Kosta VIANU: ”CIRC CINIC”, de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ

Omul de vastă cultură și scriitorul Adrian Botez, despre care am mai scris în câteva rânduri, exprimându-mi admirația, uluirea, ba, uneori, chiar un fel de invidie, nu îndeajuns de secretă, față de talentul și priceperea sa în ale literaturii, în general, dar și față de acribia și minuțiozitatea savantă, cu care disecă aspecte și fațete ale realității, a scos la iveală, recent, un volum de prozo-poeme negre, după cum le intitulează chiar autorul – cu titlul “Circ cinic”[1]. Cititorul intuiește, de la primul contact cu cartea, că este vorba mai puțin, sau deloc, de atitudinea filosofică socratică, față de viață – ci, mai degrabă, de cinism, în forma sa brută, atitudinală ; fiindcă, după cum ne explică, cu răbdare didactică, autorul (în Prefața cărții sale : Câteva cuvinte despre funcția sacră și soteriologică, a prozopoemului), cuvântul “cinic” pare să aibă originea în numele grecesc al câinelui. Bietul animal! Nici pe departe nu este el atât de nemilos si de “câine”, cum sunt unii semeni, puși pe prăduială și pe căpătuială, în disprețul a orice : a semenilor, a legilor sau a bunului-simț.

Dacă societatea românească actuală ar mai putea, printr-un miracol extraordinar , să-și regăsească drumul către normalitate, cartea maestrului Adrian Botez ar trebui să fie un fel de evanghelie laică, generatoare a unui fel de religie socială, îndemnând la normalitate și bun simț, prin parabole adânc cugetate și măiestrit alcătuite, nu doar din punct de vedere rece, filosofic, ci dintr-unul profund, cald și uman, cu toată disperarea și lipsa de orizont, care răzbat din texte.

Multe din prozo-poemele din carte sunt, de fapt, microistorii, în așa fel ticluite, încât cele mai multe sunt metafore extinse, nu doar la nivelul unei simple expresii, ci al întregului text. Un exemplu grăitor, în acest sens, ilustrativ pentru ce vreau să spun, este prozopoemul “Un dialog despre implicare”, pe care eu l-aș fi numit, mai puțin inspirat, poate, Gâlceava cuțitului cu furculița… De la acest dialog, cu parfum de fabulă esopiană:

“- Câte brațe de înțepat ai! Dacă ai avea și Tăiș… o, dacă ai avea și Tăiș! – ai fi soția mea perfectă!

–Sunt Fermă, sunt Reacționară și împung, spre a fi respectată – dar sunt Miloasă ! Nu ca tine, Măcelarule ! – îl <<hutuchi>>, ursùză, unealta de-nfurcat Mâncarea.

…Adevărat : Multstimata Furculiță doar apùcă, lacomă, ceea ce au ucis alții – cum fac Hienele, Vulturii Hoitari ori Șacalii : ea nu se implìcă, Niciodată, Direct, în Crima Propriu-Zisă” –

Autorul ajunge, astfel, la un fel de comparație, neexprimată, între autorul crimei și complicele, care nu se implică, decât contemplativ, în crima propriu-zisă, preferând poziția, mai comodă, de beneficiar direct.

Am dat un exemplu de text-metaforă, cu virtuți parabolice atât de iscusit integrate, într-un dialog aparent banal, încât orice explicație ar fi inutilă. Aceasta este forța care răzbate din toate textele. Din relatări aparent nevinovate, cititorul ajunge să tragă concluzii de un tragism atât de categoric, încât eu, unul, aș asimila aceste texte cu un fel de lapidări, în public, a metehnelor, multe și diverse, ale lumii acesteia, în general, dar mai ales, ale realității social-politico-morale românești, fiindcă de aceea autorul numește aceste prozopoeme NEGRE: deoarece el nu mai vede, în orizontul cât de cât apropiat, nicio scăpare, nicio salvare din marasm.

Multe ar fi de spus despre măiestria cu care sunt alese subiectele sau temele prozopoemelor. Cel care dă și titlul volumului, pare să descrie zădărnicia și inutilitatea unei vieți, trăite ca un spectacol de circ, fără nimic spectaculos, fără folos, iar soluția găsită, aceea de a asista la un circ adevărat, nu este, nici ea, aducătoare de mari beneficii: spectacolul se termină, actorii zgomotoși pleacă și numai Moartea apare, ca un om de serviciu sui-generis, ca să netezească, cu coasa, nisipul frământat al arenei. Metafora aceasta, a Morții care aduce la zero, care nivelează, care potolește, în final, orice zbucium, pare să i se fi părut și autorului reprezentativă, de vreme ce a ales exact acest text, pentru titlul cărții.

Pus în fața cărții, cititorul trăiește un fel de autentic embarras du choix: să admire povestea, cu virtuțile ei, sau să se bucure de puterea sugestivă a metaforei, care are forța de a-l ajuta să valorifice, concluziv, ceea ce i se sugerează, ca valoare filosofică a contextului? Mărturisesc faptul că eu nu am avut întotdeauna puterea să aleg ce m-a interesat mai mult: cinismul concluziei NEGRE , sau povestea – la rândul ei, fascinantă, prin ingeniozitatea găsirii pretextelor narative. Într-un singur text, am găsit cea mai neagră mărturie, cel mai dezastruos neant personal al autorului – mărturisirea lehamitei și a lipsei oricărei speranțe, aduse la cel mai înalt grad, anume în textul cu numele, laconic si neprevestitor – “Practic”. Acolo, autorul își mărturisește, deschis, cinstit, înfrângerea sa, în efortul de a se reconcilia cu o lume care-l refuză, care-l exclude, care-i interzice, aproape, statutul de ființă vie:

“…așa că…tăiați-mi capul (Inutil, Visător, Imbecil…), umpleți-l cu Sârmă Ghimpată și Paie – și, astfel garnisit, oferiți-l, la Lecțiile de Anatomie – Studenților, ca Material Didactic”.

Această înfrângere, mărturisită în mod atât de violent-sincer, dă măsura percepției totale a acelui cinism despre care vorbeam. Desigur, rostul majusculelor, cu care este împănat acest text, are noimele sale, venind din atingeri cu zone pe care cititorul sper să aibă istețimea de a le descoperi. Dau un singur “hint”: tabloul “Lecția de anatomie”, al lui Rembrandt.

Continue reading „Kosta VIANU: ”CIRC CINIC”, de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ” →

Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE

Versurile Veronicăi Balaj, țesute dintr-o fibră aleasă, metaforică, par la prima vedere, reminiscent parnasiene. Poeta dă un impuls sentimentelor, simțirilor și te poartă de la o stare la alta cu repeziciune, prin fața personajelor și peisajelor citadine iscate dintr-o pană iscusită, (scriere bazată pe observații reale, pe parcursul călătoriilor întreprinse în întreaga lume), pe marginea tematicii alese, anume: Cotidiene parisiene. Dar, imposibil să nu remarcăm că aceste poezii sunt străbătute de un flux solar și astral în care abundă îngerii, făpturi de lumină, care se intersectează și se amestecă în lumea noastră, orânduită la scară umană, cotidiană, fapt care face ca acest volum de poezii să se demarce prin construcția sa conceptuală, asemănându-se cu un oracol (poetic) care enunță destine, iubiri, vieți ce se desfășoară în planul cotidian care este intersectat de planul astral, mitologic și mistic în același timp.

Nici nu se putea mai bine da o voce POEZIEI decât prin adăugarea acestei supra-dimensiuni, care are de altfel, rădăcini adânci în subconștientul uman, coordonată invizibilă la lumina zilei, dar care, odată lăsată „mintea să zburde” și când sufletul este eliberat din chingile cotidianului în care unghiurile drepte sunt citite întocmai, atunci pentru ochiul și sufletul experiemntat apare o lume fantastică, care, oarecum, se suprapune cu realitatea, dar poate fi descifrată de visători, poeți, artiști și…călători. Lucru observat și de Ada D. Cruceanu chiar din primul paragraf cu care se deschide postfața cărții: Cotidiene pariziene, un volum de poeme – prozo-poeme, le numește autoarea – care îndeamnă (și) la o reflecție asupra a ceea ce ar mai putea fi astăzi „fantasticul” și cât din el a mai rămas în limitele ficțiunii, cât a trecut în lumea de zi cu zi? Cât din „a fost odată…” (și toate derivatele, se subînțelege) a intrat în cotidian? .Și dacă a intrat – cu siguranță, a făcut-o, de la „ochiul magic”, gata să te urmărească pretu-tindeni, (nanoparticula organică sau nonorganică!), gata să-ți invadeze viața și, după unele spuse, să-ți controleze „trecerea” –, ce îi mai rămâne scriitorului/ artistului din „lumea” peste care, altădată, era doar el stăpân de drept și de fapt?

Cu această carte, poeta Veronica Balaj deschide o fereastră spre un univers al călătorului, fizic și spiritual, marcând în versuri continente și țări, fluvii, mări, orașe, cu verva descoperirilor locurilor și în același timp, a adâncimilor interioare, (în Euphonii și Rondou Iluzoriu). Sau o vom descoperi pe ea, pe această călătoare asumându-și trecutul, fapt care vine să întărească felul în care este trăit prezentul, (în Cifru sentimental). Planurile pe care este construit acest voiaj prin lume, (bazat pe auto-biografia autoarei), cu pretextul unor Cotidiene pariziene, sunt multiple și constituie un univers în sine.

Veronica Balaj ne poartă pe străzile Parisului (Cotidiene parisienne I, II, Saint-Charles, Salvatrice, etc), al Temeswar-ului, (Timișoarei) cu Parade Platz în pandemie), în Spania și în Italia, peste ocean, la Montreal și Ottawa (pe malul fluviului St-Laurent și la Hunters Club), pe malul Mării Negre, în Cartagina (Tunisia), etc. Cititorul poate savura imagini ale acestor locuri și mai ales emoția cu care sunt schițate, iar Veronica Balaj ne face să descoperim istoria lor și impactul care-l au asupra firii sale lirice și inovatoare.

Există în acest volum câteva poezii care par fi concepute de distinsa poetă ca niște chei… Cifru sentimental și Euphonii, (citate mai sus), care pun acest recit al călătoriilor într-o altă perspectivă, pentru că deschid adâncimi nebănuite ale poetului călător, cum am spus deja, pe mai multe planuri și mai multe dimensiuni.
Citez :

din barca țintuită la mal,

prin cerul ca un ochean

se-aude un cântec defăimat

de lumea din lume dublat

iluzia unor meridiane interioare, (…)

într-un drum secret rostuit

oprită la mal,

îmi privesc propriul adânc

nu te speria, ființă,

nu scoate nici un miorlăit

căderea e zborul

invers desăvârșit

(Euphonii)

De la Constantin Brâncuși care a sintetizat ideea zborului prin Pasărea Măiastră cel mai frumos în cultura Română și universală, sau și mai demult, de la Luceafărul eminescian, au urmat suite întregi de artiști, scriitori și poeți care au tatonat cu ideea zborului, dar nimeni, din câte știu nu a reușit până la Veronica Balaj să definească atât de poetic cealaltă coordonată posibilă a zborului, căderea, ca pe un zbor invers desăvârșit!

Continue reading „Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE” →

Teodora CHIRIC: Mihaela CD și ,, Focul din noi”o apariție valoroasă

Am primit cu mare emoție al doilea volum de poezii al Doamnei MIHAELA CD „FOCUL DIN NOI”. Se observă din start performanța lucrărilor expuse, cât și șansa de a continuă mai departe cu noi apariții valoroase.

Întotdeauna mi-a fost dor de frumos și m-am străduit să-l caut în absolut orice, atât în bucurie cât și în durere, gândindu-mă că toate sunt aranjate cu cea mai mare perfecțiune de Bunul Dumnezeu. Am lecturat-o într-o noapte dar mereu revin asupra ei, deoarece cartea este captivantă sub toate aspectele.

Inspirația extraordinară a autoarei de a face un tandem cu artistul de mare calitate în pictură respectiv Domnul Mircea Rustiuc, dă o valoare deosebita tuturor lucrărilor aranjate cu har și migală în cele 17 capitole.

Am încercat să aleg o poezie care mi-ar place cel mai mult, dar nu am reușit deoarece frumusețea ce o emană îmi da certitudine că oriunde aș deschide, valoarea poemului este la fel de interesantă.

Autoarea a pus sufletul pe tapet așa cum i s-a dictat prin glasul lui, folosind această intuiție extraordinară, în care ficțiunile aproape că nu-și au loc.

Continue reading „Teodora CHIRIC: Mihaela CD și ,, Focul din noi”o apariție valoroasă” →

Elena-Paula PĂȚAN: Profesiunea de credință a unui poet, Ștefan Doroftei (II)

Poezia este un spațiu recuperatoriu pentru sufletul împovărat de neliniști. Arta, literatura, Poezia, frumosul în general, sunt spații compensatorii în care sufletul, acoperit de metaforice zăpezi se zbate și se refugiază spre refacere, reechilibrare emoțională și recalibrare, prin cânturi de chitări „aprinse în cuvânt”. Stările noastre emoționale, vibraționale, sunt energii care ne plasează pe o treaptă înaltă (de vibrație), dincolo de tristeți: Crezul meu înfloreşte pictând armonii-n contraste…(Crezul meu). Toate stările, care urcă în intensități explozive și coboară în dezolare, de la melancolie, la tristețe, la amărăciunea îndoielii și a neputinței, până la mânie și durere scursă în resemnare sunt realități transfigurate cu migală de poetul Ștefan Doroftei. Dacă „toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe.” (Emil Cioran), atunci Eul liric își contemplă atent sufletul, ca un univers din care, cu fervoarea apelor și liniștea câmpului, răzbate simfonia:

Tu, vânt furios ce-mi sufli mânie,/ Ce marea stârneşti, de-n urlet mă frânge,/ Adu-mi din neant în gând simfonie/ Ca-n mine s-aud cum plouă, cum ninge. (Tu, vânt nebun)

Însă poetul părăsește curând această stare de spirit pentru a îmbrățișa speranța, așa cum o figurează pe tot parcursul simfoniei sale, trecând de la tonalități joase, grave, la cele mai înalte, ale unui dor luminos, al visului. Bucuria nu există în stare pură, ea se împletește cu tristețea pe o sinusoidă existențială observabilă și nu pot fi înțelese una în afara celeilalte. Cele două stări emoționale se împletesc simfonic, ca punct și contrapunct, și nu se pot delimita net. Mulți gânditori, artiști, oameni de cultură afirmă că tristețile ne înnobilează sufletul, ne purifică prin suferință și accedem spre înaltul spiritual prin ele. Broderiile și împletiturile dintre cele două stări, bucurie și tristețe, cu toate ipostazele existențiale reprezentate, dau măsura talentului și viziunii artistice ale poetului Ștefan Doroftei, care a scris Simfoniile… celor două stări, ca reprezentări arhetipale, a iubirii și a tristeții. În Simfonia tristeții, exuberanța poate fi, și este acoperită de mâhniri și neliniști, cu urcări și coborâri simfonice, vijelioase. Niciodată învinsă de tritețea episodică, de fiecare dată izbăvitoare, precum în Floarea întunecată a lui John Galsworthy, ea – speranța – izbucnește spre lumină mai puternică și mult mai dorită, metamorfozându-se în așteptare și încredere, două spații recuperatorii pentru suflet, coborâtoare din mit.

*Univers poetic. Lirismul: tonalități simfonice. După Simfonia iubirii, Ștefan Doroftei ne invită la Simfonia tristeții, un spectacol reprezentativ al vieții, cu adâncimi întunecate din care sufletul izbucnește spre lumină și în care ne regăsim. Vibrațiile reprezentărilor simfonice proprii poetului Ștefan Doroftei intră în rezonanță cu stările sufletești ale cititorilor săi ca într-un puls al unei singure inimi, regăsind energia vitală, izvorul ei, speranța. Ieșim și rămânem îndelung sub imperiul emoțiilor puternice induse de această lectură și al senzațiilor discrete, ușor perceptibile, înlăcrimați pe alocuri, iluminați și exuberanți alteori, pentru că această simfonie o percepem ca pe una a timpului actual, ne reprezintă și face misterul tristeții bogat, inepuizabil, enigmatic și totuși accesibil.

„Cuvântul fericire și-ar pierde înțelesul, dacă nu ar fi însoțit de tristețe.” Prin această afirmație, Carl Jung pune în balanță fericirea nu cu opusul acesteia, nefericirea, ci cu tristețea, o stare de spirit apăsătoare, de mâhnire și amărăciune, care ar putea genera nefericirea. Pentru că așa este construită lumea aceasta a noastră, pe dualități în toate sferele existenței: bine și rău, frumos și urât, din lumină se naște umbra, răsăritul are și un apus, iar după zi urmează noapte, după viață, moarte. Tristețea condiției umane este benefică pentru creație, fie ea literatură sau muzică. Ea dăruiește contrapunctul magic, necesar frumuseții sufletești, și adaugă profunzime emoției care este augmentată prin muzică, sau versul cantabil.

Când în suflet arde, oximoronic, „focul de ninsoare” și când „ochii noi iubiri nu pot să vadă” (Spre infinit), eul speră, cu un fior subtil și tragic al morții, evadarea în uitare, spațiu recuperatoriu al sufletului îndurerat:

Doar pe luna nou coafată cu buchet de nori pe frunte/ Să o aşteptăm ca nună la altarul din adâncuri/ Să-adunăm din vânt corăbii să dansăm hore pe punte/ Să ne-nveselească farul să bem vise din nimicuri. (Vreau să uit suferința).

Poetul adaugă contrapunctul, pentru a restabili echilibrul și intră în starea de grație a așteptării, a iubirii, ca o lege sine qua non, el își așază trăirile pe note cantabile, în solfegii sisifice, când petalele florii rănite dor metaforic, iar frigul tăcerii „arde”. Simfonia lui încântă spiritul însetat de absolut, de nemărginire. Ipostaziat în imagine sisifică, Eul își dorește să alunge durerea pe treptele cunoașterii de sine, acceptând căderi și urcușuri, până la înțelegerea neînțelesurilor, prin poezie, un suiș abrupt către vârfuri sfinte.
Evantaiul tristeților pe care îl regăsim în Simfonia… poetului Ștefan Doroftei este unul care împletește stările sufletești de suferință, cu cele de speranță izvorâtoare de exuberanță, astfel că echilibrul emoțional este menținut și cititorul iese din această lectură mai bogat sufletește, iluminat de o emoție estetică înaltă, ce înnobilează pe cel ce ascultă sunetul pur al melancoliilor, tristeților și speranțelor, într-o simfonie cu un allegro al viorilor la început:

Valuri mari ca nişte şişuri mi-au crestat văi pe retină,/ Rând pe rând s-au dus arcaşii din privirea-mi vanitoasă,/ S-au stins dorurile toate în abisul din lumină/ Adunând în tulburi ape doar o lume păcătoasă.(Fluviul vieții)

Ritmul de curgere a vieții și al versurilor în sonorități simfonice este rapid, allegro, metaforizat prin imaginea unui râu aflat „printre chei întortocheate”. Contrapunctul său îl constituie „alte râuri cu speranțe și cu visuri descheiate” adunate în vârtejuri amețitoare. Sinusoida lumii este, s-ar părea, coborâtoare în „ape tulburi”, metaforă pentru ambiguitățile existenței și clar-obscurul din „abisul de lumină”, ce absoarbe și stinge dorurile. Alteori ritmul este liniștit, andante, în sonorități de flaut:

Te-ating pe cuvântul ce arde în flaut,/ În tine alerg şi-n iarnă te caut,(…)/ Şi ning pe silabe din note acute/ Şi-n vifor îmi ard dureri nevăzute. (Zăpada din flaut)

Continue reading „Elena-Paula PĂȚAN: Profesiunea de credință a unui poet, Ștefan Doroftei (II)” →

Olimpia MUREȘAN: NOTE DE LECTURĂ

A apărut cartea cu titlul „Ce țî rândulit” de Elvira Morar la editura Rotipo în anul 2020, îngrijire, ediție și prefață de Vasile Morar, coperta Florin Pop, imagine-coperta I-„Roata vieții”-Biserica Larga, județul Maramureș; cartea a fost dedicată interpretei de muzică populară Ioana Pricop- cu intenția de aducere aminte a vremilor trecute și „va ști ea ce are de făcut…” prin apariția cărții s-a mai adăugat o filă de aur folclorului românesc autentic.

Am auzit vorbindu-se între sătenii din Chelința (satul natal al poetului Vasile Morar) că mama lui pe nume Elvira ar fi avut o mare influență asupra intelectului viitorului scriitor Vasile Morar. De la ea a primit sfaturi minunate, a ascultat poezii și povestiri din popor care i s-au imprimat în memoria afectivă. Astfel prin mama lui a ajuns să cunoască încă de mic copil „istoria familiilor chelințane”-poezii și povestiri populare. Era tare „nealcoșă ”cu breton pe frunte lelea Elvira-cea care a înmagazinat în memoria ei secretele satului transilvan. Astfel aflăm din poeziile scrise de fiul său cum se prezenta sub aspect folcloric satul Chelința; cum mama a știut să rețină cu sufletul ei versul frumos și autentic. În volumul de poezii „Ce țî rândulit”-care are ca autor pe mama scriitorului , e scrisă de fapt de fiul ei având la bază amintirile din trecut, de când era mic și mama lui îl încânta atât vocal prin cântec cât și recitând versurile acestea. De fapt, însuși poetul mărturisește în prefață: „Dacă m-ar întreba cineva ce-i această carte, n-aș prea ști răspunde. E culegere de poezie populară. E și creație proprie în aceste pagini. Nopți și nopți, ascultând-o, am umplut caiete întregi de versuri și de întâmplări din Chelința. Dumnezeu m-a îndemnat să le scriu. Și am înregistrat.”

Înainte de a trece în revistă cu o sumară analiză a poeziilor, aș vrea să mă opresc puțin la cele două coperte ale cărții care mi se par semnificative pentru mesajul ce se vrea a se transmite. Deși a murit mama, ea continuă să trăiască prin amintire și vers, pe coperta a doua o vedem pe rapsodul popular Elvira citind ziarul și mai jos putem citi versurile: „De ce, Doamne, ai lăsat/ Să hie om supărat/ Cât în lume te-ai tăt duce/ Ce țî rândulit te-ajunge”-iar prima copertă vrea să ne sugereze că versurile populare sunt nemuritoare-ca-ntr-o roată a vieții/ omul moare/arta/ versurile nu mor/ sunt preluate de memoria afectivă a oamenilor. Pictura „Roata vieții” are în centru un trandafir roșu vărgat-sugerând viața dar și mișcarea și fixarea sufletului, urmează pe marginea roții opt sectoare delimitate simbolizând diferite faze ale trecerii timpului, cea de jos e întunecată/ opusul e o reprezentare a unui om sfânt pictat cu o culoare roșie-ca și celelalte două imagini/se pare că prin această imagine e invocată puterea uriașă cosmică care binecuvântează pământul cu viață, fertilitate, pace și prosperitate -dar și cu continuitate…în creație./cele opt părți ale picturii par a fi un calendar solar al anotimpurilor/cred-într-un anumit fel că e o copertă personalizată care ne trimite la ideea că biserica și credința oamenilor nu va fi despărțită niciodată de folclor, de poezia populară-în acest caz.

Din start poetul Vasile Morar ne introduce în atmosfera satului maramureșean, mai precis a satului copilăriei sale prin scrierea unei culegeri de poezii populare în care-și aduce aportul ca scriitor prin reproducerea/ altfel ar fi rămas uitate în lada de zestre/ unor versuri ale poeziei populare care circula-n zona Chelinței, dar mai ales prin contribuția personală la actualizarea versurilor/ la completarea lor/ dar și la crearea unor versuri/situații lirice personale pornind de la o idee poetică populară.

Rapsod popular asemănător poetului popular Nelu Danci din Plopiș-Maramureș/ sau poetului Vasile Bele din Chiuzbaia(Convorbiri poetice-Vasile Bele-Nelu Danci), poetul Vasile Morar imaginează prin aceste poezii o lume mirifică plină de tradiții și mister.

Pornind de la ideea că poezia populară reprezintă mentalitatea unui întreg popor și a faptului că dintr-o patrie de dor/ în care și eu vreau să mor-apare DORUL-acest cuvânt și sentiment specific românesc-intraductibil în poezia :„De s-ar vinde doru-n piață”: din care citez: „De s-ar vinde doru-n piață/ M-aș face o precupeață/ Da doru meu nu se vinde/ El mai tare se aprinde./La fereastra casei mele/ Cântă două turturele/ Alea nu sunt turturele/ Că sunt dorurile mele/ Care m-am iubit cu ele.”

La unele poezii se poate observa folosirea unor cuvinte arhaice care s-au păstrat în poeziile populare: băl/bălai, hâd/urât, turtă/pâine etc. „Frunză verde de măr dulce/ După băl, maică, m-aș duce/ Frunză verde de măr acru/ După negru margă dracu”-poezia „Mamă, ca și-al meu drăguț”.

Contradicția din gândurile fetei de măritat care se întreabă mereu după care „să mă duc”-după cel bătrân care vine de la fân sau după cel tânăr care vine vesel. „Frunză verde de trifoi/ M-au cerut la mama doi/ Unu-i tânăr și sărac/ Unu-i bătrân și bogat/ Bătrânu, arde-l-ar focu/ El îmi mănâncă norocu/ Că merge ziua la fân/ Vine acasă tăt gemând iar cel tânăr:„Vine acasă șuierând”. „Poezia Frunză verde de trifoi”.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: NOTE DE LECTURĂ” →

Violeta BOBOCEA: „Focul din noi”

Am primit cu emoție și bucurie volumul de versuri”Focul din noi”, al poetei Mihaela CD, o adevărată bijuterie spirituală! Poezia Mihaelei CD este o poezie încărcată de vitalitate, de lirism și sensibilitate, o poezie în care vom regăsi o superbă simfonie a iubirii, țesută în firicele de cuvinte, imaginea părinților plecați, acolo unde „se luminează veșnicia-n cimitire”, trecerea necruțătoare a timpului- fugit irreparabile tempus, imaginea copilăriei, a naturii pe cărări de smaralde.

Poeta trăiește plenar simfonia inconfundabilă a vieții(„viața-i o frunză trecătoare”), tinerețea care devine o dulce amăgire, dar ar dori să regăsească”ale tinereții nemuriri”.

Valsând pe clapele iubirii, pe corzile sufletului, pe cărări de dor , sub ploaia de gânduri, Mihaela CD pendulează între durere și bucurie, acolo unde doar secundele se-adună pe pervaz, strângând ” bucățele din sufletu-i cuvântat”, într-un permanent dialog cu divinitatea, în care” lumina vie să ne fie încântare”.

„Focul din noi” este un foc nestins al dorului și al iubirii, un foc”în mistuiri înnegurate de dor”!

–––––––––-

Prof. Violeta BOBOCEA

Scriitor, poet, eseist si critic literar, redactor-șef al revistei „Orizonturile bucuriei” Ascior, director Presă Ascior, membru al Asociației Poeților Mondiali.

Elena-Paula PĂȚAN: Ștefan Doroftei, poet al simfoniei inimii (I)

Simfonia iubirii și Simfonia tristeții sunt două volume de versuri, apărute la Editura „Izvorul cuvântului”, în 2019, semnate de poetul Ștefan Doroftei. Noi ne vom referi la cel de-al doilea volum, Simfonia tristeții. Avem în noi, în sufletul nostru, semințele bucuriei și pe ale tristeții, așa cum și iubirea nu este în altă parte, decât în noi. Aceasta este în fond simfonia existenței noastre, în esența ei, și totuși unică și irepetabilă pentru fiecare…

*Tematica simfoniei lirice compusă de Ștefan Doroftei
Orice om are propriile lui neliniști, știute sau neștiute de lume. Ștefan Doroftei este și nu este un suflet trist, întrucât, ca orice om, are momentele sale de fericire sau de tristețe. Și tocmai despre acestea din urmă dorește poetul să scrie de această dată, cu teme cuprinse în simfonii de viață: singurătatea, înstrăinarea față de iubire, sentimentul rătăcirii sau durerea, scurgerea timpului, pierderea celor dragi, dorul, starea patriei, vibrații joase sau înalte despre lumea în care trăim, ca reprezentări arhetipale în imaginarul poetic.

Primesc prin eteruri coroane şi jerbe.

Şi timpu-mi se frânge în foşnet de dor

Adun în cuvinte silabe şi verbe

Dar uit a mai plânge, când toate mă dor. (Singur)

*Portretul liric al Poetului:

Prin transcendere a realității, Ștefan Doroftei transpune „durere prin durere” și transfigurează propriile momente de neîmplinire sau de refuz al unei societăți bolnave, devenind veritabilă porta-voce a generației sale, de la sfârșitul veacului al XX –lea și început de secol XXI. Tristețile sale sunt de fapt ale veacului, pe care și le asumă în cunoștință de cauză, nefiindu-i străine, ci filtrate prin propria ființă, când eul se percepe „singur în mine pe margini de viață/ sunt mult în puțin, sunt suflet în multe”:

Pierdut-am prea multe în vremuri puţine,

Pierdut-am iubire, părinţi şi amici,

Mă vântur sălbatic prin somn în neştire

Luptând cu durerea şi ani inamici. (Singur)

Însângerăm apusul cu flăcări colosale

Sau răsărituri reci la umbră de lumină,

Când respirăm cuvântul din urne abisale

Stafiile în noi, se plimbă fără vină. (Noi poeții)

Poetul are un parcurs de viață cu toate complexitățile ei, rămânând, în esența sa, un om luminos, căci el conferă tuturor nostalgiilor, neputințelor, durerilor și umbrelor existențiale, mai mult sau mai puțin adânci, calea romantic în esență, modern prin viziunea de profunzime asupra Ființei, Ștefan Doroftei își alege cu grijă registrele în care își exprimă gândurile în transmiterea mesajului său : „Sunt un atom în drum spre nefiinţă/ Pe vorbe-mi pun silabe înstelate”, ființa și dublul său, neființa, pun în relief aspectul binar al structurii umane, cu o construcție complexă : conștient / inconștient ; rațional / irațional ; eul și umbra sa, în sensul dat de Jung etc.

Am roze-n poezii şi meri în floare

Când mă privesc prin primăveri boeme,

Am sânge în cuvinte arzătoare

Când lacrima-mi se scurge prin poeme.(Eu)

*Compoziția

Clasic prin formă, cultivând versul lung, dar și versul scurt, năvalnic, romantic prin conținut, cu atenția îndreptată mereu asupra sufletului în care descoperă proiectia realității pe care o trăiește, Ștefan Doroftei este un poet al timpului său, un poet modern prin viziune, aspirații și filozofie de viață. Structural, „Simfonia tristeții” trece, cu abordări vizionare și modulări ale ideii tematice, spre explorări constante a ceea ce este surprinzător. Expoziția, allegro, este lentă, confesivă:

Păşesc prin versul liric cu credinţă

Şi-mi fac din stihuri şi cuvânt palate. (Eu)

„Simfonia…” urcă acum în mișcări mai vioaie, allegro cu sonorități de sonată:

Furtunile mă caută prin gânduri

Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă (Spre infinit)

Apoi partea a II-a, andante, nuanțată cu note de dor doinite :

E multă zăpadă pe drumuri de seară

Mi-e frig de chemarea ce-n suflet o-aud,

În gânduri îmi ninge cu mov de vioară

Iar dorul de tine şi-acum mi-este crud. (Mov)

Partea a III-a, menuet, cu un tempo dansant, vorbim de simfonia muzicală ce l-a inspirat pe Ștefan Doroftei, sugerează caracterul dansului din care provine, „menuetul”, dublat aici de vals sau urmând linii de tango și samba: „Şi-n cirip cu voie bună gându-mi se mai îmblânzeşte” („Rapsodie de primăvară”)
Versurile figurează astfel de amintiri, o subtemă cu variațiuni existențialiste; în final, simfonia prezintă neregularitățile tempoului baroc, precum în simfoniile clasice ale lui Haydn: urcă într-un expresionism vivace, coboară abrupt în fragmentări lirice, pentru a exploda cu accente dramatice în imprecații și maledicțiuni ce impun fabula și pamfletul, ca specii literare. Consonanțele, preludiul sau expoziția, tempoul rapid – lent – rapid/ cu un climat afectiv puternic configurează acest tip de simfonie pe care-l identificăm în Simfonia tristeții. În plus, preocupările pentru culoare în părțile interioare, de dezvoltare, amintesc prin serenitatea și strălucirea expresiei de un Mozart, în muzică. Având în propria structură umană un interes special pentru armonie și forma construcției lirice, ca un veritabil virtuoz din seria melodiștilor, Ștefan Doroftei mizează pe efecte de muzicalitate; în același timp, el este un componist al tristeții. Romantic în conținut, dar și clasic, în expresie, el este preocupat de naturalețea limbajului și puritatea formei, precum un Brahms în simfoniile lui, rămânănd un tradiționalist, dar atent la timpul său și integrează în Simfonia tristeții viziuni (post)moderniste.
Iubitor de poezie și muzică, el are acest har, tot mai rar întâlnit în prezent, configurația unui lirism clasic, armonios, transmiterea mesajului său, de cele mai multe ori confesiv, devenind un semnificant :
Suntem bolnavi de bani şi de putere

Din zori şi până-n noapte bem discursuri,

Dorim doar faimă şi multă avere

Mereu uitând de cei ce cred în visuri.(Suntem bolnavi)

Simfonia tristeții este un univers liric confesiv – contemplativ, discursiv și vizionar, pe de o parte, și cantabil, cu prozodii perfect armonioase, muzicale, pe de altă parte. Acestea sugerează Continue reading „Elena-Paula PĂȚAN: Ștefan Doroftei, poet al simfoniei inimii (I)” →

Lăcrimioara IVA: Arta de-a pune diamante în pomul vieții

In sufletul poetei Mihaela CD, unii cititori intră desculți, pășesc tăcut și își țin respirația. Aceștia sunt cititorii care… din timiditate și din prea mult respect, nu ating ci doar privesc ”văpăile de simțiri” ale poetei.

Alți cititori își iau aripi și zboară tiptil, în vârf de aripă, din teama de-a nu strivi corola de amintiri a poetei.
Mai există și cititorii care au ales să fie față în față cu ei înșiși pentru că, este fascinant să te uiți în sufletul unui poet, ca într-o oglindă și…să te recunoști.

Mihaela CD își lasă poarta sufletului deschisă mereu. Când îi vom trece pragul, vom aprinde în noi ”cărbuni de jăratic” și vom degusta ”credințe, rugi, dorințe și speranțe.”
Poeta pictează iubirea și nu o face oricum, o face cu har și suflet curat.
Ați încercat vreodată să spuneți în cuvinte ce este iubirea? Greu, nu? Mihaela CD descrie iubirea cu ușurință. Cum reușește? ” Se așează sub un copac de flori pentru a-i mărturisi dorul ce-o apasă”; ”strânge firimituri de licurici”; din ”petalele ultimului sărut face un superb colier”; ”încondeiază trăirile ce-o ard și aleargă în galop pentru a le scrie”; ”plânge ce n-a fost să fie”…
Pentru a descoperi labirintul inimii Mihaelei CD, trebuie să-i pătrunzi în suflet cu ”o vioară al cărei arcuș să alunece-n alint”.

”Pictura este o poezie care se vede și nu se aude, iar poezia este o pictură care se aude și nu se vede.” – Leonardo da Vinci

Demne de laudă sunt creațiile artistului Mircea Rustiuc. Picturile acestuia sunt poezii, poeziile Mihaelei CD sunt picturi! O fascinantă întâlnire între doi artiști care prin crețiile lor reușesc să păstreze în lume… sentimentul de uimire, oferind materialul necesar pentru a face visele vizibile!

“Măsura iubirii este să iubești fără măsură „- SANT’AGOSTINO

Mihaela CD iubește fără măsură: ”își pune inima în palma iubitului și-l lasă să plece cu ea”; ”întreține firul bucuriei țesut de mama și bunica ei iar la acel fir a cusut o fiică”; ”în pomul vieții pune diamante”; ”din scoiclile tandrelor desfătări îi face salbă…verii aburinde”…

Cuvântul „nostalgie” provine din greaca veche. În greacă, nóstos înseamnă întoarcere iar Álgos înseamnă suferință. Nostalgia este, prin urmare, suferința cauzată de dorința de a reveni.

Mihaela CD are nostalgie pentru timpul petrecut pe plaja aurie, acolo unde ”din pietricele i-a fost desenată iubirea”; îi este dor ”să se plimbe prin ploi și să culeagă cireșele iubirii”;”revede auritele holde cochete”, ”îi este drag să își aducă aminte de toridele veri cu ploaia de mătase”…

În”Focul din noi” a versului șoptire este intensă. Fiecare poezie ”emoții-nflăcărate-n ea exprimă și-mparte sentimente un miliard!”

”Trecutul este ca o lumânare așezată la o distanță inadecvată: prea aproape ca să te facă liniștit, prea departe pentru a te mângâia.”-Amy Bloom

Mihaela Cd cum se liniștește? De unde găsește forța de a-și controla focul interior, de a-i întreține flacăra?

Cum își înnobilează simțirea?

Face ”sculpturi din iz de amor ars”; ”brodează prin măgăloase cusături/Tânărul duet de o eleganță răpitoare”;
”își mărturisește iubirea pe floral altar”; ”simte vibrația de suflete pereche”; ”valsează în doi prin gânduri călătoare”; ”scrie iubirii o scrisoare/ Parfumată cu nuanțe verzulii de extaz”…
Mulți dintre dragii Mihaelei CD și-au schimbat domiciliul, mulți dintre aceștia locuiesc într-o altă dimensiune, într-un alt timp…, însă poeta reușește să le transmită mesaje, curier fiindu-i inima, sufletul…

Tatălui îi transmite: ”Fără tine nu-i râs, nici bucurie/Ne mințim că ne-am vindecat/ Plânge-n cui pălăria-ți fumurie/Și-n inimă strigă dorul ferecat.”/
Poeta ”pe cerul veșnic al tatălui, pictează un nor pufos de dor și de iubire. ”Ascultă vocea tatălui pe-a sufletului patefon și-ncearcă să intersecteze razele sale pline de bunătate.”
Multe dintre poeziile din această carte sunt poezii care reflectă dragostea și respectul Mihaelei CD pentru cele două mame ale sale: mama biologică-ființa care i-a dat viață și mama de suflet- ființa care i-a dat viață soțului ei.

”Focul din noi”este dedicată cu infinită dragoste, măicuței sale iubite, mamei sale biologice care este încă în viață și fără de care, după spusele poetei, aceasta nu ar fi fost nimic.

Chipul blând al mamei de suflet a poetei, stă într-o ramă. Pentru Mihaela CD fotografia mamei soțului ei… a devenit o icoană, o imagine sacră care-i umple sufletul cu arome de smirnă și tămâie.
Mihaela CD are o mamă-înger și un înger-mamă, două mame care i-au croit aripi și apoi, au învățat-o zborul! ”Focul din noi” este un fâlfâit de iubire, atașament, dulceață, atenție, instinct, strălucire, forță, fragilitate, frică, sincronizare, zâmbet…

Continue reading „Lăcrimioara IVA: Arta de-a pune diamante în pomul vieții” →

Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE

„Stimată și dragă Poetă, mulțumiri pentru volumele atât de vii, vibrante, închinate iubirii de viață și poezie adică Iubirii. Exilarea în Tara Exilaților v-a priit, cred, dacă mă iau nu după superba declarație patetică de pe copertă ci după paginile în care a rodit cuvântul românesc cu atâta farmec și căldură. Vă doresc tot binele alături de Omul predestinat și în poezia din care v-ați făcut DESTIN. Cu toată Afecțiunea, Norman Manea”

O scrisoare care m-a tulburat. Da, cuvântul românesc a rodit în Țara Sfântă, Țara Exilaților, limanul cu dragoste al atâtor și atâtor creatori români în căutarea unei vieți care înseamnă speranță, lumină, o mare familie… Maria Găitan Mozes și soțul ei iubitor de carte, primul ei critic, au pășit pe acest liman unde ajunseseră, înaintea lor, atâția mari scriitori și cărturari evrei plecați din România și care au făcut din Israel o nouă grădină, paradisiacă, mult visată, a culturii și literaturii româno-israeliene. Lor li se datorează aducerea noastră aminte, scriitorilor, jurnaliștilor care au primit-o cu brațele deschise pe Maria, în atmosfera Cenaclului „Punct”, a Editurii și revistei „Minimum”, mai târziu a Editurii „Familia”.

Așa cum îmi spunea marele scriitor Amos Oz în locuința sa din Ramat Gan, în Tel Aviv-ul unde Fania Oz mi-a fost ghid: „Este un cântec naiv, popular, cunoscut diverselor generații de pionieri, părinților lui Nilly, părinților mei și care spune că: «Aici, în țara strămoșilor noștri, toate visurile noastre se vor împlini»”.

Israelul este, într-adevăr, îndeplinirea unui vis. Un vis străvechi readus și azi, cu recunoștință și durere la Zidul Plângerii. Această carte este ofranda lirică a autoarei către Țara care a primit-o cu dragoste. Limanul ei cu dragoste al ei și al tuturor celor care au făcut alya,au urcat către acest vis. Al tuturor celor care, încă de la 1882, veniți din România, desțeleneau pământul sfânt cu sângele lor, îl udau cu lacrimile lor, îl încălzeau cu inimile lor. Rosh Pina, Zikhron Ya’akov, rădăcini românești, lupte, muncă, vis… Maria Găitan Mozes intră cu evlavie, cu pași de poezie, în acest vis…Un vis numit Israel, limanul cu dragoste al tuturor acestor visători…O țară dăruită mai departe, copiilor, de generații și generații de soldați… Ofrandă de viers românesc adusă Israelului care se dorește a fi citită de un public internațional cât mai larg. Alătur buchetului de poezii al autoarei, urarea mea de suflet: „Binecuvântat fii, Israel!”

Dr. Irina Airinei,

12 decembrie 2020, București

Președintele Asociației interetnice ANIMA FORI

***

MARIA GĂITAN MOZES – POEME (1) – PĂRTAŞĂ

PĂRTAŞĂ

Pământul acesta mi-a fost

sortit şi mie. Mi s-a dăruit

precum un talant.

Să mă culc pe o ureche

aşteptând din neant râuri

bogate de lapte ulcioare cu

miere ori blidul încărcat să

mi-l aducă un altul şi-n

puf şi mătăsuri să mă

primească patul?!

Mă vreau parte şi eu acolo,

unde se cere.

Umărul să-l pun atâta cât

pot fără să dau târcoale la

trudă

si să fur ca un trântor

din rod.

Vreau

ca şi lacrima mea

să fie în plâns

iar cântecului

să-i adaug pe portativ

şi notele mele

de bucurie

fiindcă inima mea

aici

a găsit

îmbărbătare

şi omenie.

CINE-S EROII

Cine-s

adevăraţii noştri

eroi?

Şi cine scrie istoria?

Cei care pier

sfârtecaţi în atentate şi

gloanţe,

cei schilodiţi,

ori cei ce rămân

să ducă prin timp

amintiri

şi dureri?

Cine-s eroii

şi cine scrie istoria?

Cei mulţi

ori cei ce se află în frunte?

Caut cu înfrigurare eroii.

Dar alături, doar oameni

cu îngrijorările zilei,

mărunte,

grăbind după treburi,

veselindu-se

când se iveşte prilejul,

ori

înghiţiţi de vârtejul

altor necazuri

ce se petrec pe la noi.

Aceştia, oare,

să fie eroi ?

Aceşti anonimi scriu, oare,

pământului nostru

istoria?

ÎNTÂLNIRE

Drumuri se despletesc

din răscruce.

Oameni feluriţi

grăbesc şi grăbesc.

Unul vine,

altul se duce.

Se întretaie mecanic

precum într-un joc.

În mişcarea continuă

şi monotonă,

un scurtcircuit

temporar.

O întâlnire neaşteptată,

duioasă.

Tatăl, concentrat,

e în drum către Gaza.

Feciorul,

ostaş,

se-ntoarce-n permisie

acasă.

Fulguie scame de zîmbet.

Ochii

sub umbre de griji

ca în „morse” – şi vorbesc.

Şi fiecare

se îndeamnă

cu câte o ţigară

tovarăşă de gânduri şi drum

deşi aroma

e iute

şi ama

SOLDATELE

Mai rotofeie,

mai subţiri,

mărunte,

brune

ori roşcate,

au pasul hotărât

şi sigur

şi le stă bine

ca soldate.

Instrucţia

nu seamănă a rock.

Pe umăr

arma

nu e joacă.

Din noapte,

zi –

au învăţat

să facă

şi de primejdii

nu le pasă.

Pe-un timp,

răsfăţul mamei

a rămas acasă

şi flecăreala

e ceva mai rară,

au taine

şi-ndrăzneală multă

şi deseori,

supuşi,

băieţii

de ordinele lor

ascultă.

Aşa cum sunt

mi-s dragi

şi mă amestec

printre ele

şovăitoare şi neîmpăcată,

că-i prea tîrziu

şi nu pot

în rândul lor,

măcar

o zi,

soldată…

SOLDATUL MEU

Soţului meu, Iosef

Nu-i prea uşor

ca după

ani şi ani

să fii din nou

în haina militară,

să porţi

pe umăr

arma grea,

bocanci

şi să veghezi

sub arşiţa de vară.

Dar nu te plîngi

şi nici nu-ţi încolţeşte

sămînţa gândului

la dezertare.

Puterile

încerci să ţi le-aduni

şi datoria-ţi faci

ca fiecare.

Te ştiu călit –

dar

ca femeie

tremur,

şi-aş vrea-n aceste clipe

să m-alătur

ţie.

Să-ţi pot fi

sprijin

şi părtaşă,

soldatul meu

cu tâmplă argintie…

OSTĂŞEŞTE

Rücksackul

câte mai ştie

şi câte mai are:

rufe murdare,

nisip

şi sudoare,

tranzistor,

reviste, ziare…

Poate

c-aşa-i ostăşeşte,

cu toate

de-a valma.

Pe-un umăr

e arma,

pe frunte,

tăcută,

se-ntrezăreşte

o proaspătă cută…

Ţigara

o soarbe adânc,

pe-ndelete

şi-n fumul dulceag

şi-argintiu

trecute-ntâmplări

se şterg

şi se scriu…

Paşii

se-ndeamnă

spre-acasă

şi asfaltul ating

într-un zbor.

Pârjol

e-n amiaza sub soare

şi buchetul de flori

pentru mama

de mult

se vrea

slobozit

din a mîinii

strînsoare…

LA RECRUTARE

Tinerii par

căpriori îndrăzneţi,

încercuiţi într-un ţarc

de plasele nerăbdării.

Îşi încearcă forţele,

ca înainte de salt,

adulmecând necunoscutul,

de dincolo

de perdelele zării.

Din punctul acesta,

de la răscruce,

nu se ştie,

care şi încotro,

o să apuce…

Unii – se visează eroi

pe trena de valuri

din Mediterană,

ori, defrişînd un petec

din sterpul pămînt,

tămăduindu-l ca pe o rană.

Alţii – ascund

sub câte-un zîmbet fugar,

muguri de teamă.

Datoria

e însă una la toţi.

Armata îi cheamă.

Părinţi şi copii

risipesc, între ei, glume,

discuţii banale,

împărţindu-şi fără să vrea

îngrijorarea

în părţi egale…

Porţile cerului sunt larg

deschise

pentru cutezători.

E prezentă

şi marea ispită

de a ajunge ostaş

în unităţi de elită…

Furtuni de frămîntări

şi de vise.

Unele-n zbor,

altele, poate, ucise.

Aici, însă, e startul

Piatră de grea încercare

şi pentru foştii ostaşi –

astăzi

părinţi

şi pentru tinerii, încă, copii –

strînşi împreună

la recrutare.

Mereu alţii iau startul.

Noi salbe

de nopţi nedormite

pentru neobositele mame.

Alte examene de maturitate

cerute de viaţă.

Şi tinerii, n-au temere,

– învaţă.

ŞTIRI…ŞTIRI…

Ţipete de sirenă, ambulanţe

în goană…

Sfredelul durerii,

scormoneşte, iarăşi

nevindecată rană.

Un alt atentat…

Sub ce formă şi unde,

îndată se află

prin imagini şi unde.

… Se numără morţii,răniţii

– evidenţă dureroasă, amară –.

Noi ceilalţi

rămânem pe dinafară

întregi,

neatinşi,

perpelindu-ne, doar,

pe cărbunii durerii

răscoliţi

şi aprinşi…

… Peste care din case-n

această clipă

moartea-şi înfige

smolita aripă?

Cine-s orfanii?

Cine e văduv?

Cine şi-a lăsat

cu inima-n ţăndări

părinţii?

Cine-i mireasa rămasă

văduvă?

Care e mama care-şi duce la

groapă pruncul?…

îndată, se află,

prin imagini şi unde…

………………………………..

Ştiri…ştiri…

ce ne otrăvesc sufletul

până la măduvă…

MESTECĂ GUMĂ SOLDAŢII…

Mestecă gumă soldaţii apatic,

fără baloane şi zgomot

cu zâmbetul strepezit

între dinţi.

Au devenit dintr-odată

mult prea cuminţi.

Pe chipuri durerea,

le-a altoit ciudate contururi

încolţurate

şi dure

cum sunt şi colinele sure,

acolo,

pe pământul liban. Puful

din bărbi e în vraişte, cuibul

inimii,

mic,

neliniştea-i ciupeşte de umeri

şi-i scutură

de parcă e frig.

… Golul acela… de lângă… şi

Cel de alături de Lior…

şi mestecă gumă soldaţii cu

toate-amintirile lor…

în tainiţe, întrebarea vitală

roade adânc şi persistă….

… la câţi eroi, fără voie,

s-a ajuns

pe-a istoriei listă

si care din noi este oare la

rând?…

DERUTĂ

Pâlcuri de porumbei în

derută, –

se învolbură printre

dărâmături si ruine

gângurind în răstimpuri,

parcă-a ruşine,

că-s purtători, fără rost, ai

crengilor de măslin…

Lumea ia foc!

Galilu-i

Sub pârjol de katiuşe.

Libanul

din rărunchi zdruncinat.

Pământu-i ascunde în pântec

cuiburi

de arme si ură,

iar spinarea martirizată de

arsură

poartă mulţimile disperate-n

exod.

Apocaliptic, văzduhul e-n

clocot.

Moartea trage de clopot

şi omenirea, deoparte,

contemplă,

fără să pună teroarei

frâu.

Pâlcuri de porumbei în

derută…

se-nvolbură printre nouri de

fum…

Cine, cu ce îi ajută? Nimeni

n-are vreme de ei!

Aripile

li-s arse, rănite, –

fraţi

sfârtecaţi.

Naivi, se-avântă,

totuşi să zboare,

dar nu mai ştiu încotro…

Continue reading „Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE” →

Al. Florin ȚENE: Doamna Limbii Române continuă să promoveze valorile literaturii române pe mapamond

În anul acesta se împlinesc zece ani de când scriitoarea Ligya Diaconescu, membru a Ligii Scriitorilor, editează cu pasiune, dărnicie, și talent antologii ce cuprind creațiile scriitorilor români de pretutindeni. Aceste “oglinzi “sunt adevărate pagini ce se înscriu din mers în marea Istorie a Literaturii Contemporane.a neamului nostru.

Până în prezent Ligya Diaconescu a publicat următoarele antologii care, așa cum scriam mai sus, sunt pagini de aur ale literaturii noastre contemporane. Acestea, sunt amintite în Prefață, : Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS 2011, ediţie – bilingvă –româna-engleză, reuşind să reunească scriitori români talentaţi din întreaga lume, colaboratori ai revisteiinternaţionale

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2012, volum bilingv, română-franceză, care, ca si primul s-a bucurat de un real succes.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2013, bilingvă, română-germană.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2014, bilingvă, română-italiană.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2015, bilingvă, română-spaniolă.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2016, bilingvă, română-greacă.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS 2017, bilingvă, română-rusă.

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS 2018, ediţie – bilingvă –română-engleză,

Așa cum a procedat de fiecare data Ligya Diaconescu (“Doamna Limbii Române “, așa cum am denumit-o eu la manifestările Zilei Limbii Române organizate în Stațiunea Jupiter în 31 august 1914, de domnia sa, revista internațională Starpress și Liga Scriitorilor Români), editează, chiar, aproape de două ori pe an, antologii bilingve, prin care cu generozitate promovează opere ale scriitorilor de expresie română de pe toate meridianele Terrei.

La începutul acestui an, chiar în “focul” epidemiei care a cuprins omenirea, scriitoarea și promotorul cultural Ligya Diaconescu este din nou în mijlocul cititorilor săi și în biblioteci cu o nouă antologie bilingvă, română engleză, intitulată :“ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME – STARPRESS CANADA, 2021 – CONTEMPORARY WORLDWIDE ROMANIAN WRITERS ANTHOLOGY – STARPRESS CANADA, 2021 –“, apărută la Editura “Olimpias “, 2021.

Această antologie se deschide cu o pertinentăși bine documentată “Prefață”, prin care autoarea acesteia Mary Smiith. din Statele Unite ale Americii, face un plastic portret al Ligyei Diaconescu: “ Scriitoarea Ligya Diaconescu, directorul revistei româno-canado-americane STARPRESS – este realizatoarea Antologiei bilingve, româno-engleze, 2021.

LIGYA DIACONESCU – este cunoscută în ţară şi în întreaga lume – “DOAMNA LIMBII ROMÂNE”, numită astfel de preşedintele Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene, dar şi “DOAMNA SUFLETULUI ROMÂNESC ” – cum a fost catalogată de istoricul GEORGE ROTARU.

Jurnalist, poet, scriitor, publicist, economist, maestru Reiki, pictor amator.

A câştigat în anul 2017 – Trofeul Ligii Scriitorilor Români – TROFEUL „LIMBA ROMÂNĂ”. În anul 2018 a obţinut – TABLETA DE AUR A LIMBII ROMÂNE – din partea Ligii Scriitorilor Români.

– Este născută în Bicaz, Neamţ. Deşi plecată des din România, îi place să spună că este româncă şi locuieşte, când nu se află peste ocean, într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii, plin de cultură, dintr-o zonă preponderent turistică, zona Vâlcii.

Realizarile sale în domeniul cultural și puntea de legatură, create pentru scriitorii români de pretutindeni, întalnirile minunate organizate anual cu scriitorii români din întreaga lume de Ligya Diaconescu, sunt bine cunoscute și așteptate de scriitori ca o întalnire în familie, în marea familie STARPRESS, cu emotie, dor si drag. La acestea, se adaugă lansarile și prezentările antologiilor pe diverse teme ale Ligyei, dar și cele bilingve, până acum realizand ca antologii bilingve:

– Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS “

Citind această voluminoasă lucrare mi-am adus aminte de zicerea Ilenei Vulpescu:”Sufletul cuprins de harul iubirii, aureoleaza o fiinta, devenind generos cu celelalte fiinte, risipind si spre ele firimituri de bunatate, respingand trivialitatea, grosolania”.Cuvinte frumoase ce i se pot atribuii autoarei antologiei, dar și celor antologați.

Atât curriculum vitae și creațiile autorilor sunt publicate în limba română și în limba engleză, inclusiv fotografia autorilor.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Doamna Limbii Române continuă să promoveze valorile literaturii române pe mapamond” →