stau narcise-n salbă / Ca un nor pe inimioară…// Dacă n-ar fi primăvară / Cu biserica-n răscruce / Paştele s-ar face seară / Peste o Lumină-n Cruce” (Ţarina cu vers şi flori).

Și tot din iubire izvorăște și dimensiunea spirituală:

”Azimă şi Vin pe masă / La Altare şi pe Cruce, / Primăvara e ACASĂ / În poiana din răscruce….” (Ţarina cu vers şi flori).

În raport cu iubirea lui, poetul mărturisește despre sine: ”Rândunică într-un zbor înalt, / Sunt copacul ce te-a alintat,/ Cuib îţi faci pe braţ de rămurea / Şi culcuşul în inima mea” (Alături de o Stea).

Relația cu Timpul devine și ea specială din momentul când autorul se decide să-l convingă să treacă de partea sa:”Din timpul care îmi rămâne / Voi împleti cunună de luceferi / Ca veacurile ce-au trecut s-aline / Oglinda Infinitului cu nuferi // Şi din secundele brodate, /Din roua din petalele cu ochi, / Doar vântul peste luciu bate / Ca un descântec rece de deochi. // La ţărmul dintre vechile poveşti / Făcute doar istorii între file / Am sa te chem, pe Tine, să trăieşti, / C-ai fost aceeaşi zâna-ntre copile. // Şi Timp îţi dau cât să trăieşti pe lume, / Uitate amintiri în sticla de clepsidră, / Te voi chema pe tine, fără Nume…/ Eşti printre nuferi o sirenă sau o vidră…// Din timpul care îmi va trece / Voi împleti cunună de nuntire, / În veacurile-n care vei petrece / Să laşi pe Cer o Stea ca amintire!”(Un altfel de timp…)

În viziunea lui Dan Obogeanu Gheorghe sufletul e verde, amintirile sunt albastre, albastre inimioarele , țărmul este albastru, există și timp albastru, soarele e alb, rupt din ispită, gândurile sunt albastre, sufletul e rupt în două, luntrea e în țărmuri adormită, secundele sunt rupte dintr-o lună, numai dorul e alb, cu chipul mut: ”Luminând albastre gânduri / În doiniri cu flori de vers, / Se aştern în rânduri, rânduri, / Cărărui spre Univers….”(Cât ești de frumoasă!)

Cuvinte rare: piastru; mirindă; undrele; etc.

Rime facile: dor-ușor; zăvorul-dorul; ș.a.

Că sunt vise de noapte, că sunt vise diurne, cu ochii deschiși, autorul se simte fascinat de ele și intră în jocul lor, cu savoare. Visele au culoare, aromă și pot fi transformate în realitate, unele au umor, poezie și muzică, dorințe, iubiri veline. Destul să crezi în ele. De multe ori, iubirea este livrescă, legată de lecturi și de închipuiri, aduse în realitate:”Te voi citi adesea printre gânduri / Cu dorul meu făcut privighetori, / În umbra codrului și ramu-n rânduri/ Și-n poenița verde cu viori. // Și cântec de albastre inimioare / Legate-n lațul de tăceri furate / Răsună-n veacul care te mai doare / Ca un chimval cu notele mirate. // Te voi citi adesea printre stele / Cu dorul meu făcut un colț de lună, / În umbra cerului cu vechi castele / Aștept privirea ta de zână bună. // Te odihnești la margine de mare/ Pe valul timpului pierdut în infinit, / Corăbier cu pânzele de soare / Mă regăsește-n zori sau asfințit…// Venit din nori cu versul în condeie / Rescrise-n ploile cu picuri reci / Grădină-mi ești, Mireasă și Femeie…/ Iar eu rămân doar Vântul din poteci! // (…)// Te voi citi în albe foi veline / Cu ploi de vers în nopțile senine!”(Lectură).

Poetul strălucește prin imaginile de pastel pe care le strecoară în poezie. Iar sentimentalismul lui este molipsitor:”Cerul meu cu galbeni nori / Adunat-a toamna-n poală. / Pân’ la revărsat de zori / Versuri picură pe coală.// Dintr-o călimară rece, / Dintr-o noapte făurită, / Stropul ploii care-mi trece / Prin inima cea trezită. // Și tot plouă, plouă, plouă / Cu mărgele de cristal / Peste-un vis cu lună nouă / Într-un ceas sentimental….// Câmpul meu cu galbeni vișini / Adunat-a toamna-n zare / Și îmi picură prin streșini / Brumă albă dintr-o floare. // Dintr-o călimară caldă, / Dintr-un suflet meșterită, / Un ocean de vers îmi scaldă / Ceasul verii de ursită. // Și tot plouă, plouă, plouă / Cu ani mulți din calendar / Socotind la viață nouă / Timpul scurs tot în zadar…// (….) // Și tot ploaia îmi inundă / Toamna mea de o secundă!” (Ploaia).

Uneori, iese la iveală un filon folcloric, concretizat în expresii de genul: ”Frunză verde de gutui”; ”Frunză verde sălcioară”; ”Foaie verde de manea”. Ca și apelativele: mândro, mândruțe, ciobani, bade. Până și începuturile sunt în același stil folcloric: ”Foaie verde de mărar”, etc.

Dar și în cadență, ritm, repetiție, asonanțe, refren, eufonie, elemente specifice acestui gen de poezie:”Dă-mi o inimă de rouă / Ca s-o fac o pâine nouă, / Și mai dă-mi un gând curat / Să-l fac dorul minunat… // Frunză verde de gutui / Umbră albă-n cărărui, / Casă pentru amintiri / Și loc bun pentru iubiri! // Dă-mi o minte cu noroc / Să-mi pun gândul iar la loc, / Suflet nobil într-un os / Vinul roșu și spumos… // Frunză verde-n vârf de nuc / Vârf de Cer și cuib de cuc, / Umbră-n zori și pe-nserat / Pentru dorul ne-mpăcat! // Dă-mi un ochi de răsărit / Celălalt de asfințit, / Continue reading „Cezarina ADAMESCU: O simfonie de cuvinte” →